Profeția celor 70 de săptămani din cartea Daniel – Raspunsuri Pentru Viață 98

RpV 98. Bine ne-am regăsit, stimați telespectatori! Încheiem, în episodul de față, deși am mai avea destule de spus, studiul asupra extrem de complicatei, dar și extrem de importantei Profeții a celor 70 de săptămâni din cartea profetului Daniel 9:24-27.

În episodul anterior am prezentat două argumente în favoarea existenței unei pauze/paranteze temporale între săptămânile danielice 69 și 70.

  1. Primul argument pe care l-am prezentat a constat în demonstrarea faptului că inserarea unui decalaj de timp de aproape 2.000 de ani, corespunzător răstimpului dintre Prima și Ce-a de-a Doua Venire a lui Isus pe pământ, în profețiile mesianice vechi-testamentare a fost o practică obișnuită. Deci nu vedem care ar fi motivul să nu poată exista așa ceva și în profeția în discuție!
  2. Al doilea argument constă în faptul că cele 6 scopuri/obiective stabilite a fi îndeplinite până la încheierea celor 70 de săptămâni danielice sunt atât de radicale, de profunde și de complexe încât extinderea arealului temporal la care acestea se raportează și la Ce-a De-a Doua Venire a lui Isus Hristos se impune cu necesitate. Numai atunci păcatului/fărădelegii i se va pune cu adevărat capăt, de facto, prin terminarea/încetarea acestora; Impărăția milenială a dreptății și neprihănirii ar fi instaurată, conducând la îndeplinirea/pecetluirea tuturor profețiile biblice.

Continuăm, în episodul de față, cu încă două argumente.

  • Argumentul 3. Alcătuirea textuală/frazeologică a profeției danielice permite și impune, chiar dacă nu o anunță explicit, inserarea unei paranteze temporale în desfășurarea acțiunilor personajelor prezentate.În primul rând, să observăm că textul profetic spune: ”După cele șaizeci și două de săptămâni Unsul/Mesia va fi stârpit”. Este singura indicație dată cu privire la relația cronologică dintre cele 62 de săptămâni și tăierea/uciderea Unsului, acest eveniment putând avea loc imediat „după”, sau ceva mai târziu, dar nu ni se spune nimic cu privire la cât de mult timp însemna acest ”după”. În studiul prezentat în două episoade anterioare, Fred G. Zaspel a arătat că acest ”după” ar fi putut fi egal chiar cu întreaga viață terestră a lui Isus Hristos, în măsura în care punctul terminus al celor 62 de săptămâni de ani ar fi Nașterea Mântuitorului, așa cum părea a dovedi studiul în discuție. În orice caz, cu unanimitate de vederi, toți adepții perspectivei hristologice asupra profeției acceptă că uciderea lui Mesia a avut loc „după” împlinirea în totalitate a celor șaizeci și două de săptămâni. Așadar, Răstignirea lui Isus nu este prezentată ca fiind punctul terminus al seriei de șaizeci și două de săptămâni, și, pe altă parte, nici nu este declarată a fi evenimentul de deschidere a săptămânii danielice nr. 70. După cum, este important de spus că stârpirea Unsului nu este nici evenimentul de la mijlocul săptămânii 70, așa cum unii susțin!Ceea ce textul biblic ne spune clar și neechivoc este că acest eveniment se va petrece pur și simplu ”după” cele 7 plus cele 62 de săptămâni. Dar, tot versetul 26, continuă spunând că tot după epuizarea celor 62 de săptămâni de ani, după ”stârpirea Unsului” se va mai petrece un fapt și anume: ”Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș…” Așadar, cumulând informații din întreaga profeție, ceea ce textul biblic ne spune este că după hotărârea de reconstrucție a Ierusalimului, vor trece ”șapte săptămâni” (patruzeci și nouă de ani), apoi vor mai trece alte „șaizeci și două de săptămâni” (434 de ani), cu sau fără pauză de timp între aceste două perioade, după care vor avea loc două evenimente: în primul rând, „Unsul” va fi „stârpit”/ucis cu dezgust. Apoi, tot după încheierea celor 62 de săptămâni, avem de-a face și cu nimicirea cetății Ierusalim și a Sfântului Locaș. Nici în acest caz nu ni se spune că evenimentul s-ar petrece în cadrul celei de-a 70-a săptămâni danielice. Ar fi și imposibil de susținut așa ceva, într-o interpretare literală, deoarece distrugerea Ierusalimului și a Templului au avut loc în anul 70 d.H., deci la 40 de ani de la terminarea perioadei primelor 69 de săptămâni de ani. Așa că nu vedem cum aceste două evenimente, menționate în versetul 26 din Daniel 9, ar putea să încapă într-o perioadă de 7 ani, în săptămâna a 70-a danielică: primul eveniment – Crucificarea Mântuitorului ar fi prea aproape, iar al doilea, dărâmarea Ierusalimului ar fi mult prea departe!Ori, dacă nu lăsăm să spună ceea ce textul, de fapt, nu spune, existența unui decalaj de timp dintre cele două perioade în discuție se impune de la sine și ar trebui să fie acceptat ca atare. În afară de situația că avem noi ceva (nu tocmai justificat și onorabil!) cu Israelul și dorim să-l scoatem, neapărat, din ecuație! Dar să mergem ceva și mai departe în analiza textuală tot a versetului 26, pe care, pe drept cuvânt, îl putem considera a fi un verset de tranziție dintre cea de-a 69-a și cea de-a 70-a săptămână. Să observăm că după evenimentul de distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.H., ni se precizează că ”este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile.” Această precizare indică fără drept de apel că va exista o continuitate a problemelor pentru Ierusalim și Israel ”până la sfârșit”, deci că nu s-a terminat totul cu această națiune odată cu distrugerea Ierusalimului din secolul I d.H., cum mai consideră unii. Bătălia pentru Ierusalim a continuat peste veacuri, până în zilele noastre, când aceasta cunoaște o acutizare fără precedent. De-abia acum, în zilele pe care le trăim, ne apropiem tot mai mult de ceva care foarte bine poate fi acel ”sfârșit” la care s-a referit îngerul Gavril. Iată că necesitatea și validitatea existenței unei perioade mai lungi pe parcursul căreia ”pustiirile și războiul” să poată să se manifeste se impune cu necesitate și prin prisma acestei fracțiuni de text profetic.Credem că transpunerea acestui text într-un limbaj simbolic nu poate avea nicio credibilitate, câtă vreme termenii folosiți de înger în înțelesul lor propriu sunt încărcați de atâta tragism: pustiiri și un război cvasi-permanent! Dar să mergem și mai departe cu mica noastră analiza pe text, abordând acum ultimul verset al profeției – Daniel 9.27 (citat): ”El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Să observăm că Mântuitorul Isus Hristos, în Matei 24.15, se referă tocmai la versetul citat, când vorbește despre așezarea în Sfântul Locaș a ”urâciunii pustiirii”, a ”idolul pustiitor și abominabil”, precizând că este vorba despre un eveniment care se va petrece în viitor față de vremea Sa. Cei care neagă existența unui interval de timp între săptămânile 69 și 70 susțin că manifestarea și așezarea în Templu a ”urâciunii pustiirii” s-ar fi săvârșit în anul 70 d.H., la distrugerea Ierusalimului și a Templului. Dar, chiar și așa, o paranteză temporală între săptămânile 69 și 70 este implicată, zecile de ani diferență neputând să încapă într-o perioadă de doar 7 ani! Și apoi, în cazul în care distrugerile din anul 70 au inclus tot ceea ce este consemnat în versetul 27, ce relevanță mai poate să aibă precizarea expresă cum că incidentul cu idolul abominabil va avea loc ”la mijlocul săptămânii a 70-a danielice”, adică după ce vor fi trecut 3 1/2 ani? În cazul în care anul 70 d.H. este ”mijlocul săptămânii” vizat de profeție, care ar fi evenimentul terminus al celei de-a 70-a săptămâni danielice?! Avem de-a face cu o întrebare lăsată fără răspuns de cei care susțin perspectiva hristologică ne-escatologică asupra Profeției celor 70
    de săptămâni ! Dar să megem cu analiza noastră ceva și mai departe.

Precizarea din versetul 26 că „stârpirea” lui Mesia, va fi făcută nu de către ”domnul care va veni”, ci de către „poporul unui domn care va veni” aduce și ea suficient de clară indicație că evenimentele din versetul 26 și, respectiv cele din versetul 27 nu sunt concomitente, ci se petrec la o anumită distanță în timp. În caz contrar, dacă același domn care s-a implicat în nimicirile din anul 70.d.H., ar urma să săvârșească și evenimentele din versetul 27, exprimarea nu ar fi trebuit să spună că poporul unui domn care va veni va distruge Cetatea Ierusalimului și Sfântul Locaș, ci că domnul însuși urma să facă toate aceste lucruri. În cazul anului 70 d.H., fiind vorba de generalul roman Titus! În concluzie, limbajul profetic, frazeologia folosită, cât și aspectele factuale implicate de profeție reclamă existența unei paranteze temporale, evenimentele din versetul 26, succedându-le pe cele din săptămâna danielică nr. 69, dar precedându-le pe cele din săptămâna a 70-a.

Concluzia este că numai o înțelegere literală, parțial viitorologică a profeției celor 70 de săptămâni poate armoniza într-un mod precis și mulțumitor interpretarea acestui pasaj dificil, existența pauzei temporale în discuție fiind strict necesară.

 

  • Să mergem, în continuare, la un alt argument și anume: 4. Argumentul care decurge din stabilirea corectă a identității ”domnului care va veni” și a acțiunilor acestuia. Identitatea domnului/prințului care va să vină, menționat în Daniel 9.26, este un motiv de dezbateri aprinse și de discuții, adesea, contradictorii. Declarația biblică cea mai uzitată spune: „poporul unui domn care va veni va nimici Cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop”. Este indiscutabil că cel mai bun mod de a determina identitatea ”domnului care va veni” este observând cum este acesta introdus în ”ecuație” și ce urmează să facă acesta la sosirea pe scena istoriei. Ceea ce textul profetic ne spune, mai întâi, este că poporul/oamenii ”unui domn care va veni” vor distruge cetatea Ierusalim și Sfântul Locaș. Ne întrebăm: Au fost distruse orașul și templul? Evident, acest lucru s-a făcut de către romanii conduși de generalul Titus, la anul 70 d.H. Prin urmare, acțiunile discutate sunt un fapt istoric împlinit. Astfel că, prin ceea ce cunoștem că s-a întâmplat deja, putem identifica poporul din care ”domnul care urma să vină” face parte, și anume poporul roman.Cine să fie însă domnul la care profeția face referire?Dacă facem o analiză simplă, în corelație și cu alte texte biblice – pentru că nicio profeție nu se tâlcuiește singură – domnitorul care va veni trebuie să fie un reprezentant de frunte al Imperiului Roman renăscut, identificat prin ”cornul cel mic” din Daniel 7.8. După cum am menționat deja, este semnificativ faptul că se precizează că ”oamenii poporului din care va veni domnitorul”, nu domnitorul însuși, va distruge Ierusalimul și Templul. Din moment ce romanii au fost cei care au distrus Templu, un ultim conducător roman ar trebui să fie domnul cel indicat de profeție. Prințul care vine nu poate fi o referire la Hristos, din moment ce despre El se spune, chiar în afirmația anterioară, că va fi „ucis/stârpit”! Acest domn trebuie să fie cineva care vine după Hristos.Doar două posibilități logice ar putea exista: fie că este vorba de chiar domnitorul roman al cărui popor a distrus Ierusalimul în anul 70 d.H., dacă nu ar exista niciun decalaj temporal în text; fie ar fi vorba de cineva care ar urma să vină la un ”sfârșit”, despre care a și făcut referire îngerul Gavril. De ce nu putem accepta că ar trebui să nu-l vedem în acest personaj pe Titus, care a condus invazia romană? Deoarece accentul acestui verset cade pe „poporul domnului care va veni”, nu pe domnul însuși, iar acțiunile pe care ”domnul care va veni” trebuia să le facă nu se regăsesc în ceea ce a săvârșit Titus. Așa că personajul descris în textul nostru se dovedește a fi unul misterios, detașat și îndepărtat de momentul istoric prezentat, apariția sa urmând a se petrece într-un viitor nedefinit.Nu este prea greu de tras concluzia, din modul în care sunt prezentate lucrurile, că oamenii din popor activi la anul 70 d.H., și domnul care urmează să vină, și care face parte din același popor, nu sosesc împreună în istorie. Este foarte evident că acest „conducător” va fi un viitor prigonitor al Israelului, în timpul celei de-a 70-a săptămâni. Însuși Mântuitorul ne-a arătat că Ierusalimul ”va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor”. Ori, cotropirea Ierusalimului de către neamuri pare să se fi încheiat în anul 1967, dacă s-a încheiat deja!, când evreii au recuperat Ierusalimul de Est, prin Războiul de 6 zile. Nimic mai clar! Dar să vedem ce urmează să fac ”domnitorul ce va să vină”, și să vedem dacă putem stabilim dacă este vorba de Hristos, cum susțin unii cercetători, sau este vorba tocmai de oponentul lui Isus Hristos, Antichristul. Să revedem citatul din Daniel 9.27, ultimul verset al profeției pe care o studiem: ”El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii el va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit (asupra celui care face pustiu, alte traduceri) prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Prima întrebare: Cine să fie, oare, enigmaticul ”el” care apare la începutul versetului 27? Cel mai apropiat personaj din pasajul profetic se găsește în versetul anterior, 26, și este ”domnul care va veni”.

    Cu toate acestea, adversarii interpretării literale a profeției sunt de altă opinie, spunând că Mesia/Hristosul ar fi Cel care „va face un legământ trainic cu mulți.” Dar, după cum remarcă mulți teologi, o astfel de interpretare încalcă gramatica și sintaxa textul evreiesc. În gramatica ebraică, ca și în cele mai multe limbi, într-o frază, un pronume personal se poate referi la cel mai apropiat antecedent, cu excepția cazului în care ar exista un motiv clar rezultat din context care să impună o altfel de relaționare sintactică. În cazul nostru, cel mai apropiat antecedent în acord cu „el” din versetul 27, este „domnul/prințul, care va să vină” din versetul 26. Numai o prejudecată teologică a priori ar putea conduce la un alt mod de interpretare. Corelând diferitele informații aplicabile din cartea profetului Daniel, ”domnul care vine” trebuie să fi fost un personaj asupra căruia cititorul să fi fost avizat și în alte pasaje. Și acest lucru s-a și întâmplat în persoana fiorosului „corn mic”, cea de-a patra fiara prezentată în capitolul 7 din Daniel.

    Apoi, sunt mai multe aspecte care arată că acest ”el” din Daniel 9.27 nu are cum să se refere la Hristos. În primul rând, acest personaj urmează a face un „legământ trainic cu mulți” dar, numai pentru o săptămână, urmând ca la jumătatea săptămânii să și rupă acel legământ! Ori, chiar dacă Isus Hristos a făcut, într-adevăr, un legământ cu oamenii la Prima Sa Venire, a menționa acest legământ doar în acest context și nu imediat după moartea Sa, nu este nici logic și nici plauzibil. Că legământul în discuție ar fi fost un legământ de har încheiat doar cu poporul Israel, care a încetat, însă, în momentul în care evreii L-au respins pe Mesia, nu rezultă de nicăieri din textul analizat, și nu are niciun suport biblic nou testamentar. Mai mult, legământul din versetul 27, pe care unii i-L atribuie lui Hristos este ulterior nu numai stârpirii lui Mesia, ci și distrugerii Cetății și a Templului, ceea ce este cu totul neadecvat și nebiblic și ca atare de neacceptat.

    Apoi, Daniel 9:27 spune ca legământul trebuie să fie făcut „cu mulți”.
    Termenul ”mulți”, în toată cartea lui Daniel, se referă întotdeauna la Israel (Daniel 11:33, 39; 12: 3, etc.). Astfel că sintagma pare a fi un termen specific, restrâns, utilizat doar într-un anume context. Astfel că, din moment ce un legământ cu națiunea lui Israel, precum cel descris în versetul 27, nu a avut loc, cu nimeni și nicicând, ne conduce la concluzia că încheierea unui astfel de legământ este tot de domeniul viitorului, reclamând decalajul temporal despre care vorbim! Dar să mergem, în sfârșit, și la restul versetului 27, ultima parte a profeției în discuție, care spune „La jumătatea săptămânii … pe aripa (templului) va fi urâciunea pustiiri, până ce se va termina. Și ceea ce este hotărât va fi pus împotriva devastatorului.” (Trad. Romano-catolică, VBRC) Din moment ce săptămâna este o perioadă de șapte ani, mijlocul de săptămână se află la trei ani și jumătate de la începtul acestei perioade. Este interesant și important că atât Daniel 7.25, cât și Daniel 12.7 se referă la perioade de timp cu o întindere identică, de 3 1/2, prin folosirea sintagmei ”o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme”. Ori, contextul ambelor pasaje evidențiază existența acestei perioade de timp, de 3 1/2 ani, în vremea ”cornului celui mic”, care corespunde vremii Anticristului/Fiarei sau Bestiei. Acest element de convergență în viziunile profetice validează ideea că toate aceste trei texte se referă la un moment dat încă în viitor pe care îl numim Necazul lui Iacov, și nu la altceva.

    Mergând mai departe, observăm că în versetul 27 se precizează că ”la mijlocul săptămânii, pe aripa urâciunii idolești va veni (unul) care pustiește/devastează.” Aici avem o referire la cineva care va profana Templul de la Ierusalim. Isus Hristos nu ar fi putut-o face, evident, și este extrem de greu de demonstrat că acest fapt s-ar fi întâmplat în preajma Primei Veniri a Mântuitorului. În cazul în care evenimentul ar fi avut loc, totuși, atunci cine a făcut-o și în cadrul cărui eveniment? Dacă s-ar fi întâmplat în anul 70 d.H., cum susțin unii, atunci evenimentul nu ar fi putut avea loc pe durata celor șaptezeci de săptămâni de ani, luați ca ani literali. Isus Hristos, în Matei 24:15, a spus: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii despre care a vorbit proorocul Daniel, stând în Locul Sfânt (cine citește să înțeleagă).”, plasând evenimentul în perspectiva escaton-ului, a evenimentelor de la sfârșit, și nu a unora de peste doar 40 de ani, chiar dacă creștinii din anul 70 d.H. au avut de învățat din atenționarea Mântuitorlui! Evenimentul trebuia să se petreacă în viitor față de vremea lui Isus Hristos, și din moment ce nimic de genul acesta nu corespunde unui termen de șapte ani, împărțit în două perioade egale de câte 3 1/2 ani, suntem nevoiți să tragem concluzia că evenimentele în discuție urmează a se petrece, încă, în viitor. Dar, mai grav, plasând îndeplinirea completă a săptămânii a 70-a în anul 70 d.H. se elimină orice legătură evidentă între Daniel 9 și Daniel 7.25 sau Daniel 12.7, cât și cu Apocalipsa 11: 2; 12: 6; 13: 5. În conformitate cu perspectiva hristologică ne-escatologică, profeția din Daniel 9.24-27 s-ar tâlcui singură, ceea ce Biblia interzice, corelațiile cu alte profeții fiind anulate. Iar, având în vedere că Apocalipsa a fost scrisă cam la un sfert de secol după distrugerea Ierusalimului și a Templului, aceasta ar înceta să mai fie o carte profetică, rezumându-se la a fi una istorică! Mergem acum la ultima parte a versetul 27 care spune: „până va cădea asupra celui pustiit (pustiitorului – cf. traducerilor celor mai avizate) prăpădul hotărât.” Întrebăm și de această dată: Când a căzut asupra pustiitorului prăpădul hotărât la Prima Venire a lui Hristos? Niciodată! Prin urmare avem și aici, un alt motiv pentru a vedea că și acest eveniment este încă în așteptare, când dușmanul Israelului și al lumii întregi, Antihristul, va fi supus judecății divine hotărâte, la A Doua Venire a lui Isus Hristos.

    Este păcat că unii creștini lasă ca prejudecata teologico-ideologică (înlocuirii Israelului de către Biserică) să prevaleze asupra interpretării profetice pe care Dumnezeu a intenționat să ne-o dezvăluie! În concluzie. Deși ar mai fi și alte dovezi, ne oprim aici cu argumentarea învățăturii conform căreia cea de-a 70-a săptămână danielică este separată de primele 69 de săptămâni de ani de un decalaj temporal corespunzător răstimpului dintre Prima și Cea De-a Doua Venire a lui Isus Hristos. Yahweh este credincios față de poporul Său ales, chiar dacă acesta I-a fost necredincios multă vreme, iar, tocmai din cauza eșecului lui Israel de a-L accepta pe Isus ca Mesia la Prima Sa Venire, ultima săptămână danielică a fost amânată până când situația ”poporului lui Daniel” va fi pe deplin reglementată. Așa cum se arată și în Deuteronom 4:30 și 31, trecerea evreilor prin cei șapte ani de necaz, va avea efectul scontat și evreii se vor întoarce la Yeshua Hamasiach, la Isus Hristos, Domnul. În același timp, Noul Testament ne învață că epoca Bisericii va avea loc tocmai în acest timp al amânării săptămânii danielice finale făcută, ca să spunem așa, de dragul recuperării și a Israelului, ca națiune. Pentru a încheia complicaatul nostru studiu într-un limbaj poetic, prezentăm modul cum profetul Osea a prezis împăcarea lui Yahweh cu Israel-ul prin cuvintele: (citat) ”De aceea, iată, o voi ademeni și o voi duce în pustie (pustia popoarelor, cum se exprimă profetul Ezechiel), și-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo, îi voi da iarăși viile, și valea Acor i-o voi preface într-o ușă de nădejde, și acolo, va cânta ca în vremea tinereții ei și ca în ziua când s-a suit din țara Egiptului. În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice iarăși Ishi, Bărbatul meu!” (încheiat citatul din Osea 2:14-16) Momentul reîmpăcării dintre Dumnezeu și poporul Său, Israel -readus, nu degeaba, în Țara Sfântă- este foarte, foarte aproape! Fie să nu ne trezim niciunul că suntem împotriva planurilor Suveranului Universului și al Istoriei, Dumnezeul lui Avram, Isaac și Iacov. Așa să fie!

 

Cititi / vizionati primele doua emisiuni  –

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1
  2. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 2
  3. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 3
  4. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 4

Anunțuri

Comments are closed.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala

%d blogeri au apreciat asta: