Steven Bennett- Regizoarea norvegiană, Kathrine Haugen, dezvăluie partea foarte întunecată și abuzivă a societății norvegiene

știgătoarea de premii, regizoarea norvegiană, Kathrine Haugen, dezvăluie partea foarte întunecată și abuzivă a societății norvegiene. A existat o vreme în care Kathrine credea povestea că Norvegia era „cea mai fericită țară” de pe pamânt și numărul unu la drepturile omului și drepturile copilului. În 2011, lumea lui Kathrine s-a prăbușit, ceea ce a dus la un proiect de film ce a durat șase de ani, și la realizarea că țara fericită este doar un mit foarte bine finanțat și sprijinit….

….mă simt în mod constant nesigură când sunt pe pământul norvegian.

Din nefericire, nu cred că va mai fi vreodată siguranță în Norvegia – nu atâta timp cât există copii în viața mea de care îmi pasă….

Steven Bennett- Regizoarea norvegiană, Kathrine Haugen, dezvăluie partea foarte întunecată și abuzivă a societății norvegiene

știgătoarea de premii, regizoarea norvegiană, Kathrine Haugen, dezvăluie partea foarte întunecată și abuzivă a societății norvegiene. A existat o vreme în care Kathrine credea povestea că Norvegia era „cea mai fericită țară” de pe pamânt și numărul unu la drepturile omului și drepturile copilului. Norvegienilor și restului lumii li se spune continuu aceasta . Dar, este oare adevărat acest lucru?

În 2011, lumea lui Kathrine s-a prăbușit, ceea ce a dus la un proiect de film ce a durat șase de ani, și la realizarea că țara fericită este doar un mit foarte bine finanțat și sprijinit.
Kathrine scrie:

„În 2011, am fost în Cipru o săptămână pentru a planifica înregistrarea filmului” Skvis „. Am fost în camera de hotel când unul dintre cei mai buni prieteni m-a sunat și mi-a spus că sistemul norvegian de protecție a copilului, barnevernet și poliția fusese la ei și le-au luat copiii.

Desigur, nu am înțeles ceea ce (prietena mea) mi-a spus – aceasta trebuie să fie doar un fel de neînțelegere. Am refuzat să cred că ceea ce mi-a spus cel mai bun prieten al meu, a avut loc în Norvegia.
Dar raționamentul a căzut de sub picioarele mele și, de fapt, acum mă simt în mod constant nesigură când sunt pe pământul norvegian. Din nefericire, nu cred că va mai fi vreodată siguranță în Norvegia – nu atâta timp cât există copii în viața mea de care îmi pasă.

Ce am realizat în cele din urmă a fost că mi-aș putea folosi cunoștințele și experiența ca regizor pentru a face un film care să  arate acest univers ascuns, cunoscut sub numele de bunăstarea copilului în Norvegia. Nu știam cum să o fac, dar știam că prietena mea și copiii ei ar fi expuși dacă i-am fi  făcut cunoscuți.

În acel moment, nu știam cât de mulți oameni din Norvegia au fost afectați de acest sistem, dar încet și sigur mi-a fost evident la cât de extins era „consiliul copilului” al statului norvegian și ceea ce făcea de fapt. Mi-am dat seama destul de devreme în acest proces că acest film va dura mulți ani din viața mea și îmi pare rău pentru asta.

Prima mea idee a fost să fac un film de ficțiune cu o fetiță în rolul principal. Dar când am început să lucrez la cercetare – unde am filmat pe cei pe care i-am intervievat – a devenit clar că un documentar ar fi cel mai potrivit.

Apoi am decis să iau un masterat la NTNU (Universitatea Norvegiană de Știință și Tehnologie). Motivul a fost să mă asigur că aș putea primi ajutor de la cei mai buni oameni din țară, ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Am început să filmez în noiembrie 2011 și am observat câteva familii de atunci. Alții m-au întâlnit pe drum. Întrucât întâlnirea cu bunăstarea copilului face o astfel de intervenție fundamentală în viața umană, a fost important pentru mine să fac o treabă amănunțită. Am vrut să explic cum și de ce sistemul funcționează așa cum o face astăzi. Apoi a trebuit să mă întorc la punctul de plecare înainte ca primul act de bunăstare a copilului să intre în vigoare în 1900.

Expresia „Dacă treceți prin iad, continuați”, descrie ultimii șase ani ai vieții mele. Și nu e este deloc confortabil să știm că familiile expuse bunăstării copilului norvegian sunt intr-o situație mult mai rea decât mine. Aceasta face chiar mai greu treaba. Nu există nimic despre acest sistem pe care îl consider atractiv. Nu are nici un rost. E doar distructiv.

Acestea fiind spuse, sunt foarte fericită pentru toți oamenii cu care am devenit prieteni prin munca acestui film. Sunt, de asemenea, bucuroasă că am reușit să mă schimb ca persoană. Cred că toți oamenii dintr-un punct sau altul în viață sunt forțați de calea largă în pădurea în care se află deschiderea spre lumea interlopă.

Să cobori în întuneric și să vezi ce se întâmplă acolo unde lumina zilei nu ajunge, si atunci, după ce ieși de cealaltă parte, te ajută să crești. Văzând lumea printr-un văl de naivitate este confortabil atâta timp cât poți trăi în pace, dar când te confrunți brusc cu un conflict, cu un sistem de putere masiv precum statul norvegian, este de dorit să înțelegi și să recunoști realitățile cât mai repede posibil.

Cred că este important să facem cunoscută ideologia și metodologia utilizată de statul Norvegian împotriva familiilor și copiilor. Apoi, puteți fi în gardă și puteți lua și anumite măsuri de precauție. Din nefericire, pentru multe familii pe care le-am cunoscut, au avut, ca mine, prea multă încredere în sistem și, prin urmare, nu au fost pregătite pentru ceea ce a venit în ziua în care societatea s-a întors de la ei.

Ca și Dante, am reușit să cobor singură în  întuneric. M-am familiarizat cu un avocat care de mai bine de 20 de ani a lucrat cu cazuri de bunăstare a copilului. Ea a fost în prealabil în întuneric și a fost capabilă să-mi spună cele mai multe despre ceea ce se întâmpla atât în ​​interiorul cât și în afara sistemului judiciar în aceste cazuri.

,,În fiecare an aproape, suntem (Norvegia) cea mai bună țară din lume în care trăim, bine, acest lucru nu este valabil pentru mulți copii și familiile lor – este ca și cea mai rea țară” KH

Award winning Norwegian filmmaker, Kathrine Haugen reveals the very dark and abusive side of Norwegian society. There was a time when Kathrine believed the narrative that Norway was the ‘happiest country’ in the world and no.1 in human and children’s rights. Norwegians and the rest of the world are continually told this. But, is this true?

In 2011, Kathrine’s world fell apart, which has led to a six-year film project, and the realisation that the happy country, is just a very well financed and supported myth.

Kathrine writes:

„In 2011, I was in Cyprus for a week to plan the recording of the feature film „Skvis”. I was in the hotel room when one of my best friends called and told me that Norway’s child welfare system, barnevernet, and the police had been with them and taken their children away.

Of course, I did not understand what my friend had told me – this had to be some kind of misunderstanding. I refused to believe that what my best friend told me had taken place in Norway.

But, this reasoning underneath my feet disappeared and in fact, I now feel constantly unsure when I’m on Norwegian soil. Unfortunately, I don’t think it will ever be safe again in Norway – not as long as there are children in my life that I care about.

What I eventually realised was that I could use my knowledge and experience as a filmmaker to make a film that showed off this hidden universe, known as child welfare in Norway. I did not know how to do it, but I knew that my friend and her children would be exposed to being made known.

At that time, I was not aware of how many people in Norway were affected by this system, but slowly and surely it was apparent to me at how extensive the ‘child council’ of the Norwegian State was, and what it was actually doing. I realised relatively early on in the process that this movie was going to take many years of my life, and I’m sorry for that.

My first idea was to make a fiction movie with a little girl in the lead role. But as I started working on research – where I filmed the ones I interviewed – it became clear that a documentary would be most appropriate.

I then decided to take a Masters at NTNU (Norwegian University of Science and Technology). The reason being, to make sure that I could receive help from the best people in the country, which actually happened.

I started filming in November 2011 and I have followed some families since then. Others have met me along the way. As the meeting with child welfare makes such a fundamental intervention in human life, it was important for me to do a thorough job. I wanted to explain how and why the system works as it does today. And then I had to go back to the starting point before the first child welfare act came into force in 1900.

The saying, ‘If you are going through hell, keep on going’, describes the last six years of my life. And, it’s not much comfort to know that the families exposed to Norway’s child welfare are far worse off than me. It just makes the job even harder. There is nothing about this system I find attractive. There is no point in it. It’s just destructive.

Having said that, I’m very happy for all the people I’ve been friends with through the work of this film. I’m also glad that I have been able to change myself as a person. I believe all the people at one point or another in life are forced by the wide path and into the forest where the opening to the underworld is located.

To go down into the darkness and see what’s happening where daylight does not reach, then, to get out of the other side, it’s helps you to grow up. Seeing the world through a veil of naivety is comfortable as long as you can live in peace, but when you suddenly face a conflict with a massive power system like the Norwegian State, it is desirable to understand and recognise the realities as quickly as possible.

I think it is important to make known the ideology and methodology used by the State of Norway against families and children. Then, you can be on guard and you can also take some precautions. Unfortunately, for many of the families I have come to know, they have, like me, had too much trust in the system, and therefore they were not prepared for what came the day society turned of them.

Like Dante, I managed to go down into the dark alone. I became familiar with a lawyer who for more than 20 years worked with child welfare cases. She has been down in the dark before and was able to tell me most about what was happening both inside and outside the judicial system in these cases.

I have gained many experiences which have been confirmed through a thorough review of many things. Through this lawyer, I also became familiar with a group of researchers at the University of Bergen who investigate justice words from a literary point of view. By being an observer in the group of Professor Arild Linneberg, the content of this film has become far better than I had hoped for, when I started in 2011.”

http://www.barnefjern.org/kathrine-haugen/

“Every year almost, we’re (Norway) the best country in the world to live in, well, that’s not true for a lot of children and their families – it’s like the worst country” KH

Reclame

Un comentariu (+add yours?)

  1. octavpelin
    dec. 13, 2017 @ 02:43:01

    A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: