Cornel Avram – Moise

Text EXOD 33

15 Moise i-a zis: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. 

In aceasta seara as vrea sa vorbesc despre cea mai minunata si cea mai speciala persoana din Vechiul Testament: Moise- pentru ca azi a fost legamantul mozaic si s-a vorbit dimineata despre acest legamant, as dori in aceasta seara sa vorbesc despre Moise. Moise a fost un om special si unic in istorie. Pentru evrei, e parintele poporului. E tatal lor. E omul care i-a scos din robie. E omul care le-a dat identitate natiunii. I-a scos afara din robie si prin pustie. E singurul care a vorbit gura catre gura cu Dumnezeu. [..] Moise a avut insotire din partea lui Dumnezeu, ca nimeni altul, minuni pe care Dumnezeu le-a facut prin el. Moise, din toate punctele de vedere, este cea mai deosebita personalitate a Vechiului Testament. Cu Moise, Dumnezeu a incheiat legamantul despre care s-a vorbit azi dimineata. Moise a fost un om al muntilor. As dori, in seara asta, sa ne oprim la trei munti care-l reprezinta pe Moise si care au fost importanti pentru viata lui Moise si care au si o semnificatie si in viata noastra. Munti pe care ne gasim si noi din cand in cand. Si in seara aceasta, rugaciunea mea este si a fost (de cand Dumnezeu mi-a pus pe inima mesajul acesta, ca sa putem sa ne urcam pe munte si sa intram in prezenta lui Dumnezeu.

Primul munte este muntele legamantului sau muntele revelatiei…

Cornel Avram – Moise

Reclame

„Am ales viața copilului, iar Dumnezeu mi-a schimbat-o și pe a mea. Iar bucuria pe care o simt acum este rezultatul celei mai mari frământări din viața mea”

Era cu șapte ani în urmă când Lauren Urrea a simțit literalmente lumea fugindu-i de sub picioare. Se confrunta cu realitatea de netăgăduit, deși incredibilă într-un fel, a unei sarcini neplanificate. Pentru scurta vacanță de Ziua Recunoștinței, venise acasă la părinți, în localitatea Roanoke din statul Virginia.

Și, pentru prima dată în viața ei, Lauren s-a pomenit îndoindu-se – chiar dacă numai pentru o clipă – de cele mai profunde convingeri pe care le avea cu privire la Dumnezeu, la familie, la carieră și – cel mai important – cu privire la viață.

Se pregătea să se înscrie la facultatea de medicină, visând să facă misiune umanitară în America Latină. Reputația ei de bună creștină – atât în biserică, precum și în afara acesteia – era ireproșabilă.

Dar, în timp ce se uita la testul de sarcină pozitiv pe care îl făcuse în casa părinților, Lauren și-a dat seama că viața avea să i se schimbe radical.

„Cu siguranță nu era unul din obiectivele mele pentru anul care urma”, povestește Lauren. „Visele mele erau mult mai mari. Brusc, m-au copleșit teama, vinovăția, rușinea și mânia pe mine însămi pentru că am permis aceasta. Ar fi trebuit să știu mai bine. Părinții mei mă crescuseră bine”.

Zdrobiți și într-o stare de neîncredere, Lauren și prietenul ei, Mateo, s-au străduit să accepte faptul că se confruntau cu o sarcină. În timp ce se luptau cu noua realitate, Lauren și-a amintit că auzise la radio o reclamă despre un centru de sprijin pentru femeile în criză de sarcină.

Și-a amintit și că, atunci când auzise reclama, se gândise că s-ar simți teribil de speriată dacă s-ar afla în situația de a suna la acest centru. Și iată că se afla exact în acea situație. În câteva ore, ea și Mateo stăteau de vorbă față către față cu o voluntară a centrului.

Chiar și faptul că aceasta s-a putut întâlni cu ei atât de rapid era o mică minune. Femeia tocmai își încetase activitatea în urma decesului soțului și se afla la centru din întâmplare, doar ca să mai ridice niște corespondență. Atunci colegii îi spuseseră că se îndrepta spre ei o fată isterică – Lauren – care avea mare nevoie să vorbească cu cineva.

„Ne-a spus, mie și lui Mateo, adevărul despre sarcină, despre iubirea lui Dumnezeu și despre copilașul care creștea în mine”, își amintește Lauren. „A fost, în cele din urmă, prima voce a rațiunii care mi-a alungat gândul la avort prezent într-un colțișor al minții”.

Lauren crescuse într-o familie creștină și era foarte implicată în activitățile bisericii. Se considerase întotdeauna pro-viață. Dar presiunea imensă cu care se confrunta acum părea să-i schimbe părerea, chiar dacă numai pe moment.

Pentru prima dată, promisiunea avortului de a acoperi greșelile trecutului se lupta pe picior de egalitate în mintea și inima ei cu promisiunea Scripturii că iubirea, nu avortul „acoperă mulțimea păcatelor”.

În SUA, 54% din femeile care fac avort se identifică drept creștine, conform statisticilor Institutului Guttmacher, o organizație pro-avort. Astfel, sufletul lui Lauren s-a pomenit câmp de bătălie între promisiunea biblică răscumpărătoare a iubirii și promisiunea iluzorie a ideologiei avortului.

Dar Lauren a avut noroc. Spre deosebire de  multe alte femei aflate în situația ei, Lauren a descoperit curând că nu era singură în această luptă.

Pe lângă sprijinul oferit de centrul de consiliere în criza de sarcină, Mateo și-a asumat imediat responsabilitatea (la o oră după vizita la centru, el deja evalua modele de pătuțuri pentru copii). O colegă a lui Lauren s-a oferit să fie alături de ea când avea să le spună părinților.

„Ca și creștini, ne străduim foarte mult să menținem o imagine de pioșenie, dar când natura noastră păcătoasă iese la iveală, suntem ușor tentați să adoptăm măsuri extreme pentru a acoperi adevărul. Mi se părea că erau o mulțime de lucruri care îmi deveneau inaccesibile sau erau distruse de această sarcină. Unul dintre ele era relația cu părinții. Mă gândeam că nu va mai fi niciodată aceeași”, povestește Lauren.

Dar familia a sprijinit-o necondiționat, atât financiar, cât și emoțional, în timp ce cei din jur, începând cu Mateo și terminând cu comunitatea de la biserică, au făcut fiecare tot ce a putut pentru a-i fi alături.

Fiica lui Lauren, Adrianna Grace, s-a născut în vara anului 2011.

Lauren și Mateo s-au căsătorit când ea a împlinit doi ani. În această primăvară, ei deja așteaptă cel de al treilea copil. După căsătorie, Lauren a început școala medicală, pe care a terminat-o în decembrie 2015, înainte de nașterea celui de al doilea copil, Lucas.

Azi, la șapte ani după ce i se păruse că lumea se prăbușea, Lauren este tot ceea ce și-a dorit vreodată să devină: mamă, soție și practician medical fără doctorat.

În pauza de prânz, Lauren face voluntariat la un centru de sprijin al femeilor în criză de sarcină din vecinătate. Ea le face ecografii femeilor care trec printr-o criză de sarcină, ajutându-le să-și vadă copilul pentru prima dată: „La fiecare ecografie pe care o fac, îmi amintesc de iubirea necondiționată, de harul și de credincioșia lui Dumnezeu manifeste în propria mea viață. Și le transmit aceasta și altor fete, le ridic moralul și le încurajez, deoarece și eu am trecut prin aceeași situație, iar această experiență m-a făcut să fiu un om mai bun și mi-a oferit și o viață mai bună”.

În timpul sarcinii, Lauren și-a făcut și un blog, intitulat: „I chose life and God changed mine” („Am ales viața copilului, iar Dumnezeu mi-a schimbat-o și pe a mea”). Acesta a devenit un website inspirațional dedicat celor care vor să aleagă viața și să îmbrățișeze călătoria spre maternitate pe care Dumnezeu le-o deschide înainte.

După ce toate visele i s-au împlinit, Lauren se gândește să publice o autobiografie despre călătoria ei de la o sarcină neașteptată la o bucurie surprinzătoare.

Ea mai spune: „Sper ca mărturia mea să pună în lumină harul și iertarea incredibile pe care Dumnezeu ni le acordă și să le încurajeze pe cele care suferă și trec singure prin aceasta. Dumnezeu se folosește mereu de încercări, pentru a ne modela și întări credința după un gând pe care numai El îl cunoaște, un gând care este o promisiune de bucurie. Bucuria pe care o simt acum este rezultatul celei mai mari frământări din viața mea”.

SURSA – STIRI PENTRU VIATA

COMUNICAT DE PRESĂ privind exprimarea în spațiul public a opiniilor Coaliției Pentru Familie și Comitetului de inițiativă cetățenească

Coaliția Pentru Familie și Comitetul de inițiativă cetățenească privind revizuirea articolului 48 alin. 1 din Constituția României atrag atenția asupra lipsei oricărui alt mandat de reprezentare ca purtător de cuvânt, în orice  formă de exprimare a vreunei opinii privind demersul nostru, cu excepția mandatului general dat Președintelui Comitetului de inițiativă, Mihai Gheorghiu, ori mandatului punctual pentru emisiunile în care avocat Săcrieru Ana-Corina a avut împuternicirea noastră de reprezentare în acest sens.

Denunțăm categoric orice exprimare în spațiul public, în numele nostru, de către orice alte persoane, susținătoare sau nu a demersului constituțional de revizuire a art. 48 alin. 1 din Constituția României, ca nefiind opinii emise cu împuternicirea sau acordul nostru.

 Sursa: Coaliția pentru Familie

Principiul congregaţional. Începutul unei soluţii americane pentru problema noastră şcolară

Principiul congregaţional. Începutul unei soluţii americane pentru problema noastră şcolară (de Johan Taylor Gatto)

CULTURA VIETII – Prin amabilitatea Editurii Anacronic, vă putem la dispoziţie un eseu remarcabil dintr-o carte remarcabilă, pe care o puteţi comanda la anacronic.ro. Aceeaşi editură are în pregătire şi va publica în curând o altă carte de acelaşi autor: Arme de instrucţie în masă.

Acest discurs, care în cele din urmă reprezintă una din cele mai binecunoscute săgeţi din tolba mea de vorbitor peripatetic, şi-a început existenţa sub o formă puţin diferită, de eseu, în The Maine Scholar.

Trăim vremuri suprarealiste. Întreprinderea şcolii ştiinţifice lansează în continuare planuri pentru mai multă centralizare sub forma standardelor naţionale, curriculumului naţional şi a metodelor îmbunătăţite de testare naţională standardizată. La tot pasul găsim promisiuni miraculoase: maşinăriile sunt răspunsul; intervenţiile masive sunt răspunsul; noile forme de pre-şcolarizare sunt răspunsul; bâtele de baseball, megafoanele şi lacătele sunt răspunsul. Chiar şi în faţa unui secol şi jumătate de căutări eşuate după un răspuns, nimeni nu se îndoieşte că totuşi există un răspuns. Un singur răspuns. Singurul răspuns corect.

Poate că sunteţi de acord, poate că nu. Însă dacă aveţi măcar o urmă de îndoială că vreo prescripţie centralizată ar fi atins cândva boala şcolii, atunci să ne întoarcem o clipă la Noua Anglie colonială, unde exista o teorie diferită a instituţiilor, o teorie care s-ar putea să conducă spre cea mai bună regândire/reformă, în cadrul căreia greşelile serioase se auto-limitează şi, în termeni istorici, sunt de îndată prevenite de mecanisme naturale de piaţă. Să ne întoarcem pe coastele Noii Anglii coloniale, în oraşe precum Salem şi Marblehead, Framingham şi Dedham, Wellfleet şi Provincetown. Să luăm în considerare o altă perspectivă, care a crescut din pământul unei Lumi Noi, o perspectivă ce a şocat alte naţiuni prin productivitatea genialităţii sale.

Acest nou sistem a luat naştere odată cu prima biserică puritană din Salem, organizată în 1629 de aşa-numita „Procedură Salem”. Nu exista cineva „mai sus” care să aprobe alegerea autorităţilor din biserică, aşa că, în consecinţă, congregaţia a luat această responsabilitate asupra sa. Prin acest gest simplu, ei au luat puterea care aparţinea în mod tradiţional unui specialist cu diplomă şi au pus-o în mâna oamenilor care se duceau la biserică. Acela era singurul criteriu al guvernării: ca alegătorul să ia în serios mersul la biserică şi să se alăture unei congregaţii ca dovadă a acestui fapt. Era un gest grandios de patriotism local. Pe parcursul următorilor două sute de ani, acea revărsare de autoritate tradiţională a corodat puterea-monopol a statului şi a bisericii ca să transmită versiuni unitare ale adevărului. Fiecare congregaţie individuală îşi asuma un rol puternic în a-şi particulariza parohia, implicându-i în dezbateri pe membrii ei laici şi nu prin centralizarea inerentă hotărârilor luate de o autoritate exterioară. Fiecare congregaţie individuală îşi lua asupra sa responsabilitatea de a-şi rezolva propriile probleme – indiferent dacă erau probleme legate de educaţie, de economie ori de doctrină – mai degrabă decât să se supună vechii autorităţi din Anglia sau noii aristocraţii de specialişti.

***

Toamna trecută am avut o conferinţă în oraşul Dedham, la o biserică înălţată în 1638, la numai nouă ani după ce Arabella îi adusese în Boston pe nonconformişti. Biserica în care am ţinut conferinţa era Unitariană Universalistă, dar la origine fusese Congregaţională. Spirale albe, impresionant de modeste, linii graţioase – simplitatea şi corectitudinea arhitecturii bisericii congregaţionale este de neconfundat, remarcabilă şi uniformă. Poate că sunteţi sau nu conştienţi de faptul că stilul de venerare care mergea mână în mână cu acest stil arhitectural a reprezentat religia originală şi exclusivă a Coloniei din Portul Massachusetts, de la Procedura Salem până în 1834 – peste două sute de ani de ceea ce pare la suprafaţă să fi fost o religie de tip „o singură cale bună”. Ori erai congregaţionalist, ori nu erai nimic de care să ai curajul să vorbeşti în public fără să rişti, cel puţin, să fii marginalizat, persecutat sau chiar ars pe rug. Până aici, toate acestea sună chiar mai rău decât şcoala monopolizată care ne distruge, nu-i aşa?

Aceşti congregaţionalişti erau atât de posesiv de protectori cu monopolul lor încât, acum o sută şaptezeci de ani, când Lyman Beecher a prins de veste că se apropiau unitarienii ieşiţi din fundul iadului, a mers călare pe străzi, întocmai precum Paul Revere, ameninţând:

Vin unitarienii! Vin unitarienii!

Veţi înţelege că Pastorul Beecher nu era tocmai încântat de sosirea unitarienilor. Dar în decursul secolului următor s-a petrecut un lucru extraordinar. Congregaţionaliştii şi-au schimbat încet, încet părerea, fără să li se impună să şi-o schimbe. Până la sfârşitul anilor 1800, unitarienii ajunseseră să fie foarte respectaţi în întreaga Nouă Anglie.

Majoritatea oamenilor percep Noua Anglie colonială ca pe întruchiparea celei mai mari perioade de conformism pe care această ţară a cunoscut-o vreodată. Însă natura congregaţionalismului ascunde o ironie foarte mare: structural, acest mod de viaţă presupune individualitate, şi nu înregimentare. Serviciul divin este lipsit aproape complet de slujbe bisericeşti, punând accentul pe predicile la nivel local pe teme locale. Acest lucru practic garantează disonanţa în cadrul congregaţiei. Eforturile în căutarea clarităţii ale fiecărui membru al bisericii – acţionând ca propriul său preot, propriul său specialist – conduc invariabil spre un progres în direcţia adevărului. De ce spun asta? Ei bine, ceea ce tocmai am descris reprezintă un proces pe care Aristotel, Karl Marx, Thomas Hobbes şi un număr mare de alţi gânditori originali l-au numit „dialectica”. Procedura congregaţională era dialectică până în măduva oaselor, într-un fel foarte ostil gândirii ierarhizate.

Planificatorii centralizaţi din orice perioadă dispreţuiesc dialectica fiindcă se pune în drumul transmiterii eficiente a ideii de „o singură cale bună” de a face lucrurile. Acum jumătate de secol, Bertrand Russel remarca faptul că Statele Unite erau singura ţară majoră de pe Pământ care evita, în mod deliberat, să-i înveţe pe copiii săi să gândească dialectic. Desigur că el se referea la America secolului douăzeci, ţara şcolii obligatorii de stat, nu la Noua Anglie a distincţiei congregaţionale. V-aţi întrebat de unde li se trage „yankeilor” reputaţia de netăgăduit că sunt încăpăţânaţi, ţâfnoşi şi că despică firul în patru cu viclenie? Acum ştiţi. Roger Williams a văzut şi a recunoscut, la fel de limpede ca orice altă persoană contemporană cu el, legătura inevitabilă dintre disonanţă şi viaţa de calitate. Nu se poate s-o ai pe una fără cealaltă.

Studiul mult mai recent a arătat că oraşele din Massachusetts ale secolului al şaptesprezecelea nu erau deloc uniforme, ci mai degrabă erau laboratoare ale alegerii şi stilului la nivel local. Fiecare avea îndeajuns de multă flexibilitate ca să se abată de la ceea ce ar fi putut deveni o conducere de stat centralizată. Oraşul Dedham, unde am avut conferinţa toamna trecută, fusese întemeiat de colonişti care îşi aveau originile în zona anglilor de est din Anglia, zonă care favoriza proprietatea privată şi alegerea personală. Instituţiile anglilor de est s-au consacrat cu repeziciune şi în Lumea Nouă. Pe de altă parte, Sudbury, un oraş vecin cu Dedham, fusese populat de colonişti cu rădăcini saxone şi celtice, care, în mod tradiţional, obişnuiau să împartă munca. Exact la fel cum făcuseră în Anglia, şi în America deţineau la comun câmpuri deschise. Aşadar, pe vremea Massachusetts-ului colonial exista o tensiune între cultura comună regională şi cultura locală a satului. Asemenea tensiunilor care apar în muzică ori în poezie între o formă regulată şi abateri artistice de la ea, tensiunile care au apărut în micile oraşe şi printre variile congregaţii şi în cadrul fiecărei congregaţii luată în parte, au dat naştere unei energii impresionante, unui specific bogat şi idiosincrasic ce caracteriza nota distinctivă care făcea Massachusetts-ul colonial să fie atât de deosebit.

Acum aş dori să studiem un aspect aparent jenant al vieţii civile din Noua Anglie; şi totuşi, eu cred că el ascunde – paradoxal – secretul unei mari forţe, pe care inginerii sociali care au construit şi întreţin şcoala noastră-monopol de stat sunt siliţi să îl omită: Fiecare oraş avea posibilitatea să excludă oamenii care nu îi plăceau! Oamenii aveau posibilitatea să-i aleagă pe cei cu care voiau să lucreze, să se organizeze într-un curriculum viu care să funcţioneze bine pentru ei. Cuvintele primei Carte din Dedham cuprind perfect acest sentiment; primii colonişti voiau (şi au reuşit) să excludă „oamenii ale căror înclinaţii nu ni se potrivesc, a căror societate va fi vătămătoare pentru noi”. Aşa că, în mod ciudat, aceste prime orăşele funcţionau precum cluburile ori liceele selecte, cum funcţionează MIT şi Harvard în ziua de astăzi, reducând neînţelegerile dintre oameni la un nivel la care să poată fi rezolvate cu indulgenţă chiar de ele. Dacă luăm în considerare presiunile imense pe care le naşte oricum procesul dialectic – în cadrul căruia toţi oamenii îşi sunt proprii lor preoţi, proprii lor stăpâni, în ultimă instanţă – este greu de imaginat cum s-ar putea descurca altfel o societate congregaţională. Dacă ar trebui să-i accepţi pe toţi, indiferent cât de ostili ar fi personalităţii, filosofiei ori misiunii tale, atunci orice acţiune ar rămâne imediat paralizată din cauza unor neînţelegeri fatale. Iar atunci cauzele şi scopurile comune, care definesc cel mai bun tip de legături umane, s-ar reduce la acele câteva iniţiative inofensive care nu au încărcătură politică, dacă există aşa ceva.

Aici este o distincţie subtilă: faptul de a trăi dialectic, aşa cum făceau locuitorii Noii Anglii, dă naştere unor reuşite spectaculoase şi scoate la iveală în oameni calităţi puternice de caracter şi de gândire; însă este imposibil de realizat acolo unde un întreg catalog de fiinţe umane sunt aruncate la întâmplare laolaltă şi sunt obligate să stea împreună, cum se întâmplă în viaţa din şcoala-monopol de stat. Ca să prevină haosul în aceste locuri, conducerea trebuie să ţintească, cu orice preţ, să facă totul pe cât posibil de uniform – timpul, spaţiul, textele şi metodele. Grecii aveau o poveste despre un om care se ocupa tocmai cu asta; numele lui era Procust. Procust îi tăia ori îi lungea pe călători ca să se potrivească în patul său de oaspeţi. Sistemul funcţiona perfect, însă era vai şi amar de călător.

Aceşti locuitori din Noua Anglie au inventat un sistem în cadrul căruia oamenii care voiau să locuiască şi să lucreze împreună puteau să o facă. Totuşi, întreaga regiune părea să prospere din multe puncte minunate de vedere: material, intelectual şi social. Aproape că era ca şi cum, dacă te ocupai de propriile tale treburi, reuşeai, pe o cale miraculoasă, să te ocupi şi de treburile publice. Obiceiurile încrederii în sine, respectului de sine, neînfricării, democraţiei şi loialităţii locale cultivau cetăţeni buni. Şcolile-monopol de stat bineînţeles că folosesc alt plan în ziua de azi. Oamenii sunt scoşi vrând-nevrând din arii mari „de capturare” şi apoi sunt azvârliţi laolaltă în compartimente, în funcţie de punctaje asemănătoare la testele standardizate. Acolo li se impune să funcţioneze şi să se comporte pe baza indicaţiilor unor străini. Christopher Lasch notează în Adevăratul şi Singurul Cer:

Capacitatea de loialitate este întinsă în strat prea subţire atunci când încearcă să se alipească ipoteticei solidarităţi a rasei umane. Ea trebuie să se dezvolte în legătură cu oameni bine definiţi, în locuri bine definite, şi nu în legătură cu un ideal abstract al drepturilor universale ale omului. Iubim anumiţi bărbaţi şi anumite femei, nu umanitatea în general.

Aici este prinsă o părticică din ceea ce nu este în regulă cu şcolile obligatorii, mari cât oraşele din Noua Anglie, şcoli care nu permit o alegere a programei, a filosofiei ori a celor cu care să te întovărăşeşti. Wendell Berry prinde o altă părticică într-o scrisoare adresată editorului unei reviste:

Nu cred că „gândirea globală” este inutilă, cred că este imposibilă. Nu poţi să te gândeşti la ceea ce nu cunoşti, şi nimeni nu cunoaşte planeta asta. Unii oameni ştiu câte ceva despre mici părţi ale ei […]. Oamenii care gândesc global o fac reducând globul, în mod abstract şi pe bază de statistici, la cantităţi. Tiranii politici şi exploatatorii industriali au făcut asta cu mare succes. Concepţiile lor şi lăcomia lor sunt abstracte, iar abstracţiunile lor conduc, într-un mod înfricoşător de direct şi de simplu, spre acţiuni care sunt fără excepţie distructive. Dacă vrei să faci fapte bune şi de conservare, trebuie să gândeşti şi să acţionezi local. Efortul de a face fapte bune trădează jocul global. Nu poţi face o faptă bună la nivel global […] o faptă bună, ca să fie bună, trebuie să fie acceptabilă „geniului locului”, după cum l-a numit Alexander Pope. Asta presupune o cunoaştere locală, deprinderi locale şi o dragoste locală pe care practic nimeni dintre noi nu o posedă şi nici nu o poate dobândi gândind global. O putem dobândi numai printr-o fidelitate locală pe care ar trebui să o întreţinem câteva generaţii […]. Nu-mi doresc să fiu iubit de oameni care nu mă cunosc; dacă aş fi o planetă, aş simţi exact la fel.

Deprinderile locale, cunoaşterea locală, dragostea locală şi fidelitatea locală reprezentau ceea ce forjăria Congregaţionalismului din Noua Anglie făurea cel mai bine, dar exista şi un aspect negativ al acestui patriotism local.

Discriminarea religioasă a Noii Anglii timpurii era o metodă de a asigura suficientă armonie locală ca să se poată dezvolta o comunitate de oameni care se potriveau între ei şi care împărtăşeau o viziune comună asupra lucrurilor. Iată o scenă care s-a petrecut acum trei sute de ani în oraşul Dedham, Massachusetts, la care poate că ai fi putut să fii martor chiar din biserica în care am vorbit eu: trei femei quaker, dezbrăcate până la brâu şi biciuite prin tot oraşul, legate fiind de coada unei căruţe. Ar fi puţin spus să afirmăm că un asemenea tratament sublinia faptul că înclinaţia spre quakeri nu era una potrivită în Dedham. Dar apoi, la drept vorbind, nici înclinaţia spre prezbiterianism nu era bine văzută. Însuşi John Milton scrisese că „noul prezbiter nu este nimic mai mult decât vechiul preot scris cu litere mari”, iar în consecinţă toţi prezbiterienii au fost goniţi în sălbăticia din New Jersey, unde au fondat Princeton. Bineînţeles că era la fel de dăunător pentru sănătatea ta să fii catolic în Dedham, ori nivelator, ori digger, ori hutterit. În acest mod detestabil, Dedham a reuşit să se bucure de 234 de ani de puritate religioasă înainte ca monopolul său congregaţional să fie distrus.

Ei bine, ce înseamnă toate acestea? Doar atât: aspectul negativ al alegerii locale este foarte uşor de văzut şi chiar de prezis. Îl vedem bine ilustrat în exemplul Dedham-ului colonial. Dar întreaga problemă este cu mult mai complicată decât simplul fapt de a aloca o notă rea discriminării religioase sau oricărui alt tip de alegere socială care prescrie sau limitează un anumit fel de legătură umană. De exemplu, de unde am putea începe să căutam o explicaţie a faptului că oamenii aceştia au devenit treptat mai toleranţi şi au ajuns să accepte toate formele de religie? Chiar şi-au schimbat obiceiurile conservatoare până într-acolo că Massachusetts a câştigat o reputaţie naţională de cel mai liberal stat din Statele Unite. Aceasta este o schimbare la o sută optzeci de grade, care ne-ar trebui lămurită în condiţiile de atunci, lipsite de constrângere, de intimidare sau de o legislaţie puternic autorizată, nu-i aşa? Cum s-au auto-învăţat Dedham şi restul acelor oraşe să se reformeze fără să fie constrânse de specialişti şi fără o intervenţie centralizată? Nu uitaţi, ei permiteau numai practicanţilor unei singure religii să voteze. Dar s-au schimbat! Şi nimeni nu i-a forţat să se schimbe! Un ceva misterios din străfundurile structurii congregaţionalismului i-a făcut să renunţe la o parte din exclusivismul pe care aderarea la o dogmă biblică de elită li-l transmisese.

Sunt sigur că acel „ceva” a fost aproape în întregime o alegere locală necondiţionată. Şi a fost de auto-corectare! Deoarece bisericile oraşului nu au format echipă ca să prezinte o „ortodoxie” instituţionalizată care să facă fiecare oraş exact la fel ca oricare altul – cum fac în ziua de azi şcolile-monopol de stat – abaterea dintr-o biserică putea contrabalansa cu rectificarea ei în altă biserică. Atât timp cât oamenii aveau posibilitatea să voteze prin simpla lor prezenţă, piaţa liberă pedepsea abaterile serioase, lăsând congregaţia pustie, la fel cum putea să recompenseze un loc bun, umplându-l de oameni. Şi chiar dacă se găseau destui oameni ticăloşi ca să formeze un oraş de ticăloşi ori o congregaţie de ticăloşi, atât timp cât nu exista o maşinărie construită ca să-i oblige pe toţi ceilalţi să se supună ideii lor, prejudiciul uman pe care putea ea să-l cauzeze era strict limitat. Doar când se nasc situaţii din care se poate ridica o „ortodoxie” centralizată, asemeni unei piramide, apare pericolul ca vreo otravă centralizată să ne otrăvească pe toţi.

***

Da, aspectele negative ale alegerii locale sunt uşor de observat, iar argumentul covârşitor în favoarea ei – acela că, în lipsa acestei alegeri, spiritul democraţiei nu poate exista – este greu de văzut. Din cauză că există şi tiranie locală din belşug, este tentant să cedezi puterea – în numele dreptăţii – vreunei autorităţi centralizate, autoritate care să găsească, dintr-un sediu central, cea mai bună cale pentru toţi. Asta este ceea ce se presupune că ar trebui să fie un curriculum naţional pentru şcoli, un mod raţional şi corect de a introduce legi care să facă învăţământul de proastă calitate să dispară. Un curriculum naţional nu le-ar fi permis niciodată oraşelor Dedham, Sudbury, Framingham ori Wellfleet să se dezvolte în felul în care s-au dezvoltat; acesta ar fi fost un lucru periculos, imprevizibil şi controversat – nu, ele ar fi fost reglementate în mod centralizat, la fel cum sunt reglementate şi şcolile noastre din ziua de azi, chiar şi în lipsa unui curriculum naţional ori a unor standarde naţionale.

Iar aici intervine dialectica. Experienţa secolului nostru, planificat după o structură centralizată, nu a fost prea bună pentru majoritatea oamenilor. Conform unora, însăşi planeta se află în mare primejdie. Iar chestiuni interzise prin lege precum alcoolul, abuzul de droguri sau rasismul nu par să dispară, cum a dispărut în mod firesc exclusivismul religios în Noua Anglie, sub un regim de alegere locală; în schimb, legea pare să le administreze proastelor obiceiuri o injecţie care le conferă o nouă viaţă virulentă. Gândiţi-vă la marile victorii progresiste câştigate în tribunale din cauză că inginerii sociali nu au fost capabili să construiască un consens public, ori fiindcă nu au vrut să aibă răbdare: acţiuni afirmative, desegregaţia, restricţii în ce priveşte reprezentările grafice cu conţinut sexual care se găsesc la chioşcul local de ziare, diferite controverse legate de drepturile femeii şi aşa mai departe. Sunt oare toate acestea victorii pentru grupul pe care curtea de justiţie a căutat să îl apere sau au ele aceeaşi valoare pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost câştigate prin schimbarea consensului social? Conform celor mai mulţi parametri, condiţiile grele ale americanilor negri, spre exemplu, par să fie mai rele acum decât în 1960. Mai mult, o dispoziţie răutăcioasă pare să existe la tot pasul, inclusiv în şcolile noastre, care revarsă dispreţ şi neglijenţă peste eforturile suplimentare de a oferi o mână de ajutor descendenţilor sclaviei. Situaţia dificilă a femeilor este puţin mai greu de observat, însă dacă rata tot mai înaltă a sinuciderilor, bolile de inimă, bolile pe fond emoţional, sterilitatea şi alte condiţii patologice reprezintă un indicator, atunci admiterea femeilor en masse în locurile de muncă de tip unisex nu este o binecuvântare lipsită de aspectele ei negative. În plus, mai există şi dovezi neliniştitoare cum că venitul unui cuplu muncitor din 1990 are o putere de cumpărare numai puţin mai mare decât venitul unui muncitor obişnuit din 1910. De fapt, acum doi muncitori sunt angajaţi la preţ de unul – o urmare pe care Adam Smith sau David Ricardo ar fi putut să o prezică. Iar un cost social nu atât de evident al tuturor acestor chestiuni a fost distrugerea vieţii de familie, pierderea căminului ca refugiu şi adăpost şi dezorientarea copiilor care, încă de mici, au fost crescuţi de străini.

Oare produce intimidarea legală centralizată rezultatele sociale pe care le promite? Nu cu mult timp în urmă, narcoticele erau legale în Statele Unite; deşi întotdeauna au reprezentat o pacoste dăunătoare, ele nu au ajuns la grad de epidemie până să se emită legi care să le interzică. Oare este posibil ca faptul de a constrânge oamenii să facă ceva să garanteze că ei se vor conforma numai superficial, cu rea voinţă, sau cu indiferenţă – în afara cazului în care eşti dispus, precum Armata, să suspenzi majoritatea drepturilor umane şi să apelezi la orice grad necesar de intimidare? Şi în caz că cel din urmă este singurul mod prin care constrângerea poate să dea rezultate, care mai este valoarea umană de a o folosi, dacă ea diminuează calitatea vieţii umane?

Mai multe prohibiţii în posibilitatea de a alege în ce priveşte educaţia sunt impuse în prezent prin lege, menţinând cu sfinţenie o birocraţie exclusivă de profesori şi administratori cu diplome şi literalmente sute de agenţii invizibile, care sunt necesare pentru a întreţine instituţia şcolii-monopol de stat. Sfidând lecţiile pieţei, acest megalit psihopatic s-a făcut din ce în ce mai puternic, în ciuda eşecurilor sale imense de a educa, de-a lungul întregii sale istorii. Reuşeşte să supravieţuiască numai din cauză că se foloseşte de puterea poliţiei de Stat ca să-şi umple clasele, altfel pustii. Interzice posibilitatea de alegere locală şi diversitatea şi, datorită acestei prohibiţii, a avut un efect îngrozitor asupra naturii moralei noastre naţionale. Efectul pe care prohibiţia naţională, prin lege, a alcoolului l-a avut asupra coeziunii sociale şi asupra valorilor comune reprezintă o lecţie practică – sper că prea recentă ca să o dăm uitării. Şi, în comparaţie cu prohibiţiile pe care şcoala-monopol de stat le impune asupra familiilor şi copiilor unei naţiuni, prohibiţia alcoolului este un episod minor. Împiedicând desfacerea unei pieţe libere a educaţiei, o mână de ingineri sociali, sprijiniţi din spate de industriile care profită de pe urma învăţământului obligatoriu – colegiile de profesori, editorii de manuale, furnizorii de materiale şi alţii – s-a asigurat de faptul că majoritatea copiilor noştri nu vor primi o educaţie, chiar dacă vor fi perfect şcoliţi.

Divorţat de religie, principiul congregaţional reprezintă o forţă psihologică ce propulsează persoane individuale să-şi atingă potenţialul maxim atunci când funcţionează în grupuri mici de oameni cu care se simt în armonie. Dacă te gândeşti la aceasta, începi să te întrebi ce rost are să aranjezi lucrurile în orice alt fel. Congregaţionaliştii înţelegeau în profunzime ideea că lucrurile bune se întâmplă spiritului uman atunci când este lăsat în pace.

Cea mai bună dovadă pe care o am la îndemână pentru faptul că este o idee minunată să-i laşi pe oameni în pace, să-şi aranjeze propriile destine locale, este însăşi ciudata sociologie a prezenţei mele de anul trecut ca vorbitor în Dedham. Acolo, într-o comunitate care biciuise femei quaker pe jumate goale, stăteam eu – un romano-catolic cu nevasta prezbiteriană de origine scoţiană, însoţit de bunul meu prieten Roland, pe jumătate păgân, pe jumătate evreu – într-o biserică unitariană universalistă, care fusese odată congregaţională. Niciun act din legislaţia Massachusetts-ului, nicio pronunţare a Curţii Supreme nu au făcut acest lucru posibil. Oamenii au învăţat să fie vecini în Dedham din cauză că trei sute de ani au avut posibilitatea reală de a alege, inclusiv posibilitatea de a alege să facă propriile lor greşeli. Toată lumea a învăţat o cale mai bună decât excluderea prin care să-şi rezolve neînţelegerile, pentru că au avut timp să se gândească la această problemă şi să-i dea de cap – timp măsurat în mai multe generaţii.

Dar dacă li s-ar fi impus să se schimbe şi li s-ar fi impus, ca altor imigranţi, să-şi schimbe comportamentul şi să-şi abandoneze cultura în cadrul şcolilor obligatorii instituite în acest scop, cred că ceea ce s-ar fi întâmplat ar fi fost următoarele: unii dintre ei ar fi părut că se schimbă, însă ar fi nutrit resentimente atât de puternice, fiind privaţi de posibilitatea de a alege, că s-ar fi dezvoltat vreun mod de răzbunare. Şi marea majoritate a grupului privat de posibilitatea de a alege, de obiceiuri, de familie şi de rădăcini ar fi reacţionat în variate feluri ca răspuns la aceste presiuni sociale – ar fi înnebunit încet ori ar fi devenit oameni simplificaţi, poate potriviţi să care pietre ca să construiască piramidele altora sau să se uite la fanteziile simplificate ale televizorului, dar nepotriviţi pentru aproape orice altceva.

În ciuda admiraţiei numai la nivel declarativ faţă de posibilitatea de alegere locală, pe care continuăm să o avem încă de pe vremea perioadei congregaţionale, şcolile noastre funcţionează după un plan centralizat şi au deja gata pregătit un curriculum naţional, mijlocit de industria editării de manuale şi de training-urile standardizate ale profesorilor. Este destul de evident faptul că şcolile noastre au eşuat, în mod spectaculos, în a le oferi copiilor noştri educaţia pe care ne-o doream pentru ei, identitatea pe care ne-o doream pentru ei sau în a le transmite visul societăţii democratice lipsite de diviziunile de clasă, vis după care încă tânjim; ceea ce ne scapă este logica acestui eşec. Permiţând impunerea direcţiei de către centre care sunt mult în afara controlului nostru, am ratat în repetate rânduri morala principiului congregaţional: oamenii nu sunt nici pe departe compleţi dacă nu se adună în mod voluntar în grupuri de suflete armonioase. Faptul de a se aduna laolaltă ca să-şi împlinească visurile de individualitate, familie şi comunitate, visuri potrivite cu natura lor umană, este ceea ce îi face compleţi; numai sclavii sunt adunaţi de alţii. Iar aceste visuri trebuie scrise la nivel local, fiindcă a manifesta ambiţii mai mari fără o asemenea bază înseamnă să pierzi legătura cu lucrurile care dau sens vieţii: identitate, familie, prieteni, muncă şi o comunitate intimă.

***

Mie îmi pare că în Statele Unite există două moduri „oficiale”, ambele greşite, de a privi starea educaţiei din zilele noastre. Întâi, o considerăm a fi o problemă de inginerie, care poate fi făcută să dispară printr-o abordare pragmatico-instrumentală. Din această perspectivă, există numai o cale bună şi una rea de a educa şi, în niciun caz, miile de posibilităţi private individuale, în care poate că ar fi crezut congregaţionaliştii Noii Anglii. Apoi, privim învăţământul de parcă ar fi un personaj dintr-o dramă fără sfârşit care se desfăşoară într-un tribunal, dramă în care îi căutăm pe ticăloşii care ne-au împiedicat copiii să înveţe. Profesori slabi, manuale proaste, administratori incompetenţi, politicieni răi, părinţi rău instruiţi, copii slabi – oricine ar fi ticăloşii, noi îi vom găsi, îi vom acuza, îi vom da în judecată, îi vom judeca, poate chiar îi vom executa! Atunci totul va fi în regulă.

Din aceste două moduri greşite de a privi educaţia, s-au dezvoltat industrii enorme, care pretind că au puterea să vindece învăţământul public de conflictele şi demonii săi în schimbul bogăţiilor. În tot carnavalul acestei gândiri magice, s-a format o paradă de profitori: analişti, consultanţi, cercetători, cămine universitare, scriitori, consilieri, foiletonişti, comitete pentru manuale, consilii şcolare, corporaţii de testare, jurnalişti, colegii pentru profesori, departamente ale statului pentru educaţie, persoane care monitorizează, coordonatori, producători, profesori şi administratori cu diplome, emisiuni televizate şi o hoardă întreagă de afaceri legate de şcoală – toate excrescenţe parazite ale monopolului de stat asupra conceptului de şcoală.

Marea atracţie pe care o prezintă, pentru mulţi dintre noi, ingineria socială şi demonologiile antisociale este faptul că ambele ne promit în esenţă o rezolvare rapidă. Acesta a fost dintotdeauna aspectul întunecat al visului american, şi anume căutarea unei soluţii uşoare, credinţa în magie. Parada fără sfârşit de promisiuni care constituie chintesenţa reclamelor americane – una dintre cele mai mari întreprinderi naţionale ale noastre – confirmă gradul profund de superstiţie care stă la baza fundaţiei noastre naţionale, superstiţie care a fost instituţionalizată în afacerile de publicitate. Bani obţinuţi cu uşurinţă, sănătate păstrată cu uşurinţă, frumuseţe obţinută cu uşurinţă şi educaţie obţinută tot cu uşurinţă – doar dacă reuşim să găsim incantaţia potrivită. Pândind din spatele magiei, stă imaginea oamenilor ca maşinărie care poate fi construită şi reparată. Aceasta este moştenirea noastră calvinistă, strigând la noi după sute de ani şi spunându-ne că lumea şi toată diversitatea ei plină de viaţă este numai o maşinărie, nu prea greu de ajustat dacă aruncăm deoparte sentimentalismul şi ardem ticăloşii, metaforic vorbind sau chiar pe ruguri, în funcţie de secolul în care ne aflăm. Reforma şcolară reprezintă, pentru cei mai mulţi dintre noi, un tehnician apucând cheia potrivită, ori Perry Mason găsind indiciul care-i trebuia ca să-l prindă pe răufăcător.

***

În ultimă instanţă, felul în care ne raportăm la problemele sociale depinde de filosofia noastră despre natura umană: ce credem că sunt oamenii, de ce anume credem că sunt ei capabili, care ar putea fi sensul existenţei umane, dacă există vreunul. Dacă oamenii sunt maşinării, atunci şcoala nu poate fi decât un mod de a face aceste maşinării mai trainice; logica maşinăriei impune ca părţile să fie uniforme şi interşanjabile, toate operaţiile să fie constrânse de un anumit timp, previzibile, economice. Vă amintesc toate acestea de şcoala la care aţi mers, de şcoala la care merg copiii dumneavoastră? Din păcate, Războiul de Secesiune ne-a arătat, fără urmă de îndoială, utilitatea atât financiară, cât şi socială a înregimentării; însă, în ciuda faptului că această concepţie despre oameni ca maşinării se vehiculează de mii de ani, puterea ei efectivă a început să se manifeste abia la sfârşitul Primului Război Mondial.

Educaţia americană transmite, prin intermediul metodologiei sale, faptul că oamenii sunt maşinării. Clopoţeii sună, circuitele se deschid şi se închid, energia trece, mai multă sau mai puţină, calităţile sunt reduse la un sistem de numerotare, se urmează un plan de care părţile componente ale maşinăriei nu ştiu nimic. Octavio Paz din Mexic, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1990, are de spus următoarele despre şcolile noastre:

În sistemul nord american, bărbaţii şi femeile sunt supuşi, încă din copilărie, unui proces inexorabil. Anumite principii cuprinse în formule scurte sunt repetate la infinit în presă, la radio, la televizor, în biserici şi mai ales în şcoli. Un individ îngrădit de aceste uneltiri este asemenea unei plante într-un ghiveci care este prea mic pentru ea. Nu poate creşte şi nici nu se poate maturiza. Acest tip de conspiraţie nu poate provoca altceva decât revolte individuale violente.

Nu putem creşte şi nici nu ne putem maturiza, ca plantele din ghivece prea mici. Suntem dedaţi dependenţei; în actuala noastră criză naţională de maturitate, părem să aşteptăm ca profesorul să ne spună ce să facem, însă profesorul nu vine niciodată ca să facă asta. Poduri se prăbuşesc, bărbaţi şi femei dorm pe stradă, bancherii ne înşeală, bunăvoinţa decade, familiile se trădează unele pe altele, statul minte ca o chestiune de politică – corupţia, ruşinea, boala şi senzaţionalismul se găsesc la tot pasul. Nicio şcoală nu posedă un curriculum care să furnizeze o soluţie rapidă.

Vechii congregaţionalişti ar fi fost capabili să pună de îndată degetul pe motivul pentru care societăţile piramidale – ca cele pe care le susţine forma noastră de monopol asupra învăţământului – trebuie întotdeauna să o sfârşească în apatie şi dezorganizare. La rădăcină, ele se bazează pe minciuna cum că există „o singură cale bună” în ce priveşte afacerile omeneşti şi că specialiştilor li se poate acorda conducerea permanentă a întreprinderii învăţământului. Este o minciună, deoarece dinamica schimbătoare a timpului, a situaţiei şi a locului alocă o competenţă care, la scurt timp după ce a fost câştigată, devine irelevantă şi învechită.

Învăţământul monopolizat a reprezentat cea mai importantă instituţie de instruire a societăţii de tip stup. Ea atestă oficial specialişti permanenţi, care se bucură de privilegiile unui statut nejustificat de rezultatele pe care le au. Din cauză că aceste privilegii, odată dobândite, nu vor fi cedate de bună voie, s-au format aparate întregi de privilegii care sunt imposibil de schimbat. Chiar şi dacă sunt aspru criticate, ele cresc tot mai mari şi mai periculoase, deoarece hrănesc aspecte importante ale sistemului nostru politic şi economic. Ele sunt literalmente imposibil de reformat, fiindcă au încetat să mai fie umane, transformându-se în structuri abstracte, de o eficienţă impecabilă, independente de mecanismele de supravieţuire ale trainicului control omenesc. Aici nu mai este vorba de un demon cu care să te poţi lupta, cum a făcut Daniel Webster cu Scaraoţchi, ci de unul care trebuie înfometat până la moarte privându-l de victime.

Învăţământul monopolizat reprezintă cauza principală pentru care ne-am pierdut identitatea naţională şi individuală. Faptul că a instituţionalizat diviziunea claselor sociale şi a acţionat ca agent al castelor este un lucru care stârneşte repulsie miturilor noastre fondatoare şi realităţii perioadei noastre fondatoare. Puterea lui provine din multe părţi, firul istoric anti-copil, anti-familie fiind unul singur – dar cea mai mare putere şi-o trage din aceea că se face un adjunct al tipului de economie comercială pe care îl avem, care solicită mereu consumatori nemulţumiţi.

***

A venit timpul să-i punem capăt. Acest sistem nu merge şi reprezintă unul din motivele pentru care lumea noastră se prăbuşeşte. Niciun fel de peticire nu va face ca maşinăria şcolii să funcţioneze în ideea de a produce oameni educaţi; educaţia şi şcoala sunt, după cum am resimţit toţi, doi termeni care se exclud reciproc. În 1930, acum şaizeci de ani buni, Thomas Briggs a susţinut, în timpul Prelegerii Inglis de la Harvard, că „marea investiţie a naţiunii în licee nu a dovedit niciun rezultat respectabil”; două decenii mai târziu, în 1951, un studiu făcut pe 30 000 de şcolari din Los Angeles a arătat că şaptezeci şi cinci la sută din elevii de clasa a opta nu puteau găsi Oceanul Atlantic pe hartă, iar majoritatea nu puteau calcula cincizeci la sută din treizeci şi şase. Din experienţa mea personală, stau martor că situaţia, în mod cert, nu se prezintă mai bine nici în ziua de azi.

Până la urmă, ce se întâmplă de fapt? Orice dezbatere adevărată ar trebui să atingă serios problema eşecului universal al oricărui tip de şcoală-monopol de stat. În completare şi cu televizorul, puterea distrugătoare a învăţământului este acum minunată şi ieşită complet de sub control. Instituţia televiziunii, foarte asemănătoare structural cu cea a învăţământului public, s-a extins cu atâta succes, încât acum toate portiţele de scăpare care existau înainte sunt blocate. Am distrus mintea şi caracterul copiilor naţiunii noastre furându-le tinereţea şi luându-le posibilitatea de a alege singuri. Chiar şi în caz că se va găsi o soluţie ca piramida să fie răsturnată, timp de încă un secol vom avea de plătit un preţ enorm pentru această crimă – sub forma umanităţii pierdute. Începutul unui răspuns ar fi să scăpăm de monopol.

Ce este de făcut? Uitaţi-vă la Dedham, la Sudbury, la Marblehead şi la Provincetown, toate atât de diferite şi totuşi capabile să întâmpine nevoile comunităţii lor. Întoarceţi spatele soluţiilor naţionale şi priviţi spre comunităţile de familii ca spre laboratoare de succes. Să ne întoarcem spre noi înşine până ajungem să stăpânim prima dispoziţie a oricărei filosofii vrednice de denumirea „cunoaşte-te pe tine însuţi”. Înţelegeţi faptul că toate comunităţile prospere cunosc adevărul maximei „gardurile bune fac vecini buni”, totodată fiind capabile să recunoască, să respecte, să înţeleagă, să aprecieze şi să înveţe din ceea ce alte comunităţi au altfel.

Căutaţi răspunsuri la principiul congregaţional. Încurajaţi şi sprijiniţi experimentarea; aveţi încredere în copii şi familii, pentru că ştiu ce este cel mai bine pentru ele însele; opriţi izolarea copiilor şi a bătrânilor în complexe rezidenţiale împrejmuite; implicaţi-i pe toţi, din toate comunităţile, în educaţia tinerilor: din afaceri, din instituţii, pe bătrâni, familii întregi; căutaţi soluţii locale şi întotdeauna acceptaţi o soluţie individuală mai degrabă decât una corporatistă. Nu trebuie să vă speriaţi de consecinţele educaţionale: cititul, scrisul şi socotitul nu sunt prea greu de predat, dacă faci efortul să vezi că agenda şcolară şi constrângerile nu scurtcircuitează întâlnirea personală a fiecăruia cu el însuşi, ca să înveţe aceste lucruri. Dispunem de dovezi din belşug care ne arată că sunt suficiente mai puţin de o sută de ore ca o persoană să ajungă să ştie carte şi să devină autodidactă. Nu vă speriaţi de strategii de intimidare care caută să vă determine să vă predaţi copiii specialiştilor.

Cred că ar trebui abolit sistemul de acreditare în învăţământ pe cât de repede posibil. Faptul că specialiştii din învăţământul acreditat sunt socotiţi ca o condiţie necesară pentru a face învăţatul posibil este o fraudă şi o escrocherie.Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră: rezultatele diplomelor care se dau în colegiile pentru profesori sunt în şcolile pe care le vedeţi. Lăsaţi pe oricine care doreşte să predea să o facă; daţi-le familiilor înapoi banii de impozite, ca să poată alege după bunul lor plac – cine ar putea fi cumpărător mai atent ca ele, dacă li s-ar oferi mijloacele de comparaţie? Reinstauraţi sistemul congregaţional, după modelul cu adevărat nemanipulat al pieţei libere – pe această cale dialectica socială va putea reveni la viaţă. Aveţi încredere în familii şi vecinătăţi şi în persoane individuale, că-şi vor răspunde cum trebuie la întrebarea „pentru ce ne trebuie educaţia?”. Dacă unii dintre ei vor găsi un răspuns diferit faţă de ce aţi prefera dumneavoastră, să ştiţi că nu vă priveşte şi nu ar trebui să fie problema dumneavoastră. Tipul nostru de învăţământ a ascuns în mod voit faptul că răspunsul la o asemenea întrebare trebuie formulat, şi nu luat ca de la sine înţeles, dacă este să nutrim ceva mai mult decât o ridiculizare a democraţiei. Nu este legitim să aşteptăm un specialist care să răspundă la această întrebare în locul nostru. Încrederea în propriul nostru potenţial a fost cea care ne-a ajutat să punem temeliile sănătoase de pe vremea coloniilor. Sunt sigur că structura pe care am construit-o atunci încă adăposteşte un potenţial mare. Să-l folosim încă o dată ca să găsim o soluţie cu adevărata americană pentru marele coşmar al şcolii.

VIDEO Billy Graham – 1. O VIATA BINECUVANTATA – 2. Thank You, Billy and Ruth Graham!

Amintiri din viata lui Billy Graham – Colaj de John Noah

Thank You, Billy and Ruth Graham!

Citeste si –

  1. Franklin Graham – Mulțumesc tuturor celor care au participat la serviciul funerar al tatălui meu din Charlotte
  2. Secvente de la Inmormantarea lui Billy Graham + FULL VIDEO 10 ore [Youtube]
  3. Pastor Ionel L. Tutac FOTO Album – Inmormantarea lui Billy Graham
  4. Inedit: Postul TV FOX News Carolina l-a onorat pe Billy Graham pe Facebook
  5. Discursul Președintelui Donald Trump: Astăzi, în centrul acestei camere mari se află legendarul Billy Graham, ambasador al lui Hristos, care a reamintit lumii despre puterea rugăciunii și darul harului lui Dumnezeu
  6. Doi Președinți își iau rămas bun de la Billy Graham. Bill Clinton l-a întâlnit prima dată la 11 ani, la o cruciadă
  7. LIVE de la ROTONDA din Washington D.C. – Presedintele Donald Trump si Congresul si Senatul American il Onoreaza pe Evanghelistul BILLY GRAHAM
  8. Povestea soției lui Billy Graham
  9. Pastorul președinților – Billy Graham era cunoscut ca „pastorul președinților”, fiind prieten cu 11 comandanți supremi.
  10. Billy Graham 1918 – 2018 (FOTO / VIDEO Memorialul de la Capitoliu si Inmormantarea)
  11. LIVE / IN DIRECT Serviciul de INMORMANTARE pentru BILLY GRAHAM, cu Donald Trump si Mike Pence
  12. Billy Graham a luptat și pentru drepturile civile
  13. Răspunsuri Pentru Viață – Iacob Berghianu – Partea I – In Memoriam: Billy Graham [CREDO TV]
  14. Răspunsuri Pentru Viață – Iacob Berghianu – Partea II In memoriam: Billy Graham [CREDO TV](1918-2018) 
  15. Billy Graham va fi depus la loc de onoare, la fel ca președinții, în Rotonda Capitoliului
  16. VIDEO – BILLY GRAHAM Priveghi la LIBRARIA Billy Graham din Charlotte, Carolina de Nord
  17. Vizita lui Billy Graham la Ierusalim cu aproape 60 de ani în urmă – A predicat mesajul Invierii Domnului Isus
  18. Comunicatul Președintelui DONALD TRUMP privind trecerea din viață a Reverendului Billy Graham
  19. Președintele George W. Bush povestește – Cum mi-a schimbat viața Billy Graham
  20. AMERICANII ISI IAU RAMAS BUN DE LA BILLY GRAHAM – LIVE VIDEO – Cortegiul de automobile il va transporta pe Billy Graham din Asheville la Charlotte, locul unde s-a nascut
  21. AMERICA L-A IUBIT PE BILLY GRAHAM – Ultima călătorie prin munții Carolinei de Nord
  22. Pastorul Americii, Billy Graham, Invitat Obișnuit al Casei Albe Sub Zece Președinți Americani (1)
  23. Înmormântarea lui Billy Graham va avea loc într-o „catedrală de pânză” în 2 martie 2018
  24. Franklin Graham: Astazi, la varsta de 99 de ani, Billy Graham a parasit lumea asta pentru o viata eterna in cer, intr-un loc pregatit de Isus Hristos, pe care l-a propovaduit timp de 80 de ani
  25. ,,CALEA CRUCII – Ultima predica / ultimul mesaj a lui Billy Graham
  26. Pastorul Americii, Billy Graham, a avut influenţă la Casa Albă în mandatul a 10 preşedinţi americani(2)
  27. Vizita în România comunistă a unuia dintre cei mai influenţi oameni ai secolului XX. Cine a fost Billy Graham
  28. VIDEO FULL – Billy Graham in Romania
  29. Teofil Stanciu – Cum s-au întâlnit românii cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii”
  30. Paul Negrut – Responsabilitatea mea pentru mantuirea celor din jur – Marcu 5:1-20 + Film cu vizita lui Billy Graham la Oradea
  31. Pastorul Ionel Tutac de la Funeraliile lui Billy Graham [Convorbire telefonica RVE]
  32. Billy Graham. Ambasadorul lui Dumnezeu – de Nicolae.Geantă
  33. Billy Graham. The Ambasador of God – by Nicolae.Geantă
  34. Interviu cu Iosif Ton la trecerea din viata a Evanghelistului Billy Graham
  35. Viorel Iuga – Dacă respectăm slujirea fratelui Billy Graham, atunci să ne facem timp şi în zilele acestea să vorbim măcar unei persoane despre salvare.
  36. VIDEO – Cuvantarea evanghelistului Billy Graham la Biserica Baptista Speranta Arad 11 Septembrie 1985
  37. The Gaithers – In Memoriam, Billy Graham 1918-2018

 

Autopsia „justiției sociale”

Plăcerea dusă la extrem – Justiția Socială susține ferm ideea că plăcerea și lăcomia de orice formă ar trebui prețuite ca fiind sănătoase și „progresive.” Sexualitatea e o chestiune pur recreațională, fără consecințe sau răspunderi fizice și psihologice. Nu doar atât, dar ar trebui căutată în cât mai multe forme cu putință, iar cine vede ceva greșit în asta sau are înclinația naturală de a evita astfel de comportamente e „homofob”, „transfob”, „rasist”, „fascist” etc. 

SJW se comportă de parcă n-ar putea să suporte omenirea și disprețuiesc rigorile naturii omenești. Au o morală relativă și le lipsește gândirea critică. Par să opereze conform unui set de reguli intelectuale și emoționale complet diferite. Nimic din ceea ce a susținut societatea umană timp de mii de ani și sute de generații nu prezintă vreun fel de valoare pentru ei. Aproape că par să studieze felul în care pot diseca omenirea mai curând decât să participe la omenire. 

Ori de câte ori îi văd pe SJW cum lucrează îmi amintesc de romanul lui Franz Kafka, Procesul, în care un bărbat e judecat pentru un delict care nu îi e niciodată explicat și e condamnat fără să înțeleagă de ce sau cum. Când procesul lui începe, bărbatul ține un discurs emoționant în care face apel la logică și rațiune, dar turmele și judecătorii îi râd în nas, de parcă ar cere ceva de-a dreptul caraghios.  Acesta e standardul justiției sociale – atacarea tuturor adversarilor ca și cum aceștia ar fi niște răufăcători prin simpla lor existență.

Nu vreau să trec cu vederea sau să desconsider amenințarea adusă la adresa libertății personale de către adepții cultului justiției sociale, dar în momentul de față cred că putem spune că mișcarea corectitudinii politice a devenit un cadavru viu.

Am scris de ceva timp despre propaganda justiției sociale, cu mult înainte ca subiectul să fie la modă și cu mult înainte de existența unei mișcări organizate care să-i apere pe cei care îndrăzneau să pună la îndoială dictatele nebunești din cultul corectitudinii politice.

În articolul meu ‘The Twisted Motives Behind Political Correctness’ (Rațiunile deviante din spatele corectitudinii politice), publicat la începutul lui 2014, am conturat bazele filosofice ale corectitudinii politice, precum și drumurile pe care conduc. Pe atunci, viitorul celor care luptau în numele rațiunii și libertății individuale părea destul de mohorât. Astăzi, mă bucur să pot spune că reacția împotriva „feminismului ” și marxismului cultural a devenit mai puternică decât am visat vreodată. 

Nu vreau să trec cu vederea sau să desconsider amenințarea adusă la adresa libertății personale de către adepții cultului justiției sociale, dar în momentul de față cred că putem spune că mișcarea corectitudinii politice a devenit un cadavru viu.

E greu să găsim date statistice recente nepărtinitoare. Cu toate acestea, cele mai noi date arată că numărul celor care sunt de acord cu „egalitatea de gen” e mare, însă cei care se consideră „susținători ai feminismului” sunt foarte puțini. În Statele Unite e vorba de 20-25% din populație, în funcție de sondaje, în vreme ce în Marea Britanie susținătorii feminismului reprezintă doar 7% din populație.

Conform CDC (în Statele Unite, Centers for Disease Control and Prevention, Centrele pentru Controlarea și Prevenirea Bolilor), rata avorturilor în perioada 2008-2014 a scăzut la niveluri istorice în urma procesului Roe vs Wade. Cum avortul e o platformă principală și pretext de impulsionare a luptătorilor pentru justiția socială (social justice warriors, SJW în restul articolului), mi se pare un semn bun faptul că, deși trecem printr-o perioadă deosebit de instabilă din punct de vedere economic, oamenii încep să renunțe la avort ca variantă acceptabilă.

O observație generală: justiția socială nu a fost un catalizator fiabil pentru succesul în politică, dacă e să ne luăm după eșecul lamentabil al campaniei Clinton în 2016, care întreg parcursul alegerilor a mizat mult pe ideologiile SJW.

Justiția socială nu a vândut bine nici în piață, lucru care se vede cel mai limpede în lumea spectacolului, unde filmele create de producători cu o agendă socială evidentă eșuează continuu la încasările din box office.

Filmul Ghostbusters, de pildă, care a avut în spate o producție feministă, a încasat mai nimic prin comparație cu alte filme blockbuster care au costat la fel de mult, ieșind în pierdere cu aproximativ 70 de milioane de dolari.

Filmele de acțiune feministe care perpetuează fantezia egalității fizice dintre sexe – cum ar fi Atomic Blonde – primesc laude din partea criticii mainstream (ca toate filmele bazate pe justiție socială), dar au încasări jenante.

Și, în cele din urmă, poate cel mai mare semn al schimbării curentului împotriva justiției sociale din pop culturei, nume uriașe ca Star Wars au de suferit când propaganda justiției sociale e injectată în franciză. Cel mai recent film din serie, The Last Jedicu mesajele sale SJW evidente și grosolane, a avut una dintre cele mai slabe încasări la a doua săptămână de rulare dintre toate filmele Star Wars (ajustate la inflație) și a produs doar puțin peste jumătate din veniturile obținute de The Force Awakens. Asta ca să nu mai vorbim de receptarea foarte critică din partea publicului și al dezastrului de pe piața din China, care ar fi trebuit să crească veniturile, mult mai mici decât cele anticipate.

Așadar, ce a condus la fuga de idealurile marxiste?

Există mai multe motive pentru care americanii în mod special nu-i suportă pe oamenii ăștia. Iată doar câteva…

Deconstruirea deliberată a mitologiilor fundamentale

Una dintre doctrinele esențiale ale marxismului cultural e distrugerea mitologiilor și simbolurilor vitale ale unei societăți – cu alte cuvinte, sunt luate în colimator înseși arhetipurile psihologice care formează inconștientul.

Acesta e unul dintre motivele pentru care SJW sunt atât de obsedați de industria spectacolului. O mare parte din arta și poveștile care ne inspiră astăzi se găsesc în cinema și la televizor. Politica identității a fost calul de bătaie cel mai important pentru Hollywood în ultimul deceniu, într-atât încât nici nu mai e ascuns. De fapt, în ciuda faptului că s-a dovedit că ideologia SJW pierde bani, companiile producătoare ÎNCĂ forțează nota și aleg mesajul politic în defavoarea profitului. Parabolele sunt deseori mai puternice decât evenimentele reale și reprezintă o ispită prin care mințile maselor pot fi controlate.

Deconstrucționismul justiției sociale e deseori interpretat greșit ca „o gafă în afaceri”, însă adevărul e că aceste companii sunt perfect conștiente de ceea ce fac. Marxiștii culturali vor să distrugă normele sociale și biologice, principiile morale și eroii îndrăgiți, pentru că speră să creeze haos în interiorul unei națiuni. Când reușesc asta, intenționează să-și impună propria ideologie asupra populației confuze și înspăimântate.

Plăcerea dusă la extrem

Justiția Socială susține ferm ideea că plăcerea și lăcomia de orice formă ar trebui prețuite ca fiind sănătoase și „progresive.” Sexualitatea e o chestiune pur recreațională, fără consecințe sau răspunderi fizice și psihologice. Nu doar atât, dar ar trebui căutată în cât mai multe forme cu putință, iar cine vede ceva greșit în asta sau are înclinația naturală de a evita astfel de comportamente e „homofob”, „transfob”, „rasist”, „fascist” etc. 

Obezitatea e apărată ca fiind „frumoasă” și „sănătoasă” prin „mișcarea afirmării corpului”, deși toate studiile importante au dovedit că provoacă probleme de sănătate, cum ar fi diabet, boli ale inimii, defecte la naștere, cancer și depresie clinică.

Și, poate cel mai rău tip de plăcere – e încurajată plăcerea psihologică a izolării intelectuale. Se insistă pe „spațiile sigure” ca metodă de protejare a cultului justiției sociale de idei și persoane care l-ar provoca. Ignoranța voită e încurajată ca dovadă de putere ideologică și de loialitate față de colectiv. Toți adversarii intelectuali sunt tratați ca niște răufăcători monstruoși, nu ca simpli oponenți informați care au un alt punct de vedere.

Tentativa de suprimare a masculinității

În articolul meu „Will Manliness Make A Comeback In 2018” (Va apărea masculinitatea din nou în 2018?) am conturat motivul pentru care masculinitatea în mod special a fost ținta atât de multor atacuri din partea SJW. De fapt, masculinitatea reprezintă un element imprevizibil într-o societate; e important pentru libertatea individuală, dar periculos pentru ordinea stabilită.

Feminitatea tinde mult mai mult spre organizări colective și, prin extensie, preferă să se bazeze pe o forță exterioară – cum ar fi guvernul – care să-i ofere protecție și cele necesare traiului atunci când nu există o prezență masculină. 

Când într-o societate masculinitatea e reprimată în defavoarea matriarhatului, istoria ne învață că societatea respectivă e condamnată la colaps. Productivitatea, inovațiile, organizarea și siguranța sunt trăsăturile esențiale ale bazei masculine a unei culturi. Războiul împotriva bărbaților e un alt produs al deconstructivismului marxist.

Prin extensie, afirmația conform căreia masculinitatea bărbaților e rea e urmată de afirmația conform căreia dovezile de masculinitate din partea femeilor conferă putere și sunt bune. Astfel, feminitatea adevărată e și ea luată în colimator, întrucât femeilor care se bucură de roluri biologic feminine și care se orientează în mod natural spre ele li se reproșează din partea feministelor că sunt „slugi ale patriarhatului” sau „borțoase” care trag înapoi justiția socială.

În viață contează validarea emoțională

Validarea fără merit și empatia fără discriminare sunt bombe cu ceas în orice cultură. Justiția socială prosperă pe baza acestor idei tulburătoare.

E important să precizăm faptul că aceste mentalități sunt deseori o extensie a narcisismului. Narcisiștii reprezintă aproximativ 10% din orice populație dată la orice moment de timp din istorie, lucru interesant pentru că sociopații și psihopații latenți (precum și sociopații și psihopații cu acte în regulă) reprezintă și ei aproximativ 10% din orice populație. E foarte probabil ca SJW să afișeze trăsături atât narcisice, cât și sociopate, dorindu-și validare emoțională constantă din partea celor din jur și având, în același timp, poziționări morale relativiste în majoritatea chestiunilor abordate.

Asta nu înseamnă că SJW nu par că empatizează. Ba dimpotrivă. Cei mai mulți narcisiști și psihopați se pricep foarte bine să-și ascundă defectele de caracter în spatele unor cauze, al unor platitudini și al promovării unor virtuți. Ei trebuie să creadă că lucrurile pe care le fac și idealurile pe care caută să le impună sunt înrădăcinate în moralitate, deși consecințele acestor idealuri sunt, în general, distructive. Când li se pune în față realitatea, anume că ei sunt răufăcătorii mai curând decât eroii, pot deveni haotici și violenți.

Practic, SJW au transformat sociopatia și narcisismul într-o mișcare pentru drepturi civile.

Politică de identitate 

SJW văd identitatea de grup ca fiind factorul determinant al valorii personale, precum și ca valoarea inerentă din ideile și pretențiile lor. Ca să fim corecți, SJW nu reprezintă singurul grup care se face vinovat de această prostie. Așa-numita „Alt-Right” – de fapt un număr mic de „conservatori” auto-proclamați – prinde extrem de bine la oameni care consideră că pielea, mai precis culoarea ei, determină imediat un anume fel de a fi și a gândi. În vreme ce SJW consideră că toți albii sunt inerent periculoși, Alt-Right susține că toți non-albii sunt inerent periculoși. Bineînțeles, această mentalitate ignoră complet toți factorii cultural și individuali de dragul unei politici făcute din tușe groase și a unor non-soluții absurde. Practic, cele două grupuri sunt fețe diferite ale aceleiași monede. 

Acestea fiind spuse, e adevărat că SJW sunt, până acum, fața mai agresivă și mai feroce.

SJW adoră politica de identitate. Statutul de victimă de grup poate fi folosit în cadrul unui sistem socialist/colectivist pentru a obține drepturi din partea statului, singura divinitate pe care o cunosc și o iubesc. Cu cât ești mai oprimat pe lista grupurilor-victimă, cu atât poți obține mai multe lucruri de la guvern, câtă vreme și guvernul e de natură colectivistă.

Așa ne putem explica și aplombul brusc de care s-a bucurat în ultimii ani mania „trans”. Albii în mod special sunt extrem de dezavantajați în ierarhia politicilor de identitate, CU EXCEPȚIA cazului în care se identifică în forma „transgender”. Dacă îndeplinesc această condiție, își asigură un traseu rapid la statutul de victimă și la drepturi sociale, depășind cu viteză alte grupuri etnice.

Vinovat până la proba contrarie – Judecata mulțimii

Mai mult

Teologia lui Pinocchio – Nicolae Geantă

Se face o teologie pe baza minciunii, cat se poate mintii…

De ce mint unii crestini  si nu socotesc ca pacatuiesc? De ce unii crestini spun ca sunt minciuni mari si minciuni mici? Nu exista asa ceva. Care e problema cea mai grava cand este vorba de minciuna? Cand mintim unii de altii.

Noi stim, cand Dumnezeu spune in Exod  – „sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau”, foarte multi cred ca este vorba acolo despre perjur, adica sa nu cumva sa te duci sa depui o marturie mincinoasa. Nu. Sa nu minti. Dumnezeu spune ca pe aproapele tau trebuie sa-l iubesti si n-ai voie ca sa-l minti. Sunt mai multe versete in Vechiul Testament si chiar si in Noul Testament care vorbesc despre minciuna si de faptul ca noi trebuie sa ne ferim de asa ceva. Mie imi place foarte mult, in Proverbele spune: buzele mincinoase sunt urite Domnului, dar cei care lucreaza cu adevar sunt placuti.

Teologia lui Pinocchio – Nicolae Geantă

ȘTIREA CEA BUNĂ – 5 martie – Cornel Dărvășan, Nicolae Geantă, pastor, profesor, editorialist – TEOLOGIA LUI PINOCCHIO – vă rugăm să ne răspundeți la o întrebare: ESTE VREODATĂ JUSTIFICATĂ MORAL MINCIUNA? – o emisiune incendiară – vă rog să distribuiți!

Este pacat sa dau o floare de 1-8 Martie?

Este pacat sa dau o floare de 1-8 Martie?

Intrebari si raspunsuri – Daniel Popescu, Vlad Breana

Alin Jivan – Cum să îți distrugi viața | Contraindicații | TINERET RENOVATIO

Alin Jivan – Cum să îți distrugi viața | Contraindicații | TINERET RENOVATIO

Psalmi 1

Psalmul 1

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi,
nu se opreşte pe calea celor păcătoşi
şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului
şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă,
care îşi dă rodul la vremea lui
şi ale cărui frunze nu se veştejesc;
tot ce începe duce la bun sfârşit.
Nu tot aşa este cu cei răi,
ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.
De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii,
nici păcătoşii, în adunarea celor neprihăniţi.
Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi,
dar calea păcătoşilor duce la pieire.

Episcopii lituanieni despre Convenția de la Istanbul: „Este inacceptabil să transformăm prevenirea violenței în vehicul ideologic pentru scopurile unor grupări care se opun specificului național și intereselor vitale ale țării”

Presiunea opiniei publice a determinat mai multe țări est-europene (Croația, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania) să respingă ratificarea Convenției de la Istanbul. Redăm mai jos declarația episcopilor din Lituania.

Cititi – Transgenderismul: o religie sponsorizată de stat?

Conferința Episcopilor Lituanieni

Declarație despre intenția de a semna Convenția Consiliului Europei cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice

Ne preocupă îndemnul de a semna Convenția Consiliului Europei cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice fără o dezbatere publică și fără a consulta societatea. Convenția conține prevederi care ridică semne de întrebare serioase, prevederi despre care cetățenii nu sunt informați în mod adecvat. În plus, nu s-a explicat clar ce angajamente își ia Lituania odată cu semnarea acesteia.

Combaterea violenței împotriva femeilor și a altor persoane este un scop nobil și folositor. Din nefericire, deși declară scopuri legitime, Convenția se bazează pe o viziune ideologizată cu privire la genul persoanei, care este prezentat ca un construct social ce nu coincide cu firea biologică a ființei umane. După semnarea și ratificarea acestui document, Lituania ar fi obligată să consolideze în sistemul ei juridic o nouă concepție despre genul persoanelor. Este însă puțin probabil ca redefinirea conceptului de gen al persoanelor să prevină violența împotriva femeilor și violența domestică. Nu există o justificare clară cu privire la modul în care această schimbare de interpretare ar putea să reducă violența.

Convenția își propune să stabilească noi temeiuri legale pentru interzicerea discriminării în funcție de „sexul social” și „identitatea de gen” (Articolul 4), temeiuri care însă pot fi interpretate foarte larg și ambiguu. Nu se explică cum se vor pune în practică aceste principii și care sunt noile responsabilități și situații care vor fi gestionate în baza ei de către autoritățile publice, instituțiile educaționale, mediul de afaceri și publicul larg.

Articolul 12 al Convenției cere, printre altele, măsuri „de promovare a schimbării modelelor de comportament social și cultural al femeilor și bărbaților, cu scopul de a eradica prejudecăți, obiceiuri, tradiții și alte practici bazate pe ideea inferiorității femeii sau pe roluri-stereotip pentru femei și bărbați”. Adoptarea unor astfel de prevederi reprezintă o sursă de amenințare permanentă pentru femei. Convenția se poate transforma cu ușurință într-un instrument convenabil de marginalizare a valorilor morale și a moștenirii spirituale care stau la temelia de valori a națiunii noastre.

Prevederile din Articolul 14 al Convenției sunt deosebit de îngrijorătoare, deoarece obligă semnatarii să includă materiale educaționale despre „roluri nestereotipe de gen” în programa școlară de la toate nivelurile de învățământ. Astfel de materiale pot include promovarea homosexualității și transsexualității. Încercarea de a lega combaterea violenței de introducerea unor prevederi străine de sistemul educațional lituanian și de valorile morale ale multor părinți creează un precedent care reprezintă motiv de îngrijorare.

În consecință, facem apel la autoritățile publice responsabile și la înalții oficiali de a nu acționa imediat în niciun fel cu privire la semnarea și ratificarea Convenției. Este inacceptabil să transformăm prevenirea violenței împotriva femeilor în vehicul ideologic pentru scopurile unor grupări care se opun specificului național și intereselor vitale ale țării.

Episcopii lituanieni
9 mai 2013
Sursa: Lietuvos Vyskupu Konferencija

Citește mai multe informații despre Convenția de la Istanbul

SURSA – STIRI PENTRU VIATA

 

MOTIVE DE RUGĂCIUNE – Familia din România – Alfa Omega TV

27 februarie – 7 aprilie 2018 – 40 de zile de POCĂINȚĂ, POST și RUGĂCIUNE pentru ROMÂNIA

Motivele de rugăciune ale săptămânii 5-11 martie:

Familia proprie și extinsă

– Pocăință pentru lipsa noastră de rugăciune pentru familia extinsă: cei nemântuiți din familie, familia apropiată și familia extinsă;
– Pocăință pentru greșelile lor și ale noastre în relația cu ei. Rugăciune intensă pentru iertarea greșelilor membrilor familiilor noastre în relația cu Domnul (au divorțat, au făcut avorturi, au înșelat…);
– Copiii, tinerii din familie; starea lor, relația lor cu Domnul.

Familia din România

– Modificarea Constituției cu definirea familiei ca unire dintre un bărbat și o femeie. Organizarea referendumului. Să nu obosim în rugăciunea pentru sacralitatea familiei – așa cum a creat-o Dumnezeu.

– Pentru puritatea inimilor copiilor noștri, pentru oprirea oricăror forme de educație sexuală nebiblică a copiilor, pentru legi bune care să protejeze copiii din România de abuzuri fizice, emoționale, de educație sexuală denaturată, de politicile educaționale agresive ale unor grupuri.

– Pentru copiii și tinerii din țara noastră – pentru care nu se roagă nimeni. Pocăință pentru abandonarea copiilor de părinții plecați la muncă în străinătate (orfanii cu părinți). Pocăință pentru abandonarea copiilor în orfelinate, pentru neglijarea copiilor de părinții prea ocupați, care nu își fac timp pentru copiiilor – e tot o formă de abandon! Să ne cerem iertare pentru părinții cu inimi împietrite față de copiii lor. Să ne rugăm pentru întoarcerea inimilor părinților spre copiii Abandonarea și neglijarea copiilor îi fac pe aceștia să devină depresivi sau violenți, și duc chiar la sinucidere.

– Ca Domnul să aducă vindecare inimilor acestor copii și tineri și ca ei să-L întâlnească personal pe Isus – Mântuitorul!

– Pocăință de AVORTURI, de sângele nevinovat vărsat în România, avorturi comise chiar de cei ce se numesc creștini.

– Copiii din școli – pentru protecția și creșterea lor la adăpostul Pentru păstrarea credinței creștine în educația copiilor în școli.

– Vindecarea și reîntregirea familiilor – a celor afectate de sărăcie, violență, de plecarea unuia dintre soți la muncă, vindecarea relațiilor dintre cei doi soți, dintre copii și părinți.

– Pocăință pentru rata mare a divorțurilor. Să ne rugăm pentru stoparea DIVORȚURILOR, pentru cauzele care duc la divorț (sărăcie, violență, alcool, imoralitate, etc.).

– Pocăință pentru rata mare a concubinajelor în România – când foarte mulți aleg să trăiască „fără obligații” și nu știu că intră sub blestem – blestem care se extinde și asupra copiilor rezultați din astfel de relații. Să ne pocăim de acest flagel și să ne rugăm pentru trezirea acestor oameni.

Cum postim

Postim cum are încredințare fiecare, dar ar fi bine măcar 2 zile/săptămână. Esențială este atitudinea inimii noastre și dorința de a ne înfrâna firea noastră care poftește împotriva Duhului! Postim de mâncăruri neesențiale (dulciuri, mâncăruri grele, sofisticate). Se poate posti cu o alimentație simplă, bazată pe legume și fructe- ca postul lui Daniel.

Postim de timp petrecut inutil la televizor (se pot vedea scurt știrile importante sau programe creștine), post de stat pe internet sau pe Facebook.

Postim de obiceiuri care fură timp și ne împiedică în relația cu Domnul (mers excesiv la cumpărături, timp pierdut prin magazine, timp pierdut în activități neesențiale, timp pierdut în discuții inutile)

Motivele de rugaciune Saptamana 2 – 5-11 martie 2018 – 40 zile de post si rugaciune

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari