Where did Paul Get the Information he Put Into his New Testament Letters?

As young Christians leave for secular Universities to continue their education, they will be faced (possibly for the first time), with questions and scrutiny about their Christian faith. How can you help prepare them? Dr. Darrell Bock, one of the world’s leading historical Jesus scholars, answers the questions: How did Christianity begin? How do we know that the information in the New Testament books is the best historical evidence there is for what Jesus said and did? How do we know we can trust what we are told about Jesus? Was the message Jesus preached, changed over time by the early Christians, or has Jesus’ core message remained the same until our day? How did the early Christians come to believe that the Apostles’ books and letters were to be considered Scripture, equal in authority with the Old Testament Scriptures? Who decided which books would become part of the canon? From our series „So You Don’t Fall Away From Your Faith” available for purchase at http://bit.ly/1ODt4Xg

VIDEO by John Ankerberg

Paul and the Corinthians

Steve Gallagher: An outline of tofay: While Paul was in Ephesus, some delegates from Chloe’s church, whatever that might have been, arrived in Ephesus to share some concerns they had about the church in Corinth. They were concerned about a real serious division that was going on there. And not long after that, it seems as though a delegation from Corinth came to talk to Paul and brought a list of written questions that they wanted answers for. There was a lot of confusion about different sorts of practical issues. And so, when they showed up, that’s what precipitated Paul’s writing of 1 Corinthians. Then, he sent that letter and when he got word back, that it was partially successful, in other words, most of those questions and issues were dealt with, but in the mean time, a group of judaizers had arrived from Jerusalem and had started causing problems. So, he makes a quick and „painful” visit to Corinth. He follows that up, when even that didn’t accomplish what needed to be accomplished, he followed that up with a sorrowful letter, which he sent with Titus. Now, that brings us to current events here.

Now he leaves Ephesus and heads for Macedonia, stopping off in Troas on the way, doing some evangelism. He finally meets with Titus in Philippi, and Titus brings him word that most of the church repented. This is good news and that precipitates him writing 2 Corinthians, which we will spend some time in, here, this morning.

VIDEO by SermonIndex.net

Why the knowledge of doctrine is intended and very necessary for „everyone” by Jonathan Edwards

Edwards makes 3 main points here
1) None of the things which God hath taught us in his word are needless speculations, or trivial matters; all of them are indeed important points.
2)  When God hath opened a very large treasure before us, for the supply of our wants, and we thank him that he hath given us so much; if at the same time we be willing to remain destitute of the greatest part of it, because we are too lazy to gather it, this will not show the sincerity of our thankfulness.
3) However diligently we apply ourselves, there is room enough to increase our knowledge in divinity, without coming to an end.

In this 18 page sermon, Jonathan Edwards observes two things. First, that Paul reproves the Hebrews of „dullness and backwards in understanding”  because Paul’s expectation at that point they should have known enough of divinity and the Holy Scripture to be able to understand matters such as he would have liked to engage in (i.e. Melchizedek). Second, Paul observes that every christian should make a business of endeavoring to grow in knowledge of divinity (doctrine). As Edwards points out: The short answer for the „why is knowledge of doctrine necessary?” It is because, as seasoned christians, we all should be teachers by now, as Paul reproved the Hebrews in 5:12.

Jonathan Edwards goes on to show:

Theologian Jonathan Edwards

1. What divinity is.
2. What kind of knowledge in divinity is intended.
3. Why knowledge in divinity is necessary.
4. Why all Christians should make a business of endeavoring to grow in this knowledge.
Sermon is from ccel.org

A Sermon by Jonathan Edwards

[from Works (Worcester reprint), IV:1-15.]
Hebrews 5:12 – For when, for the time, ye ought to be teachers, ye have need that one teach you again which be the first principles of the oracles of God; and are become such as have need of milk, and not of strong meat.

Christian Knowledge or The Importance and Advantage of a Thorough Knowledge of Divine Truth

If the print in this reader is too small you can either click on the link below the reader to view it on Scribs, or you can click here to read it at ccel.org.

View this document on Scribd

My personal notes and highlights from the sermon:

(Note: Edwards is not  indicating that this endeavor for acquiring this knowledge of doctrine involve anything other than God’s revealed Word in the Old Testament and New Testament. He is not referring to church creeds or church history, although he believes it very profitable for the christian to read as much as possible on each of those subjects.)

  •  There is an order of men whom Christ has appointed on purpose to be teachers in his church. They are to teach the things of divinity. But they teach in vain, if no knowledge in these things is gained by their teaching. (According to Edwards, the fault here lies not with the teacher (on occasion this may be the case), but mostly the fault is with the learner, whose duty is to learn, just as the teacher’s is to teach. This brings to mind the  visible biblical illiteracy of some of the modern churches. How many christians even find and bring a/their Bible to church service on Sunday? How many even pick up the one that is sitting on the back of the pews? If this is indeed an indication, it would prove Edwards premise that these christians are failing in their duty as learners)
  • By divinity is meant, that science or doctrine which comprehends all those truths and rules which concern the great business of religion. There are various kinds of arts and sciences taught and learned in the schools, which are conversant about various objects; about the works of nature in general; as philosophy; or the visible heavens, as astronomy; or the sea, as navigation; or the earth, as geography; or the body of man, as physic and anatomy; or the soul of man, with regard to its natural powers and qualities, as logic and pneumatology; or about human government, as politics and jurisprudence. But there is one science, or one certain kind of knowledge and doctrine, which is above all the rest, as it is concerning God and the great business of religion: this is divinity; which is not learned, as other sciences, merely by the improvement of man’s natural reason, but is taught by God himself in a certain book that he hath given for that end, full of instruction.
  • This is the rule which God hath given to the world to be their guide in searching after this kind of knowledge, and is a summary of all things of this nature needful for us to know. Upon this account divinity is rather called a doctrine, than an art or science.
  • There are many truths concerning God, and our duty to him, which are evident by the light of nature. But Christian divinity, properly so called, is not evident by the light of nature; it depends on revelation.
  • It is only the word of God, contained in the Old and New Testament, which teaches us Christian divinity.
  • 1. That there are two kinds of knowledge of the things of divinity, viz., speculative and practical, or in other terms, natural and spiritual. The former remains only in the head. No other faculty but the understanding is concerned in it. It consists in having a natural or rational knowledge of the things of religion, or such a knowledge as is to be obtained by the natural exercise of our own faculties, without any special illumination of the Spirit of God. The latter rests not entirely in the head, or in the speculative ideas of things; but the heart is concerned in it: it principally consists in the sense of the heart. The mere intellect, without the heart, the will or the inclination, is not the seat of it.
  • 2. Neither of these is intended in the doctrine exclusively of the other: but it is intended that we should seek the former in order to the latter. The latter, even a spiritual and practical knowledge of divinity, is of the greatest importance; for a speculative knowledge of it, without a spiritual knowledge, is in vain and to no purpose, but to make our condemnation the greater.
  1. It should not satisfy them that they know as much as is absolutely necessary to salvation, but should seek to make progress.
  2. They should make it part of their daily business….. There are no things so worthy to be known as these things….
  3. Such things as these have been the main subject of the study of the holy patriarchs, prophets, and apostles, and the most excellent men that ever were in the world, and are also the subject of the study of the angels in heaven; 1 Pet. 1:10,11,12.
  4. The things of divinity not only concern ministers, but are of infinite importance to all Christians. It is not with the doctrines of divinity as it is with the doctrines of philosophy and other sciences.
  5. The doctrines: this nearly concern every one. They are about those things which relate to every man’s eternal salvation and happiness. The common people cannot say, Let us leave these matters to ministers and divines; let them dispute them out among themselves as they can; they concern not us: for they are of infinite importance to every man. Those doctrines of divinity which relate to the essence, attributes, and subsistencies of God, concern all; as it is of infinite importance to common people, as well as to ministers, to know what kind of being God is. For he is the Being who hath made us all, „in whom we live, and move, and have our being;” who is the Lord of all; the Being to whom we are all accountable; is the last end of our being, and the only fountain of our happiness.
  6. The doctrines also which relate to Jesus Christ and his mediation, his incarnation, his life and death, his resurrection and ascension, his sitting at the right hand of the Father, his satisfaction and intercession, infinitely concern common people as well as divines.
  7. The same may be said of the doctrines which relate to the manner of a sinner’s justification, or the way in which he becomes interested in the mediation of Christ. They equally concern all; for all stand in equal necessity of justification before God. That eternal condemnation, to which we are all naturally exposed, is equally dreadful. So with respect to those doctrines of divinity, which relate to the work of the Spirit of God on the heart, in the application of redemption in our effectual calling and sanctification, all are equally concerned in them. There is no doctrine of divinity whatever, which doth not some way or other concern the eternal interest of every Christian. None of the things which God hath taught us in his word are needless speculations, or trivial matters; all of them are indeed important points.
  8. Seek not to grow in knowledge chiefly for the sake of applause, and to enable you to dispute with others; but seek it for the benefit of your souls, and in order to practice. If applause be your end, you will not be so likely to be led to the knowledge of the truth, but may justly, as often is the case of those who are proud of their knowledge, be led into error to your own perdition. This being your end, if you should obtain much rational knowledge, it would not be likely to be of any benefit to you, but would puff you up with pride: 1 Cor. 8:1, „Knowledge puffeth up.”
  9. Seek to God, that he would direct you, and bless you, in this pursuit after knowledge. This is the apostle’s direction, James 1:5: „If any man lack wisdom, let him ask it of God, who giveth to all liberally, and upbraideth not.” God is the fountain of all divine knowledge. Prov. 2:6, „The Lord giveth wisdom: out of his mouth cometh knowledge and understanding.” Labor to be sensible of your own blindness and ignorance, and your need of the help of God, lest you be led into error, instead of true knowledge. 1 Cor. 3:18, „If any man would be wise, let him become a fool, that he may be wise.”

‪Darrell Bock on N.T. Wright’s New Perspective & Eschatological Language‬‏

Darrell Bock is Research Professor of New Testament Studies and Professor of Spiritual Development and Culture; click on the picture for Dr. Bock’s faculty page on the Dallas Theological Seminary’s website.

There is a lot of commentary on N.T.Wright’s ‘New Perspective’, a topic I am reading about from different, competent sources, who are faithful to the Word of God. This is Darrell Bock’s lecture on the subject.

In the 2 part video Darrell Bock discusses N.T.Wright’s „new perspective” of seeing Jesus and Paul through the lens of 1st century  Judaism (through A.D.70) rather than through Christian critique of the New Testament or through the lens of the Reformation.

The lecture is given at Liberty University.    Uploaded by on Youtube.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for ‪1/2 Darrell Bock on N.T. Wright‬‏
Follow my videos on vodpod

There is a short question and answer session in the middle of  this video, followed by a discussion of Eschatological Language.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.1st collector for

2/2 Darrell Bock on N.T. Wright‬‏
Follow my videos on vodpod

PAUL (Part 1) on the ROAD to DAMASCUS

(via) Paul’s call to the ministry of the Way is intertwined with Peters efforts to reach out to the Gentiles in the formative years of the Church. Below is an excerpt (from pp 462-465) of the narrative mostly from Acts of Paul’s ministry before he made his first missionary journey (which will follow in a future post).

Now as he was approaching Damascus…suddenly a light from  heaven flashed around him.  Acts 9:3.

(from The Tyndale Handbook of Bible Charts & Maps. Copyright 2001 (c) by Neil S. Wilson & Linda K. Taylor.) (Tyndale House Publishers, Inc., Wheaton, Illinois)

The road from Jerusalem to Damascus owes its fame to an event occurring along it about the year A.D. 34. Acts gives us the most famous account of Paul’s “Damascus Road experience.”    The great persecutor, “still breathing threats and  murder against the disciples of the Lord” (Acts 9:1), is on his way to the city, claiming the high priest’s authority to arrest any disciples of Jesus he should find there. But this journey will take an unexpected turn.
Roads and journeys are important throughout Luke and the Acts of the Apostles. The Gospel’s central section (Luke 9:51-19:27) describes Jesus’ last journey to Jerusalem, during which He prepares His disciples for what is to come. But life-changing experiences also happen on roads out of Jerusalem. It is on  the road from Jerusalem to Emmaus that Cleopas and his companion encounter the risen Lord (Luke 24:13-35). On the road connecting Jerusalem with Gaza, Philip encounters the Ethiopian eunuch (Acts 8:26-40). Now it is on another road from Jerusalem that the persecutor Saul of Tarsus will be transformed into Paul, Apostle to the Gentiles. Given the significance of journeying, it is not surprising that the earliest followers of Jesus were known as people who belonged to the Way (Acts 9:2).

Conversion  or  Call?

Paul most likely followed the major thoroughfare through the Jordan valley, before turning to the northeast from Galilee toward Damascus, the snow capped Mt. Hermon to the north. As he drew near to Damascus, the dramatic event occurred.  Although Christians have come to speak of Paul’s conversion, the story told by Acts, and the allusion to it in Paul’s letters, suggest another possibility.
In that it was so life changing, shaking the very foundations of his Pharisaic worldview, it is appropriately called a conversion. Yet this did not mean a transfer from one religion to another. Rather, Paul prefers the language of a prophetic call: he is being commissioned for a particular task. He believes, like Jeremiah and Isaiah before him, that he has been prepared for this new role since before his birth (Galatiians 1:15); see also Isaiah 49:1; Jeremiah 1:5). His call near Damascus is understood to include a direct charge to preach God’s Son among the Gentiles (Galatians 1:16).

Paul in Damascus

Damascus is located in an oasis in southern Syria, approximately 135 miles (217 km) northeast of Jerusalem. The city was completely rebuild in the Hellenistic period, on a grid system. The one exception to the right-angled layout was the colonnaded “Street called Straight,” which crossed the city from east to west. Its name probably reflects a local joke, for it was not straight but slightly crooked. Here Paul will reside with a fellow Jew named Judas.
When Paul finally arrives in Damascus, a Christian Jew, Ananias, seeks him out. Paul later describes him as “a devout man according to the law and well spoken of by all the Jews living” in Damascus (Acts 22:12). Acts does not state how the Christian  message reached Damascus, though that might be due to missionaries scattered following Stephen’s martyrdom (Acts 8:1). Ananias restores Paul’s sight, and brings him by baptism into the messianic community.  He boldly addresses as “brother Saul” one who, only days before, was intent on persecuting people such as him. He is another of the unsung heroes of the early Church, who disappears from Luke’s story as quickly as he entered it.

DAMASCUS. By the Rev. Dr. PHILIP SCHAFF and Miss M. E. ROGERS Gardens and Rivers of Damascus.

Escape from Damascus

Apart from describing his synagogue preaching in Damascus, Acts is silent about what happened next. We do know from Galatians, however, that after his call he spent some time in Arabia before returning to Damascus (Galatians 1:17).  “Arabia” refers to the area to the south, the kingdom of Nabataea. Its capital was the famous rock city of Petra. ( See a short video of this ancient city that still exists today here.) Paul declines to spell out his reason for heading to Arabia/Nabataea and he seems to have made enemies there. Some time after returning to Damascus, he is forced to flee for his life. Under cover of night he is forced down from the city’s wall in a basket (Acts 9:25), and makes his way back to Jerusalem. Although Acts views the Jews of Damascus as the rime movers against him, Paul sees the real threat as “the governor under King Aretas” (2 Corinthians 11:32). The king in question is Aretas IV, king of the Nabataeas from 9 B.C. to 40 A.D. Damascus remained firmly under Roman control  until Tiberius’s death in March 37 A.D. Paul’s reference suggests the city then came under Nabataean control, thus giving an approximate date for his escape.
So Saul returns to Jerusalem a changed man. It is not surprising that the Church there suspected a plot to infiltrate their ranks. Later, Paul relates that he  met Peter (Cephas) and James the Lord’s brother ( Galatians 1:18-20) and the Cypriot Joseph Barnabas emerges out of the shadows to show his worth as a true “son of encouragement” (see Acts 43:6). The stories of Barnabas and Saul will be inextricably linked in the chapters to follow.

Opening to the Gentiles

Bab Kisan Gate where Paul escapes persecution.

Having prepared the ground for Paul’s future work, Luke now returns to the leader of the Jerusalem apostles, Simon Peter. Although Paul is remembered as the great apostle to the Gentiles, Acts shows how his work is already anticipated in Peter’s ministry. Somewhat reluctantly, but in accordance with the divine will, Peter opens a door for the Gentiles; Paul and Barnabas will use this opportunity to great effect, and on a far wider canvas.

Healing on the fringes

Peter continues Christ’s healing ministry here in two further healings (Acts 9:32-43). Yet as important as continuing Jesus’ healing of those “on the margins” is the fact that Peter is also moving to the geographic margins.

Joppa, prophet Jonah boarded ship here to run away

The locations of the two miraculous events,  Lydda and Joppa, are away from Jerusalem on a coastal plain.  Beyond them is the great sea, the Mediterranean. Soon Paul and Barnabas will sail across that sea to bring the good news to Cyprus and Asia Minor.
Lydda, the ancient Lod, was a large town or city located on the road linking Jerusalem  with Joppa about 10 miles (16 km) inland from Joppa. The port town of Joppa (from a Canaanite word meaning “the beautiful”) although inhabited by Jews, was a Greek city, stressing again Peter’s move to the boundaries. Here he resides with Simon the tanner, an occupation despised by many pious Jews.
The story of the healing of Aeneas in Lydda echoes Jesus’ healing of a paralytic at Luke 5:18-26. Although Aeneas is not a Jewish  name, he fact that Peter’s dealings with him are uncontroversial (unlike those with Cornelius) suggests he is a Jew, probably a Christian Jew. Part of Peter’s motive in traveling seems to have been to encourage the disciples living on the edge of Judea. Aeneas’s healing leads to conversions among the (Jewish) population of  Lydda and “the Sharon,” the coastal plain located between the sea and the central hill country.  Peter’s second healing, at Joppa, certainly involves a disciple. When Tabitha, or Dorcas in Greek (“gazelle”), is raised from the dead one is reminded of Jesus’ raising of Jairus’s daughter (Luke 8:49-56). Acts 8:40 hints that both Lydda and Joppa were evangelized by Philip on his way from Azots to Caesarea.

God fearers converted

Now that Peter is on the Holy Land’s geographic fringes, the stage is set for the next major transition in the spread of the gospel. Cornelius, a Roman centurion of the Italian cohort stationed at Caesarea, will receive the Holy Spirit and be baptized. Archaeological evidence attests a “Second Italian Cohort” in the area later in the century, though none has been found for Cornelius’s time. The Caesarea in question is the Caesarea Maritima (distinguishing it from other cities named after the emperor such as Caesarea Philippi). Formerly Strato’s tower, it had magnificently been rebuilt by Herod the Great. Ruins have survived of a fine artificial harbor, a Roman theater and an aqueduct.
Luke frequently speaks of Roman officials who are favorable toward the Christian  message. Cornelius is described as “a devout man who feared God with all his household” (Acts 10:2). In this he resembles the centurion who built the synagogue in Capernaum (Luke 7:1-10). The first step toward the Gentiles will be to one who is already on the fringes of the synagogue. Although Peter is instrumental here, what validates this dramatic step is divine revelation. Cornelius’ visitation from an angel is followed by a trance-induced vision, in which Peter sees a sheet containing all varieties of creatures. Through this vision, Peter comes to see that God is now over/riding the traditional clean/unclean distinction. As he is to learn, this applies not simply to animals and food, but to the distinction between Jews and Gentiles.
Hence, on returning to Jerusalem later (See Acts 11:1-18), he is prepared to justify the action taken at Caesarea. In Cornelius’s house, Peter’s preaching prompts divine activity, as the Holy Spirit descends even upon the “unclean” Gentiles. The Spirit was the expected gift of the new age, and its possession was a sign of being God’s people. Faced with heaven’s approval of pious Cornelius and his family, Peter cannot refuse them baptism.  Indeed, Luke has him seal this by accepting their hospitality for several days. Nevertheless, the full implications of this are not worked out immediately, either for Peter or for the Church. Later, at Antioch, Paul will challenge Peter over his decision to no longer eat with Gentiles, again treating them as unclean (Galatians 2:11-14).

Another Herod persecutes the Church

Back in Jerusalem, hostility directed toward the Church continues. Now it is associated with King Herod (Acts 12:1-5), who executes James, son of Zebedee, and also takes action against Peter. Herod Agrippa I was the grandson of Herod the Great, born in 10 B.C. and educated in Rome, where he became friends with the future emperors Gaius and Claudius. He inherited his uncle Philip’s tetrarchy in A.D. 38, adding Antipas’s Galilee and Perea two years later. He ruled as King of Judea between 41 and 44 A.D.
Acts portrayal of Agrippa is negative, influenced by the memory of his action against the Way. Though a promoter of Hellenism like his grandfather, at home Agrippa was a pious Jew. Acts has a most dramatic account of his untimely death, in which the crowds acclaim him as a god, and he develops a fatal illness. The tragic demise of a figure of royal power (Acts 12:20-23) contrasts powerfully with the escape from prison of the fisherman he sought to destroy and the inexorable progress of the message he wished to quash.

photo from biblewalks.com – In this aerial photo you can see the western layout of the city, with Herod’s theater on the bottom side, Herod’s palace on the left side, the Hippodrome and the Roman city in the center, and the Crusaders and port on the top side.

Caesarea Maritima („by the Sea”) is located on the shore in the center of Israel,  in the middle between Haifa and Tel-Aviv. It is the site of one of the most important cities in the Roman World, the Roman capital of the province of Judea at the time of Jesus, and a Crusader fortress along the road from Acre to Jerusalem.  The followin – towards the end of Paul’s life also takes place in Caesarea Maritima:

Acts (25: 11-14, 23) – Paul appeals to Caesar

In 58AD the Apostle Paul, accused of causing a riot, was sent to Caesarea to stand trial before the governor. As a Roman citizen he requested to be heard by the Emperor , and so he sailed to Rome from Caesarea harbor. There, he was tried and executed after several years.

25:11 For if I be an offender, or have committed any thing worthy of death, I refuse not to die: but if there be none of these things whereof these accuse me, no man may deliver me unto them. I appeal unto Caesar.

25:12 Then Festus, when he had conferred with the council, answered, Hast thou appealed unto Caesar? unto Caesar shalt thou go.

25:13 And after certain days king Agrippa and Bernice came unto Caesarea to salute Festus.

25:14 And when they had been there many days, Festus declared Paul’s cause unto the king, saying, There is a certain man left in bonds by Felix:

25:15 About whom, when I was at Jerusalem, the chief priests and the elders of the Jews informed me, desiring to have judgment against him.

25:23 And on the morrow, when Agrippa was come, and Bernice, with great pomp, and was entered into the place of hearing, with the chief captains, and principal men of the city, at Festus’ commandment Paul was brought forth.

26:32 Then said Agrippa unto Festus, This man might have been set at liberty, if he had not appealed unto Caesar.

The „place of hearing”, where this all happened,  is located near Herod’ palace.

to be continued…

next in this series is Paul’s first missionary journey.

PETER and PAUL 1

PETER and PAUL 2

Daniel L. Akin – Marks of a Great Commission People – Romans 15:14-24

Preaching from Romans 15, Dr. Akin delineates the marks of Great Commission people. He exhorts believers to focus on the nations, be saturated by the gospel, and help those whom God sends. Sermon at Southeastern Baptists Theological Seminary, one year and a half ago. Interesting commentary on Rob Bell getting the Gospel wrong at the 20th minute, considering that this is from 1 1/2  years ago.

Evanghelia în biserică pentru ascultarea credinţei prin darurile spirituale, John Piper

You can listen to the audio or read this message in English here.
It is titled The Gospel in the Church for the Obedience of Faith through Spiritual Gifts
Romans 1:8-15

Mai întîi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. 9Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, 10şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi. 11Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, 12sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. 13Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. 15Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.

Cum te îndatorezi?

Uitaţi-vă cu mine pentru câteva momente la versetul 14: “Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.” Pavel spune aici, “Eu sunt dator. . .” Care este îndatorirea lui? Următorul verset (versetul 15) probabil că dă răspunsul: “Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.” Îndatorirea lui pare să fie predicarea Evangheliei. Aceasta este obligaţia sau îndatorirea lui.

Motivul pentru care cred că este important să ne concentrăm asupra cuvântului “dator” din versetul 14 (“sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor”) este pentru că ne face să ne gândim la cum ne îndatorăm şi cum ne achităm de datorie.

Poate că spui, bine, dar versetul 1 spune că Pavel era “chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia,” iar versetul 5 spune că Pavel a primit harul şi apostolia, ca să aducă la ascultarea credinţei pe toate Neamurile,” deci ce poate fi mai clar decât atât? Ca şi apostol chemat este obligat să predice Evanghelia la Neamuri pentru ca să-i aducă la ascultarea credinţei. Are o obligaţie creată de porunca Hristosului cel înviat. Eşti obligat să faci ceea ce îţi spune Domnul tău să faci.

Da, este adevărat. Dar ceea ce subliniază Pavel cu privire la chemarea sa nu este faptul că acea chemare este o poruncă, ci că ea este har. Versetul 5: “am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile.” De aceea, cred că este folositor să întreb dacă nu cumva există ceva ceva mai profund ce trebuie văzut aici, ceva mai profund decât: Hristos a zis, aşa că fă-o! Este obligaţia ta, datoria ta!

Împrumutând sau furând

Observaţi cu atenţie: versetul 14 spune că Pavel este îndatorat faţă de oameni, nu faţă de Dumnezeu. “Sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor.” De obicei ne îndatorăm pentru că cineva ne împrumută ceva. Dar Grecii şi Barbarii nu i-au împrumutat nimic lui Pavel. Situaţia descrisă aici nu este aceea că naţiunile i-au împrumutat ceva lui Pavel iar acesta trebuie să le dea acel ceva înapoi. Ci situaţia este că Dumnezeu i-a dăruit ceva gratuit (fără plată) lui Pavel, şi anume harul (versetul 5: “am primit harul”) – i-a dăruit şi harul mântuirii şi harul apostoliei. Dar când primeşti har de la Dumnezeu, nu devii îndatorat faţă de Dumnezeu. Harul nu poate şi nu trebuie să fie plătit, aşa cum plăteşti o datorie. Pentru că astfel, harul nu ar mai fi har. Dacă îţi dau un dar gratuit iar tu încerci să-mi plăteşti pentru el, îl transformi într-o achiziţie pe care o meriţi, care nu mai este un dar gratuit. Aşa că harul nu creează o astfel de îndatorare.

De fapt, cel mai bun lucru cu privire la har este că plăteşte el datoriile. Noi suntem îndatoraţi faţă de Dumnezeu “Şi ne iartă greşelile [datoriile, în Greceşte] noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor, în Greceşte] noştri,” Matei 6:12). Harul lui Dumnezeu iartă datorii. Suntem îndatoraţi faţă de Dumnezeu, nu pentru că El ne-a dat har, ci pentru că noi i-am furat slava Lui. Şi furtul te îndatorează. În loc să vedem slava lui Dumnezeu ca pe o comoară de care să ne bucurăm, am schimbat-o cu alte lucruri care ne plac mai mult (Romani 1:23; 3:23). Şi aşa i-am furat slava. Aceasta este esenţa păcatului. Şi acesta este modul în care ne-am îndatorat faţă de Dumnezeu.

Deci când harul vine de la Dumnezeu la noi, în Evanghelie, el vine ca să plătească datoriile pe care le avem faţă de El. Harul nu te îndatorează faţă de Dumnezeu; dar te îndatorează faţă de alţii care au nevoie de har aşa cum ai avut nevoie şi tu. Asupra acestui lucru se opreşte Pavel aici în versetul 14. “Am primit harul şi apostolia” (versetul 5). Aşa că acum sunt dator Grecilor şi Barbarilor. Şi ce le datorez este Evanghelia harului. Aceasta este datoria mea.

Datoria pe care o datorăm este Evanghelia harului

De ce? Răspuns: Când auzi o veste bună cu privire la cum să scapi de o situaţie disperată comună, devii dator să le spui şi altora vestea aceea bună pentru ca şi ei să scape de situaţia disperată. Le datorezi vestea aceea. De ce? Pentru că dacă păstrezi vestea bună a harului departe de alţii, ca şi cum tu ai fi calificat pentru ea dar ei nu ar fi, atunci arăţi că de fapt nu ai primit har. Harul lui Dumnezeu care ne cheamă (versetul 6) din întunericul nostru şi ne dăruieşte dragostea legământului veşnic (versetul 7) produce ceea ce porunceşte. Nu ne calificăm pentru el mai dinainte.

Deci dacă ţii acest har departe de alţii ca şi cum tu ai fi calificat pentru el, iar ei nu ar fi, te raportezi la datoria ta faţă de lume şi dovedeşti că de fapt tu nu ai cunoscut harul. Harul este atât de preţios încât este imposibil de explicat în cuvinte. Este singura nădejde pe care o avem ca şi păcătoşi. Nu merităm să-l primim de la Dumnezeu. Când vine la noi, fără plată, suntem îndatoraţi să-l dăm fără plată.

Acesta este un motiv pentru care Pavel subliniază datoria sa, în versetul 14, “sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.” Cultura, inteligenţa şi educaţia nu te califică pentru Evanghelia harului. Iar dacă eşti nerafinat şi needucat şi nu ştii să citeşti acestea nu te descalifică pentru Evanghelia harului. Nu există nimic care să te califice pentru acest har.

Nimeni nu se califică pentru har

Pavel nu este dator unor oameni pentru că ei se califică pentru har. Nimeni nu se califică pentru har. Pentru că harul nu ar mai fi har. Pavel este dator Grecilor şi Barbarilor tocmai pentru faptul că nici el nu s-a calificat, şi cu toate acestea harul a venit la el – şi continuă să vină la el zi de zi în valuri de har viitor care se răsfrâng peste viaţa lui (1 Corinteni 15:10). Deci nu există nici unul care să merite harul mai mult sau mai puţin decât el. Şi asta îl face pe Pavel dator faţă de toţi.

O, să fii prins de relitatea aceasta a harului liber din vieţile noastre – din trecut şi viitor! Ce diferenţă ar face lucrul acesta în tine! Vrei să stăruieşti asupra acestui adevăr astăzi? Gândeşte-te la ce înseamnă el cu privire la rasism, la insulte pe criterii entice, şi tot felul de orgolii şi neprihăniri personale. Gândeşte-te ce înseamnă cu privire la cât de liber împărtăşeşti Evanghelia harului. O Doamne, deschide-ne inimile mai mult şi tot mai mult pentru ca să putem simţi minunea aceasta – de a fi chemaţi ca să fim ai lui Hristos şi de a fi prea iubiţi ai lui Dumnezeu (pentru veşnicie!), şi asta nu pentru că El a găsit ceva deosebit în noi, ci pentru că harul este în mod complet şi absolute gratuit.

Acum opriţi-vă şi gândiţi-vă pentru câteva momente la ceea ce tocmai am făcut.

Predicând credincioşilor Evanghelia harului

Tocmai am luat Evanghelia harului – vestea bună că datorită morţii lui Isus pe cruce pentru cei păcătoşi şi a învierii lui dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4), harul fără plată se răsfrânge peste noi val după val – şi v-am explicat Evanghelia aceasta cu convingerea că dacă o primiţi, dacă o primiţi cu adevărat, adică dacă o credeţi, dacă aveţi credinţă în ea, dacă preţuiţi acest har şi trăiţi în acest har, lucrul acesta va produce o diferenţă veşnică majoră în viaţa voastră în domenii ca rasismul, şi mândria şi părerea înaltă de sine şi căsnicia.

Într-un cuvânt, tocmai v-am predicat Evanghelia harului. Iar scopul meu în ceea ce am făcut este “ascultarea credinţei” – umilinţa şi bunătatea şi curajul şi răbdarea şi dragostea care vin din credinţa în harul lui Dumnezeu. De ce este acest atât de important să vedem lucrul acesta?

Uitaţi-vă în versetul 15 şi vedeţi dacă nu aceasta este ceea ce vrea să facă Pavel în Roma. El spune în versetul 14 că este dator fiecărei pături sociale din rândul neamurilor, şi apoi spune, “Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.” Este dornic să le predice Evanghelia credincioşilor din Roma.

De obicei nu ne gândim să predicăm Evanghelia la cei credincioşi. O predicăm necredincioşilor. Dar eu tocmai am predicat Evanghelia credincioşilor. Sper deci să vedeţi faptul că nu este un lucru neobişnuit pentru Pavel să spună în versetul 15 – că vrea să facă lucrul acesta în Roma. Scopul lui Pavel, conform versetului 5, este să aducă ascultarea credinţei în rândul Neamurilor. Acelaşi este şi scopul meu aici la Biserica Bethlehem. Cum apare însă această ascultare? Apare prin credinţă – credinţa în harul fără plată al lui Dumnezeu prin Isus Hristos. De aceea este şi numită “ascultarea credinţei.” Dar cum apare acea credinţă? Ea vine prin Evanghelie. “Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul [Evanghelia] lui Hristos” (Romani 10:17).

Credinţa noastră începe cu Evanghelia harului, iar vieţile noastre creştine sunt susţinute mereu şi mereu tot prin această veste bună a harului. Uitaţi-vă la Romani 15:15-16, “V-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-i fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfînt.”

Să aducem la ascultarea credinţei

Ceea ce spune Pavel aici este că el nu este interesat în a obţine doar mărturisiri de credinţă în urma unei prime predicări a Evangheliei (oricât de important este lucrul acesta). Ci este interesat în a-i aduce Neamurile sfinţite ca jertfă lui Dumnezeu – şi anume, vrea ca să aducă “ascultarea credinţei” în cei dintre Neamuri (1:5). Şi felul cum lucrează pentru a atinge scopul acesta (conform Romani 15:16) este prin “slujba Evangheliei lui Dumnezeu,” adică punând în practică Evanghelia harului lui Dumnezeu. Evanghelia harului mântuieşte şi Evanghelia harului sfinţeşte. Trebuie să le spunem oamenilor Evanghelia prima dată. Şi trebuie să le “aducem aminte” din nou şi din nou înţelesul şi implicaţiile Evangheliei harului fără plată (15:15).

Deci Evanghelia harului (Fapte 20:24) este ce le predicăm necredincioşilor, şi Evanghelia harului este ce le predicăm credincioşilor. Asta este ce spune Pavel în Romani 1:15. “Am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă [credincioşilor] celor din Roma.” Nu ca să-i cheme la mântuire, ci să-i ţină mântuiţi prin sfinţire. Credinţa noastră se hrăneşte din vestea bună a harului lui Dumnezeu. Şi ascultarea noastră se hrăneşte din credinţă. De aceea, pentru a aduce ascultarea credinţei, trebuie să auzim Evanghelia harului din nou şi din nou.

Deci am văzut două lucruri până acum. 1) Pavel este dator Grecilor şi Barbarilor pentru că a primit fără plată harul lui Dumnezeu în Evanghelie şi în apostolia lui. Dacă nu-şi achită această datorie tratează Evanghelia ca şi cum el s-a calificat iar ei nu s-au calificat pentru ea, ceea ce înseamnă că neagă că Evanghelia este a harului. 2) Această Evanghelie a harului trebuie predicată atât necredincioşilor cât şi credincioşilor pentru că credinţa în harul fără plată mântuieşte şi credinţa în harul fără plată sfinţeşte. Vestea bună a harului fără plată aduce credinţa şi credinţa aduce ascultarea – toate de dragul gloriei lui Dumnezeu (1:5). Pentru că dătătorul harului primeşte slava.

Predicatorul este singurul care comunică Evanghelia harului?

O ultimă întrebare: Este suficient pentru biserică ca doar predicatorii să predice Evanghelia harului? Oare ar creşte ascultarea credinţei aşa cum ar trebui să crească ea în Biserica Bethlehem dacă John Piper ar fi singurul care ar vorbi Evanghelia harului?

Cred că aceasta este întrebarea care stă în spatele versetelor 11-12, “Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră [în credinţa voastră şi în ascultarea credinţei], sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru [deci să mă îmbărbătez şi eu în credinţa mea], prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu.

Ce spune Pavel? Spune: Da, vin cu Evanghelia harului lui Dumnezeu. Prin credinţă stau în acel har, şi trăiesc prin puterea lui. Şi, prin credinţă, voi împărtăşi acel har cu voi prin darurile mele spirituale (duhovniceşti) de învăţătură şi predicare, şi poate alte daruri. Dar să ştiţi lucrul acesta, că şi voi staţi în acelaşi har. Şi trăiţi şi voi tot prin puterea lui. Şi aveţi şi voi daruri duhovniceşti – voi toţi. De aceea, împărtăşiţi harul lui Dumnezeu cu mine şi cu fiecare pentru ca să fim cu toţii încurajaţi şi întăriţi în credinţă, şi astfel ascultarea credinţei să crească în biserică şi în lume.

Cu alte cuvinte, răspunsul este nu, dacă un singur om predică Evanghelia harului lui Dumnezeu în biserică nu este suficient ca să se ajungă la măsura întreagă a ascultării credinţei. De aceea punem atât de mult accent pe grupurile mici în Biserica Bethlehem. Grupurile mici este unul din locurile principale unde versetele 11 şi 12 se vor întâmpla. Planul lui Dumnezeu pentru a aduce ascultarea credinţei în biserică (=dragoste) este ca toţi credincioşii să preţuiască harul lui Dumnezeu şi să-l împărtăşească unii cu alţii prin darurile lor spirituale.

De aceea spune Pavel în Romani 12:6-8, „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.” Darurile spirituale sunt forme diferite ale harului dăruit bisericii pentru zidirea trupului spre ascultarea credinţei de dragul Numelui Lui.

Fiecare din voi să slujească după darul primit

Petru spune astfel în 1 Petru 4:10, “Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.” Harul lui Dumnezeu vine la biserică în diferite forme şi feluri – tot atât de multe câţi oameni sunt. Darurile spirituale sunt folosirea acelui har pentru a aduce ascultarea credinţei.

De aceea, nu este surprinzător că tocmai la începutul celei mai măreţe epistole ale sale – această capodoperă teologică – Pavel ne cheamă să ne gândim la şi să ne rugăm cu privire la darurile spirituale şi la faptul că toţi suntem datori celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi datorită harului lui Dumnezeu. Şi suntem datori nu numai celor necredincioşi din afara bisericii, ci suntem datori şi înlăuntrul bisericii unul faţă de altul. “Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii” (Romani 13:8).

Iată deci concluzia: harul a venit la noi complet gratuit şi necondinţionat, a venit de la Dumnezeu când ne-a chemat la El Însuşi şi ne-a iubit ca pe ai Săi (1:6-7). Harul acesta ne face datori faţă de toţi oamenii care, ca şi noi, au nevoie de har. Iar dacă nu împărtăşim cu ei harul pe care l-am primit înseamnă că prespunem că noi ne calificăm pentru el iar ei nu se califică, iar lucrul acesta ar anula harul. Iar ceea ce împărtăşim este Evanghelia acestui har măreţ şi fără plată. Aşa ne achităm datoria faţă de alţii: ceea ce am primit fără plată, dăruim fără plată. Şi unul din modurile prin care împărtăşim vestea bună a harului lui Dumnezeu este prin daruri spirituale. O, cât de importantă este viaţa bisericii din grupurile mici, unde oamenii înţeleg că fiecare membru este un administrator al harului pentru a aduce ascultarea credinţei de dragul Numelui Lui.

© Desiring God

Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

Ben Witherington on the Apostle Paul and Universalism

A Quote of Note—- Paul on Universalism

see full article here. (www.patheos.com/community/bibleandculture)

Dr. Witherington on Paul’s Phil. 2.5-11 verse:

One of the texts most frequently used to prove Paul believed that in the end all human beings would be saved is of course the material in the Christ hymn in Phil. 2.5-11, particularly the line “every knee will bow and every tongue confess that Jesus Christ is the Lord….”   The problem with this conclusion is two fold.     1)  The partial quotation of Isaiah 45 provides a clue as to Paul’s thinking at this juncture since Isa. 45.24 refers not to universal salvation but rather says that “all who have raged against him will come to him and be put to shame.”  2)  Phil.
1.28 has already referred to the destruction of those who oppose Christ.

Fred Sanders – Paul and ‘Y’know’ in First Thessalonians

Y’Know, For the Thessalonians by Fred Sanders Theology,  contributor at http://www.scriptoriumdaily.com

You know what Paul says a lot in First Thessalonians?

“You know.”

It’s not the theme of the letter, but it’s the refrain. One of the main things Paul wants to say is that there’s a lot he doesn’t have to say. He points over and over to what can be presupposed as already known:

1:5. You know what kind of men we proved to be among you…
2:1. You yourselves know that our coming to you was not in vain…
2:2. You know we were mistreated in Philippi…
2:5. You know we never came with words of flattery nor with a pretext for greed…
2:9. You remember, brothers, our labor and toil…
2:11. You know how, like a father with his children, we exhorted and encouraged you…
3:3. You yourselves know that we are destined for afflictions…
3:4. You know our afflictions came to pass, just as we told you beforehand…
4:2. You know what instructions we gave you through the Lord Jesus…
5:2. You know full well that the day of the Lord will come like a thief in the night…

click image to read about Thessalonica

Add to those instances the times when he says things like “concerning brotherly love you have no need for anyone to write to you, for you yourselves have been taught by God to love one another” (4:9), and “concerning times and seasons, you have no need for us to write anything to you” (5:1). And in the introduction, Paul even plays on the same motif when he says “Your faith has gone forth everywhere… so that we need not say anything” (1:8).

What’s the significance of this motif in First Thessalonians? A few ideas:

1. First Thessalonians is probably the earliest-written document in the New Testament. The first Christians must have been passing some sort of documents around, and sharing eyewitness accounts of the life and teaching of Jesus, but the gospels in their final forms were probably written later than Paul’s first letters. So chronologically, the first voice you hear in the New Testament is Paul in First Thessalonians. And it’s nice to hear that voice saying, “You know,” rather than saying something like “Listen to me, because I am starting something from scratch.” Paul’s apostolic ministry springs up in the middle of a Christian movement already well on its way.

2. Paul is a good teacher, not just dumping new info in, but drawing connections to what his readers already know.

3. Paul did a lot of good teaching in Thessalonica, establishing all the main things. In a follow-up letter, he can presuppose that substantial teaching ministry. What a teaching ministry it must have been! I thank God for First Thessalonians, but just imagine how many volumes the oral teaching of Paul would have filled, if it had been transcribed and preserved. In the wisdom and providence of the Holy Spirit, what we have instead is only the five short chapters of First Thessalonians.

4. Paul and his partners must have really behaved in an exemplary way in Thessalonica. If he and his fellow-laborers had been jerks, or been lazy, or had in any way failed to live above reproach, it would be disastrous for him to write to them afterwards and say, “You know how we lived when we were with you.” He must have already walked the walk before he dared to write like that. So he’s writing partly to vindicate his ministry, but the point is that he doesn’t have to win an argument in order to do so: His ministry was conducted in a way that speaks for itself.

5. Paul apparently already taught them about “the times and the seasons,” and that the coming of the Lord would be like a thief int he night. But note how he changes his tone at 4:13-18, saying “we do not want you to be uninformed, brothers, about those who are asleep,” and then provides some new teaching. That new teaching includes a “word of the Lord.” This was probably new information for them, one of the main things he wanted to say in a letter where he admitted he didn’t need to say much.

You know another reason why Paul talks like this in First Thessalonians? You don’t need me to tell you. You yourselves already know.

Reference:

Thessalonica in Easton’s Bible Dictionary a large and populous city on the Thermaic bay. It was the capital of one of the four Roman districts of Macedonia, and was ruled by a praetor. It was named after Thessalonica, the wife of Cassander, who built the city. She was so called by her father, Philip, because he first heard of her birth on the day of his gaining a victory over the Thessalians. On his second missionary journey, Paul preached in the synagogue here, the chief synagogue of the Jews in that part of Macedonia, and laid the foundations of a church (Acts 17:1-4; 1 Thes. 1:9). The violence of the Jews drove him from the city, when he fled to Berea (Acts 17:5-10). The „rulers of the city” before whom the Jews „drew Jason,” with whom Paul and Silas lodged, are in the original called politarchai, an unusual word, which was found, however, inscribed on an arch in Thessalonica. This discovery confirms the accuracy of the historian. Paul visited the church here on a subsequent occasion (20:1-3). This city long retained its importance. It is the most important town of European Turkey, under the name of Saloniki, with a mixed population of about 85,000.
http://www.bible-history.com/eastons/T/Thessalonica/

Where else is Thessalonica mentioned in the Bible? (from Bible-history.com)

Thessalonica Scripture – 2 Timothy 4:10 For Demas hath forsaken me, having loved this present world, and is departed unto Thessalonica; Crescens to Galatia, Titus unto Dalmatia.

Thessalonica Scripture – Acts 17:1 Now when they had passed through Amphipolis and Apollonia, they came to Thessalonica, where was a synagogue of the Jews:

Thessalonica Scripture – Acts 17:11 These were more noble than those in Thessalonica, in that they received the word with all readiness of mind, and searched the scriptures daily, whether those things were so.

Thessalonica Scripture – Acts 17:13 But when the Jews of Thessalonica had knowledge that the word of God was preached of Paul at Berea, they came thither also, and stirred up the people.

Thessalonica Scripture – Acts 27:2 And entering into a ship of Adramyttium, we launched, meaning to sail by the coasts of Asia; [one] Aristarchus, a Macedonian of Thessalonica, being with us.

Thessalonica Scripture – Philippians 4:16 For even in Thessalonica ye sent once and again unto my necessity.

The Four Essentials to Finishing Well by Jerry Bridges

Excerpt from the sermon:

For most Christians after conversion, it is a works performance to the end. That is why we should have a daily appropriation of the Gospel because it is in our nature to drift off course towards a performance relationship and when you do, you will have a superficial view of sin in your life. If you think of sin as the gross sins we are committing outside of us, then you tend towards a religious pride because you are not doing those things.If you’re conscientious and you’re seeing some of these respectable sins such as gossip and pride and jealousy, and envy and critical spirit and these kinds of things; if you are seeing those in your life and you do not have the gospel, then those lead you to despair. And so often time the people in the second category just kind of slack off because they can’t handle the tension.

They can’t handle the difference of what they know they should be and what they honestly see themselves to be. And that which resolves that tension is the Gospel-to remind ourselves that we areclothed in the righteousness of Jesus Christ and that which keeps us from spiritual pride is the Gospel because, again, the Gospel is only for sinners. And so, we are a bunch of sinners, practicing sinners, we’ve been delivered from the guilt and the dominion of sin. Yes, that’s true, and we are now called saints, separated from sin, but we still sin in thought, word, deed and most of all in motives. We wanna please God, but, we want to look good in the process, So we come to the Lord admitting that we are practicing sinners, but we look to Jesus Christ and His shed blood, and His perfect obedience, His righteous life which has been credited to men, and we see ourselves standing before God clothed in His righteousness.

That will get you excited about the Christian life; when you see yourself daily clothed in His righteousness, and that will keep you from loving the world. You can’t love the Gospel and love the world at the same time. That will keep you from getting off course.

The following are notes taken during the message. (Desiring God website)

Four Essentials to Finishing Well

Paul endured to the end but Demas, as far as we know, did not

(2 Timothy4:7,10), even though he was once a fellow worker (Philemon 1:24). This is a sobering thought because so many of us are still very young.Finishing well is guaranteed to none of us, apart from the grace of God. How can we, like Paul, endure by God’s grace?

1) Daily time of focused personal communion with God.It must be daily, otherwise we will find ourselves drifting in the wrong direction. Demas was in love with this present world. Our time with God must build in us affections for God that trump the temptations to love this world. It’s helpful to have a plan, but the plan must direct us to God himself.

2) Daily appropriation of the gospel. The gospel is for sinners. Before we spend time in communion with God, we must come to him with the attitude of the tax collector who prayed,”Have mercy on me, a sinner,” and trust God alone to make us righteous.This alone will give us the confidence to approach God and have communion with him.

If we don’t daily appropriate the gospel then we will begin to base our spirituality on our performance, which will eventually lead us either towards pride or despair. But reminding ourselves daily that we are sinners and that, by God’s grace, we’ve been clothed with the righteousness of Christ, will equip us with true and pure motivation to continue following Jesus and renouncing the desire to love this world. We ought to work hard, not in order to earn God’s approval but because we already have it.

3) Daily commit yourself to God as a living sacrifice.Romans 12:1. The Old Testament sacrifice that Paul alludes to was daily performed by the priests. He carries that same significance over to new covenant saints. Our bodies are on loan from God, and we must daily re-consecrate ourselves to him. Just as Paul appealed to Philemon(Philemon 1:8-10), even though he had the right to command him, so also he appeals to us to give ourselves to God. The sheer wonder of the mercy of God should cause us to spontaneously give it, and this we will do if we daily bask in his love.

4) A firm belief in the sovereignty and love of God. Lamentations 3:37-38. Life is full of pains, through natural circumstances and the ill will of others. But God is sovereign over all such evils, and—by faith—we can give thanks for them. God is using them to conform us to the image of Christ and will never leave us or forsake us. The gospel and the promises of God will never fail, nor will he take them from us.

© Desiring God

Efectul Ipocriziei, John Piper Partea 1 (Necinstirea lui Dumnezeu)

VEZI si

  1. Cine este un Iudeu adevarat? Part 1 de John Piper
  2. Cine este un Iudeu adevarat? Part 2 de John Piper
  3. John Piper -sa primeasca Tatal, Fiul si Duhul Sfint intreaga masura a slavei
  4. John Piper la Bucuresti 3-6 Mai,2012 Conferinta Biblica: Dumnezeu este Evanghelia

John Piper predica din Romani capitolul 2 (un pasaj folosit de crestini si necrestini impotriva evreiilor) si da raspuns la doua probleme- (1) anti-semitism si (2) esenta raului. Ambele sint legate de nevoia tuturor oamenilor pentru evanghelie.

La problema anitsemitismului spune- …Deci scopul acestui text nu este să-i izoleze pe Iudei ca fiind depravaţi ca nimeni alţii. Ci scopul este acela că până chiar şi standardele lor morale mai înalte – până chiar şi faptul că aveau Legea lui Dumnezeu – nu-i exclude de la nevoia de a auzi şi de a crede Evanghelia lui Hristos.

Iar esenta raului o defineste ca – Necinstirea lui Dumnezeu. Răul este simţirea şi gândirea şi acţiunea care-L tratează pe Dumnezeu ca nefiind infinit de valoros şi împlinitor pentru noi.

Cititi primele doua articole din aceasta serie, aici; Partea 1-a, Partea 2-a

Romani 2:17-24

Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentrucă eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi,” furi? Tu care zici: „Să nu preacurveşti,” preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „DIN PRICINA VOASTRĂ ESTE HULIT NUMELE LUI DUMNEZEU ÎNTRE NEAMURI,” după cum este scris

Avertizare Împotriva Anti-Semitismului

Vreau să încep în această dimineaţă cu o avertizare. Anti-semitismul a fost şi este un mare păcat în lumea aceasta, practicat de-a lungul secolelor de creştini cât şi de necreştini. Prin aceasta vreau să spun că evreii au fost trataţi groaznic pentru singurul motiv că sunt evrei. Doar o privire scurtă asupra a ceea ce s-a întâmplat în 1919, în timpul Revoluţiei bolşevice din Rusia:

Erau nişte bande de tâlhari ucrainieni. Cea mai de temut dintre ele era sub comanda unui anarhist şi anti-semit cu numele Makhno. Oamenii lui Makhno se delectau în „uscarea heringilor” după cum numeau ei procesul spânzurării evreilor. Atârnau mai mulţi oameni de o sfoară neîntinsă, între doi stâlpi; pe măsură ce întindeau sfoara victimile încercau să se agaţe unele de altele în agonia dinaintea morţii, în timp ce oamenii lui Makhno stăteau privind, bând, şi pariind pe cine va rezista cel mai mult. (D. M. Thomas, Alexander Solzhenitsyn: A Century in His Life [New York: St. Martinţs Press, 1998] p. 31)

În Anglia creştină, evreii au fost eliminaţi de pe insulă în 1920 şi nu li s-a permis să mai intre în ţară timp de 365 de ani, până în 1655 când Oliver Cromwell a acordat libertate religioasă puritanilor şi altor non-conformişti. Povestea anti-semitismului este o poveste teribilă şi o menţionez ca avertizare.

Este adevărat că Dumnezeu domneşte peste astfel de lucruri teribile şi chiar le foloseşte uneori pentru a-şi arăta judecăţile Sale (aşa cum profeţii spun foarte clar, Deuteronom 28:20-68; Ieremia 9:16; 24:10; 25:16; Ezechiel 5:17), dar aceasta nu face ca ura sau persecuţia să fie mai puţin păcătoase. Amintiţi-vă cuvintele lui Isus în Matei 18:7, „Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” Cu alte cuvinte, chiar dacă sunt judecăţi în lumea aceasta orientate asupra Iudeilor sau a Neamurilor, vai de creştinii (sau de alţii) care-şi permit să uzurpe răzbunarea Domnului (Romani 12:19-20).

Menţionez pericolul anti-semitismului pentru că acum Pavel, în acest text, continuă acuzarea pe care o aduce lumii evreieşti păcătoase. Versetul 17: „Tu, care te numeşti Iudeu …” şi aşa mai departe. Cât de uşor ar fi să transformăm acest pasaj într-o încriminare etnică. Dar nu este aşa ceva. Pavel însuşi era Iudeu, toţi apostolii erau Iudei, şi Isus era Iudeu. Şi în Romani 9:3, Pavel spune că era gata să fie anatema pentru rudele lui trupeşti, Iudei necredincioşi. În Romani 10:1 a spus, „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi.” Pavel îşi iubea fraţii Iudei care nu erau creştini, şi şi-a riscat viaţa mereu şi mereu pentru mântuirea lor.

Atât Iudeii Cât şi Neamurile Au Nevoie de Evanghelie

Scopul acestor versete nu este o incriminare etnică, ci o argumentare că Iudeii – împreună cu toate Neamurile – sunt păcătoşi ca şi noi, şi au nevoie de Evanghelie, în ciuda faptului că au atât de multe avantaje în Lege. Reţineţi de unde vine şi încotro se îndreaptă Pavel în cartea sa. El vine de la afirmaţia măreaţă despre Evanghelie din Romani 1:16-17, „Căci Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, întâi a Iudeului, şi apoi a Grecului, deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă.” Cu alte cuvinte, neprihănirea pe care o cere Dumnezeu de la noi – dar pe care noi nu o avem şi nu o putem produce în stricăciunea noastră – o face El disponibilă acum prin credinţa în Hristos (vezi Romani 3:21-24).

Apoi în Romani 1:18, Pavel începe să explice de ce au nevoie disperată de această Evanghelie atât Iudeii cât şi cei care nu sunt Iudei. Mai întâi, în Romani 1:19-32, tratează lumea coruptă din punct de vedere moral a Neamurilor; apoi tratează lumea cu standarde morale mai înalte pentru a arăta că şi ei sunt păcătoşi, şi că Iudeii se află printre aceia cu standardele cele mai înalte din lumea antică păgână. Deci Pavel trebuie să arate că şi ei au nevoie Evanghelia lui Hristos pentru mântuire. Ţinteşte spre Romani 3:9, „Ce urmează atunci? Suntem noi [Iudeii] mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat.”

Deci scopul acestui text nu este să-i izoleze pe Iudei ca fiind depravaţi ca nimeni alţii. Ci scopul este acela că până chiar şi standardele lor morale mai înalte – până chiar şi faptul că aveau Legea lui Dumnezeu – nu-i exclude de la nevoia de a auzi şi de a crede Evanghelia lui Hristos. Ei sunt sub puterea păcatului, la fel ca şi restul lumii. Pavel ţinteşte să arate că toţi – şi noi, nu numai ei – suntem păcătoşi şi avem nevoie de mântuirea care vine numai prin Evanghelia lui Hristos. Acesta este un act de dragoste arătat Iudeilor şi Neamurilor, chiar şi atunci când este interpretat ca fiind arogant sau umilitor.

„Îl Necinsteşti pe Dumnezeu?”

Care, este atunci scopul specific al textului de astăzi, din Romani 2:17-24? Punctul principal se găseşte în versetul 23: „Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?” Răspunsul la această întrebare este, da. Ştim lucrul acesta pentru că versetul 24 presupune „da” ca şi răspuns. Pavel îl pune sub forma unei întreabări ca să-şi ajute cititorii să fie oneşti cu ei înşişi: Pune această întrebare şi răspunde la ea. Cercetează-ţi propria inima. Nu aşa se întâmplă lucrurile?

Deci însemnătatea versetului 23 este: „Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii.” Punctul principal al acestui pasaj este că Iudeii, împreună cu toată lumea, îl necinstesc pe Dumnezeu. Spun, „împreună cu toată lumea,” din cauza a ceea ce am văzut în Romani 1:21 – că lumea întreagă a Neamurilor a fost găsită vinovată de acelaşi lucru: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit.”

Se poate ca Iudeii şi cei temători de Dumnezeu din rândul Neamurilor să fi auzit lucrul acesta şi să fi spus, „Aşa este, acei păgâni nereligioşi şi fără Dumnezeu Îl necinstesc pe Dumnezeu.” Dar Pavel se străduieşte din greu începând cu Romani 2:1, ca să spună, „Lucrurile nu stau mai bine printre oamenii cu standarde morale înalte, fie ei chiar şi Iudei. Şi ei îl necinstesc pe Dumnezeu.”

Deci marea temă în aceste capitole este cinstea – sau slava – lui Dumnezeu. Este esenţial să vedem lucrul acesta. Dacă vrem să gândim biblic – să gândim aşa cum au gândit apostolii şi aşa cum gândeşte Dumnezeu, nu vorbim simplu doar despre faptul că toţi sunt păcătoşi; ci suntem mai specifici şi întrebăm, „Ce este păcatul?” Ce stă la baza corupţiei şi stricăciunii noastre ca fiinţe omeneşti? Ce este în neregulă cu noi? De ce este atât de mult rău în lume şi care este esenţa acestui rău?

Esenţa Răului – Necinstirea lui Dumnezeu

Bazat pe ceea ce am văzut în Romani 1:21 (păgânii îl necinstesc pe Dumnezeu) şi Romani 2:23 (Iudeii îl necinstesc pe Dumnezeu), înţelegem că esenţa răului este necinstirea lui Dumnezeu. Răul este simţirea şi gândirea şi acţiunea care-L tratează pe Dumnezeu ca nefiind infinit de valoros şi împlinitor pentru noi. Deci când ajungem la Romani 3:23 şi Pavel ne dă propria sa definiţie a păcatului, iată ceea ce spune el: „Nu este nici o deosebire, căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Esenţa păcatului este lipsa slavei lui Dumnezeu, adică, a nu trata slava lui Dumnezeu pentru ceea ce este ea în realitate – cea mai valoroasă realitate şi cea mai satisfăcătoare comoară din univers.

De aceea avem cu toţii nevoia să fim mântuiţi. De aceea avem nevoie de un dar al unei neprihăniri care nu este a noastră. Noi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Sau cum spune Romani 1:21, „nu L-am proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-am mulţumit.” Sau cum spune în Romani 2:23, ” prin călcarea acestei Legi Îl necinsteşti pe Dumnezeu.”

O cât de mult avem nevoie să auzim lucrul acesta astăzi, pentru că aproape toate forţele din jurul nostru ne îndeamnă să gândim la păcat – dacă ne gândim vreodată la el – ca la o jignire îndreptată împotriva omului, şi nu împotriva lui Dumnezeu. Răul este atunci când omul este rănit, nu când Dumnezeu este necinstit. Răul este atunci când eu sunt abuzat, nu când Dumnezeu este necinstit. Răul este atunci când eu sunt ameninţat, nu când Dumnezeu este necinstit. Avem nevoie să auzim mărturia necontenită a lui Pavel cu privire la înţelegerea din perspectiva lui Dumnezeu a păcatului şi neprihănirii. Numai aceasta ne va pregăti să înţelegem şi să primim Evanghelia darului neprihănirii lui Dumnezeu. Şi acesta este scopull lui Pavel în aceste capitole – să-i pregătească pe Iudei şi pe Neamuri să înţeleagă şi să primească Evanghelia.

Acum punem întrebarea, cum a fost Dumnezeu necinstit printre Iudei? Săptămâna viitoare vom răspunde la întrebarea aceasta din versetele 17-22. Vom întreba, Cum poate Pavel afirma că Iudeii erau hoţi şi preacurvari şi jefuitori de temple, când nu aceasta era reputaţia lor principală? Ne vom întoarce la aceasta.

Distrugând Reputaţia lui Dumnezeu

Dar astăzi întrebăm: Cum era Dumnezeu necinstit conform cu ceea ce spune Romani 2:24? Aici Pavel citează un profet din Vechiul Testament ca să explice şi să sprijine afirmaţia sa din versetul 23 că Iudeii „îl necinstesc pe Dumnezeu.” El spune, „Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci [şi aici citează din Isaia 52:5] ‘DIN PRICINA VOASTRĂ ESTE HULIT NUMELE LUI DUMNEZEU ÎNTRE NEAMURI,’ după cum este scris.” Cu alte cuvinte, necinstirea pe care Pavel o are în minte este aceea că reputaţia lui Dumnezeu între Neamuri este murdărită. Neamurile privesc la poporul lui Dumnezeu şi nu au o părere prea bună despre Dumnezeul lor. Citatul din Isaia se referea la batjocura pe care a primit-o Israel din partea Neamurilor când Israel a mers în captivitate. Ştim că păcatul Israelului i-a dus pe aceştia în captivitate. Deci prin călcarea legii, aşa cum se spune în versetul 23, Iudeii L-au necinstit pe Dumnezeu. Au adus dispreţ asupra numelui lui Dumnezeu.

Lucrul acesta a fost exact opusul motivului pentru care Dumnezeu i-a ales pe Israeliţi. „pe toţi ceice poartă Numele Meu şi pe cari i-am făcut spre slava Mea, pe cari i-am întocmit şi i-am alcătuit.” Ei au fost creaţi (Isaia 43:7) şi aleşi pentru slava lui Dumnezeu – pentru a reflecta vrednicia, frumuseţea, măreţia, încrederea şi excelenţa Sa atot-satisfăcătoare. Dar în loc de aceasta, ei au trăit ca şi cum Dumnezeul lor nu avea valoare pe când lumea avea valoare. Şi Dumnezeu i-a dat în mâna duşmanilor lor. Rezultatul a fost că Dumnezeu a fost ridiculizat şi reputaţia Lui a fost diminuată.

Esenţa a tot ceea ce am spus este că păcatul înseamnă „a fi lipsit de slava lui Dumnezeu” (3:23), şi că Iudeii, ca de altfel şi Neamurile, sunt sub puterea păcatului (3:9). Noi toţi l-am necinstit pe Dumnezeu. Aceasta este situaţia noastră. Acesta este pericolul nostru şi responsabilitatea noastră. Acesta este blestemul nostru, vina noastră şi robia noastră. Nu iubim slava lui Dumnezeu. Sau, aşa cum spune Romani 1:23, am „schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană.”

Vestea Bună

Evanghelia este vestea bună că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, Isus, pentru a îndrepta starea aceasta – în trei feluri.

  1. Isus a venit ca să dovedească vrednicia slavei lui Dumnezeu trăind pentru ea cu toată puterea Sa (Ioan 17:4) şi murind pentru a arăta că se merită să faci cel mai mare sacrificiu posibil (Ioan 12:27-28; Romani 3:25-26).
  2. Isus a venit să ne salveze de mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva a tot ceea ce necinsteşte slava Sa. El a făcut aceasta murind în locul nostru şi devenind pentru noi o neprihănire pe care noi n-am fi putut-o obţine niciodată (Romani 3:24; Filipeni 3:9; 2 Corinteni 5:21) – neprihănirea pe care o avem prin unirea noastră cu Hristos, crezând în El (Romani 3:21).
  3. Isus a venit să ne schimbe în acel fel de oameni care preţuiesc slava lui Dumnezeu mai presus de orice şi care trăiesc pentru a arăta valoarea Sa (Matei 5:16; 1 Corinteni 10:31; 1 Petru 4:11).

De exemplu, deschideţi cu mine la Romani 15:8-9. De ce a venit Hristos? De ce există o Evanghelie creştină? De ce există cartea Romani? De ce există Biserica Baptistă Bethlehem? De ce există o salvare a sufletului tău? Iată răspunsul lui Pavel, dat ca răspuns direct la problema necinstirii lui Dumnezeu în lume şi în vieţile noastre: „Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur [=al Iudeilor], ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui.”

Deci Pavel menţionează un scop al venirii lui Hristos relaţionat la Iudei şi un scop al venirii lui Hristos relaţionat la Neamuri. Pentru Iudei este ca să confirme faptul că Dumnezeu este credincios,  demn de încredere. Pentru a dovedi adevărul spuselor Sale. Cu alte cuvinte, pentru a confirma şi a restaura onoarea şi integritatea lui Dumnezeu. Şi pentru Neamuri, versetul 9 spune, Hristos a venit ca Neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui. Cu alte cuvinte, Hristos a venit să restabilească onoarea lui Dumnezeu – slava lui Dumnezeu – pentru Iudei şi pentru Neamuri, adică, să repare ceea ce Romani 1:19-3:20 spune că a fost distrus.

Toţi Au Păcătuit

Aici ne aflăm în această dimineaţă. Nimeni din această cameră nu iubeşte slava lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. Am păcătuit cu toţii. L-am necinstit pe Dumnezeu. Am schimbat slava Sa pentru icoane. El nu este apreciat, preţuit, admirat şi iubit nici măcar cât o fărâmă din cât merită. Deci am păcătuit. Suntem sub puterea păcatului. Şi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu.

Singura noastră speranţă este că Hristos a venit ca să schimbe starea aceasta. Pentru a restabili slava lui Dumnezeu pe care noi am depreciat-o. Pentru a ne îmbrăca cu o neprihănire pe care nu o putem obţine singuri pentru noi înşine. Şi pentru a ne schimba în acel fel de oameni care găsesc plăcere în slava lui Dumnezeu şi în cinstirea Lui mai presus de orice.

Aş dori să încheiem cu un timp de rugăciune ca Dumnezeu să vină şi să ne salveze de necredinţa care face ca alte lucruri să pară mai atrăgătoare decât Dumnezeu.

De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

 

Cine este un Iudeu adevarat? Part 1 de John Piper

Vezi Cine este un Iudeu adevarat Partea 2 aici

Romans 2:25-29

Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu dela oameni, ci dela Dumnezeu.

Cum Devine Iudeu Cineva dintre Neamuri

Punctul principal pe care vreau să-l subliniez din acest text este că Dumnezeu te va privi ca pe un Iudeu – adică, cu toate că eşti dintre Neamuri, te va socoti ca şi cum ai fi din poporului ales de El – dacă respecţi cerinţele Legii, adică, dacă împlineşti Legea. Îmi bazez afirmaţia în mod deosebit pe versetul 26: „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? ” Cu alte cuvinte, o persoană dintre Neamuri (aceasta este însemnătatea expresiei „cel netăiat împrejur”) care împlineşte cerinţele Legii va fi socotită ca fiind un Iudeu adevărat – un membru adevărat al poporului Israel ales al lui Dumnezeu.

Acum, sunt cel puţin trei întrebări urgente pe care s-ar putea să le puteţi pune cu privire la acest punct principal.

  1. O întrebare ar putea fi: Credeam că scopul principal al acestui pasaj (Romani 2) este să arate că Iudeii sunt sub păcat şi au nevoie de Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă (Romani 3:9). De ce punctează Pavel aici despre Neamuri devenind Iudei? Pare că afirmaţia este la nelalocul ei. Cum se potriveşte aceasta cu scopul general de a arăta că toţi sunt sub păcat?
  2. O altă întrebare pe care s-ar putea să o puneţi ar fi: Cum se potriveşte promisiunea că cei dintre Neamuri vor fi priviţi ca şi Iudei adevăraţi dacă respectă cerinţele Legii, cu promisiunea că noi suntem îndreptăţiţi nu prin faptele Legii ci prin credinţă (Romani 3:28)? Devine această promisiune din Romani 2:26 realitate pentru oricine? Sau este ipotetică? Este aceasta cu adevărat experienţa creştină – să împlineşti cerinţele Legii şi astfel să fii socotit ca şi un Iudeu adevărat?
  3. În cele din urmă, ai putea întreba: De ce contează dacă sunt sau nu sunt considerat Iudeu? Nu mă trezesc dimineaţa dorindu-mi să fi fost Iudeu. De ce te-ai gândi să predici un mesaj care să aibă o noţiune atât de străină ca şi punct principal? Aceasta nu este o nevoie resimţită de oameni. În cele din urmă cine-şi doreşte să fie un Iudeu adevărat? Şi de ce şi-ar dori aşa ceva?

Vreau să organizez mesajul acesta răspunzând pe rând la cele trei întrebări.

Întrebări – Obiecţii Posibile

1. Mai întâi, dacă scopul capitolului Romani 2 este să arate că Iudeii sunt sub păcat şi au nevoie de Evanghelie (Romani 3:9), de ce vorbeşte Pavel în versetul 26 despre Neamuri devenind Iudei? Pare în afara contextului. Cum se potriveşte afirmaţia aceasta cu scopul lui general de a ne arăta că toţi sunt sub păcat?

Remarcaţi versetul 25 şi legătura lui cu versetul 26. „Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur.” La aceasta ne aşteptăm în acestă secţiune: la un cuvânt pentru Iudei. Care este scopul versetului 25? Scopul este că semnele exterioare ale alegerii şi privilegiului – semnele exterioare ale faptului că eşti Iudeu – n-au nici o valoare reală dacă persoana care are aceste semne trăieşte o viaţă care încalcă Legea. Cu alte cuvinte, dacă respingi mesajul real al Legii lui Dumnezeu şi ai o inimă revoltată împotriva lui Dumnezeu, atunci ritualurile exterioare, cum ar fi circumcizia, nu îţi sunt de nici un folos. Nu vei fi împăcat cu Dumnezeu.

Deci Pavel îşi susţine mesajul din versetele 17-24 că în general Iudeii din zilele lui nu se învăţau pe ei înşişi înţelesul real al Legii (versetul 21), şi încălcau Legea în aspectele ei esenţiale. Şi faptul că aveau semnele exterioare ale legământului, cum era circumcizia, nu le era de nici un folos ca să-i ferească de judecată. Ei sunt sub păcat şi au nevoie de darul neprihănirii, aşa cum avem nevoie de el şi noi Neamurile.

Acum legătura cu versetul 26. Pavel schiţează o lecţie pentru Neamuri: „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Cu alte cuvinte, dacă eşecul tău în a împlini Legea înseamnă că circumcizia ta nu are nici o valoare (versetul 25), atunci rezultă că lucrul esenţial nu este ceva exterior cum ar fi circumcizia, ci o înţelegere adevărată a ceea ce învăţa Legea despre inimă, credinţă şi ascultarea care vine din credinţă (vedeţi mesajul de săptămâna trecută). Şi dacă aceasta contează cu adevărat, atunci Neamurile – cei netăiaţi împrejur – care înţeleg sensul real al Legii şi au inimile schimbate de Duhul Sfânt şi trăiesc în ascultarea credinţei (vedeţi 1:5; 16:26), vor fi, în realitate, Iudei adevăraţi.

Convertirile Neamurilor Duc la Convertiri ale Iudeilor

De ce să punctăm lucrul acesta? Pentru că arată cel puţin două lucruri pe care Pavel vrea să le spună rudelor sale Iudeii ca să-i ajute, să-i pregătească pentru Evanghelie.

  1. Dacă cei din afară, cum ar fi Neamurile, moştenesc într-adevăr promisiunile date Iudeilor în timp ce Iudeii nu le moştenesc, arată cât de greşit au înţeles Iudeii propria lor Lege. Aşa cum spune versetul 21, Iudeii nu se învăţau pe ei înşişi. S-au împiedicat de mesajul real al credinţei şi au transformat Legea într-un catalog de performanţe exterioare. Dacă Neamurile pot deveni Iudei şi pot moşteni promisiunile, atunci Iudeii au pierdut cu adevărat din vedere însemnătatea Legii. Ei pun realitatea exterioară, cum este circumcizia, acolo unde ar trebui să fie realitatea internă, cum ar fi credinţa (vezi Romani 9:32).
  2. Dacă cei din afară, cum ar fi Neamurile, iau într-adevăr în împărăţia lui Dumnezeu locul Israeliţilor născuţi de drept, atunci aceasta arată cât de mult au nevoie Iudeii să fie mântuiţi. Ei nu sunt priviţi doar ca fiind pierduţi, deoarece oricare altul este pierdut; pierderea lor este chiar mai clară, pentru că cei care sunt candidaţi mai puţin probabili decât ei, sunt mântuiţi şi iau parte la masa mântuirii, în timp ce Iudeii nu iau parte.

Deci răspunsul meu la prima întrebare este: Pavel aduce în discuţie situaţia cu Neamurile care devin Iudei ca să-i ajute pe Iudei să vadă că şi-au citit greşit Bibliile şi au cu adevărat nevoie de mântuire prin har prin credinţă, la fel ca şi Neamurile care moştenesc tocmai promisiunile care ei credeau că le aparţin doar Iudeilor.

2. A doua întrebare ar putea fi: Dacă punctul tău principal este că Dumnezeu va considera pe cei dintre Neamuri ca pe nişte Iudei dacă aceştia respectă cerinţele Legii, cum se potriveşte aceasta cu promisiunea că suntem îndreptăţiţi nu prin faptele Legii ci prin credinţă (Romani 3:28)? Devine această promisiune din versetul 26 adevărată pentru oricine, sau este ipotetică? Este aceasta cu adevărat experienţa creştină – să împlineşti cerinţele Legii şi astfel să fii socotit ca fiind un Iudeu adevărat?

Nu pierdeţi din vedere faptul că ne concentrăm atenţia pe versetul 26: „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Eu consider că afirmaţia aceasta înseamnă că, dacă respecţi Legea aşa cum trebuie ea respectată, atunci, chiar dacă eşti dintre Neamuri, vei fi considerat de Dumnezeu ca parte a poporului ales – ceea ce include moştenirea vieţii veşnice. Adică, vei intra în viaţa veşnică dacă vei împlini adevărata intenţie a Legii (vezi 2:7).

Acum daţi-mi voie să dau două răspunsuri la întrebarea dacă aceasta este o experienţă creştină şi cum se potriveşte cu îndreptăţirea prin credinţă şi numai prin credinţă. Să începem cu contextul imediat şi apoi să mergem la Romani 8.

În versetul 27, Pavel repetă adevărul că cel care este „netăiat împrejur în trup” va fi în postura de judecător, şi nu de judecat, în ziua de pe urmă, „dacă ţine [literal: împlineşte] Legea”. Apoi versetul 28 începe cu cuvântul „căci” [textul în limba Greacă şi versiunea din limba engleză, n.tr.] pentru a arăta că Pavel susţine ceea ce tocmai a spus, şi anume, că Neamurile care împlinesc Legea vor fi socotite ca şi Iudei adevăraţi şi vor fi în poziţia de judecători, şi nu de judecaţi, în ziua de apoi.

Şi ceea ce spune el ca să susţină aceasta, mai ales în versetul 29, este de mare ajutor în a înţelege cum sunt socotiţi drept Iudei cei dintre Neamuri dacă împlinesc Legea în adevăratul ei sens. Versetele 28-29: „[Căci] Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă…”

Esenţa versetului 29 este că Duhul Sfânt este Cel care-i face pe cei dintre Neamuri şi netăiaţi împrejur în Iudei tăiaţi împrejur, şi anume, prin tăierea împrejur a inimilor lor. Tăierea împrejur, spune Pavel, este, în esenţă, o schimbare interioară a inimii, nu o schimbare în exterior a organului sexual. Atunci când el contrastează „slova” cu „Duhul” (versetul 29), el vrea să spună că Iudeii experimentaseră Legea la nivel exterior („slova”). Dar, de fapt, Legea cerea o schimbare interioară produsă de Duhul Sfânt, chiar dacă Legea însăşi nu putea produce acea schimbare (vezi Romani 8:3 şi versetele următoare).

Ei bine, toate acestea arată că Pavel se gândeşte la creştini aici, pentru că acesta este felul în care vorbeşte el despre convertirea creştină. De exemplu, în 2 Corinteni 3:5-6, el spune, „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine dela Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.”

Slova Legii – Duhul Legii

Cu alte cuvinte, în spatele acestui limbaj de „slovă” şi „Duh” este întreaga înţelegere a lui Pavel cu privire la viaţa creştină ca şi o expresie a „noului legământ.” În promisiunile noului legământ, pe care Isus l-a cumpărat cu propriul lui sânge (Luca 22:20), Dumnezeu promite să scoată afară inima de piatră şi să ne dea o inimă nouă şi să pună Duhul Lui în noi şi să ne facă să umblăm în Legea Lui. Ascultaţi ce spune Ezechiel 36:27b: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” (vedeţi de asemenea Ezechiel 11:19-20).

Această promisiune arată că respectarea Legii şi împlinirea Legii sunt un lucru pe care l-a promis Dumnezeu atunci când a fost dat Duhul Sfânt poporului său în plinătatea noului legământ. Deci atunci când versetul 26 spune, „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” ar trebui să înţelegem că vorbeşte despre creştinul dintre Neamuri căruia i s-a dat „Duhul” şi a încetat să mai considere Legea ca ca pe o „slovă” moartă. Ci, mai degrabă, Legea a devenit acum expresia voii morale bune a lui Dumnezeu pentru viaţă care creşte ca o roadă a tăierii împrejur a inimii pe care o face Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, ţinerea cerinţelor Legii este un dar fără plată al Duhului.

Acesta nu este legalism. Aceasta nu este câştigarea mântuirii. Aceasta este ascultarea credinţei despre care Pavel, a spus în Romani 1:5 că a fost ţelul lucrării lui: „prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile.” A ţine cerinţele Legii înseamnă a descoperi că Legea ne învaţă cu adevărat ca să ne încredem în harul lui Dumnezeu şi apoi a trăi într-un fel care arată realitatea acestei încrederi prin puterea „Duhului” care trăieşte în noi, şi prin nu „slova” moartă şi fără de putere.

Al doilea răspuns pe care-l am la întrebarea (Ţinerea Legii pentru a fi considerat un Iudeu adevărat – este aceasta o experienţă creştină reală?) ne este dat uitându-ne la Romani 8:3-4: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pămîntească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţînd, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi [aceeaşi idee ca şi în Romani 2:26-27], care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Aceasta arată clar că ideea împlinirii Legii este o experienţă creştină şi că aceasta se întâmplă cu adevărat, şi se întâmplă în vieţile celor care umblă în Duhul. Hristos a murit pentru noi şi a cumpărat pentru noi binecuvântările noului legământ ale Duhului, şi acum El este la lucru în vieţile noastre dându-ne puterea să trăim – nu perfect, dar îndeajuns ca să arătăm că ne încredem în El – legea morală a lui Dumnezeu.

Acum mergem înapoi la Romani 2:26, „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Ceea ce înseamnă că Hristos a murit pentru noi şi a cumpărat pentru noi darul şi puterea Duhului Sfânt aşa cum a fost promis în noul legământ. Duhul din noi ne-a eliberat de Lege, de „slova” moartă (Romani 7:6) şi ne-a arătat că Legea este într-adevăr o chemare la a ne încrede în Dumnezeul milos şi plin de har pentru darul fără plată al iertării şi neprihănirii şi la a lăsa ca voia Lui morală să călăuzească felul în care ne arătăm credinţa în viaţă.

Deci, chiar dacă noi suntem dintre Neamuri şi poate că nu suntem tăiaţi împrejur din punct de vedere fizic, noi împlinim Legea şi suntem consideraţi de Dumnezeu ca fiind adevăraţi Iudei pe baza credinţei noastre, care este confirmată de ascultarea noastră faţă de legea morală a lui Dumnezeu. Şi ştim că Pavel vorbeşte despre legea morală a lui Dumnezeu şi nu despre legea ceremonială, pentru că tăierea împrejur nu este inclusă. Şi ştim că vorbeşte despre o ascultare sinceră, nu o ascultare perfectă, pentru că esenţa noului legământ este sângele lui Hristos care acoperă toate păcatele noastre (Luca 22:20; Evrei 8:12), de care nu am mai avea nevoie dacă am fi făcuţi fără păcat la convertire.

3. În cele din urmă, cineva ar putea întreba: De ce contează dacă sunt sau nu sunt considerat a fi Iudeu? Nu mă trezesc dimineaţa dorindu-mi să fiu Iudeu. De ce te-ai gândi să predici un mesaj care are o noţiune atât de străină ca şi mesaj principal? Cine doreşte să fie un adevărat Iudeu? Şi de ce ar dori cineva lucrul acesta?

Din moment ce timpul nostru s-a scurs şi intenţionez să continui cu punctul acesta săptămâna viitoare, mă voi mulţumi cu menţionarea a două motive scurte şi foarte importante.

Unul este că Dumnezeu se străduieşte să-ţi explice că eşti un Iudeu adevărat. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu pentru tine cu privire la cine eşti tu dacă eşti credincios. Dacă spui că nu te  interesează să fii Iudeu este ca şi cum ai spune că nu eşti interesat să-ţi cunoşti adevărata identitate. De la cădere, noi toţi suntem ca nişte oameni care am trecut prin chinuri groaznice şi ne-am pierdut memoria. Suntem cu toţii loviţi de amnezie. Şi ne vânturăm prin lume încercând să aflăm cine suntem.

O singura Persoană ştie cine suntem. Dumnezeu. El ne-a creat. El ne defineşte. Dacă vom şti vreodată cine suntem în esenţa noastră, vom afla lucrul acesta de la Dumnezeu, sau nu-l vom afla niciodată. De aceea, este un mare dar pentru noi ca El să ne spună că o parte esenţială a identităţii noastre este că noi suntem Iudei adevăraţi dacă împlinim ascultarea credinţei. Nu respingeţi darul bun al lui Dumnezeu pentru că nu puteţi vedea beneficiile care decurg din faptul că eşti un Iudeu adevărat. Acesta este primul lucru pe care l-aş spune: Dumnezeu îţi spune cine eşti. Ascultă cu atenţie. Primeşte darul. Nu presupune că ştii tu mai bine ce eşti decât de ceea ce zice Dumnezeu că eşti.

Şi în cele din urmă, aş spune, ar trebui să vrei să fii un Iudeu adevărat pentru că „mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22) şi toate promisiunile lui Dumnezeu sunt ale tale dacă eşti un Iudeu adevărat (vezi Romani 11:17-18). Ce lucru măreţ este să fii capabil să mergi la întreaga Biblie, Vechiul şi Noul Testament, şi să ştii că „aceasta este cartea mea.” Eu sunt Iudeu. Acestea sunt promisiunile mele. Aceasta este povestea mea. Acesta este Mesia al meu. Acesta este Dumnezeul meu (Ieremia 31:33). Poţi spune lucrul acesta astăzi – Iudeu sau dintre Neamuri – dacă te vei încrede în mila atot-suficientă a lui Dumnezeu în Isus Hristos şi te vei pocăi de păcatele tale.

Voi continua de aici săptămâna viitoare. Vreau ca să vă bucuraţi de aceasta. Tot ceea ce am putut face astăzi a fost să pun o temelie. Săptămâna viitoare vom face un pas înapoi şi vom privi la imaginea de ansamblu care ne arată de ce este o bucurie aşa de mare să fii un Iudeu adevărat.

© Desiring God By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Cine este un Iudeu adevarat? Part 2 de John Piper

Vezi  Cine este un Iudeu adevarat Partea 1 aici

Romans 2:25-29

Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osîndi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Neamurile Pot Deveni Iudei

Scopul lui Pavel în acest capitol este să sublinieze nevoia Iudeilor (împreună cu restul lumii) după darul neprihănirii pe care Dumnezeu îl dă fără plată celor ce se încred în Hristos (Romani 3:20,28; 1:16-17). Atât Neamurile cât şi Iudeii sunt sub puterea păcatului (3:9), şi au nevoie de mântuirea pe care Dumnezeu este gata să o dea tuturor celor care-şi pun încrederea în Fiul Său.

Felul în care Pavel subliniază în aceste versete (2:25-29) această nevoie pe care o au Iudeii, este de a arăta că Neamurile devin efectiv Iudei adevăraţi şi că îi vor judeca pe Iudei, în ziua judecăţii. Acesta era un gând uluitor pentru Pavel şi pentru concetăţenii lui Iudei – faptul că Neamurile ar putea fi socotite ca şi Iudei care moştenesc promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel, în timp ce Iudeii de drept sunt judecaţi şi pier.

Cum Se Poate Întâmpla Aşa Ceva?

Cum s-ar putea aşa ceva?

Ei bine, argumentul lui Pavel este remarcabil şi este plin de adevăr bogat pentru noi astăzi. Există implicaţii pentru noi în acest text care pur şi simplu ne taie respiraţia. Să pătrundem repede în şirul argumentărilor lui Pavel de aici şi apoi să ne lărgim orizontul către un alt pasaj al Scripturii care ne va ajuta să-l înţelegem chiar mai bine pe acesta.

În mod uimitor, Pavel spune în versetul 26 că cel netăiat împrejur (cel dintre Neamuri) va fi privit de Dumnezeu ca şi tăiat împrejur (ca şi un Iudeu adevărat) dacă „păzeşte poruncile Legii.” „Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Deci nu tăierea împrejur te face un Iudeu adevărat, ci păzirea poruncilor Legii – şi anume, să înţelegi ceea ce spunea Legea şi să fii schimbat de ea în inimă şi să împlineşti scopul lui Dumnezeu pentru om, scop pe care Legea îl învaţă (vezi 1 Corinteni 7:19).

Apoi în versetul 27, chiar mai uimitor, Pavel spune că Neamurile vor fi o acuzare vie pentru Iudeii neascultători la ziua judecăţii dacă Neamurile „păzesc Legea”. „Cel netăiat împrejur din naştere (cel dintre Neamuri), care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur?”

Deci atât în versetele 26 cât şi 27, Pavel descrie pe unii dintre Neamuri care fac cu adevărat parte din poporul lui Dumnezeu şi sunt salvaţi de la judecată, în timp ce unii Iudei de drept sunt judecaţi şi pier în ziua judecăţii. Aceasta subliniază nevoia Iudeilor de a nu se baza pe locul privilegiat pe care-l au ca şi Iudei. Ei sunt păcătoşi ca toţi alţii şi sunt supuşi judecăţii.

Cum Este Posibil ca Unii Iudei Să Nu Fie Iudei?

Acum, din nou, cum se poate aşa ceva? Cum poate spune Pavel că Iudeii născuţi Iudei ar putea să nu fie Iudei cu adevărat, şi Neamurile, chiar dacă nu sunt tăiate împrejur, ar putea fi Iudei? Pentru că dacă lucrul acesta este adevărat, atunci tu şi cu mine am putea deveni astăzi Iudei adevăraţi şi parte a poporului ales al lui Dumnezeu cu toate privilegiile promise copiilor lui Avraam.

Pavel ştie că acesta este un gând uluitor pentru Iudeii şi Neamurile din vremea lui aşa că dă nişte explicaţii ajutătoare în versetele 28-29.

Dar înainte să vă arăt argumentul lui, vreau să mă asigur că mă urmăriţi cu atenţie şi că vedeţi acest adevăr în cel puţin un alt loc din Noul Testament – şi anume, adevărul că Neamurile devin cu adevărat parte a poporului ales al lui Dumnezeu, Israel.

Cel mai bun loc în care puteţi vedea lucrul acesta este în Efeseni 2:11 şi în versetele următoare.

De aceea voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului [Remarcaţi! Iudeii sunt aşa numiţii „tăiaţi împrejur” – aceasta este aceeaşi idee ca şi în Romani 2:25: ei sunt Iudei, dar nu sunt adevăraţi Iudei]: (12) aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos [Mesia al Iudeilor], fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. (13) Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos… (19) Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu.

Deci puteţi vedea cum gândeşte Pavel în sensul acesta. În ceea ce priveşte legătura cu Hristos, Neamurile devin într-adevăr „cetăţeni ai Israelului” (versetul 12). Ei devin „Iudei adevăraţi.”

Dar cum explică şi cum apără Pavel aceasta în Romani 2:28-29? Ce face ca aceste două versete să fie atât de remarcabile este că ele sunt date ca şi explicaţie cu privire la modul cum devin Neamurile adevăraţi Iudei „păzind poruncile Legii” (versetul 26) şi „împlininind Legea” (versetul 27). Versetul 26 spune că unul dintre Neamuri netăiat împrejur va fi privit ca şi unul cu adevărat tăiat împrejur „dacă păzeşte Legea.” Şi versetul 27 spune că cel dintre Neamuri netăiat împrejur îi va judeca pe cei ce încalcă Legea dacă „el o împlineşte.”

Apoi urmează explicaţia dată ca să explice modul cum face pe cineva Iudeu „păzirea Legii” sau „împlinirea Legii.” El răspunde, versetele 28-29: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.”

Lucrul acesta este uimitor. Motivul pentru care este uimitor este că ceea ce încearcă să arate Pavel este de ce păzirea Legii sau împlinirea Legii – îl transformă pe cineva într-un Iudeu adevărat, şi răspunsul lui se referă numai la o schimbare internă, nu la o activitate externă. El spune, în esenţă, că păzirea Legii sau împlinirea Legii îl face pe cineva un Iudeu adevărat pentru că lucrul acesta nu este în principal un lucru exterior, ci unul interior. Are de a face cu simţirea inimii şi nu cu vederea slovei. Are de a face mai ales cu lauda care vine de la Dumnezeu în secret, nu cu lauda oamenilor care este oferită în public (vezi Matei 6:4,6,18). La aceasta se referă Legea cu adevărat. Altminteri argumentul nu funcţionează.

Argumentul spune: „Tu cel dintre Neamuri, poţi fi cu adevărat tăiat împrejur de Dumnezeu şi poţi să-i aparţii ca şi un Iudeu adevărat, dacă împlineşti Legea!” „Adevărat?” spune cel dintre Neamuri, „Cum aşa?” Şi Pavel răspunde, „Pentru că a fi cu adevărat tăiat împrejur şi a fi cu adevărat Iudeu este o chestiune a inimiii şi lucrul acesta se întâmplă prin Duhul.” Acum, răspunsul acesta are sens doar dacă „împlinirea Legii” înseamnă experimentarea acestei schimbări a inimii de către Duhul, şi apoi trăirea în concordanţă cu acea schimbare lăuntrică.

Deci punctul esenţial aici este că o persoană este cu adevărat Iudeu – o parte adevărată a poporului răscumpărat a lui Dumnezeu – dacă împlineşte Legea, adică, dacă inima lui este tăiată împrejur de Duhul ca să-L iubească pe Dumnezeu. Deuteronom 30:6 a promis, „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” Aceasta este ceea ce spune Pavel aici, şi nu trebuie să fii din naştere Iudeu, spune el, pentru ca lucrul acesta să ţi se întâmple şi ţie.

Dar lucrul acesta nu se întâmpla multor Iudei şi se întâmpla câtorva dintre Neamuri. De ce?

Desenăm o Imagine

Daţi-mi voie să încerc să desenez o imagine ca să văd dacă pot să explic lucrul acesta simplu pentru copii, şi apoi poate că şi adulţii îl vor înţelege.

În partea de sus a imaginii este Dumnezeu. Nu-l poţi vedea pe Dumnezeu, aşa că vom scrie doar cuvântul D-U-M-N-E-Z-E-U. În partea de jos a imaginii este o inimă – inima noastră. La mijloc între Dumnezeu şi noi este Legea – desenăm o carte, Biblia. Scopul ultim al Legii este să aducă inima noastră şi pe Dumnezeu împreună într-o relaţie personală de dragoste, încredere şi ascultare, şi nu doar într-o relaţie de cunoaştere simplă pe care o poţi avea cu un vânzător de la magazin sau cu poştaşul. Ci într-o relaţie profundă şi personală de dragoste şi părtăşie.

Dar lucrul acesta nu se întâmpla oamenilor Cărţii. Majoritatea Iudeilor citeau Legea, învăţau Legea şi o rezumau în liste de porunci pe care le respectau în mare parte. Şi în toate acestea, Pavel a spus, că ei încălcau Legea şi tăierea lor împrejur nu le era de nici un folos şi nu-i ajuta deloc (versetul 25).

De ce? Pentru că ceva lipseşte din imagine. Ce lipseşte? Spuneţi-mi ce lipseşte, conform versetului 29. „Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Ceea ce lipseşte este Duhul.

Cum am putea desena Duhul? El este invizibil. Să folosim săgeţi. Să desenăm o săgeată pe mijloc de la Lege în jos spre inimă. Duhul ia Legea şi o scrie în inimă (Ieremia 31:33; Ezechiel 11:19-20; 36-27) astfel încât noi o iubim şi ea devine parte din noi, nemaifiind doar o presiune exterioară din afară.

Apoi să desenăm o altă săgeată de la inimă în sus prin Lege spre Dumnezeu. Duhul nu numai că ia Legea şi o duce prin ochii noştri în inimile noastre; ci prin Lege ne duce şi pe noi în relaţie cu Dumnezeu. Şi acela este ţelul final al Legii: o relaţie personală de dragoste cu Dumnezeul cel viu, prin Cuvântul Lui.

Scriem Ecuaţii

Fără Duhul Sfânt noi fie respingem Legea lui Dumnezeu, fie o schimbăm în ceva ce putem controla. Şi în fiecare dintre cele două cazuri noi avem de pierdut, şi Legea ne condamnă: poţi deveni un călcător al legii respingând-o sau încercând să o păzeşti în propria-ţi putere. Pavel numeşte Legea fără de Duhul: „slovă.” Şi spune în alt loc, „slova ucide, dar Duhul dă viaţă” (2 Corinteni 3:6).

Deci să punem două ecuaţii rezumat în colţul imaginii noastre.

Lege minus Duh = (1) ritual religios exterior (ca şi tăierea împrejur) (2) nevoia de a fi lăudat de oameni pentru a putea continua (3) moarte, pentru că Legea devine numai „slovă,” care ucide.

Lege plus Duh = (1) o tăiere împrejur interioară a inimii (2) satisfacţie în lauda lui Dumnezeu, chiar dacă nici un om nu te aprobă (3) viaţă, pentru că Duhul ne uneşte cu Dumnezeu în dragoste.

Care este rostul acestor lucruri? Punctul principal pe care vreau să-l înţelegeţi în această dimineaţă este acesta: Căutaţi şi preţuiţi lucrarea Duhului lui Dumnezeu în viaţa voastră ca să vă facă adevăraţi Iudei. Mântuirea noastră depinde de aceasta – de lucrarea Duhului –

(1) tăind împrejur inima noastră pentru a-L iubi pe Domnul (Deuteronom 30:6) (2) scriind Legea lui Dumnezeu în inima noastră (Ieremia 31:33) (3) eliberându-ne de nevoia noastră de a fi lăudaţi de oameni (Romani 2:29).

Toate acestea au fost obţinute de Hristos pentru noi atunci când şi-a dat sângele pentru a pecetlui noul legământ (Luca 20:22; Iudei 13:20).

Dar totuşi cineva ar putea spune, „Este într-adevăr important să gândim aşa despre mântuirea noastră? Nu pot să fiu un simplu creştin, şi să nu mă îngrijorez dacă sunt Iudeu, sau descendent al lui Avraam, sau tăiat împrejur în inimă?

Ramuri Sălbatice Altoite la Măslin

Cred că voi răspunde la această întrebare ducându-vă la Romani 11 şi parcurgând pur şi simplu împreună cu voi un alt text şi lasându-vă să decideţi cât de important credeţi că este lucrul acesta. În Romani 11:17-25, Pavel compară adevăratul Israel cu un măslin sădit care are ramuri naturale, iar pe cei dintre Neamuri îi compară cu un măslin sălbatic cu ramuri sălbatice de măslin. Voi face câteva comentarii pe măsură de citim începând de la versetul 17.

(17) Iar dacă unele din ramuri [= unii Iudei din naştere sau fireşti] au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic [=Neamuri], ai fost altoit în locul lor [aţi devenit adevăraţi Iudei, sau adevărata tăiere împrejur, aşa cum spune Pavel în Romani 2:26-29], şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului [rădăcina măslinului este legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam şi adevăraţii lui descendenţi şi să devii părtaş rădăcinii înseamnă să devii beneficiar al mântuirii, a promisiunii făcute lui Avraam şi descendenţilor lui că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său; dacă eşti altoit – dacă devii parte a adevăratului Israel – promisiunea aceasta este a ta], (18) nu te făli [voi Neamurile] faţă de ramuri [Iudeii din naştere]. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine [O cât de uşor schimbăm lucrul acesta gândind că Creştinismul este mama şi Iudaismul este fiica dependentă, când de fapt, Iudaismul este mama şi Creştinismul este fiica dependentă. Viaţa noastră, speranţa noastră, mântuirea noastră sunt susţinute doar de dedicarea lui Dumnezeu faţă de legămintele pe care le-a făcut cu Israel – „rădăcina care te ţine pe tine,” şi nu vice versa].

(19) Dar vei zice [tu dintre Neamuri]: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” (20) Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor [deci vedem că credinţa este cea care te face sau nu Iudeu, ceea ce, conform cu 2:26-27, este esenţa Legii – şi anume păzirea acestei Legi prin credinţă], şi tu stai în picioare prin credinţă [ai parte de grăsimea acestei rădăcini a promisiunii lui Dumnezeu ca El să fie Dumnezeul tău dacă crezi în Mesia, Isus Hristos, aşa cum spune Pavel în Galateni 3:7, „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” – stai în picioare doar prin credinţă; aceasta este esenţa a ceea ce înseamnă să fii un Iudeu adevărat şi parte a Israelului lui Dumnezeu]: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! (21) Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti [Iudeii au fost tăiaţi şi condamnaţi pentru necredinţa lor], nu te va cruţa nici pe tine [poţi fi la fel de înşelat ca şi ei cu privire la ceea ce înseamnă să fii un Iudeu adevărat dacă încerci să te agăţi de acest arbore fără ca Duhul să-ţi schimbe inima].

(22) Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut [Iudei care nu erau Iudei adevăraţi, netăiaţi împrejur în inimă], şi bunătate faţă de tine [cei dintre Neamuri care aveţi Duhul lui Dumnezeu şi credinţă în Hristos], dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta [adică, să continui în credinţă prin puterea Duhului]; altminteri, vei fi tăiat şi tu [O cât de mulţi sunt creştini doar cu numele, al căror ataşament la pomul vieţii este pur şi simplu exterior şi ritualistic, fără ca lucrarea Duhului să le fi tăiat împrejur inimile ca să-L iubească pe Dumnezeu]. (23) Şi chiar ei [ramurile tăiate ale Iudeilor]: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, cari sunt ramuri fireşti, în măslinul lor? (25) Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: (26) o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci [astfel] tot Israelul va fi mântuit.

Este important pentru tine să fii un Iudeu adevărat? Toate binecuvântările mântuitoare ale lui Dumnezeu vin în lumea aceasta prin rădăcina bogată a măslinului, adică prin legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, Isac şi Iacov ca El să le fie Dumnezeul lor. Nu este mântuire înafara adevăratului Israel. Pavel a scris aceste cuvinte bisericii celor dintre Neamuri din Roma, cu un scop: Vreau să fiţi altoiţi la măslin şi să rămâneţi tari în credinţă şi să beţi din seva rădăcinii acesteia bogate a primisiunilor lui Dumnezeu şi să fiţi mântuiţi.

Aşadar, consideraţi bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu (Romani 11:20) şi rămâneţi în bunătatea lui.

Alte Texte Relevante Pentru A Fi Studiate

Geneza 17:25 – Fiul său Ismael era în vârstă de treisprezece ani, cînd a fost tăiat împrejur în carnea prepuţului său. 26 Avraam şi fiul său Ismael au fost tăiaţi împrejur chiar în ziua aceea.

Levitic 26:40 – Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe cari le-au săvârşit faţă de Mine, şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora – 41 şi Eu M-am împotrivit lor, şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri, şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. 42 Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam, şi Îmi voi aduce aminte de ţară.

Deuteronom 10:14 – Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el. 15 Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi. 16 Să vă tăiaţi dar inima împrejur, şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul. 17 Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri;

Ieremia 4:4 – Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul, tăiaţi-vă împrejur inimile, oamenii lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca un foc, şi să se aprindă, fără să se poată stinge, din pricina răutăţii faptelor voastre!”

Ieremia 9:23 – „Aşa vorbeşte Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. 24 Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” 25 „Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi împrejur, care nu sunt tăiaţi împrejur cu inima, 26 pe Egipteni, pe Iudei, pe Edomiţi, pe Amoniţi, pe Moabiţi, pe toţi cei ce îşi rad colţurile bărbii, pe cei ce locuiesc în pustie; căci toate Neamurile sunt netăiate împrejur, şi toată casa lui Israel are inima netăiată împrejur.”

Matei 8:10 – Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. 11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. 12 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Matei 15:22 – Şi iată că o femeie cananeancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” 23 El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” 24 Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sînt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” 25 Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicînd: „Doamne, ajută-mi!” 26 Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei!”; 27 „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” 28 Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

Romani 9:6 – Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; 7 şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „ÎN ISAAC VEI AVEA O SĂMÂNŢĂ, CARE-ŢI VA PURTA NUMELE.” 8 Aceasta însemnează că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.

1 Corinteni 7:19 – Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Galateni 5:6 – Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.

Galateni 6:15 – Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o făptură nouă.

Filipeni 3:1 – Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos. 2 Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrîjilaţii aceia! 3 Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.

Coloseni 2:11 – În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,

Apocalipsa 3:9 – Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.

Apocalipsa 2:9 – „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.

De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

Iosif Ton – Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Isus Cristos, sub calauzirea Duhului Sfant – 18 seminare video

Aceasta pagina v-a fi afisata permanent in partea dreapta a blogului sub comentarii (ca sa o accesati faceti click pe poza (voi posta aceiasi poza de aici)
From Resurse Crestine: (o productie de la AlfaOmegaTV)Iosif Ton Seminarii video, Predici (dupa cartea dinsului)
Umblarea cu Dumnezeu,
în unire cu Isus Cristos, sub calauzirea Duhului Sfant
Iosif Ton, Seminar 01
Iosif Ton, Seminar 02
Iosif Ton, Seminar 03
Iosif Ton, Seminar 04
Iosif Ton, Seminar 05
Iosif Ton, Seminar 06
Iosif Ton, Seminar 07
Iosif Ton, Seminar 08
Iosif Ton, Seminar 09
Iosif Ton, Seminar 10
Iosif Ton, Seminar 11
Iosif Ton, Seminar 12
Iosif Ton, Seminar 13
Iosif Ton, Seminar 14
Iosif Ton, Seminar 15
Iosif Ton, Seminar 16
Iosif Ton, Seminar 17
Iosif Ton, Seminar 18
Productie: SMR & Alfa Omega

Deflating the Puffed Up Church-C.J.Mahaney at SBTS

posted at SBTS on Feb 10,2011
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Deflating the Puffed Up Church-C.J.Mahaney at SBTS
Follow my videos on vodpod

 

Paul Washer – 10 acuzații împotriva bisericii moderne

1 Corinthians 15:2, William D. (Bill) Mounce

William D. [Bill] Mounce posts about the Greek language, exegesis, and related topics at Koinonia. He is the author of numerous books, including the bestselling Basics of Biblical Greek, and is the general editor for Mounce’s Complete Expository Dictionary of the Old and New Testament Words. He served as the New Testament chair of the English Standard Version Bible translation, and is currently on the Committee for Bible Translation for the NIV. Learn more and visit Bill’s blog (co-authored with scholar and his father Bob Mounce) at www.billmounce.com.

This post is from Mondays with Mounce,  Bill Mounce’s weekly blog, hosted by Koinonia. KOINONIA is hosted by Zondervan Academic and Friends.

“Are being saved” – 1 Cor 15:2

(Monday with Mounce 88) Posted: 10 Jan 2011

Paul writes to the Corinthians, “Now I would remind you, brothers, of the gospel I preached to you, which you received, in which you stand, and by which you are being saved (σωζεσθε), if you hold fast to the word I preached to you— unless you believed in vain” (ESV).This is one of the main verses used when speaking of the three “times” of salvation — past (on the cross), now (as we walk the path), and the future (Day of the Lord). I was asked the other day whether σωζεσθε should be translated“are saved” (NASB, NIV, HCSB, KJV) or “are being saved” (ESV, NET). In other words, is it an aoristic present or a continuous or even a futuristic present?

There are varied and unrelated translations that go with either, so part of the answer is, yes, you can translate it either way. But why the difference, and which is to be preferred?

Fee and Garland see the progression of the verse as going from the past (“received”), present (“stand”), and the present process with the future reality (“are being saved”), understanding that salvation is in one sense a process that will not reach completion until the Day of the Lord.

That there is a future aspect to salvation is undeniable. Rom 5:9 makes it explicit. “Since, therefore, we have now been justified by his blood, much more shall we be saved (σωθησομεθα) by him from the wrath of God” (see also 1 Thess 5:9-10). More importantly, because of its contextual proximity, is 1 Cor 1:18 where the continuous (or imperfective if you wish) participle σωζομενοις requires a present sense. “For the word of the cross is  folly to  those who are perishing, but to us  who are being saved it is  the power of God” (ESV). Surprisingly, most translations go with “who  are being saved” here even if they say “are saved” in 15:2, but this is required by the obviously continuous “are perishing.”

So which is to be preferred?

Thiselton says the commentaries are agreed that the  continuous aspect “is to be explicated” as it “denotes what is done for them in the future,” and think this is best in this context. What would it mean if Paul said they “are” saved “if” they persevere? Not sure that makes sense. The necessity of perseverance and the meaning of the passage does not make sense if in fact the person’s salvation is in every way wholly accomplished in the past.

I know this is constantly a hot topic, but I guess part of your decision comes down to your theology. (What doesn’t?) But as I see it, it makes less sense to say they “are saved if” and more sense to say “are being saved if,” and I would point primarily to 1 Cor 1:18.

Ever since I started pastoring, I think this has been the main question that haunts me. What is a Christian? What is a simple, straight forward, easy-to-understand answer that makes use of all biblical data?

For me, it is Jesus’ gate and path analogy. Being a Christian is a being a follower of Jesus. You start following at the gate, continue following as you walk along the path, and at the end of the path of perseverance is life. So for me, it is easy to say that while I celebrate the finished work of Christ on the cross and the underserved, grace-filled, regenerative work of the Holy Spirit at my conversion, there is a very real sense in which my salvation is an ongoing process culminating in glorification, provided of course that I hold fast to the gospel.

Isn’t that what Paul is saying?

IF   YOU   ARE   INTERESTED   IN   READING   FUTURE   WEEKLY   POSTS   FROM   THE   BILL  MOUNCE   BLOG,  YOU  CAN  SUBSCRIBE   HERE TO  RECEIVE  THEM.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari