ISTORIA ANABAPTISTILOR Partea I-a Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

Vezi aici Partea II-a

Cateva linkuri importante despre Anabaptisti:

In ce orase a originat miscarea Anabaptista a secolului XVI

Photo credit http://en.wikipedia.org

sursa www.crestinul.ro/baptisti

Identitate Crestina in Istorie (I)

de Daniel Branzei

Miscarea Anabaptistilor e importanta pentru ca Anabaptistii au fost percusori ai Reformei.

Mişcarea anabaptistă

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa „teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

GreatSchismMapEuropean Allegiances during the Great Schism 

Photo credit University of Oregon

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea „Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost„, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Martin Luther

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

English: William of Ockham

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

English: John Wycliffe (also Wyclif, Wycliff, ...

English: John Wycliffe (also Wyclif, Wycliff, or Wickliffe, Czech Jan Viklef) (mid-1320s – 31 December 1384) was an English theologian and an early dissident in the Roman Catholic Church during the 14th century. He is credited as the first person to give a complete translation of the Bible into English (called Wyclif’s Bible). (Photo credit: Wikipedia)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Italiano: Jan Hus. Ritratto da http://de.wikip...

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Oil painting of a young John Calvin.

Oil painting of a young John Calvin. (Photo credit: Wikipedia)

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: „Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

Articolul continua aici: Partea II-a

ISTORIA ANABAPTISTILOR Partea II-a Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

Continuare de aici – PARTEA I-a

sursa www.crestinul.ro/baptisti

European Confessions, ca. 1560 Confesiunile Europene din cc.1560

Photo credit University of Oregon

Identitate Crestina in Istorie (II)

de Daniel Branzei

3. REFORMA RADICALA

Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una „de periferie” in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.

Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu, Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a celei catolice.

Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger ii numea „dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu„.

Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind „aripa de stanga a Reformei„.

Recunoscand folosirea anacronica a termenului „aripa de stanga„, George Williams propune expresia „reforma radicala” ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani.

Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si rationalistii evanghelici.

Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite „radacini”. In cazul Anabaptistilor, aceasta „radacina” era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.

Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si eschatologici. Reforma radicala nu este numai o „aripa” ,ci este o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat savant, a fost „o reforma a reformei” sau „o corectare a corectarii catolicismului”

Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.

3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA

3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 ...

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 edition of the ”Meyers Konversations-Lexikon (Photo credit: Wikipedia)

Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498 intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 – 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.

Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii, dar „ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor„. In toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si elocventa.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: „Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti.” A fost primul preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.

Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: „Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru abominabil.”

Zwingly a replicat: „Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia„. La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: „Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide.” Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano – Catolice sa fie pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor.

In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.

Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca „este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica.

Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:

„Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.”

Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti.

3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 – 22 martie. Ei au fost chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei carti impotriva „Fratilor”, iar in noiembrie alta carte in care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi „innecat fara mila”. Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de „anumite persoane” suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa fie un proscris.

In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul Limmat.

Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, apoi batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile orasului.

El a fost condamnat deoarece „impotriva ordinelor, a botezat asa de multe persoane, incat nu le mai stie numarul” . In urmatoarii cincizeci de ani de la martirajul lui Heinrich Karpfis si Hans Herzog, sunt putine informatii cu privire la activitatea Anabaptistilor in cantonul Zurich. In 31 iulie 1588 se adreseaza Consiliului din Zurich o petitie in care se arata ca activitatea Anabaptistilor creste din ce in ce mai mult la sate, dar si la orase.

In 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul martir al Fratior Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis.

In cantonul Zurich, persecutiile au continuat, multi au murit in temnita, iar in Februarie, 1660, guvernul Elvetiei a trimis o srisoare in Zurich, cerand ca Anabapistii (menonitii) sa aiba permisiunea de a parasi tara luand cu ei averile lor. Cererea a fost refuzata. Mai tarziu, multi menoniti din cantonul Zurich au fugit in Alsacia si Palatine. Multi din primii emigranti care s-au stabilit in Lancaster, Pennsylvania, in 1710 – 1727 au venit din Zurich.

3.1.3. Fratii Elvetieni in St. Gall

Orasul St.Gall, in partea de est a Elvetiei, a avut pentru o scurta perioada de timp o larga congregatie, depasind cu mult, ca numar, alte congregatii. Conditiile in care miscarea Fratilor Elvetieni a aparut si s-a dezvoltat, difera mult de conditiile miscarii din Zurich si de alte cantoane Elvetiene. Consiliul din St. Gall nu a vazut nici un motiv de a lua o atitudine netoleranta fata de miscarea Fratilor Elvetieni, asa ca aceasta miscare a crescut rapid.

Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian, care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord cu Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a controlului exercitat de stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit in St.Gall si a stat pana dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea lui Grebel, alt conducator al miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a predicat in oras si in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din urma consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire. Nu dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug in data de 29 mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni.

Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este considerat a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat munca inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525, persecutia a fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au parasit de buna voie regiunea. Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in cele din urma a fost decapitat in anul 1530.

Deasemenea, o parte din anabaptisti au renuntat la practicarea credintei in mod public, iar cei mai multi au parasit regiunea.

3.1.4. Fratii Elvetieni in Cantonul Bern

Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la inceputul Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor Elvetieni nu a crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul Bern, in mod special in Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma inca din primii ani, dar nu a desfiintat practicile catolice inca cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica Catolica era biserica de stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans Seckler si Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati.

Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca dupa trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu fie ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a gasit argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar si pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica la Marturisirea de credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa ani, Haler si-a schimbat atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a aprobat cele mai severe masuri pentru suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care au fost inecati in raul Aare in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau prin inecare. In noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul religios din 1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din partea Catolicilor a produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul acesta a creat conditiile unui viitor progres al anabaptistilor. Zwingli insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi. Consiliul din Bern, vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat tactica in ceea ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o dezbatere publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1 si 9 iulie 1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al intalnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu privire la docrinele si practicile Fratilor Elvetieni.

Dupa acesta dezbatere Anabaptistii s-au imprastiat si inmultit in cantonul Bern ca niciodata pana atunci. O parte din ei au fost execuati prin inec, dar fiindca acestia sufereau moartea fara teama, grupul lor a continuat sa se inmulteasca. Haller a ezitat in a-i trimite la moarte pe anabaptisti, si urmand exemplul celor din Strasburg, pe data de 2 martie,1533, a publicat un mandat care stabilea ca toti Anabaptistii sa fie instruiti si corectati de catre predicatori in mod prietenos. Daca refuzau sa retracteze, s-a cerut ca ei sa-si practice credinta pentru ei insasi. Daca refuzau si aceasta erau condamnati la inchisoare pe viata. Mandatul a fost revocat dupa doua saptamani. A fost emis un alt ordin in 8 noiembrie,1534 in care se ordona ca toti anabaptistii sa jure ca sunt de acord si sustin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoana care nu jura trebuia sa fie arestata. A inceput vanatoarea si au fost acordate recompense pentru prinderea anabaptistilor. Oglinda Martirilor, contine o lista a Fratilor care au fost martirizati in Bern din 1529 pana 1571. Lista a fost pastrata de Christian Kropf, si incorporata in cartea Oglinda Martirilor. In 1651 toate inchisorile din Bern au fost din nou umplute. Consiluil din Bern a dat ordin ca toti barbatii sa poarte sabie si sa jure. In 1671 a avut loc o mare migratie a Fratilor in Alsacia si Palatine. O scrisoare la lui Hans Moser , datata pe 22 iuni 1709,trimisa in Olanda, descrie cat de teribila era situatia in Elvetia. Regele Prusiei, Frederick I a intervenit pentru menonitii din Elvetia ca sa fie lasati sa se refugieze in Olanda. Multi menoniti au emigrat in America in 1711. Totusi, la mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidenta spre o toleranta partiala. Dupa revolutia franceza, Elvetia a devenit republica, schimbare care a marcat incetarea persecutiilor.

3.1.5. Anabaptistii Evanghelici in Sudul Germaniei

In Sudul Germaniei, orasul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist. Orasul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al miscarii Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat si botezat in Augsburg a fost Hans Denck. In luna mai, 1526, Hans Hut, in timpul unei sederi de trei zile Augsburg s-a intalnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca evanghelist si a avut un mare succes in sudul Germaniei si in Austria. In februarie, 1527, s-a intors in Augsburg unde a botezat multe persoane, printre care fostul calugar Sigmund Salminger. Amandoi au fost alesi ca lucratori in Biserica Anabtista. Eitelhans Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai tarziu o mica lucrare in apararea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir in aprilie, 1528 la Weissenhorn.

Anul urmator, in duminica Pastelui, un grup de 86 persoane au fost prinse si incarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat in 15 aprilie, 1528. Restul celor care au fost inchisi, dupa ce au fost chinuiti au fost exilati. Foarte multi refugiati din Augsburg au plecat in orasele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la Stasburg. Cei ramasi aveau intalniri de inchinare in padure sau intr-o cariera de piatra langa satul Goegginger.Inainte de persecutie, Hans Hut s-a reantors la Augsburg, lucrand cu succes in Austria de Sus si alte regiuni ale Germaniei si Austriei.

Spre sfarsitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al Bergen, Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri anabaptisti a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat si in Viena, dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a fost inchis. A murit in inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7 decembrie 1527.

La scurt timp de la inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista, prezidata de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au fost martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul Martirilor. Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe informatii in legatura cu subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans Denck, el a plecat la Basel, si dupa doua luni de la aceasta conferinta a renuntat la invatatura anabaptista cu privire la nevoia botezului credinciosilor.

In periada 1544 – 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat in Augsburg. In orasele Germaniei de sud ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, si altele au existat congregatii anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat. In incercarea de a-i castiga pe anabaptisti de partea Luteranilor, a fost organizata o dezbatere publica la Pfeddersheim in 1557. Acesta disputa a fost fara succes.

Electorul Frederich III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit biserica de stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si 19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte crezul oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii.

3.1.6. Anabaptistii evanghelici in Austria

In primavara anului 1526 se gasesc urme ale muncii anabaptistilor evanghelici pe valea raului Inn, in Tyrol. Guvernantii acestei provincii au publicat un strict edict impotriva Fratilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un invatat si distins evanghelist a fost prins de autoritatile din Rattenburg in Tyrol. El a recunocut ca a botezat multe persoane in Austria si Bavaria.

In ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie. Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg.

Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia turcilor, iar dupa aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a murit in inchisoare.

George Blaurok a fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din Tyrol au fost printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din Tyrol au raportat la Viena ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost martirizati in provincie si multi au emigrat in Moravia. Dupa anul 1533, anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul Huterit. Desi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizati.

In anul 1592 o mare prigoana impotriva anabaptistilor a inceput in Moravia. Migratia spre acesta regiune a scazut simtitor. Dupa razboiul de 30 ani, Moravia a incetat a mai fi o zona de refugiu pentru Anabaptisti.

3.1.7. Anabaptistii evanghelici in Olanda.

Datorita eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns in Olanda. In luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia sa viziteze cea mai mare biserica din Emden, unde a botezat 300 persoane. Inainte de aceasta anabaptismul era necunoscut in nordul Germaniei si Olanda.

Deoarece melchioritii erau singura grupare despartita de Biserica Catolica, Obbe Philip si fratele sau Dirck s-au alaturat acestei miscari. Cand previziunile lui Hofmann, cu privire la vremea sfarsitului nu s-au adeverit, Obbe Philips si alti prieteni au renuntat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au capatat lumina cea adevarata. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost numiti Obbeniti inainte de a fi numiti Mennoniti.

Obbenitii existau deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si botezat. Este de remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost nici o legatura intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fratilor Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin influienta Fratilor Elvetieni a ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor Elvetieni. In acea vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste. Aceste grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un capitol separat.

3.1.7.1. Menno Simons.

Menno Simons a fost cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu 13 ani inaite de nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul Witmarsum, aflat la numai 12 Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine lucruri despre educatia timpurie a lui Menno. Probabil ca a studiat la Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de casa. A reusit sa invete destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea ebraica. De asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti, ca Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat dupa doi ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi cunoscut pasaje din ea datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane in martie 1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a fost numit preot paroh in satul Pingium, unde se nascuse tatal sau. Aici a slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul natal, Witmarsum, in 1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si si-a facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In acelasi timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si dupa ce a inceput sa citeasca Sfintele Scripturi: „am avut acea cunoastere doar prin placerea si dezmatul la care ma indemna tineretea, intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am cautat altceva decat propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si faima, asa cum fac toti cei ce conduc o astfel de corabie.” Se pare ca a fost un fel de conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost ” un domn si un print al Babilonului”„Toata lumea ma cauta si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o iubeam la randul meu… Eram primul printre oameni, chiar si printre cei mai in varsta. Toti ma cinsteau. Cand vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva, veneau cu mine. Cand faceam semn cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream, faceau.” Mai tarziu, Menno si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt decat „desertaciune”. Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti prietenii. „Inainte eram ridicat in slavi, acum abandonat… Odinioara eram prieten, acum devenisem dusman.” Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat de mult timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza anabaptista.

Putem intelege mai bine cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie procesul care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in aceasta. Ca in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol important in procesul ruperii de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel si Mantz organizau primele adunari anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa aiba indoieli cu privire la doctrina transsubstantierii.

„Ori de cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul ca nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa ceva, credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit de multe ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din minte.”

Faptul ca Menno a avut astfel de idei „eretice” nu era ceva neobisnuit, deoarece prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub semnul intrebarii in diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius Hoen, conducatorul sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si vinul din Euharistie sunt doar simboluri ale suferintelor si mortii lui Hristos. Nu stim daca Menno cunostea invataturile lui Hoen, dar stim ca a citit cateva din invataturile lui Luther. In „captivitatea babiloniana” a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea nu este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe Scripturi, nici pe o ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca scrierile lui Luther l-au ajutat sa inteleaga ca „poruncile omenesti nu ne pot lega de moartea vesnica”. El nu a fost de acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a lui Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstantierii, constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care mai tarziu o desrie in felul urmator:

„Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii mei si digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai mantuit…. O, Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos nenorocit, cu tarfa Babilonului.” Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit si de un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou – nascutilor. In 1529, Menno a citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care il cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului adultilor. Totusi, un alt eveniment, mult mai apropiat de realitatea imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno sa se gandeasca la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden, capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno comenteaza, „Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez”

Freerks fusese re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune despre el ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa fi produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa studieze pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A examinat argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit nesatisfacatoare. S-a sfatuit cu un preot din Pingium. In cele din urma „am cercetat Scripturile cu rabdare si m-am gandit la aceasta problema cu toata seriozitatea.” Astfel, a ajuns la concluzia ca „toti s-au inselat in privinta botezului nou nascutilor”

Faptul ca Menno a apelat la Scripturi a fost un pas impotant in pelerinajul sau. El a inceput sa predice din Scripturi, pana acolo incat si-a castigat reputatia de „predicator evanghelic”, desi, spunea el mai tarziu, nu eram demn de o asa numire, deoarece predicarea mea din acea vreme era „fara duh si fara dragoste” si nu dadea nici o roada buna. Avand noi convingeri despre Cina Domnului si despre botez, totusi Menno nu s-a despartit de biserica Romei pana cand nu a fost ravasit de evenimentele legate de tragedia de la Munster.

In 1532, cativa oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei, printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in valoarea evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani din Munster. In 30 Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat vechea manastire din Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie manastirea a fost recucerita, iar radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno.

„Dupa ce sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine, am simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata, la viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de ipocrizie si de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios, care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe acesti copii plini de zel, care, desi greseau, isi consacrau de buna voie vietile doctrinelor si credintei.” Menno si-a dat seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: „Inima tremura in mine. Cu suspine si lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea mie, unui pacatos caruia ii pare rau, darul harului Sau, sa-mi dea o inima curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sa-mi ierte umblarea gresita si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea intelepciune, Duh, curaj si un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia Numele preaanaltat si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor adevarul si slava Sa.” Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse si facuse compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere „Blasfemia lui Jan van Leyden”, este din acea perioada. Acest este un tratat incitant in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale „regelui Jan”. Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am putea numi „filosofia sabiei” si a indemnat la o viata de supunere:

„Ne este interzis sa luptam cu arme lumesti….. Un singur lucru as vrea sa stiu de la voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca de doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos, care si-a strecurat veninul in trupurile multora.”

In aceeasi luna in care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de „turma condusa gresit” care rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a parasit parohia din Witmarsum pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte sau opt frati anabaptisti de langa Groningen l-au rugat sa accepte slujba de pastor al micii lor comunitati. Dupa un timp in care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: „Am acceptat si astfel am inceput sa botez si sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului, sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar zidurile daramate.” Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuti ca si conducatori spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu erau de acord cu miscarea de la Munster.

Asa cum arata George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu doar un anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul miscarii anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinta si a devenit cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare teolog, poate mai creativ decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent decat acesta.

De la ordinarea sa in 1537, pana la moartea sa in 1561, Menno a exercitat o influenta remarcabila asupra anabaptistilor din Oland si din Nordul Germaniei. In toti acesti ani a fost vanat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea in intalnirile secrete ale fratilor si ale surorilor, botezand noi credinciosi in paraiele de la tara si pe marginea lacurilor, intemeind biserici noi si ordinand pastori din Amsterdam in Cologne si in Danzig. Cind ne gandim la toate pericolele prin care a trecut Menno, ne miram ca a murit totusi de moarte buna la 66 de ani. O scrisoare adresata Mariei, regenta Olandei, datata la 19 mai 1541 arata clar pericolele prin care trecea Menno:

„Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani s-a raspandit in tinutul Friesland….ar fi fost fara indoiala eradicata, daca un fost preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori ai sectei sus-numite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi abatut prin aceste parti o data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii oameni simpli si nestiutori in ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare suma de bani, dar pana acum fara succes. De aceea me-am gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea unora din cei dusi in ratacire…. daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno Symonts.

Astfel de intrigi si de hartuiri l-au urmarit pe Menno oriunde mergea. In 1542, imparatul Carol V-lea a emis un edict prin care oferea o suta de guldeni de aur pentru arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine ca este un om „fara adapost”. Dar Menno trebuia sa se gandeasca si la altii. Sotia sa, Gertrude, si cei trei copii aveau aceeasi soarta. In 1544, se plangea ca „nu pot gasi nicicum o cocioaba in care sarmana mea sotie si copilasii mei sa fie in siguranta un an sau chiar o jumatate de an.”

Sotia si doi din copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno si-a dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. „Daca Hristos, Capul, a suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate ca slujitorii, copiii si toti cei ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si libertate ?“

Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalti reformatori, teologia lui Menno este situationala; ea s-a dezvoltat in contextul implicarii lui active in viata Bisericii. Scrierile lui reflecta greutatile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodata liniste pentru a scrie volume intregi pline de elocinta si inteligenta sau pentru a construi o teologie sistematica. Cu toate acestea, el a scris cu perseverenta si istetime, atat despre mostenirea anabaptista timpurie, cat si despre contextul mai larg al traditiei crestine, dar in mod special a scris despre implicarea sa masiva in citirea Scripturilor. El a scris aproape 25 carti, pe langa numeroase scrisori, meditatii si cantari. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a scris textul lui Pavel din 1 Corinteni 3.11: Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a fost pusa si care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul vietii si teologiei sale.

In 1540, Menno a publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat Fundament des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai devreme. Era un tratat „la zi”, potrivit cu acele vremuri, si un fel de instruire catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a scris un fel de cuvant inaintea Regelui Francisc I pledand in favoarea tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta. Menno, de asemenea se adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si persecutau pe anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca impartasim cu totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de moarte ca si ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea sabiei stapanilor si printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele anabaptistilor pasnici, care nu opun rezistenta si condamna in mod explicit actiunile celor de la Munster:„sabia, poligamia, o imparatie si un imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru care au de suferit multi cei nevinovati.” „Bazele docrinei crestine”, este o apologie in favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea crucii si nu a sabiei. Menno a recunoscut legitimitatea autoritatilor civile si a indemnat la ascultare fata de ele in toate domeniile care nu prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost sensibilizate si prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei anabaptiste si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de cateva ori in sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat cateva tratate pentru a clarifica pozitia doctrinala a anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea spirituala (1536), in care Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul vremurilor si invierea spirituala din pacat intru „viata noua si schimbarea inimii;” Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului 25, modelata dupa stilul „Confesiunilor” lui Augustin; „Nasterea cea noua” (1537) in care combate „balegarul urat mirositor care sunt poruncile si legile oamenilor” si ii indeamna la pocainta si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai polemice, in masura in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva diferitilor oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de exemplu David Joris, care credea ca este „David” cel escatologic si care a atras de partea lui pe multi nemultumiti de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui Hristos. Impotriva lui, Menno a scris a sa „Marturisire a Dumnezeului Triunic” (1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii, spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si rugaciuni pentru timpul mesei 1557; si suferinta – Marturia crestinilor aflati in suferinta 1552; Marturia crestinilor aflati in suferinta (1544).

Principalele teme ale teologiei sale au fost:

a. O viata noua.

O caracteristica comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea puternica a procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul crestinism este “ipso facto” personal, experential si individual. Practicarea botezului adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei insistau in mod clar ca trairea vietii noi trebuie sa aiba loc inaintea botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca punct culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala intensa. Asa cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de suspine, plans si rugaciune pana cind „Dumnezeul milei … mi-a atins inima, mi-a dat o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe calea cea stramta a vietii.”

In 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut „caracteristica esentiala a bisericii anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al regenerarii personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant.” Procesul convertirii implica doua momente care se intrepatrund: credinta si pocainta. Credinta este insusirea launtrica a Evangheliei, pe care Menno o defineste ca fiind „binecuvantata vestire a favorurilor lui Dumnezeu fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos” Atunci cand pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile sale „inima este reinoita, convertita, justificata, devine evlavioasa, plina de pace si de bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toata puterea de tronul harului, si astfel devine mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica.”

Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe acei ce au doar o „credinta istorica”, care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a face cu practicile religioase externe, cum ar fi: „posturile ipocrite, pelerinajele, tot felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa, spovedaniile”. Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie. Adevarata pocainta are „putere si se vede in fapte”

In tratatul „Adevarata credinta crestina” Menno prezinta zece cazuri de credinta adevarata, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.

Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam. Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse mortii vesnice „astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai diavoluilui si ai mortii vesnice.”

Prin natura, copiii se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii spre incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un anumit punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului originar. Desi toti oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil la pacatele de acum, moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza „vina” pacatului originar pentru toata lumea. Acesta este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nou-nascutii. Desi nu sunt capabili nici de credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o „stare de har”, pana ajung „la varsta la care pot face distinctia intre bine si rau”. Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar, indiferent cat de devastatoare si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate morala si cei care isi pot asuma decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este „mama” pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul, pofta rea, zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt pacate facute cu voia si este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, daca nu intervine pocainta. Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si credinta adevarata, crestinii pot „rezista” pacatului si pot sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din nou este transferat din „Adam in Hristos”. Omul regenerat „nu mai traieste in conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la Adam cel pamantesc, ci in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos” Inseamna acest lucru ca adevaratii credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno neaga acest lucru, de vreme ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar aceasta nu mai trebuie sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca cea de-a treia categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre sfinti, printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o lupta continua pentru sfintenie si sfintire: „Ei isi innoiesc din ce in ce mai mult sarmana viata slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat… Ei se imbraca cu Hristos si il marturisesc pe El, natura, duhul si puterea Lui, prin tot ceea ce fac” Sfintii nu sunt respinsi de Dumnezeu datorita greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de ceea ce au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra categorie de pacate, prin care cel credincios poate „sa cada din har datorita egoismului si rautatii.” Acesta este pacatul apostaziei, pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care comite acest pacat, care presupune rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o dreapta rasplatire, condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema fundamentala a soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada adevarata si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba, reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei care prin nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod a adevaratei vite. Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci traseaza si implicatiile lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste Hristos, aceasta este dovada faptului ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt inseparabile. Menno si anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre justificarea numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un impediment in calea unei credinte „vii”, care se vede intr-o traire sfanta. Menno combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a epistolei lui Iacov, ca fiind o epistola de paie. „Luteranii marturisesc si cred ca doar credinta mantuie, fara nici un fel de ajutor din partea faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat s-ar parea ca faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat nu mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat se poate de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o„epistola de paie”. Ce tampenie curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci si apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o si marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina justificarii forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi insusisera aceasta doctrina multi luterani pe care ii intalnise.

„Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte, indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump”. Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca mantuirea este prin har si nu prin fapte. „Departe de noi gindul ca ne putem mangaia cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos.”

Menno atribuie intreaga „ordo salutis”, de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului. Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena in ceea ce priveste sursa fundamentala sI „modus operandi” a harului. Este semnificativ faptul ca Menno a inceput lista „momentelor” din istoria mantuirii cu creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno respingea cu tarie teoria dublei predestinari:„Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!….Apa, focul, viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!” Menno a fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca oferea unei minti frivole ocazia sa-si „continue drumul pe calea cea larga si sa-si acopere pacatele”. In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze balanta intre „indreptatirea adusa fapte” din soteriologia catolica medievala si determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin fapte si totusi este „la alegerea mea” faptul ca accept mijloacele harului lui Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: „Iata, dragii mei frati, ca doctrinele, sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther, Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si asa va ramane intotdeauna.”

Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului (Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, „predicarea” mai degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in decretele imperiale sau in „intelepciunea celor invatati”, ci numai in “Cuvantul infailibil al lui Dumnezeu”

Faptul ca Menno respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe aplicarea stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii alergau goi pe strazile orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de acord cu acesti extremisti, dar a insistat ca interdictia lui Isus de a jura si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie urmate literal. Principiul sau hermeneutic de baza era Hristocentric. „Doctrinele Vechiului Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina cat si pentru mustrare.”

Intelegerea lui Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta. In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu principiul „sola scriptura”, abordarea Bibliei de catre Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte.

In primul rand, el ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre acestia a fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica.

In al doilea rand, in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul Testament era mai important decat Vechiul Testament.

In al treilea rand, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma radicala, ca miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integranta ale Cuvantului lui Dumnezeu „care nu poate fi incovoiat, nici frant.” Influenta de durata a acestei traditii este demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza slujba de casatorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat si caracterul spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa apere obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor radicali.

O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI „au fost atat de gresit condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea din Batemburg, acum la cea davidiana” De asemenea, el ataca pretentiile invatatorilor falsi:

„Vreti sa spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea unei astfel de credinte este cea mai infama blasfemie…. Copii inselati ce sunteti, unde gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura litera prin care sa dovediti si sa stabiliti macar una din doctrinele voastre gresite?”

b.Domnul cel Intrupat

Menno Simons a incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in termeni pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana lui Hristos, sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea. Conciliul de la Calcedon (451) L-a declarat pe Hristosul intrupat „o persoana cu doua naturi”. Aceasta a fost o formula de compromis, care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca Isus are doar o natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze Biserica dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea sa ajunga la radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor controverse.

Printre anumiti spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a adus propriul trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca el este cel care a introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba decat Schwenckfeld, a transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si astfel lui Menno. Hofman asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei, cu un strop de roua care cade din cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza si se transforma intr-o perla. Folosind o metafora diferita, Menno a explicat intruparea in felul urmator: Hristosul divin a trecut prin pantecele Mariei in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla, fara sa-si asume carnea pacatoasa.

In scrierea „Marturisire scurta si clara”(1544), el face referire la o conferinta tinuta la Emden si la care s-a discutat despre intrupare, „un subiect la care tu stii ca am fost invitat si constrans sa particip impotriva vointei mele.” In acelasi document, el arata in continuare cum, la inceput, a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, „atunci cand pentru prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar putea sa gresesc in privinta ei.” El a petrecut multe zile postind, rugandu-se si cerand sfatul altor crestini.

„In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica, prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale”.

Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:

„Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa cum a fost si Adam, cel fara pacat.”

Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala. Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa, formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.

Fratii elvetieni si Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina lui Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de asemenea.

c.Biserica

Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei radicale.

Multe din scrierile lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei Biserici, in contrast cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si sprijinite de stat.

„Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui. Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu sfanta Lui vointa.”

Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste. Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt „cele mai mari si mai comode secte.” Dupa parerea lui Menno, aceste „secte” au un singur lucru in comun:„Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei.”

Menno si anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii de constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a dus la represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau. Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de autoritatile civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor.

Spre deosebire de Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe baza Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa restaurezebiserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau se lasase de la credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno stabileste sase caracteristici prin care Biserica este cunoscuta: doctrina curata; folosirea Scripturala a semnelor sacramentale,ascultarea de Cuvant; dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a lui Dumnezeu si a lui Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este important faptul ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala si etica a vietii crestine.

d.Botezul

Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca „de dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii.”

Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii:

1. Credinta nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se opunea intelegerii sacramentale a botezului, sustinuta de teologii catolici si de cei protestanti. El credea ca botezul cu apa este un semn exterior care urmeaza trairii interioare a credintei.

Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de botez rostite de preot.

„Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care, prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste, reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si intorsi de la necredinta la credinta….. Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei.”

2. Nou – nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie botezati. Menno a insistat asupra urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a poruncit ucenicilor sa dea invatatura si sa boteze. Dar „pruncii lipsiti de ratiune” nu pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. „De vreme ce nou-nascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa se nasca din nou.”

Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat, ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui Luther, el a spus:„Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun credincios in timp ce acesta dormea.”

Soteriologia anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot sa dea socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in favoarea botezului nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului originar. Un alt argument bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor era analogia cu circumcizia din Vechiul Testament. Menno respingea acest argument atatand ca daca ar fi urmat literal doar baietii ar trebui sa primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era lipsa oricarei porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel botezul nou nascutilor

3. Botezul este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie. Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si obiectul semnificat. „Daca atribuim iertarea pacatelor botezului si nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel de aur si il punem in locul lui Hristos.” Botezul insemna un raspuns de ascultare fata de Evanghelie, o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o ruptura radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin primirea unui nou nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul simboliza o astfel de schimbare radicala in identitate si mod de viata. Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul insemna, de cele mai multe ori pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si asumarea exilului intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai impartasirea impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele Lui.

e.Cina Domnului

Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat – biserica. Martirii anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste „Sfantul sacrament.” In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este „un semn de aducere aminte” al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc „toate roadele dragostei Sale manifestate fata de noi in Hristos”.

In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:

„Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup.” Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a „coace la caldura focului”, ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.

In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.

O data cu Cina Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno spune putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa spele picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta. Totusi, Dirk Philipps, pune „spalarea picioarelor sfintilor” printre cele sapte porunci, pe care Isus a vrut ca biserica sa le puna in practica.

f.Disciplina in biserica

Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti pentru bunul mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si Sacramentelor, Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica, asa cum deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si nedemni ai bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata, Menno considera disciplina stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor inclinati spre violenta:

„Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster si a tuturor celorlalte secte pervertite.”

Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in greselile lor „nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in trupul lui Hristos.”

Pe langa mentinerea puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop recuperarea membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se vede din dorinta sa ca cei care au fost exclusi „sa se ingrozeasca de aceasta interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru ca astfel sa fie eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele satanice in care au cazut prin si de felul lor pacatos de viata”

Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului nepocait:

„Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba, sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa salvam”

Printre pacatele pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele, casatoria cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila, era pe de o parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin politica ei autonoma si prin evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de alta parte era un detasament de trupe spirituale de elita care, prin disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe membrii care nu traiau conform marturisirii lor de credinta.

3.1.8. Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali.

Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie care a fost numita „baptista „ a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam, Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit „independenti”(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o grupare din aceasta miscare, numita „Pilgrim Fathers”, a emigrat din Anglia in America.

In timpul sederii in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea pareri diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele.

In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.

Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat, a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane, Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.

O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub numele „O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in Amsterdam” Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, „generalii” sustineau alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti stramosii baptistilor de astazi.

Hutterite migrations in Europe 1526-1874

3.2. Anabaptistii comunali. Huteritii

Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales „lucratori pentru nevoi temporare” si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi folosite in comun. Acesta a fost inceputul de „a avea toate lucrurile in comun” in aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale comunitatii.

In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.

Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.

Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat aproape in toata provincia. A urmat apoi „perioada ideala” timp in care Fratii Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H. Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: „Ceea ce iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite.” Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa ” Patruzeci si patru de motive pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara”, ne da o descriere interesanta a vietii din comunitatile huterite.

El insista asupra faptului ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi timp face niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii, nu numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii catolici pentru pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi erau angajati de catre nobili, iar salariile nu erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunitatii din care faceau parte. Printre huteriti erau doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de nivel superior, era bine organizat.

In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.

Razboiul de 30 de ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai intr-o noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz, Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand aprobarea de a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria, iar un grup mare de refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos), Transilvania.

Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia (Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.

Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar. In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.

Organizarea actuala a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in urma. Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina.

3.3. Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster

Datorita escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din Zwickau, care i-au cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost asociati cu miscarea de discreditare. Rascoala de la Munster din 1535, condusa de cativa anabaptisti radicali, care credeau in mileniu, a dus la instrainarea tuturor fata de ei.

Deoarece anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala, diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului acesteia. Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul Isus se va reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i adune pe cei 144000 se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va „pecetlui” botezandu-i si facandu-le semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei in care se afla inchis) a fost condamnat postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi altii au preluat mesajul sau apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel cap.12, a exprimat opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers in Strasburg in 1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau profeti. Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard. Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile si a publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si a scris cateva tractate de natura profetica. Influentat de profetii si interpretand in mod fantastic Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua venire a lui Hristos va fi precedata de un timp de victorii deosebite pentru imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor inceta. Unul din profeti l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare ezitare a acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un „herald apostolic” si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia pentru a propovadui adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut sa fie inchis in temnita din Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la moarte, timp in care a sperat ca va vedea Noul Ierusalim pogorind din cer.

Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.

Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei si a„predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele poporului”, au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la Munster.

Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.

El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au „transferat” Noul Ierusalim de la Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei „neevlaviosi”, adica cei care refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca „imparat al neprihanirii peste toti” si a introdus poligamia, imitand practica Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana „regele” Jan aparea in piata orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra amintire a tragediei din 1534 -1535.

4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA

4.1. Continuarea miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire.

Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma unor comunitati distincte:” fratii elvetieni”, in Elvetia si Germania de sud; mennonitii in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.

Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade si „linistea tarii”. Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 – 1975, numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.

In prezent, mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor actori unici in drama Reformei.

4.2. Continuarea miscarii anabaptiste in Romania

Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii, documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.

Prelungirea existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in alte locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase specifice.

In perioada de framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre Ioan Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si dezvoltat foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic incercat, a mentionat referindu-se la Transilvania, ca „anabaptistii castiga teren”

Aceasta declaratie este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si despre lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa prin diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in Polonia, aveau aceleasi trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte numerosi conlucrau la raspandirea credintei in alte zone.

Unul din cei mai importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.al-XVI-lea a fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa acceptarea invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David Francisc la anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat din Cluj, care trecuse de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David Francisc a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat in fortul Deva.

Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.

La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru exterminarea anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva decat dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe alte necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au aplicat si o fiscalitate grea.

Odata cu intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasa lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579, anabaptistii s-au bucurat de toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa aceasta data situatia s-a deteriorat in fiecare an. Lipsa unei organizatii suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce priveste libertatea religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat si din acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la credinta.

La inceputul secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptistii s-au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Manastirea Dealului in 9 iunie 1598, care prevedea libertate religioasa pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai tarziu, au crezut si au sustinut ca „libertatea religioasa este nascuta din viziunea directa a lui Dumnezeu.” Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita lipsei unei ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor, simplitatii bisericesti, fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.

In luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la Deva stabilind ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei catolice. Ca urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a incetat, activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor pline de viata au disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui sange si trupuri de martiri anabaptisti.

Secolul al XVII-lea a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta continua dintre austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen, Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de Poarta. Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa, fapt ce favorizeaza patrunderea credintei anabaptiste din nou in Transilvania, de data aceasta prin refugiatii din Boemia si Moravia. In urma bataliei de la Mont Blanc(1620), anabaptistii din Boemia si Moravia sunt nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care voia sa stimuleze industria in Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de a veni in provincia aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in timpul calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul de Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de Jos. Odata asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor la Vintul de Jos se incepe constructia casei de rugaciune pentru 1087 persoane.

In interior si in exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul bisericii se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din cantari comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin aceasta forma de inchinaciune a crestinismului primar.

In ce priveste aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni morari si cei mai de elita meseriasi ai vremii lor.

Organizandu-se in comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu membrii bine pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In fiecare dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca. Viata colectiva i-a facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate crestina.

In secolul urmator, datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva catolica impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se „reintoarca la biserica oficiala a Romei”. In urma intemnitarilor grele, martirajului unora din ei, constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost exterminati. Ei au disparut, pentru un timp, ca o comunitate religioasa organizata si unitara in anii 1767 -1768.

In Transilvania, anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti camuflati, sunt o veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu baptistii de astazi. Se creeaza astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerata „timp fara baptisti” si anume de la anul 1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista germana din Bucuresti.

4.3 Tendinte actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A.

Stramosii spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o credinta vie si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au format radacini puternice, copacul credintei lor dand roade de-a lungul multor generatii.

Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala; cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile autonome.

a. Biserici conduse centralizat.

Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor suferinde, prin invatatura si viata lor.

O nota caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor.

Incepand cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se liberalizeze, si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a inceput sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor tinute de pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au avut un impact deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit de active in societate, demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost incurajate de acest grup de mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria mennonita, aceste actiuni au devenit acceptabile. De fapt, in multe aspecte, aceasta forma de activism politic a inlocuit predicarea evangheliei.

Au urmat alte consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica acoperirii capului la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se coafeze. Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea, au fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie.

In prezent, exista in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor homosexuale, etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa, fiind greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor mennoniti.

b. Biserici autonome (independente).

Alte biserici numite „Amis – Mennonite”, din categoria celor ce se mentin pe aceeasi pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o forma autonoma de conducere a bisericii.

Biserici cu invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri comune, vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi pozitie in ce priveste doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este vorba numai de organizare ci si de o anume dedicare fata de Dumnezeu.

In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-Mennonite.

Bisericile nu au un numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica are mai multe sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in favoarea cresterii numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a sase biserici, crestere comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de timp.

Cresterea bisericii

1968 1988 Crestere, Pierderi

Shady Grove 30 90 200%

Maple Lawn 36 89 148%

Believers 28 46 64%

Bethany 45 69 54%

Zion 36 48 33%

Salem 60 68 13%

Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:

Valey 205 211 3%

Fairhaven 155 159 3%

Woodlawn 172 166 -3%

South Haven 79 73 -7%

Formarea de biserici noi are loc prin divizarea celor mari:

Canaan 124 85

Haeven Fellowship 135

total 220 70% crestere

O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.

Misiunea si ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in viata spirituala cat si in viata sociala.

4.4. Lucrarea anabaptista existenta in Romania

Activitatea misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit „Christian Aid Ministries”. Aceasta organizatie a fost infiintata pentru a fi un canal eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor sa ajute spiritual si material oameni din intreaga lume. La ora actuala C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente, medicamente, literatura crestina in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia, Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea zonelor din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice. Acesta organizatie este suportata integral de catre persoane individuale interesate si biserici ( in general Amis Mennonite) din America, Canada si alte cateva tari.

La Suceava, C.A.M. are urmatoarele programe:

1. Orfelinatul Crestin „Natanael” a fost construit in 1993 si este destinat ingrijirii a 55 de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat amprenta, alcoolul si imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin din familii in care boala, moartea sau saracia au facut viata extrem de dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au diferite responsabilitati in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina „Natanael” (scoala particulara, clasele I-VII).

2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme. Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80% (orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.

3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.

4. Ateliere de croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza articole de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace.

5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.

6. Recoltarea cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere recolteaza anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte( primite de la donatori americani) in satele din Romania si Moldova.

7. Constructii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in constructie ce fac parte din Alianta Evanghelica.

8. Programul de invatarura crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura crestina, seminarii, publicatii crestine (revista Samanta Adevarului).

9. Distributia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la Bisericile care au farmacii si la medicii crestini.

Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti, care continua sa demonstreze practic credinta lor.

5. CONCLUZII

5.1. Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar.

Preocuparea anabaptistilor nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si simplu s-a consacrat restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In Scripturi, citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta de o organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu lucra in poporul Sau.

Anabaptistii au ajuns sa dezvolte conceptia”congregationala” asupra autoritatii bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de activitate reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie credinciosi botezati voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de credinta. La luarea deciziilor participau totalitatea membrilor. In chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia interpretata nu de o traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un consens al adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic.

In chestiunile de disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa actioneze in colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez.

5.2. Anabaptistii, statul si societatea.

5.2.1. Separarea Bisericii de stat.

Dupa cum afirmau ei, crestinii erau „un popor liber nesilit si neconstrans”. Credinta este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand „apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul”.

Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si protestante, aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante.

Reformatorii nu au fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele necesare pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat si autoritatile catolice.

5.2.2.Incercarea de instaurare a unei societati comunitare.

Anabaptistii credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de pelerini, iar Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna straini pe acest pamant.

Bazati pe modelul comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au dezvoltat un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in comunitatile anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la un comunism crestin.

5.2.3.Impactul acestor orientari.

Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..

In felul acesta activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea crestinilor anabaptisti in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o alternativa la serviciul militar.

Educatia si invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica dezvoltandu-se in felul acesta invatamantul crestin privat.

5.3. Inviorarea miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt.

Dupa veacurile intunecate din sec. XVIII – XIV,in prezent anabaptistii experimenteaza o trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor a crescut rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea spirituala si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de conservare, mai ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata in viata sociala. Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care statul este responsabil: dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de ajutor social. Anabaptistii sprijina afirmarea Bisericii in raport cu statul.

Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.

Bibliografie

Andreiescu, V., Curs de Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998

Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887

Ausbund, The hymn book of the Swiss Bretheren,

Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford University Press, ed a 2-a, 1963

Braght, J. Van Thieleman, Martyrs’ Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938

Bullinger, Heinrich, Von dem unverschampen frafel Zurich,1531,1531

Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina 1977

Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.

Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965

Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids, 1978).

Ed. Oxford University Press, 1977, p.397

Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica 1988, p.206

Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.

Fookes-Jackson, Frederick I., An introduction to the History of Christianity, New York: The Macmillan Co., 1928

George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998

George, Timothy,”A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James” Review and Expositor 83 (1986)

Gobler, Max, Gescgucgte des Christlichen Leben Coblentz, 1848

Goertz, Hans-Jurgen, Radikale Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978),

Hillerbrand, Hans S. “The Reformation”, New York, Harper, 1964

Horsch, John, Mennonites in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa, 1942

Huizinga, Johan, The Waning of the Middle Ages

Krahn, Cornelius, Dutch Anabaptist : Origin, spread,Life andThought.

Krahn, Cornelius, Mennonite Encyclopedia,III

Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964

Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia University Press, 1934

Miller, Andrew, Geschicte der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest Paulus, 1970

Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance Congress, 1923

Oosterban, J.A., „The Reformation of the Reformation: Fundamentals of Anabaptist Theology”, MQR51 1977

Ozment Steven E., The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press, 1975 Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian Church,Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977

Pocttcker, Henry, „Menno Simons’ View of the Bible as Authority”, Dyck

Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed. Fundatia „Romania de Maine”, 1996, p.200

Popovici, Alexa, Istoria Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago

Ramureanu Ioan si Milan Sesan, Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993

Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993

Sanford, E.B., A Concise Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904

Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa., 1971,

Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,

Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles Scribener’s Sans, 1983

Weistin, Gunar, Geshihte deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958

Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers Philadelphia: Westminster Press, 1957

Williams, The Radical Reformation, p.392-393.

Wolkan, Geschicht – Buch der Hutteruscgen Bruder

Yoder, Steve, Amis – Mennonite Directory,( Abana Book Service, 1996)

Zwingli , Ulrich “Of Divine lighteousness”, 1523

 

Protestantii din Romania – Un mini documentar de la TVR1

Europa Centrala se desparte – albastru= catolicii si rosu= protestantii in anul 1618

faceti click pe poza sa mariti poza

Redau aici cateva puncte istorice dintr-un articol de pe Wikipedia ca resursa suplimentara:

Figuri dominante ale protestantismului

Etimologia termenului

Portrait of Ulrich Zwingli after his death 1531

Portrait of Martin Luther and of Ulrich Zwingli after his death 1531 (Photo credit: Wikipedia)

Denumirea protestantismului își are originea în acțiunea de frondă a unei facțiuni a Adunării Generale din Imperiul Germano-Roman. În anul1529 Dieta de la Speyer a adoptat o serie de măsuri care discriminau adepții reformei lui Luther, în sensul că dispunea ca statele care au adoptat hotărârile de la Worms, să aibă dreptul de a-și menține confesiunea reformată, în timp ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să fie obligate să renunțe la orice formă de înnoire a religiei și să păstreze vechea liturghie catolică. Împotriva acestei hotărâri, Principele Elector Saxon, împreună cu alți cinci principi germani și delegațiile a 14 orașe imperiale au protestat solemn, solicitând convocarea unui Sinod Universal sau German care să dezbată cauza lor în fața unui judecător neutru. Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de „Protestatio”.

Evoluția termenului „protestantism”

Odată cu evoluția istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de protestantism a fost extins la toate acele confesiuni care, într-o formă sau alta, împărtășeau principiile formale și materiale ale reformei lui Luther, adică au acceptat, pe de o parte, teza potrivit căreia unicul fundament al oricărei credințe creștine o reprezintă exclusiv interpretarea Sfintei Scripturi, independent de orice dogmă și autoritate, și, pe de altă parte, susțin teza mântuirii numai prin credință, adică ideea că izvorul mântuirii provine direct de la Dumnezeu, în afara oricărui merit, fără mijlocirea preotului și fără vreo condiționare materială. Unele teze ale protestantismului, în special cea referitoare laîmpărtășanie și predestinație au stârnit controverse în rândul adepților confesiunii înnoite, care au dus în cele din urmă la scindarea în două confesiuni, și anume: luterană și reformată (calvinistă). Sciziunea a devenit definitivă în urma hotărârilor sinodului de la Dortrecht, și a condus la formarea a două structuri ecleziastice diferite.

Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două confesiuni s-au desprins alte grupuri care, în funcție de specificitățile naționale, respectiv de diferitele interpretări ale unor teze, au înființat noi confesiuni. O latură comună a tuturor confesiunilor protestante și neoprotestante constă în negarea și respingerea totală a principiilor teologice și teozofice ale catolicismului. Protestantismul consideră, ca falsă teza infailibilității și caracterul de unic mântuitor al Bisericii Catolice, de asemenea neagă importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al sfinților, infailibilitatea papei și autoritatea supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare jurămintele preoților și călugărilor – în acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al organizațiilor monahale. Protestantismul nu recunoaște sistemul celor șapte sacramente ale confesiunilor catolice și ortodoxe, considerând că există numai două sacramente: Botezul și Împărtășania. Neagă învățăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, al hramurilor și pomenelilor, al absolvirii generale, al meritului faptelor bune. Cele două mari curente ale Protestantismului au cunoscut un singur moment de reunificare în 1817, când în Germania, cele două confesiuni s-au unificat, formând Biserica Luterană Evanghelică de confesiune Augustină din Germania.

Cele 5 „sola” protestante sunt:

  • Sola gratia (mântuirea doar prin har),
  • Sola fide (mântuirea numai prin credință),
  • Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),
  • Solus Christus (numai Cristos),
  • Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

multumesc lui Paul Ion pentru referinta la video.

un reportaj despre Crestinii Baptisti, Penticostali si Crestini Dupa Evanghelie din Romania
de la TVR1 Romania http://www.tvrplus.ro/editie-universul-credintei

400 ani de Credinta Baptista in Europa

De la AlfaOmegaTV
Întâlnirea a avut loc Duminica 18 Octombrie 2009 în sala Olimpia din Timişoara şi s-a bucurat de invitaţi de marca ai comunităţii baptiste din România şi Europa. Evenimentul de la Timişoara intitulat 400 de ani de Credinţă Baptistă în Europa” a sarbătorit nu doar istoria comunităţii baptiste ci şi valorile pe care aceasta le are.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Related posts

Down by the river to pray (pictorial) – Botezul in apa la riu in SUA (poze vechi)

Matei 28:18-20 (Romanian)

18Isus S’a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le -a zis: ,,Toată puterea Mi -a fost dată în cer şi pe pămînt.

19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu -i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

20Şi învăţaţi -i să păzească tot ce v’am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin

Matthew 28:18-20 (English)

18And Jesus came and said to them,  „All authority in heaven and on earth has been given to me. 19 Go therefore and make disciples of all nations, baptizing them in the name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit, 20teaching them to observe all that I have commanded you. And behold, I am with you always, to the end of the age.”

Film -The Radicals- The first Anabaptists: Michael and Margaretha Sattler (1525)

You can read more about Michael Sattler’s contribution to the Baptist faith here ‘I Wait upon my God’ 16 page pdf written by Ched Spellman for Southwestern Baptist Theological Seminary.

The year is 1525. Michael and Margaretha Sattler have fled their religious orders. Their quest: restore the church to the purity of its early days when communities of believers practiced peace, compassion and sacrificial love.

The Sattlers join a group called the Anabaptists and together challenge the 1000 year control of the Church by the State. They call for baptism to once again become, not a mark of State citizenship, but an adult and voluntary decision to follow Christ. As their movement grows, so does the determination of their enemies to stop them…by any means necessary.

In 1527, Michael is burned at he stake (after his tongue is cut out) and Margaretha drowned. But their movement survives and today is carried on by the Mennonites, Brethren, Brethren in Christ, the Hutterites, and the Amish.

This being a film about persecution, it does depict some violence that is not suitable for young children. (The last 5 minutes are also missing, due to technical difficulties. I apologize for that)

In 16th Century Europe there arose a group of people who acknowledged no authority but God’s. They were hunted like outlaws by both Protestants and Catholics. They were forced to meet in caves and forest glens. Many were burned at the stake or drowned. Their persecution lasted for over 200 years until they were nearly annihilated.

These people separated from the governments of the world and imitated Christ in everything. They refused the State’s protection saying, “If we accept a prince’s sword, we accept his authority. Christ is our only authority.”

They were a Church standing alone, without prince, sword, or money to protect them. “We have only one Lord, Christ Jesus, and that is all we need,” they said.

This peculiar people first alarmed local officials by baptizing adults and refusing to baptize infants. This gave them the name of Radicals or Anabaptists. At that time, infant baptism was viewed as a mark of citizenship. Baptizing newborns was the system’s way to register and track its citizens. Baptism was the equivalent of a birth certificate today.

Anabaptists committed ultimate treason by being baptized as adults. By being baptized again, they were renouncing their former citizenship. Adult baptism symbolized their breaking away from the old system and their joining with God’s kingdom.

Ever since Constantine, Church and State have been intertwined. Even the early Protestant movements sought the protection of their princes. But the Anabaptists refused such ties with the State and offered the world a new vision of Christ’s Kingdom, separated from the world.

“We must stand apart from the rest of the world. Anyone who joins Christ’s kingdom must separate from the world. It takes only one bad thread to ruin the whole fabric. If we allow the fabric of this world to be woven into Christ’s Church, then the Church is corrupted,” they said.

As these Radicals first began coming out of the corrupt Roman Catholic system, they could not concur on what they believed. Finally, at a secret meeting they agreed on these four articles:

1) Repentant adult sinners are to be voluntarily baptized to take them out of the old system and into the Kingdom of God.
2) No oaths of any kind are to be sworn.
3) The sword is rejected because it is outside the perfection of Christ.
4) There shall be a separation between the good and the evil, the believing and unbelieving, light and darkness, and the Kingdom of Heaven and the Kingdoms of the world. And none shall have part with the other.

ISTORIA ANABAPTISTILOR – Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

(sursa) situl Crestinul

Miscarea Anabaptistilor e importanta pentru ca Anabaptistii au fost percusori ai Reformei.

Mişcarea anabaptistă

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa „teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea „Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost„, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: „Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

(VA  URMA)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari