Rev. John Geddie – First missionary in the South Seas – READ „John Geddie : hero of the New Hebrides” online

Born in Banff, Scotland in 1815. Brought to Pictou, Nova Scotia, by his parents in 1816. Ordained and settled on Prince Edward Island in 1838. Sent as the pioneer Presbyterian missionary from Canada, to the New Hebrides in 1846. Died in Australia in 1872.

On the Island of Aneityum, in the South Seas, John Geddie, sent from the Presbyterian Church in Nova Scotia (coming in 1848), and John Inglis from The Reformed Presbyterian Church in Scotland (coming in 1852), saw amazing success. By 1854 about 3,500 natives [more than half the population] „threw away their idols, renounced their heathen customs and avowed themselves to be worshippers of the true Jehovah.” When Geddie died in 1872, all the population of Aneityum professed to be Christian. It was said of John Geddie: „When he landed in 1848, there were no Christians here; when he left in 1872 there were no heathen.”

 

Read Full text of the Book:

John Geddie : hero of the New Hebrides

" He urged the command of Jesus to take the Gospel to 
the whole world, and asserted that a Church neglecting this 
call of the Saviour could never receive the blessing. He 
spoke of the reflex benefit upon themselves, and of the pall 
of gross darkness hanging over paganism. ' The glory of 
God calls us to the task. The command of God calls us to 
it. The reproaches of those who have gone down to per- 
dition unwarned call us to it. And last, but not least, the 
spiritual deadness that prevails among our churches, which 
is perhaps a judicial retribution for the indifference which 
we have so long shown to the Gospel, calls us to it.' " 

Page 23. 
CONTENTS.

Chapter. Page.
Introduction –––i
Preface – 3
I. Early Years –––7
II. His Second Dedication – – – – – iS
III. The Pioneer ……. 21
IV. A Journal of the Sea – – – – – 31
V. The Powers of Darkness –– 37
VI. The Beginning is Hard . – – . _ 41
VII. The Breaking of the Day –– 49
VIII. The Heat of the Battle –– 57
IX. A Native Church ––-69
X. Prosperity –.––81
XL Adversity –––87
XII. On Furlough – 95
XIII. Closing Years ––- loi
Xiy. Afterwards 109
List of Missionaries – – – ~ – -119
Bibliography – – – – – – – -120

View this document on Scribd

Seminar – Historical and Archaeological Evidence for the Jewish Diaspora After 722 B.C.

Seminar – Historical and Archaeological Evidence for the Jewish Diaspora After 722 B.C.

The Lanier Theological Library is inviting scholars and patrons to a free seminar on Friday, January 16, 2015 from 2:00 – 5:00 p.m., in our chapel. This seminar precedes and ties in well with the library’s lecture on the next day by Rabbi Benjamin Scolnic, “The Book of Daniel and the Nature of Biblical Truth.”

This 3-hour session features the six presenters and presentations below.

K. Lawson Younger (Trinity Evangelical Divinity School)
“Israelites and Judahites in Assyria and Babylon in Cuneiform Sources”

James K. Hoffmeier (Trinity Evangelical Divinity School)
“Judeans in Egypt after the Fall of Jerusalem in 586 B.C.”

Richard Hawes (Archaeology Forum, Tyndale House Cambridge)
“Did Edom Annex Parts of Southern Judah Following the Fall of Jerusalem in 567/8 B.C.”

Benjamin Scolnic (Southern Connecticut State University)
“The Book of Daniel and Modern Theories about the Persecution that led to the Story of Hanukkah”

Gary Rendsburg (Rutgers University)
“Septuagint, Synagogue, and Symbiosis: The Jews of Hellenistic Egypt”

Thomas W. Davis (Southwestern Baptist Theological Seminary)
“Jews in Cyprus in Hellenistic Times”

VIDEO by fleetwd1

Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea

Citeste si –

Desigur că pe parcursul celor câteva ore petrecute împreună cu fratele Țon, era imposibil să nu fi discutat și subiectul COLABORĂRII CU SECURITATEA, subiect pe care l-am atins doar ca fapt divers, fără să cred că ar fi necesar să includ în interviu vreo întrebare în acest sens, mai ales că eu credeam că acesta este un capitol clarificat și desigur, închis.

Ei bine, se pare că m-am înșelat. Mai avem înca cititori ai blogului care nu pot trece peste acel capitol trist din viața fratelui Țon, fără să poata să-l detașeze pe omul de astăzi, de acele timpuri de tristă amintire, cu toate că domnia-sa era departe de Dumnezeu în acea perioadă, fiind un ateu declarat, un tânăr care încerca sa faca tot ce îi stătea în putință pentru a-și croi un viitor cât mai bun. Tristețea mare este că mulți dintre slujitorii evangheliei, au încercat să-și facă un viitor chiar în cadrul cultelor evanghelice, exact prin aceleași metode.

Mi-ar place să avem mai multe exemple de felul acesta din partea multimii mari de lucrători care înca mai sunt așteptați să facă acest pas. Credem din toată inima că toți cei ce vor avea puterea să-și mărturiseasca o asfel de colaborare, în felul în care a făcut-o fratele Iosif Țon, vor putea beneficia de iertarea lui Dumnezeu.

Vă rog citiți mai jos acesta mărturie pe care o republicăm pentru cei care nu au luat cunoștință de ea la momentul în care a fost făcută public.

Mike Olari

iosif-ton strajerii

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

“Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

Citeste in intregime aici – http://family2fam.com/2015/02/16/iosif-ton-despre-colaborarea-cu-securitatea/

Am adaugat aici (in data de 21 feb.) restul articolului:

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Abraham Lincoln – președintele care a chemat țară la post și rugăciune

 

12 Februarie 1809…
S-a născut Abraham Lincoln, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii. A fost cel care a condus America în timpul Razboiului Civil. A chemat întreaga țară la post și rugăciune și s-a dedicat luptei pentru egalitate în drepturi, libertate și democrație. A plătit cu viața, dar a reușit să reunifice America. Cuvintele celui mai faimos discurs al său, Discursul de la Gettysburg, PA, rămâne și astăzi la fel de actual:
„Acum optzeci și șapte de ani, părinții noștri au adus pe acest continent o nouă națiune, concepută în Libertate, care s-au dedicat ideii că toți oamenii sunt creați egali.

Acum suntem angajați într-un mare război civil, testând dacă națiunea noastră sau orice națiune așa concepută și așa dedicată poate să îndure. Ne-am întâlnit pe un mare câmp de luptă al acelui război. Am ajuns să dedicăm o mare porțiune a acelui câmp, ca un loc de veghe celor care și-au dăruit viața ca acea națiune să poată trăi. Este întru totul potrivit ca noi să facem asta.

Dar, într-un sens mai vast, noi nu putem dedica – noi nu putem consacra – noi nu putem sfinți – acest pământ. Oamenii curajoși, vii sau morți, care s-au chinuit aici, au consacrat acest loc, mult peste puterea noastră de a adăuga sau substrage. Lumea puțin va ține cont și va ține minte pentru puțin timp ceea ce spunem aici, dar nu v-a uita niciodată ceea ce au făcut ei aici. Mai curând este pentru noi cei vii să fim dedicați aici muncii neterminate a celor care s-au luptat și au avansat atât de nobil. Mai degrabă este pentru noi să fim dedicați măreței sarcini rămase în fața noastră, să luăm de la acești onorați morți devotament pentru cauza căruia ei și-au dat ultima plină măsură de devotament – pentru a ne asigura ca nu au murit pentru nimic – că această națiune, sub Dumnezeu, va avea o nouă naștere a libertății – adică guvernarea poporului de către popor, pentru popor, să nu piară de pe fața Pământului.”

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu

Sursa articolului si a interviului  Mike Olari – http://family2fam.com/2015/02/10/2664/

Dupa câteva ore petrecute împreună cu acest om a lui Dumnezeu, am plecat atât de îmbogățit și copleșit spiritual, încât nu mă pot abține să nu împărtășesc și cu alții impresia extraordinară și totodată, bucuria de a mai avea astfel de oameni printre noi.

În urma mai multor atacuri pe bloguri la persoana fratelui Țon, am intervenit și eu de câteva ori în apărarea dânsului, nu pentru ca l-am cunoscut prea bine, ci pentru că metodele folosite de către atacatori, mi s-au părut inadecvate pentru un slujitor al Evangheliei, fără să se țina cont de cuvântul lui Dumnezeu din Matei 18:15-18, care ne învață cum să procedăm în astfel de situații.

Cu toate că și îainte, am avut impresii foarte bune despre fratele Țon (cu unele mici rezerve), din momentul în care s-a declanșat acea luptă nedreaptă de denigrare la adresa dânsului, am hotărât să-l caut și să mă conving dacă acuzațiile aduse au vreo bază, ori mai degrabă avem de-a face cu o luptă spirituală, în care Diavolul a reușit să se folosească chiar și de unii slujitori ,,importanți” ai altarului, pentru a aduce mari deservicii lucrarii lui Dumnezeu.

Ei bine, astăzi vorbind în cunoștință de cauză în ceea ce-l privește pe fratele Țon, pot să vă asigur că avem de-a face cu un om a lui Dumnezeu deosebit, care, ce vorbește și trăiește, dar mai mult de atât; cu toate că a trecut de frumoasa vârstă de 80 ani, încă arde de dragoste pentru cei pierduți, și în egală măsură pentru creșterea spirituală a credincioșilor din bisericile noastre.

Cu toate că eu am discutat multe cu dânsul și sunt convins de autenticitatea informațiilor aduse pe acest blog, totuși, l-am rugat să-mi răspundă la anumite întrebari, care sunt convins că le vor fi de folos tuturor celor care vor citi acest inteviu, pentru a elimina pe cât posibil orice suspiciune în ceea ce privește persoana și lucrarea fratelui Iosif Țon, dar și pentru a preîntâmpina dacă este cu putință, continuarea răspândirii de neadevăruri la adresa dumnealui, prin care se aduce multă bafjocură și ocară la adresa lucrării lui Dumnezeu, și un mare deseviciu tuturor slujitorilor evanghelici.

Mă simt onorat să pot să fac această slujbă pentru slava lui Dumnezeu, și de ce nu, pentru a-l cinsti și pe acest om al lui Dumnezeu devotat total cauzei Evangheliei, cum n-am mai văzut de pe timpul fratelui Richard Wurmbrand, despre care mărturisește și fratele Țon că a fost unul dintre mentorii săi.

Mulțumesc fratelui Țon pentru timpul acordat acestui interviu și pentru faptul că și-a făcut timp să stăm și să petrecem momente memorabile împreună.

 Mike Olari

IMG_1405

Fratele Iosif și sora Elisabeta Țon

Mike Olari: Cu ce ocazie pe la Phoenix?

Iosif Țon: Am venit în Arizona răspunzând invitației fratelui pastor Andi Olariu, pastorul Bisericii Ekklesia, pentru a ține o serie de predici, de conferinţe pentru tineret, şi prelegeri pentru familie.

 MO: M-am bucurat să vă avem și la Biserica Agape, păstorită de Petru Lascău, cu care, din câte știu, aveți o relație buna.

IT: Desigur, relația și colaborarea noastră a început încă din anul 1977, când eram amândoi la Oradea apoi s-a adâncit în anii 80, când am lucrat împreuna la Societatea Misionară Română lângă Chicago, iar pe parcursul anilor, am pastrat todeauna o relație foarte bună.

 MO: Nu intenționez să vă pun prea multe întrebări introductive, fiindcă sunteți o persoană foarte bine cunoscută în spațiul evanghelic, dar doresc să vă pun câteva întrebări, pentru a elucida anumite zvonuri care circulă despre dumneavoastră în mediul evanghelic românesc, așa că voi fi foarte direct și în același timp deschis, la toate răspunsurile dumneavoastra.

Ce ne puteți spune despre relația dumneavoastră cu Bill Johnson, un pastor despre care se vorbește că ar fi un eretic, iar dumneavoastra la un moment dat – la o biserică din Portland – ați vorbit la superlativ atât despre el, cât și depre cartea scrisă de el: “When Heaven Invades The Earth”!?

IT: Relaţia mea cu Bill Johnson trebuie pusă într-un context mai larg. Trebuie să încep cu apariţia în 1963 a cărţii lui George Edon Ladd, profesor la Fuller Seminary in California, întitulată „The Presence of the Future” (Prezenţa viitorului), un studiu academic despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus. În America, era la modă să se afirme că această învăţătură nu mai este pentru astăzi, ci a fost transferată în Împărăţia de o mie de ani (Mileniu). George E.Ladd a argumentat că Isus nu numai că a adus această învăţătură, ci şi că El a adus această Împărăţie cu Sine şi a pornit acţiunea de extindere a ei pe tot pământul (la toate naţiunile). El a inaugurat prezenţa acestei Împărăţii, apoi i-a însărcinat pe ucenicii lui să o ducă pe tot pământul. Expresia folosită de Ladd a prins la mai mulţi teologi, că „Împărăţia este aici, dar nu încă…” („it is here but not yet”); adică, ea şi-a instalat aici un cap de pod, dar încă n-a cuprins toată planeta.

Prin 1979, a îmbrăţişat această viziune John Wimber, întemeietorul lanţului de biserici „Wineyard Churches”. În 1981 s-a creat în Pasadena (legat de Fuller Seminary), „U.S. Center for World Missions” de către Ralf Winter. Ceva mai târziu, el a alcătuit un mare volum de articole despre misiune, întitulat „Perspectrives on World Missions”, în care a inclus şi un capitol din cartea mea despre martiraj. El a iniţiat cursuri speciale în diferite centre din America pentru a forma misionari şi m-a invitat şi pe mine să predau cursul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre extinderea ei în toată lumea. L-am predat anual, până prin 2010.

Trebuie să arăt că marea majoritate a penticostalilor sunt premilenişti şi dispensaţionalişti, adică ei cred că învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu a fost suspendată şi că tot ce a spus El despre această Împărăţie se va aplica numai în Mia de ani. Bill Johnson era pastor penticostal (Assemblies of God), şi deci era premilenist. Cumva, el a intrat în contact cu mişcarea Wineyard, şi de acolo a îmbrăţişat învăţătura că nu trebuie să aşteptăm până în Mia de ani ca să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci că ea este pentru noi, astăzi. El şi-a însuşit această îmvăţătură şi a explicat-o extrem de clar în cartea lui „When Heaven Invades the Earth” („Când cerul invadează pământul”), publicată în 2003 (publicată în limba română în 2014).

Bill Johnson, pe lângă că este un bun teolog şi un bun scriitor, este şi un om pragnmatic. El şi-a pus această întrebare, care arată caracterul lui de practician: Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum, cum trăim noi în această împărăţie, un trai diferit de al celor care trăiesc în împărăţia celui rău? Împreună cu echipa lui de păstori, ei au ajuns să vorbească despre cultura împărăţiei celui rău şi despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu. Au început să organizeze conferinţe pe tema „Kingdom Culture” („Cultura Împărăţiei”). Am participat şi eu la o asemenea conferinţă în 2011.

Ceea ce era nou pentru mine era strădania acestor oameni de a defini în termeni moderni esenţa trăirii după învăţăturile Domnului Isus. Ei au identificat ca centru al acestei învăţături conceptul de valoare şi de demnitate a fiecărei fiinţe umane. În trei zile în care am stat la această conferniţă am observat cum se tratează personalul acestei Biserici, cu atenţie, cu respect, cu amabilitate şi am observat strădania lor de a-şi acorda onoare unul altuia, conform învăţăturii lor că ceea ce crează ei este o „cultură a onoarei.”

Aceasta este ceea ce am învăţat de la Bethel Church din Redding, California, biserica lui Bill Johnson. Am mai participat şi în 2013 la o conferinţă, de data aceasta pe tema creării şi a conducerii unei Biserici angajate în cultura Împărăţiei.

Pot să vă spun că aceste conferinţe m-au captivat şi mi-au revoluţionat gândirea.

Mă grăbesc să adaug că am văzut la ei şi lucruri pe care eu nu le înţeleg, cum ar fi conceptul de „împartare”, adică de transmitere a unei ungeri speciale prin atingerea pe frunte şi fenomenul căderii pe spate. Am citit tot ce au scris ei şi alţii pe aceste teme şi nici astăzi nu le înţeleg. De asemenea, ei cred că „apostoli” există şi astăzi. Eu nu mi-am însuşit această învăţătură.

Cu aceasta venim la o precizare de foarte mare importanţă. Am mai scris şi în alte locuri că trebuie să facem distincţie între următoarele trei întrebări:

  1. De la cine învăţăm?
  2. Cu cine ne asociem? Şi
  3. Cu cine ne identificăm?

La prima întrebare, răspunsul ni-l dă apostolul Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5:21). Am cercetat şi am învăţat de la teologi din toate cultele şi pe unii i-am chiar citat în scrierile mele, fără să mă asociez cu ei şi, cu atât mai puţin, fără să mă identific cu ei.

Cu privire la a doua întrebare, eu am contribuit la crearea Alianţei Evanghelice din România în cadrul căreia ne-am asociat, baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, să facem evanghelizări împreună, să ne apărăm drepturile împreună, să facem radio împreună, şi alte asemenea acţiuni despre care am căzut de acord că le putem realiza împreună. Aceasta fără să renunţăm la doctrinele noastre specifice, adică fără să încercăm să ne unim într-un singur cult.

 

MO: Si Bill Johnson din care categorie face parte?

IT: Legătura mea cu Bill Johnson face parte in prima categorie: Am învăţat mai multe lucruri de la el, din cărţile scrise de el şi de la Biserica pe care o păstoreşte. Dar nu am făcut cu ei nici o asociere pentru a lucra şi realiza ceva împreună.

IMG_1419

MO: O altă acuzație care vi se aduce este faptul că dumneavoastră ignorați învățăturile apostolului Pavel. Este adevarat?

IT: Încerc să înţeleg cum s-a format legenda că eu n-aş mai crede în învăţăturile apostolului Pavel. Eu am publicat în 2010 cartea mea întitulată „Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos”. În „Introducere” la această carte, discut pe larg importanţa „punctului de pornire” în scrierea unei teologii. Printre alţii, îl dau de exemplu pe Marin Luther care consideră că „Evanghelia” cea mai pură se află în Epistola către Romani, şi de aceea el îşi construieşte toată teologia lui pe această epistolă a apostolului Pavel.

Eu consider că întemeietorul credinţei creştine este Isus Cristos şi de aceea îmi construiesc teologia pe învăţăturile Lui. Dar aceasta nu înseamnă că, de acum, eu ignor scrierile lui Pavel. Iată ce scriu eu în acea „Introducere”:

„Din tot ce am scris până aici s-ar putea deduce că există o mare deosebire, sau chiar o contrazicere, între învăţătura Domnului Isus şi învăţătura apostolului Pavel. Există mulţi teologi în protestantism care susţin că o asemenea contradicţie este reală, dar noi contestăm că lucrul acesta este adevărat. Apostolul Pavel a preţuit învăţătura Domnului Isus şi şi-a bazat gândirea pe ea… În cursul acestei cărţi vom arăta mereu că Pavel a înţeles foarte corect învăţătura dată de Isus şi că el doar continuă şi dezvoltă ceea ce a primit de la Domnul şi Învăţătorul său” (pag.16).

Teologul englez N.T.Wright, după ce a scris două volume masive despre învăţăturile lui Isus, îşi întoarce atenţia spre epistolele lui Pavel şi scrie că relaţia dintre Pavel şi Isus este relaţia dintre un compozitor şi un dirijor. Compozitorul concepe şi scrie partitura. Dirijorul nu adaugă nimic la conpoziţie, ci se limitează la a o transpune în muzică. Subscriu cu entuziasm la această comparaţie.

Cred că legenda că eu „nu mai cred în Pavel”, cum s-a exprimat cineva, a apărut de la oameni care au prins o idee din zbor dar care nu au citit ceea ce am scris eu. Dar lucrul acesta nu este nou pentru mine.

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

(Răspunsul la această întrebare și la altele, în partea a 2-a a interviului)

Mike Olari

Sceneta lui C S Lewis ”Marea despartire” – O veșnicie în cer sau restul vieții petrecute în iad?

Photo credit gonnahappen.com

O veșnicie în cer sau restul vieții petrecute în iad? Ce ai alege? Pare să fie o întrebare absurdă, dar este exact subiectul despre care vorbește autorul C.S. Lewis alegoria ”Marea despărțire”. Opera literară va fi pusă în scenă datorită unei companii creștine.

”Subiectul pornește de la titlu: divorțul dintre cer și iad. C. S. Lewis își imaginează că a găsit niște suflete pierdute într-un loc care se numește: orașul cenușiu, metaforă pentru iad. Aceștia sunt invitați să urce într-un autobuz magic. Acest autobuz duce sufletele la periferia cerului”, spunea Max McClean, producător.

Prin călătoria fantastică înspre cer, Lewis încearcă să explice deciziile simple, dar dificile în același timp, care separă omenirea de veșnicia cu Dumnezeu.

”Pot să aleagă fie să urce înapoi în autobuz și să se întoarcă de unde au venit, fie să rămână și să urce pe munte, lucru care implică multă muncă pentru că în viață au luat multe decizii care i-au adus de fapt în orașul cenușiu”, a afirmat Max McClean, producător.

Producătorul Max McClean a spus că pentru a aduce la viață o astfel de poveste a fost nevoie de multă grijă.

”Am colaborat cu cele mai iscusite minți teatrale din țară. Aceștia au muncit luni de zile pentru a pregăti această piesă. Folosim un design extraordinar în ce privește decorul, costumele, sunetul, dar și cuvintele nemaipomenite pe care C.S. Lewis le folosește. Avem grijă ca viziunea lui C.S. Lewis să fie foarte clar exprimată”, spunea Max McClean, producător.

McClean spunea că este mai mult decât o interpretare a unei opere clasice. Acesta spunea că ”Marea despărțire” le transmite credincioșilor un mesaj relevant:
”’Marea despărțire” vorbește despre bătălia spirituală din punctul de vedere ceresc. Ne îndeamnă, ne încurajează să urcăm muntele. Ne îndeamnă să nu mergem în sensul curentului. Oricine poate să facă asta. Lucrurile fără viață merg în sensul curentului. Lucrurile care au viață trebuie să lupte împotriva curentului.”
Ultimele stiri crestine: http://alfaomega.tv/stiri/

Nicolae Moldoveanu – 3 Februarie 1922 – In lupta cea bună a credinței

Nicolae Moldoveanu

Nicolae Moldoveanu captura

Nicolae Moldoveanu (n. 3 februarie 1922 în comuna Movileni, județul Tecuci, actualmente Galați – d. 12 iulie 2007 – Sibiu) a fost un compozitor, poet și scriitor creștin român.

Viata și lucrarea lui s-au desfășurat, în cea mai mare parte, în perioada dictaturii comuniste din România, perioadă ostilă manifestărilor cu caracter creștin. În 1959 a fost închis și condamnat la 12 ani de muncă silnică, confiscarea averii și 10 ani degradare civică pentru „compunerea de cântări religioase și propagandă religioasă”.

A compus peste 8000 imnuri și cântări duhovnicești, incluse într-o măsură semnificativă în repertoriile și cărțile de imnuri ale majorității bisericilor evanghelice din România, precum și ale mișcării Oastea Domnului.

Este imposibilă încadrarea sa într-o denominațiune creștină, întrucât omul Nicolae Moldoveanu s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creștinilor.

Crescut în Biserica Ortodoxă, format în iureșul mișcării Oastea Domnului, mai apoi prieten al oricărui creștin, Nicolae Moldoveanu și-a deschis casa ca loc de adunare pentru frați din toate confesiunile creștine. După ieșirea din Oastea Domnului, nu a mai fost înscris în nicio mișcare sau cult religios. Alături de bogata moștenire de cântări, asupra căreia n-a lăsat nici un drept scris, a scris comentarii la Noul Testament și la o parte din Vechiul Testament. Întreaga viață a cântat și a proclamat Harul fără plată al lui Dumnezeu.

Biografie
Nicolae MoldoveanuNicolae Moldoveanu s-a născut primul din cei 15 copii ai mamei Ruxandra (Săndica) și ai tatălui Ioan (Ionică). Părinții lui au avut o aplecare deosebită spre credința creștină. Biblioteca lor însuma câteva zeci de cărți religioase între care „Psaltirea”, „Viețile Sfinților”, „Oglinda inimii omului” și „Mântuirea păcătoșilor”, cărți care și-au găsit un ecou timpuriu în inima micului Nicolae.

Pe când Nicolae avea doar 3 ani și jumătate, tatăl său a decedat în urma unei boli necruțătoare, la doar 24 ani. Rămasă singură cu doi copii, mama Săndica s-a recăsătorit după un an și jumătate.

Fiind dus în mod regulat la biserică, Nicolae (sau Culai, cum i se spunea) a început să îndrăgească foarte mult cântările bisericești, fredonându-le oridecâteori avea ocazia. A fost de mic fascinat de tot ce înseamnă muzică, ascultându-i cu interes pe lăutari, ca și orice manifestare muzicală din viața satului. Din fragedă copilărie devine interesat de viața de credință. Culai a fost primit la școală la vârsta de 5 ani și jumătate, dovedindu-se un elev proeminent. Copilăria de acasă a fost însă scurtă. În noiembrie 1934 a fost trimis de părinți în Transilvania pentru a fi înrolat copil de trupă la muzica unității militare din Sfântu Gheorghe. Aici, la vârsta de 12 ani, a fost inițiat în tainele muzicii. A cântat la trompetă, dar a învățat în același timp țambalul, pianul și acordeonul.

În toamna anului 1935, întorcându-se acasă în concediu, a găsit în satul său o adunare creștină nou formată, denumită „Oastea Domnului”, pe care a frecventat-o cu interes deosebit. Aici a fost fascinat de cântările adunării, învățând „Blândul Păstor” și „La miezul nopții va veni” și alte cântări duhovnicești. De un real impact au fost predicile despre Iisus Hristos, despre Sfânta Scriptură și despre mântuire. Aici venea ori de câte ori era în concediu.

În 1938 Nicolae Moldoveanu ajunge la mântuire și își dedică întreaga viață lui Hristos. Începe să culeagă cântări creștine, punându-le pe note. Copil de trupă fiind, a decis să-și vândă jumătate din rația zilnică de pâine și toată rația de lapte, pentru a-și cumpăra o Biblie și un abonament la revista „Viața Creștină” a Oastei Domnului. La solicitarea publică a revistei către toți credincioșii, Moldoveanu a trimis mai multe cântări pe note, pentru a fi incluse într-o nouă carte de cântări a Oastei Domnului. Ulterior este chemat de urgență la Cluj în vederea alcătuirii acesteia, unde, emoționat, face cunoștință cu Ioan Marini, redactor al revistei și cu poetul Traian Dorz. Aici, Nicolae Moldoveanu a pus pe note cântări ale multor credincioși adunați cu această ocazie la Cluj, din diferite zone ale nordului Transilvaniei. Astfel s-a născut prima sa contribuție semnificativă la o publicație de cântări, care a fost intitulată „Să cântăm Domnului”. În scurt timp a devenit cunoscut în mișcarea Oastea Domnului din toată România.

În 1947 (la 25 ani) s-a căsătorit cu Elena Bogdan din comuna Săsciori, județul Alba, fiind binecuvântați cu o fiică, Daniela. Între 1948 și 1959 a colaborat strâns cu poetul Traian Dorz, publicând împreună “Cântările Psalmilor”, “Cântările Bibliei” și multe alte cântări și imnuri creștine.

Între 1959 și 1964 a fost închis și persecutat de către regimul comunist pentru „compunerea de cântări religioase și propagandă religioasă”. Sentința a fost însoțită de confiscarea averii și 10 ani de degradare civică. În această perioadă, fără creion, hârtie și portativ a compus 350 cântări pe care, după cei 5 ani de detenție le-a scris integral din memorie.

În perioada detenției a fost coleg de celulă cu pastorul Richard Wurmbrand.

Din 1964 până la sfârșitul vieții a compus alte mii de imnuri și cântări duhovnicești născute dintr-o experiență de viață trăită cu Dumnezeu. În ultima parte a vieții s-a angajat să scrie zilnic câte o cântare și câte o meditație inspirată din Biblie.

A încetat din viață în data de 12 iulie 2007 la Sibiu.

Sursa Wikipedia

In lupta cea buna a credintei – NICOLAE MOLDOVEANU

VIDEO by Tezaur OasteaDomnului

 

Ce este si cum a inceput Alianta Evanghelica din Romania – de Iosif Ton

Photo -

Photo -AlfaOmegaTV

Au trecut 25 de ani de atunci. Alianța Evanghelică a avut suficient timp să-şi dovedească utilitatea şi eu cred că şi-a dovedit-o din plin! Prin toate acțiunile pe care le-au întreprins evanghelicii împreună, prin evanghelizări în stadioane, prin sprijinirea lucrării cu filmul Isus, prin înființarea radioului Vocea Evangheliei, prin sprijinirea unor organizații evanghelice cum ar fi cea a studenților, printr-o mai bună reprezentare la autoritățile Statului, prin întărirea conlucrării cu organizații din străinătate, şi prin multe alte lucrări împreună, evanghelicii au dovedit că este mai bine să lucrăm împreună decât să ne războim unii cu alții.

Fiindcă Dumnezeu a ales să mă folosească pe mine pentru a începe Alianța Evanghelică din România, voi începe printr-o întâmplare care mi-a afectat în mod profund viaţa. Din primele zile ale studiilor mele la Oxford, în 1969, colegii mi-au vorbit cu entuziasm despre întrunirile de sâmbăta seara ale studenților evanghelici. M-am dus şi eu şi întrunirile acestea m-au captivat şi de atunci am fost nelipsit de la ele. Atunci am aflat de „Intervarsity”, Asociația Studenților Evanghelici din toate Universitățile din Marea Britanie. Am aflat că aceasta funcționa sub Alianța Evanghelică, care cuprindea mai multe culte evanghelice ale acestei tari. Mai târziu am aflat că în Statele Unite această alianță se numește Asociația Națională a Evanghelicilor .

Billy Graham a fost cel care i-a adus pe evanghelici să coopereze la organizarea campaniilor lui de evanghelizare. In Statele Unite, participând la diferite conferințe şi comitete de lucru inter-evanghelice, mi-am dat şi mai mult seama ce importanţă are cooperarea între credincioşii evanghelici.

În ianuarie, 1990, la prima revenire din exil, m-am întâlnit cu Silviu Cioată (Creştin după Evanghelie), Vasile Taloș (Baptist) şi Emil Bulgăr (Penticostal) şi, printre altele, le-am vorbit despre nevoia de a ne asocia şi noi după modelul din Anglia şi Statele Unite. Ei au fost de acord, şi am stabilit că atunci când voi veni a doua oară în țară, ei să organizeze o întâlnire a unor conducători din toate cultele şi grupările evanghelice.

Ei au făcut lucrul acesta şi întâlnirea a avut loc în 25 aprilie, la Biserica Baptistă din Str. Iuliu Valaori. Au fost prezenți la această întrunire patruzeci de persoane. Am început la opt dimineața şi ne-a fost pregătită şi masa de amiază, ca să putem lucra fără întrerupere.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/#ixzz3QJ6xw8Qo

La inceput de mandat – Interviu cu Pastorul Moise Ardelean, presedintele Cultului Crestin Penticostal

Moise Ardelean

Photo credit Cuvantul Adevarului

Citeste articolul aici: Interviu cu Pastorul Moise Ardelean, presedintele Cultului Crestin Penticostal, Biserica lui dumnezeu Apostolica din Romania. – http://cuvantuladevarului.ro/Ianuarie20154.pdf

Daniel Purdel:
Frate pastor Moise Ardelean, prin voia lui Dumnezeu și prin voturile Congresului Electiv Penticostal ați fost ales președintele Cultului Creștin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România. Deși sunteți cunoscut frățietății din România și nu numai, atât prin predicarea Cuvântului la evanghelizări sau alte evenimente, cât și prin articolele scrise de-a lungul timpului în revista Cuvântul Adevărului, se știu destul de puține lucruri despre dumneavoastră. Vreți să împărtășiți pentru cititorii noștri câteva aspecte din biografia dumneavoastră pe care le considerați relevante pentru formarea ca slujitor în cadrul bisericii penticostale din România?

Moise Ardelean:
M-am născut în data de 8 martie 1955 în comuna Pilu, județul Arad, într-o familie penticostală, fiind întâiul născut din 11 copii, dintre care 10 sunt în viață. Când aveam 9 ani, familia noastră s-a mutat la Arad, stabilindu-se în Biserica Penticostală Gloria, Bujac. În această biserică am primit credința și m-am format ca slujitor. Am primit botezul cu Duhul Sfânt la vârsta de 16 ani și apoi am fost botezat în apă.

Îl slujesc pe Domnul din copilărie, de la vârsta de 11 ani, când am început să cânt în fanfara bisericii. Dorind să fiu cât mai eficient în slujire, am urmat cursurile unei școli de muzică, pe care am absolvit-o în anul 1971. Timp de aproape 20 de ani am slujit în fanfara bisericii noastre. Tot în această perioadă am cântat într-un grup vocal-instrumental cu care am făcut multe misiuni.

Prima predică am ținut-o în septembrie 1974 în Biserica Gloria – sunt peste 40 de ani de atunci. În anii următori, am început să predic tot mai mult, iar în anii ’80 am predicat foarte des în Biserica Gloria și în multe alte biserici din țară, la servicii divine de evanghelizare și la diferite evenimente. În anul 1980 am absolvit Institutul Politehnic din Timișoara și din 1980 până în ianuarie 1990 am lucrat ca inginer în Arad. Această perioadă a fost pentru mine un timp de formare, dar și un timp de mari eforturi și de multe încercări.

Mi-aduc aminte că în acel deceniu, în lunile ianuarie – martie ale fiecărui an, aproape în fiecare zi mergeam la evanghelizări. Dimineața, de la ora 7 și până după-amiaza la ora 15 eram la serviciu, apoi plecam la evanghelizare. Este adevărat că eram tânăr, totuși n-a fost ușor, dar am avut sprijinul soției mele. În anii ’80 ni s-au născut primii patru copii și pentru ea nu a fost deloc ușor să îngrijească și să crească copiii, fiind singură foarte mult timp, dar a înțeles că Domnul mă cheamă să vestesc Cuvântul Lui și să alerg în foarte multe locuri cu mesajul creștin al mântuirii prin Isus Hristos.

În ianuarie 1981 am fost ales în Comitetul Bisericii Gloria, dar după un an a venit o scrisoare de la inspectorul de Culte prin care biserica era informată că patru frați, printre care și eu, nu sunt recunoscuți în Comitet pentru că aveau rude în străinătate. Desigur, motivul real era altul, dar în scrisoarea aceea venită de la inspector scria că acesta era motivul.

Din anul 1983 și până la Revoluție, împreună cu alți slujitori din zona de vest a țării am urmat cursurile biblice organizate de frați din străinătate sub egida BEE – Educație Biblică prin Extensie – cu scopul de a forma și de a pregăti din punct de vedere spiritual slujitorii bisericilor creștine din România comunistă.

În anul 1987 s-au făcut din nou alegeri de comitet, fiind ales secretarul bisericii. Și de data aceasta a fost foarte greu, fiind necesare mai multe luni ca inspectorul să aprobe alegerea mea în comitet. Aceasta s-a făcut numai datorită insistențelor fraților din conducerea Filialei Arad.

În aprilie 1989 am fost ordinat diacon. După Revoluția din decembrie 1989 am aflat de la frații din conducerea Filialei Arad că autoritățile s-au opus până în ultima clipă ordinării mele. Mi-au spus frații că sâmbătă după-amiază, cu o zi înaintea duminicii în care a avut loc ordinarea, li s-a spus foarte clar să nu mă ordineze, dar frații din conducere le-au răspuns că este imposibil, nu se mai poate face nimic, totul este pregătit și biserica așteaptă. Pot spune că frații au avut un mare curaj trecând peste dispoziția autorităților timpului.

În ceea ce mă privește, mulțumesc lui Dumnezeu pentru anii aceia care n-au fost deloc ușori pentru mine. Consider că este important să menționez faptul că în anii 80, în acei ani când autoritățile nu m-au recunoscut și nu m-au acceptat într-o funcție de conducere, atât frații din conducerea Filialei Arad, cât și frații din conducerea Cultului Penticostal m-au invitat în bisericile pe care le păstoreau ca să predic Evanghelia și întotdeauna am simțit că mă primesc cu bucurie și că sunt alături de mine. Lucrul acesta a contat foarte mult, căci am înțeles că și mai marii mei mă sprijinesc atâta cât pot și cu ajutorul lui Dumnezeu am mers înainte, lucrând cu puterea pe care El mi-a dat-o.

A venit Revoluția din decembrie 1989 și imediat după aceea, mai exact pe data de 4 februarie 1990 am fost ordinat ca păstor al Bisericii Penticostale Gloria, slujbă pe care o îndeplinesc până în ziua de azi. Tot în anul 1990 am fost ales și în funcții de conducere în Cultul Penticostal, secretar al Filialei Arad și membru în Consiliul Bisericesc.

În mandatul 1994-1998 am fost vicepreședinte al Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Consiliul Bisericesc. În anul 1996, am obținut licența în teologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

În 1998 am fost ales președintele Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Comitetul Executiv al Cultului Penticostal.

În anul 2002 am fost ales vicepre- ședinte al Cultului Penticostal, apoi în următoarele mandate, 2006-2010 și 2010-2014, președinte al Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Comitetul Executiv.

În anul 2014, prin voia Domnului și a fraților am fost ales președinte al Cultului Creștin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

În legătură cu lucrarea pe care am făcut-o, vreau să mai adaug că între 1991-1995 am predat la Liceul Teologic Penticostal din Arad, iar din 1997-2005 am predat la Facultatea de Teologie Penticostală din Arad, care în momentul acesta este încadrată în Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad.

În ceea ce privește familia pe care mi-a dat-o Domnul – m-am căsătorit cu Voichița Ardeu în anul 1978. Domnul ne-a binecuvântat cu 6 copii, 4 dintre ei fiind căsătoriți și avem până acum 7 nepoți, de care ne bucurăm foarte mult. Dacă privesc în urmă, pot spune că Domnul a fost cu mine. De chemarea pe care o am, Dumnezeu m-a înștiințat cu mai multă vreme înainte și de mai multe ori, atât cu privire la slujba de păstor, cât și în ceea ce privește funcția de președinte în care am fost ales de curând.

Scrisoarea lui Pilat către Tiberiu, Împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos

Ecce_Homo_Eis_o_homem_P_ncio_Pilatos_ao_apresentar_Jesus_Cristo_aos_judeus._Obra_do_pintor_italiano_Antonio_Ciseri_1821_1891_

Antonio Ciseri‘s depiction of Ecce Homo, 1871. Photo wikipedia

Nota ed. Au ramas mai multe intrebari decat raspunsuri la aceasta scrisoare pe care Reverendul W. D. Mahan sustinea ca a gasit-o in arhiva Vaticanului. Sa fie reala? Nu se stie. Oricum, e interesanta. Ca si crestini, noi nu avem nevoie de adeverinte, le avem in Cuvantul lui Dumnezeu a caror profetii s-au implinit cu sute de ani mai tarziu si cuvintele Scripturii se vor implini si pe viitor. Fara dovezi, scrisoare este considerata o scriere apocrifa.

Cum a ajuns publicat acest raport?

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia. Sursa –

Deci, pentru cei curiosi, redam „Valleus Paterculus”, B. 72:

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.

Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!

„Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

„Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.

Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşii, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui.

Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….

„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crima?” am întrebat eu.

„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.

Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine.

Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT. Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie, Anul 4147 de la creaţiune (sursa: eparhiaargesului.ro)

SURSA – http://universulargesean.ro/recomandari/5142-scrisoarea-lui-pilat-catre-tiberiu-imparatul-imperiului-roman-imediat-dupa-rastignirea-mantuitorului-iisus-hristos

IN ENGLEZA – Unanswered Questions about Archko Volume Authenticity

…multumim fratelui Ioan Burca pentru material!

The real Louis Zamperini story (VIDEO) Louis Zamperini Testimony at 1958 San Francisco Billy Graham Crusade

Also see – Greg Laurie interviews Louie Zamperini at Harvest in 2011

Photo credit BilliGrahamLibrary.org

Photo credit BilliGrahamLibrary.org

Louis Zamperini (1917–2014) was a miracle of a man. He truly lived—better, survived—one of the greatest stories ever written. Nonfiction stories are written, too, you know. “In your book were written, every one of them, the days that were formed for me, when as yet there was none of them” (Psalm 139:16). Some stories wake us up and remind us of this mouth-stopping truth. Louie’s life could only have been born in the mind and heart of God.

A film opens today bringing Louie’s epic story to the big screen. It’s based on Laura Hillenbrand’s remarkable telling of Louie’s extraordinary story, Unbroken: A World War II Story of Survival, Resilience and Redemption. Louie’s life is a Lord of the Rings trilogy born in the flesh of one strong but feeble man. The Coen brothers (writers), Angelina Jolie (producer and director) and everyone else involved should be applauded for taking on a life as excruciating and inspiring as Louie’s. It is a monumental task—one too large for life, much less for a full-length feature film.

I won’t offer any spoiler alerts, because I don’t believe this article will spoil anything for you—at least anything that’s not already suggested in the title (Unbroken: Survival. Resilience. Redemption.). In fact, having read Hillenbrand’s book, I consider this an anti-spoiler—like reading up on the history and landmarks of Washington D.C. before you spend a week there. I believe you’ll enjoy the film (and Louie) moreknowing the full story, especially the pages not covered in Jolie’s 137 minutes.

Worse Than World War II

Unbroken, the film, begins with the trouble-making son of Italian immigrants, chronicles his unlikely and meteoric rise to fame as an Olympian, displays some of the unspeakable horrors of war, and highlights the resilience and strength even weak men can have in the face of agonizing pain and unrelenting terror. What the film does will be intense and emotional enough to sober and inspire most of us. Violence, starvation and torture will even be too much for many. After a plane crash into the ocean, Louie and two fellow soldiers were trapped on a raft for 47 days before they were captured by the Japanese. The Bird—the military officer who held and mercilessly tortured Louie—is rightly, if not inadequately, portrayed as an awful, sadistic villain and criminal. But there are worse horrors hidden in this edition of the story.

Read more, here – http://www.churchleaders.com/pastors/pastor-articles/245396-unbroken-uncut.html

VIDEO by Billy Graham Evangelistic Association

UNBROKEN | A True World War II Story

of Survival, Resilience, and Redemption

VIDEO by Viktor Varepa

another great video to watch-

 – Lou Zamperini interview on the Island of Kwajalein 2001 (102 min)

Son of Hamas (Mosab Hassan Yousef) Audiobook

Son of Hamas (Mosab Hassan Yousef) Audiobook. Book starts a 00:01:09. It may take a sec to load because it is over seven hours long. The picture is blurry because I had to make the file so small, as to fit it on Vimeo. is a great book! Enjoy!

Recommended documentaries and books:

„Islam – What the West Needs to Know (full)”
youtu.be/4xCdehrV96U

„Escape From Hamas”
youtu.be/v-xBXPtpAwY

„Fertility Rates Around the World”
youtu.be/T9sjBlCq-FQ

Son of Hamas-Mosab Hassan Yousef from Kristi2374 on Vimeo.

3 Jonathan Edwards Biographies and 1 Volume of his Sermons

Jonathan Edwards

Jonathan Edwards (Wikipedia)Jonathan Edwards (1703-1758) was a preacher, theologian, and missionary to Native Americans. Edwards “is widely acknowledged to be America’s most important and original philosophical theologian,” and one of America’s greatest intellectuals. Edwards’s theological work is very broad in scope, but he is often associated with his defense of Reformed theology, the metaphysics of theological determinism, and the Puritan heritage. Recent studies have emphasized how thoroughly Edwards grounded his life’s work on conceptions of beauty, harmony, and ethical fittingness, and how central The Enlightenment was to his mindset.

Edwards played a very critical role in shaping the First Great Awakening, and oversaw some of the first fires of revival in 1733–1735 at his church – First Church – in Northampton, Massachusetts. Edwards delivered the sermon “Sinners in the Hands of an Angry God”, a classic of early American literature, during another wave of revival in 1741, following George Whitefield’s tour of the Thirteen Colonies. Edwards is widely known for his many books: The End For Which God Created the World; The Life of David Brainerd, which served to inspire thousands of missionaries throughout the nineteenth century; and Religious Affections, which many Reformed Evangelicals read even today. Edwards died from a smallpox inoculation shortly after beginning the presidency at the College of New Jersey (later to be named Princeton University), and was the grandfather of Aaron Burr. [More via Wikipedia]

  • An excellent biography of Jonathan Edwards, written by Alexander V.G. Allen, is available here.
  • Sereno Edwards Dwight’s biography can be found here.
  • Samuel Hopkins’ biography can be found here.

Jonathan Edwards Sermons:

Selected Sermons of Jonathan Edwards. (227 pages)
[epub mobi txt web via Project Gutenberg] [web via Internet Archive]
These are high-quality files, not unedited scans. This volume contains the following:

  1. God Glorified in Man’s Dependence.
  2. The Reality of Spiritual Light.
  3. Ruth’s Resolution.
  4. The Many Mansions.
  5. Sinners in the Hands of an Angry God. -popular-
  6. A Strong Rod Broken and Withered.
  7. Farewell Sermon. -popular-

VIA http://digitalpuritan.net/jonathan-edwards/

In competition with God… – Jonathan Edwards

Jon Bloom (de la Desiring God, organizatia lui John Piper):

Jonathan Edwards: Vezi, sa nu ajunga niciodata in conflict stima de sine cu Dumnezeu.

Previous Jonathan Edwards posts –

 

 

 

 

Samy Tuțac – Aceasta este poziția mea…

Traian Dorz – Interviu la Arad în 1988

Fratele Traina Dorz vorbeste despre Oastea Domnului in „cadrul strict” al bisericii ortodoxe si al poporului roman. Spune fratele Traian Dorz: „Cand Dumnezeu face o lucrare minunata, specifica unui popor si specifica unei mentalitati, largind mereu sfera aceasta, el cuprinde rand pe rand toate popoarele si mentalitatile, pentru ca intr-o anumita masura, la origina, toti avem aceleasi trebuinte de Acelas unic is etern Mantuitor Isus Hristos. Si pentru a-L afla pe El avem nevoie de mesajul cel sfant al Evangheliei Sale.”… (video – 21 minute)

VIDEO by liviucanada

Retrospectiva anului 2014 Biserica Germană Timișoara – Prima Biserica Neoprotestantă din Vestul României

Jonathan Edwards’ Resolutions – Aug. 17, 1723

Photo credit marketingland.com

via A Puritan’s Mind.Scroll down to the bottom of article for a 19 minute audio (in video form) of this list

A list of the resolutions that Edwards read once every week to keep his mind on his duty before God.

Signature of theologian Jonathan Edwards

Jonathan Edwards’ Resolutions

(written at 19 years of age)

In an effort to be helped spiritually by Edward’s idea in inscribing his resolutions and then reading them each week, I also made a list of my own Maxims, which may also be of help to you – even if they simply spark you to make a list of your own (See my Maxims in the list on The Christian Walk page). Some are very similar to Edwards, some are exactly the same, and some are completely different. In any case, enjoy these Resolutions and Maxims in your daily walk.

Resolutions 1 through 21 were written by in one sitting in New Haven in 1722.

The Resolutions of Jonathan Edwards (1722-1723)

Being sensible that I am unable to do anything without God’s help, I do humbly entreat him by his grace to enable me to keep these Resolutions, so far as they are agreeable to his will, for Christ’s sake.

Remember to read over these Resolutions once a week.

1. Resolved, that I will do whatsoever I think to be most to God’s glory, and my own good, profit and pleasure, in the whole of my duration, without any consideration of the time, whether now, or never so many myriad’s of ages hence. Resolved to do whatever I think to be my duty and most for the good and advantage of mankind in general. Resolved to do this, whatever difficulties I meet with, how many and how great soever.

2. Resolved, to be continually endeavoring to find out some new invention and contrivance to promote the aforementioned things.

3. Resolved, if ever I shall fall and grow dull, so as to neglect to keep any part of these Resolutions, to repent of all I can remember, when I come to myself again.

4. Resolved, never to do any manner of thing, whether in soul or body, less or more, but what tends to the glory of God; nor be, nor suffer it, if I can avoid it.

5. Resolved, never to lose one moment of time; but improve it the most profitable way I possibly can.

6. Resolved, to live with all my might, while I do live.

7. Resolved, never to do anything, which I should be afraid to do, if it were the last hour of my life.

8. Resolved, to act, in all respects, both speaking and doing, as if nobody had been so vile as I, and as if I had committed the same sins, or had the same infirmities or failings as others; and that I will let the knowledge of their failings promote nothing but shame in myself, and prove only an occasion of my confessing my own sins and misery to God.

9. Resolved, to think much on all occasions of my own dying, and of the common circumstances which attend death.

10. Resolved, when I feel pain, to think of the pains of martyrdom, and of hell.

11. Resolved, when I think of any theorem in divinity to be solved, immediately to do what I can towards solving it, if circumstances don’t hinder.

12. Resolved, if I take delight in it as a gratification of pride, or vanity, or on any such account, immediately to throw it by.

13. Resolved, to be endeavoring to find out fit objects of charity and liberality.

14. Resolved, never to do anything out of revenge.

15. Resolved, never to suffer the least motions of anger to irrational beings.

16. Resolved, never to speak evil of anyone, so that it shall tend to his dishonor, more or less, upon no account except for some real good.

17. Resolved, that I will live so as I shall wish I had done when I come to die.

18. Resolved, to live so at all times, as I think is best in my devout frames, and when I have clearest notions of things of the gospel, and another world.

19. Resolved, never to do anything, which I should be afraid to do, if I expected it would not be above an hour, before I should hear the last trump.

20. Resolved, to maintain the strictest temperance in eating and drinking.

21. Resolved, never to do anything, which if I should see in another, I should count a just occasion to despise him for, or to think any way the more meanly of him.

22. Resolved, to endeavor to obtain for myself as much happiness, in the other world, as I possibly can, with all the power; might, vigor, and vehemence, yea violence, I am capable of, or can bring myself to exert, in any way that can be thought of.

23. Resolved, frequently to take some deliberate action, which seems most unlikely to be done, for the glory of God, and trace it back to the original intention, designs and ends of it; and if I find it not to be for God’s glory, to repute it as a breach of the 4th Resolution.

24. Resolved, whenever I do any conspicuously evil action, to trace it back, till I come to the original cause; and then both carefully endeavor to do so no more, and to fight and pray with all my might against the original of it.

25. Resolved, to examine carefully, and constantly, what that one thing in me is, which causes me in the least to doubt of the love of God; and to direct all my forces against it.

26. Resolved, to cast away such things, as I find do abate my assurance.

27. Resolved, never willfully to omit anything, except the omission be for the glory of God; and frequently to examine my omissions.

28. Resolved, to study the Scriptures so steadily, constantly and frequently, as that I may find, and plainly perceive myself to grow in the knowledge of the same.

29. Resolved, never to count that a prayer, nor to let that pass as a prayer, nor that as a petition of a prayer, which is so made, that I cannot hope that God will answer it; nor that as a confession, which I cannot hope God will accept.

30. Resolved, to strive to my utmost every week to be brought higher in religion, and to a higher exercise of grace, than I was the week before.

31. Resolved, never to say anything at all against anybody, but when it is

perfectly agreeable to the highest degree of Christian honor, and of love to mankind, agreeable to the lowest humility, and sense of my own faults and failings, and agreeable to the golden rule; often, when I have said anything against anyone, to bring it to, and try it strictly by the test of this Resolution.

32. Resolved, to be strictly and firmly faithful to my trust, that that in Prov. 20:6, “A faithful man who can find?” may not be partly fulfilled in me.

33. Resolved, always to do what I can towards making, maintaining, establishing and preserving peace, when it can be without over-balancing detriment in other respects. Dec.26, 1722.

34. Resolved, in narration’s never to speak anything but the pure and simple verity.

35. Resolved, whenever I so much question whether I have done my duty, as that my quiet and calm is thereby disturbed, to set it down, and also how the question was resolved. Dec. 18, 1722.

36. Resolved, never to speak evil of any, except I have some particular good call for it. Dec. 19, 1722.

37. Resolved, to inquire every night, as I am going to bed, wherein I have been negligent, what sin I have committed, and wherein I have denied myself: also at the end of every week, month and year. Dec.22 and 26, 1722.

38. Resolved, never to speak anything that is ridiculous, sportive, or matter of laughter on the Lord’s day. Sabbath evening, Dec. 23, 1722.

39. Resolved, never to do anything that I so much question the lawfulness of, as that I intend, at the same time, to consider and examine afterwards, whether it be lawful or no; except I as much question the lawfulness of the omission.

40. Resolved, to inquire every night, before I go to bed, whether I have acted in the best way I possibly could, with respect to eating and drinking. Jan. 7, 1723.

41. Resolved, to ask myself at the end of every day, week, month and year, wherein I could possibly in any respect have done better. Jan. 11, 1723.

42. Resolved, frequently to renew the dedication of myself to God, which was made at my baptism; which I solemnly renewed, when I was received into the communion of the church; and which I have solemnly re-made this twelfth day of January, 1722-23.

43. Resolved, never henceforward, till I die, to act as if I were any way my own, but entirely and altogether God’s, agreeable to what is to be found in Saturday, January 12. Jan.12, 1723.

44- Resolved, that no other end but religion, shall have any influence at all on any of my actions; and that no action shall be, in the least circumstance, any otherwise than the religious end will carry it. Jan.12, 1723.

45. Resolved, never to allow any pleasure or grief, joy or sorrow, nor any affection at all, nor any degree of affection, nor any circumstance relating to it, but what helps religion. Jan.12 and 13.1723.

46. Resolved, never to allow the least measure of any fretting uneasiness at my father or mother. Resolved to suffer no effects of it, so much as in the least alteration of speech, or motion of my eve: and to be especially careful of it, with respect to any of our family.

47. Resolved, to endeavor to my utmost to deny whatever is not most agreeable to a good, and universally sweet and benevolent, quiet, peaceable, contented, easy, compassionate, generous, humble, meek, modest, submissive, obliging, diligent and industrious, charitable, even, patient, moderate, forgiving, sincere temper; and to do at all times what such a temper would lead me to. Examine strictly every week, whether I have done so. Sabbath morning. May 5,1723.

48. Resolved, constantly, with the utmost niceness and diligence, and the strictest scrutiny, to be looking into the state of my soul, that I may know whether I have truly an interest in Christ or no; that when I come to die, I may not have any negligence respecting this to repent of. May 26, 1723.

49. Resolved, that this never shall be, if I can help it.

50. Resolved, I will act so as I think I shall judge would have been best, and most prudent, when I come into the future world. July 5, 1723.

51. Resolved, that I will act so, in every respect, as I think I shall wish I had done, if I should at last be damned. July 8, 1723.

52. I frequently hear persons in old age say how they would live, if they were to live their lives over again: Resolved, that I will live just so as I can think I shall wish I had done, supposing I live to old age. July 8, 1723.

53. Resolved, to improve every opportunity, when I am in the best and happiest frame of mind, to cast and venture my soul on the Lord Jesus Christ, to trust and confide in him, and consecrate myself wholly to him; that from this I may have assurance of my safety, knowing that I confide in my Redeemer. July 8, 1723.

54. Whenever I hear anything spoken in conversation of any person, if I think it would be praiseworthy in me, Resolved to endeavor to imitate it. July 8, 1723.

55. Resolved, to endeavor to my utmost to act as I can think I should do, if I had already seen the happiness of heaven, and hell torments. July 8, 1723.

56. Resolved, never to give over, nor in the least to slacken my fight with my corruptions, however unsuccessful I may be.

57. Resolved, when I fear misfortunes and adversities, to examine whether ~ have done my duty, and resolve to do it; and let it be just as providence orders it, I will as far as I can, be concerned about nothing but my duty and my sin. June 9, and July 13 1723.

58. Resolved, not only to refrain from an air of dislike, fretfulness, and anger in conversation, but to exhibit an air of love, cheerfulness and benignity. May27, and July 13, 1723.

59. Resolved, when I am most conscious of provocations to ill nature and anger, that I will strive most to feel and act good-naturedly; yea, at such times, to manifest good nature, though I think that in other respects it would be disadvantageous, and so as would be imprudent at other times. May 12, July ii, and July 13.

60. Resolved, whenever my feelings begin to appear in the least out of order, when I am conscious of the least uneasiness within, or the least irregularity without, I will then subject myself to the strictest examination. July 4, and 13, 1723.

61. Resolved, that I will not give way to that listlessness which I find unbends and relaxes my mind from being fully and fixedly set on religion, whatever excuse I may have for it-that what my listlessness inclines me to do, is best to be done, etc. May 21, and July 13, 1723.

62. Resolved, never to do anything but duty; and then according to Eph. 6:6-8, do it willingly and cheerfully as unto the Lord, and not to man; “knowing that whatever good thing any man doth, the same shall he receive of the Lord.” June 25 and July 13, 1723.

63. On the supposition, that there never was to be but one individual in the world, at any one time, who was properly a complete Christian, in all respects of a right stamp, having Christianity always shining in its true luster, and appearing excellent and lovely, from whatever part and under whatever character viewed: Resolved, to act just as I would do, if I strove with all my might to be that one, who should live in my time. Jan.14′ and July ’3′ 1723.

64. Resolved, when I find those “groanings which cannot be uttered” (Rom. 8:26), of which the Apostle speaks, and those “breakings of soul for the longing it hath,” of which the Psalmist speaks, Psalm 119:20, that I will promote them to the utmost of my power, and that I will not be wear’, of earnestly endeavoring to vent my desires, nor of the repetitions of such earnestness. July 23, and August 10, 1723.

65. Resolved, very much to exercise myself in this all my life long, viz. with the greatest openness I am capable of, to declare my ways to God, and lay open my soul to him: all my sins, temptations, difficulties, sorrows, fears, hopes, desires, and every thing, and every circumstance; according to Dr. Manton’s 27th Sermon on Psalm 119. July 26, and Aug.10 1723.

66. Resolved, that I will endeavor always to keep a benign aspect, and air of acting and speaking in all places, and in all companies, except it should so happen that duty requires otherwise.

67. Resolved, after afflictions, to inquire, what I am the better for them, what good I have got by them, and what I might have got by them.

68. Resolved, to confess frankly to myself all that which I find in myself, either infirmity or sin; and, if it be what concerns religion, also to confess the whole case to God, and implore needed help. July 23, and August 10, 1723.

69. Resolved, always to do that, which I shall wish I had done when I see others do it. Aug. 11, 1723.

70. Let there be something of benevolence, in all that I speak.

Aug. 17, 1723

The Resolutions of Jonathan Edwards

(1722-1723)

Jonathan Edwards’ Resolutions – Aug. 17, 1723

This video was the list of the resolutions that Jonathan Edwards read once every week to keep his mind on his duty before God.

Jonathan Edwards’ Resolutions
(written at 19 years of age)

In an effort to be helped spiritually by Edward’s idea in inscribing his resolutions and then reading them each week, I also made a list of my own Maxims, which may also be of help to you – even if they simply spark you to make a list of your own (See my Maxims in the list on The Christian Walk page). Some are very similar to Edwards, some are exactly the same, and some are completely different. In any case, enjoy these Resolutions and Maxims in your daily walk.

Resolutions 1 through 21 were written by in one sitting in New Haven in 1722.

VIDEO by turning2jesus

Previous Older Entries Next Newer Entries

Zilele trec…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 8,084 de alți urmăritori