Sceneta lui C S Lewis ”Marea despartire” – O veșnicie în cer sau restul vieții petrecute în iad?

Photo credit gonnahappen.com

O veșnicie în cer sau restul vieții petrecute în iad? Ce ai alege? Pare să fie o întrebare absurdă, dar este exact subiectul despre care vorbește autorul C.S. Lewis alegoria ”Marea despărțire”. Opera literară va fi pusă în scenă datorită unei companii creștine.

”Subiectul pornește de la titlu: divorțul dintre cer și iad. C. S. Lewis își imaginează că a găsit niște suflete pierdute într-un loc care se numește: orașul cenușiu, metaforă pentru iad. Aceștia sunt invitați să urce într-un autobuz magic. Acest autobuz duce sufletele la periferia cerului”, spunea Max McClean, producător.

Prin călătoria fantastică înspre cer, Lewis încearcă să explice deciziile simple, dar dificile în același timp, care separă omenirea de veșnicia cu Dumnezeu.

”Pot să aleagă fie să urce înapoi în autobuz și să se întoarcă de unde au venit, fie să rămână și să urce pe munte, lucru care implică multă muncă pentru că în viață au luat multe decizii care i-au adus de fapt în orașul cenușiu”, a afirmat Max McClean, producător.

Producătorul Max McClean a spus că pentru a aduce la viață o astfel de poveste a fost nevoie de multă grijă.

”Am colaborat cu cele mai iscusite minți teatrale din țară. Aceștia au muncit luni de zile pentru a pregăti această piesă. Folosim un design extraordinar în ce privește decorul, costumele, sunetul, dar și cuvintele nemaipomenite pe care C.S. Lewis le folosește. Avem grijă ca viziunea lui C.S. Lewis să fie foarte clar exprimată”, spunea Max McClean, producător.

McClean spunea că este mai mult decât o interpretare a unei opere clasice. Acesta spunea că ”Marea despărțire” le transmite credincioșilor un mesaj relevant:
”’Marea despărțire” vorbește despre bătălia spirituală din punctul de vedere ceresc. Ne îndeamnă, ne încurajează să urcăm muntele. Ne îndeamnă să nu mergem în sensul curentului. Oricine poate să facă asta. Lucrurile fără viață merg în sensul curentului. Lucrurile care au viață trebuie să lupte împotriva curentului.”
Ultimele stiri crestine: http://alfaomega.tv/stiri/

Nicolae Moldoveanu – 3 Februarie 1922 – In lupta cea bună a credinței

Nicolae Moldoveanu

Nicolae Moldoveanu captura

Nicolae Moldoveanu (n. 3 februarie 1922 în comuna Movileni, județul Tecuci, actualmente Galați – d. 12 iulie 2007 – Sibiu) a fost un compozitor, poet și scriitor creștin român.

Viata și lucrarea lui s-au desfășurat, în cea mai mare parte, în perioada dictaturii comuniste din România, perioadă ostilă manifestărilor cu caracter creștin. În 1959 a fost închis și condamnat la 12 ani de muncă silnică, confiscarea averii și 10 ani degradare civică pentru „compunerea de cântări religioase și propagandă religioasă”.

A compus peste 8000 imnuri și cântări duhovnicești, incluse într-o măsură semnificativă în repertoriile și cărțile de imnuri ale majorității bisericilor evanghelice din România, precum și ale mișcării Oastea Domnului.

Este imposibilă încadrarea sa într-o denominațiune creștină, întrucât omul Nicolae Moldoveanu s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creștinilor.

Crescut în Biserica Ortodoxă, format în iureșul mișcării Oastea Domnului, mai apoi prieten al oricărui creștin, Nicolae Moldoveanu și-a deschis casa ca loc de adunare pentru frați din toate confesiunile creștine. După ieșirea din Oastea Domnului, nu a mai fost înscris în nicio mișcare sau cult religios. Alături de bogata moștenire de cântări, asupra căreia n-a lăsat nici un drept scris, a scris comentarii la Noul Testament și la o parte din Vechiul Testament. Întreaga viață a cântat și a proclamat Harul fără plată al lui Dumnezeu.

Biografie
Nicolae MoldoveanuNicolae Moldoveanu s-a născut primul din cei 15 copii ai mamei Ruxandra (Săndica) și ai tatălui Ioan (Ionică). Părinții lui au avut o aplecare deosebită spre credința creștină. Biblioteca lor însuma câteva zeci de cărți religioase între care „Psaltirea”, „Viețile Sfinților”, „Oglinda inimii omului” și „Mântuirea păcătoșilor”, cărți care și-au găsit un ecou timpuriu în inima micului Nicolae.

Pe când Nicolae avea doar 3 ani și jumătate, tatăl său a decedat în urma unei boli necruțătoare, la doar 24 ani. Rămasă singură cu doi copii, mama Săndica s-a recăsătorit după un an și jumătate.

Fiind dus în mod regulat la biserică, Nicolae (sau Culai, cum i se spunea) a început să îndrăgească foarte mult cântările bisericești, fredonându-le oridecâteori avea ocazia. A fost de mic fascinat de tot ce înseamnă muzică, ascultându-i cu interes pe lăutari, ca și orice manifestare muzicală din viața satului. Din fragedă copilărie devine interesat de viața de credință. Culai a fost primit la școală la vârsta de 5 ani și jumătate, dovedindu-se un elev proeminent. Copilăria de acasă a fost însă scurtă. În noiembrie 1934 a fost trimis de părinți în Transilvania pentru a fi înrolat copil de trupă la muzica unității militare din Sfântu Gheorghe. Aici, la vârsta de 12 ani, a fost inițiat în tainele muzicii. A cântat la trompetă, dar a învățat în același timp țambalul, pianul și acordeonul.

În toamna anului 1935, întorcându-se acasă în concediu, a găsit în satul său o adunare creștină nou formată, denumită „Oastea Domnului”, pe care a frecventat-o cu interes deosebit. Aici a fost fascinat de cântările adunării, învățând „Blândul Păstor” și „La miezul nopții va veni” și alte cântări duhovnicești. De un real impact au fost predicile despre Iisus Hristos, despre Sfânta Scriptură și despre mântuire. Aici venea ori de câte ori era în concediu.

În 1938 Nicolae Moldoveanu ajunge la mântuire și își dedică întreaga viață lui Hristos. Începe să culeagă cântări creștine, punându-le pe note. Copil de trupă fiind, a decis să-și vândă jumătate din rația zilnică de pâine și toată rația de lapte, pentru a-și cumpăra o Biblie și un abonament la revista „Viața Creștină” a Oastei Domnului. La solicitarea publică a revistei către toți credincioșii, Moldoveanu a trimis mai multe cântări pe note, pentru a fi incluse într-o nouă carte de cântări a Oastei Domnului. Ulterior este chemat de urgență la Cluj în vederea alcătuirii acesteia, unde, emoționat, face cunoștință cu Ioan Marini, redactor al revistei și cu poetul Traian Dorz. Aici, Nicolae Moldoveanu a pus pe note cântări ale multor credincioși adunați cu această ocazie la Cluj, din diferite zone ale nordului Transilvaniei. Astfel s-a născut prima sa contribuție semnificativă la o publicație de cântări, care a fost intitulată „Să cântăm Domnului”. În scurt timp a devenit cunoscut în mișcarea Oastea Domnului din toată România.

În 1947 (la 25 ani) s-a căsătorit cu Elena Bogdan din comuna Săsciori, județul Alba, fiind binecuvântați cu o fiică, Daniela. Între 1948 și 1959 a colaborat strâns cu poetul Traian Dorz, publicând împreună “Cântările Psalmilor”, “Cântările Bibliei” și multe alte cântări și imnuri creștine.

Între 1959 și 1964 a fost închis și persecutat de către regimul comunist pentru „compunerea de cântări religioase și propagandă religioasă”. Sentința a fost însoțită de confiscarea averii și 10 ani de degradare civică. În această perioadă, fără creion, hârtie și portativ a compus 350 cântări pe care, după cei 5 ani de detenție le-a scris integral din memorie.

În perioada detenției a fost coleg de celulă cu pastorul Richard Wurmbrand.

Din 1964 până la sfârșitul vieții a compus alte mii de imnuri și cântări duhovnicești născute dintr-o experiență de viață trăită cu Dumnezeu. În ultima parte a vieții s-a angajat să scrie zilnic câte o cântare și câte o meditație inspirată din Biblie.

A încetat din viață în data de 12 iulie 2007 la Sibiu.

Sursa Wikipedia

In lupta cea buna a credintei – NICOLAE MOLDOVEANU

VIDEO by Tezaur OasteaDomnului

 

Ce este si cum a inceput Alianta Evanghelica din Romania – de Iosif Ton

Photo -

Photo -AlfaOmegaTV

Au trecut 25 de ani de atunci. Alianța Evanghelică a avut suficient timp să-şi dovedească utilitatea şi eu cred că şi-a dovedit-o din plin! Prin toate acțiunile pe care le-au întreprins evanghelicii împreună, prin evanghelizări în stadioane, prin sprijinirea lucrării cu filmul Isus, prin înființarea radioului Vocea Evangheliei, prin sprijinirea unor organizații evanghelice cum ar fi cea a studenților, printr-o mai bună reprezentare la autoritățile Statului, prin întărirea conlucrării cu organizații din străinătate, şi prin multe alte lucrări împreună, evanghelicii au dovedit că este mai bine să lucrăm împreună decât să ne războim unii cu alții.

Fiindcă Dumnezeu a ales să mă folosească pe mine pentru a începe Alianța Evanghelică din România, voi începe printr-o întâmplare care mi-a afectat în mod profund viaţa. Din primele zile ale studiilor mele la Oxford, în 1969, colegii mi-au vorbit cu entuziasm despre întrunirile de sâmbăta seara ale studenților evanghelici. M-am dus şi eu şi întrunirile acestea m-au captivat şi de atunci am fost nelipsit de la ele. Atunci am aflat de „Intervarsity”, Asociația Studenților Evanghelici din toate Universitățile din Marea Britanie. Am aflat că aceasta funcționa sub Alianța Evanghelică, care cuprindea mai multe culte evanghelice ale acestei tari. Mai târziu am aflat că în Statele Unite această alianță se numește Asociația Națională a Evanghelicilor .

Billy Graham a fost cel care i-a adus pe evanghelici să coopereze la organizarea campaniilor lui de evanghelizare. In Statele Unite, participând la diferite conferințe şi comitete de lucru inter-evanghelice, mi-am dat şi mai mult seama ce importanţă are cooperarea între credincioşii evanghelici.

În ianuarie, 1990, la prima revenire din exil, m-am întâlnit cu Silviu Cioată (Creştin după Evanghelie), Vasile Taloș (Baptist) şi Emil Bulgăr (Penticostal) şi, printre altele, le-am vorbit despre nevoia de a ne asocia şi noi după modelul din Anglia şi Statele Unite. Ei au fost de acord, şi am stabilit că atunci când voi veni a doua oară în țară, ei să organizeze o întâlnire a unor conducători din toate cultele şi grupările evanghelice.

Ei au făcut lucrul acesta şi întâlnirea a avut loc în 25 aprilie, la Biserica Baptistă din Str. Iuliu Valaori. Au fost prezenți la această întrunire patruzeci de persoane. Am început la opt dimineața şi ne-a fost pregătită şi masa de amiază, ca să putem lucra fără întrerupere.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/#ixzz3QJ6xw8Qo

La inceput de mandat – Interviu cu Pastorul Moise Ardelean, presedintele Cultului Crestin Penticostal

Moise Ardelean

Photo credit Cuvantul Adevarului

Citeste articolul aici: Interviu cu Pastorul Moise Ardelean, presedintele Cultului Crestin Penticostal, Biserica lui dumnezeu Apostolica din Romania. – http://cuvantuladevarului.ro/Ianuarie20154.pdf

Daniel Purdel:
Frate pastor Moise Ardelean, prin voia lui Dumnezeu și prin voturile Congresului Electiv Penticostal ați fost ales președintele Cultului Creștin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România. Deși sunteți cunoscut frățietății din România și nu numai, atât prin predicarea Cuvântului la evanghelizări sau alte evenimente, cât și prin articolele scrise de-a lungul timpului în revista Cuvântul Adevărului, se știu destul de puține lucruri despre dumneavoastră. Vreți să împărtășiți pentru cititorii noștri câteva aspecte din biografia dumneavoastră pe care le considerați relevante pentru formarea ca slujitor în cadrul bisericii penticostale din România?

Moise Ardelean:
M-am născut în data de 8 martie 1955 în comuna Pilu, județul Arad, într-o familie penticostală, fiind întâiul născut din 11 copii, dintre care 10 sunt în viață. Când aveam 9 ani, familia noastră s-a mutat la Arad, stabilindu-se în Biserica Penticostală Gloria, Bujac. În această biserică am primit credința și m-am format ca slujitor. Am primit botezul cu Duhul Sfânt la vârsta de 16 ani și apoi am fost botezat în apă.

Îl slujesc pe Domnul din copilărie, de la vârsta de 11 ani, când am început să cânt în fanfara bisericii. Dorind să fiu cât mai eficient în slujire, am urmat cursurile unei școli de muzică, pe care am absolvit-o în anul 1971. Timp de aproape 20 de ani am slujit în fanfara bisericii noastre. Tot în această perioadă am cântat într-un grup vocal-instrumental cu care am făcut multe misiuni.

Prima predică am ținut-o în septembrie 1974 în Biserica Gloria – sunt peste 40 de ani de atunci. În anii următori, am început să predic tot mai mult, iar în anii ’80 am predicat foarte des în Biserica Gloria și în multe alte biserici din țară, la servicii divine de evanghelizare și la diferite evenimente. În anul 1980 am absolvit Institutul Politehnic din Timișoara și din 1980 până în ianuarie 1990 am lucrat ca inginer în Arad. Această perioadă a fost pentru mine un timp de formare, dar și un timp de mari eforturi și de multe încercări.

Mi-aduc aminte că în acel deceniu, în lunile ianuarie – martie ale fiecărui an, aproape în fiecare zi mergeam la evanghelizări. Dimineața, de la ora 7 și până după-amiaza la ora 15 eram la serviciu, apoi plecam la evanghelizare. Este adevărat că eram tânăr, totuși n-a fost ușor, dar am avut sprijinul soției mele. În anii ’80 ni s-au născut primii patru copii și pentru ea nu a fost deloc ușor să îngrijească și să crească copiii, fiind singură foarte mult timp, dar a înțeles că Domnul mă cheamă să vestesc Cuvântul Lui și să alerg în foarte multe locuri cu mesajul creștin al mântuirii prin Isus Hristos.

În ianuarie 1981 am fost ales în Comitetul Bisericii Gloria, dar după un an a venit o scrisoare de la inspectorul de Culte prin care biserica era informată că patru frați, printre care și eu, nu sunt recunoscuți în Comitet pentru că aveau rude în străinătate. Desigur, motivul real era altul, dar în scrisoarea aceea venită de la inspector scria că acesta era motivul.

Din anul 1983 și până la Revoluție, împreună cu alți slujitori din zona de vest a țării am urmat cursurile biblice organizate de frați din străinătate sub egida BEE – Educație Biblică prin Extensie – cu scopul de a forma și de a pregăti din punct de vedere spiritual slujitorii bisericilor creștine din România comunistă.

În anul 1987 s-au făcut din nou alegeri de comitet, fiind ales secretarul bisericii. Și de data aceasta a fost foarte greu, fiind necesare mai multe luni ca inspectorul să aprobe alegerea mea în comitet. Aceasta s-a făcut numai datorită insistențelor fraților din conducerea Filialei Arad.

În aprilie 1989 am fost ordinat diacon. După Revoluția din decembrie 1989 am aflat de la frații din conducerea Filialei Arad că autoritățile s-au opus până în ultima clipă ordinării mele. Mi-au spus frații că sâmbătă după-amiază, cu o zi înaintea duminicii în care a avut loc ordinarea, li s-a spus foarte clar să nu mă ordineze, dar frații din conducere le-au răspuns că este imposibil, nu se mai poate face nimic, totul este pregătit și biserica așteaptă. Pot spune că frații au avut un mare curaj trecând peste dispoziția autorităților timpului.

În ceea ce mă privește, mulțumesc lui Dumnezeu pentru anii aceia care n-au fost deloc ușori pentru mine. Consider că este important să menționez faptul că în anii 80, în acei ani când autoritățile nu m-au recunoscut și nu m-au acceptat într-o funcție de conducere, atât frații din conducerea Filialei Arad, cât și frații din conducerea Cultului Penticostal m-au invitat în bisericile pe care le păstoreau ca să predic Evanghelia și întotdeauna am simțit că mă primesc cu bucurie și că sunt alături de mine. Lucrul acesta a contat foarte mult, căci am înțeles că și mai marii mei mă sprijinesc atâta cât pot și cu ajutorul lui Dumnezeu am mers înainte, lucrând cu puterea pe care El mi-a dat-o.

A venit Revoluția din decembrie 1989 și imediat după aceea, mai exact pe data de 4 februarie 1990 am fost ordinat ca păstor al Bisericii Penticostale Gloria, slujbă pe care o îndeplinesc până în ziua de azi. Tot în anul 1990 am fost ales și în funcții de conducere în Cultul Penticostal, secretar al Filialei Arad și membru în Consiliul Bisericesc.

În mandatul 1994-1998 am fost vicepreședinte al Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Consiliul Bisericesc. În anul 1996, am obținut licența în teologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

În 1998 am fost ales președintele Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Comitetul Executiv al Cultului Penticostal.

În anul 2002 am fost ales vicepre- ședinte al Cultului Penticostal, apoi în următoarele mandate, 2006-2010 și 2010-2014, președinte al Comunității Regionale Penticostale Arad și membru în Comitetul Executiv.

În anul 2014, prin voia Domnului și a fraților am fost ales președinte al Cultului Creștin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

În legătură cu lucrarea pe care am făcut-o, vreau să mai adaug că între 1991-1995 am predat la Liceul Teologic Penticostal din Arad, iar din 1997-2005 am predat la Facultatea de Teologie Penticostală din Arad, care în momentul acesta este încadrată în Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad.

În ceea ce privește familia pe care mi-a dat-o Domnul – m-am căsătorit cu Voichița Ardeu în anul 1978. Domnul ne-a binecuvântat cu 6 copii, 4 dintre ei fiind căsătoriți și avem până acum 7 nepoți, de care ne bucurăm foarte mult. Dacă privesc în urmă, pot spune că Domnul a fost cu mine. De chemarea pe care o am, Dumnezeu m-a înștiințat cu mai multă vreme înainte și de mai multe ori, atât cu privire la slujba de păstor, cât și în ceea ce privește funcția de președinte în care am fost ales de curând.

Scrisoarea lui Pilat către Tiberiu, Împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos

Ecce_Homo_Eis_o_homem_P_ncio_Pilatos_ao_apresentar_Jesus_Cristo_aos_judeus._Obra_do_pintor_italiano_Antonio_Ciseri_1821_1891_

Antonio Ciseri‘s depiction of Ecce Homo, 1871. Photo wikipedia

Nota ed. Au ramas mai multe intrebari decat raspunsuri la aceasta scrisoare pe care Reverendul W. D. Mahan sustinea ca a gasit-o in arhiva Vaticanului. Sa fie reala? Nu se stie. Oricum, e interesanta. Ca si crestini, noi nu avem nevoie de adeverinte, le avem in Cuvantul lui Dumnezeu a caror profetii s-au implinit cu sute de ani mai tarziu si cuvintele Scripturii se vor implini si pe viitor. Fara dovezi, scrisoare este considerata o scriere apocrifa.

Cum a ajuns publicat acest raport?

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia. Sursa –

Deci, pentru cei curiosi, redam „Valleus Paterculus”, B. 72:

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.

Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!

„Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

„Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.

Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşii, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui.

Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….

„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crima?” am întrebat eu.

„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.

Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine.

Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT. Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie, Anul 4147 de la creaţiune (sursa: eparhiaargesului.ro)

SURSA – http://universulargesean.ro/recomandari/5142-scrisoarea-lui-pilat-catre-tiberiu-imparatul-imperiului-roman-imediat-dupa-rastignirea-mantuitorului-iisus-hristos

IN ENGLEZA – Unanswered Questions about Archko Volume Authenticity

…multumim fratelui Ioan Burca pentru material!

The real Louis Zamperini story (VIDEO) Louis Zamperini Testimony at 1958 San Francisco Billy Graham Crusade

Also see – Greg Laurie interviews Louie Zamperini at Harvest in 2011

Photo credit BilliGrahamLibrary.org

Photo credit BilliGrahamLibrary.org

Louis Zamperini (1917–2014) was a miracle of a man. He truly lived—better, survived—one of the greatest stories ever written. Nonfiction stories are written, too, you know. “In your book were written, every one of them, the days that were formed for me, when as yet there was none of them” (Psalm 139:16). Some stories wake us up and remind us of this mouth-stopping truth. Louie’s life could only have been born in the mind and heart of God.

A film opens today bringing Louie’s epic story to the big screen. It’s based on Laura Hillenbrand’s remarkable telling of Louie’s extraordinary story, Unbroken: A World War II Story of Survival, Resilience and Redemption. Louie’s life is a Lord of the Rings trilogy born in the flesh of one strong but feeble man. The Coen brothers (writers), Angelina Jolie (producer and director) and everyone else involved should be applauded for taking on a life as excruciating and inspiring as Louie’s. It is a monumental task—one too large for life, much less for a full-length feature film.

I won’t offer any spoiler alerts, because I don’t believe this article will spoil anything for you—at least anything that’s not already suggested in the title (Unbroken: Survival. Resilience. Redemption.). In fact, having read Hillenbrand’s book, I consider this an anti-spoiler—like reading up on the history and landmarks of Washington D.C. before you spend a week there. I believe you’ll enjoy the film (and Louie) moreknowing the full story, especially the pages not covered in Jolie’s 137 minutes.

Worse Than World War II

Unbroken, the film, begins with the trouble-making son of Italian immigrants, chronicles his unlikely and meteoric rise to fame as an Olympian, displays some of the unspeakable horrors of war, and highlights the resilience and strength even weak men can have in the face of agonizing pain and unrelenting terror. What the film does will be intense and emotional enough to sober and inspire most of us. Violence, starvation and torture will even be too much for many. After a plane crash into the ocean, Louie and two fellow soldiers were trapped on a raft for 47 days before they were captured by the Japanese. The Bird—the military officer who held and mercilessly tortured Louie—is rightly, if not inadequately, portrayed as an awful, sadistic villain and criminal. But there are worse horrors hidden in this edition of the story.

Read more, here – http://www.churchleaders.com/pastors/pastor-articles/245396-unbroken-uncut.html

VIDEO by Billy Graham Evangelistic Association

UNBROKEN | A True World War II Story

of Survival, Resilience, and Redemption

VIDEO by Viktor Varepa

another great video to watch-

 – Lou Zamperini interview on the Island of Kwajalein 2001 (102 min)

Son of Hamas (Mosab Hassan Yousef) Audiobook

Son of Hamas (Mosab Hassan Yousef) Audiobook. Book starts a 00:01:09. It may take a sec to load because it is over seven hours long. The picture is blurry because I had to make the file so small, as to fit it on Vimeo. is a great book! Enjoy!

Recommended documentaries and books:

„Islam – What the West Needs to Know (full)”
youtu.be/4xCdehrV96U

„Escape From Hamas”
youtu.be/v-xBXPtpAwY

„Fertility Rates Around the World”
youtu.be/T9sjBlCq-FQ

Son of Hamas-Mosab Hassan Yousef from Kristi2374 on Vimeo.

3 Jonathan Edwards Biographies and 1 Volume of his Sermons

Jonathan Edwards

Jonathan Edwards (Wikipedia)Jonathan Edwards (1703-1758) was a preacher, theologian, and missionary to Native Americans. Edwards “is widely acknowledged to be America’s most important and original philosophical theologian,” and one of America’s greatest intellectuals. Edwards’s theological work is very broad in scope, but he is often associated with his defense of Reformed theology, the metaphysics of theological determinism, and the Puritan heritage. Recent studies have emphasized how thoroughly Edwards grounded his life’s work on conceptions of beauty, harmony, and ethical fittingness, and how central The Enlightenment was to his mindset.

Edwards played a very critical role in shaping the First Great Awakening, and oversaw some of the first fires of revival in 1733–1735 at his church – First Church – in Northampton, Massachusetts. Edwards delivered the sermon “Sinners in the Hands of an Angry God”, a classic of early American literature, during another wave of revival in 1741, following George Whitefield’s tour of the Thirteen Colonies. Edwards is widely known for his many books: The End For Which God Created the World; The Life of David Brainerd, which served to inspire thousands of missionaries throughout the nineteenth century; and Religious Affections, which many Reformed Evangelicals read even today. Edwards died from a smallpox inoculation shortly after beginning the presidency at the College of New Jersey (later to be named Princeton University), and was the grandfather of Aaron Burr. [More via Wikipedia]

  • An excellent biography of Jonathan Edwards, written by Alexander V.G. Allen, is available here.
  • Sereno Edwards Dwight’s biography can be found here.
  • Samuel Hopkins’ biography can be found here.

Jonathan Edwards Sermons:

Selected Sermons of Jonathan Edwards. (227 pages)
[epub mobi txt web via Project Gutenberg] [web via Internet Archive]
These are high-quality files, not unedited scans. This volume contains the following:

  1. God Glorified in Man’s Dependence.
  2. The Reality of Spiritual Light.
  3. Ruth’s Resolution.
  4. The Many Mansions.
  5. Sinners in the Hands of an Angry God. -popular-
  6. A Strong Rod Broken and Withered.
  7. Farewell Sermon. -popular-

VIA http://digitalpuritan.net/jonathan-edwards/

In competition with God… – Jonathan Edwards

Jon Bloom (de la Desiring God, organizatia lui John Piper):

Jonathan Edwards: Vezi, sa nu ajunga niciodata in conflict stima de sine cu Dumnezeu.

Previous Jonathan Edwards posts –

 

 

 

 

Samy Tuțac – Aceasta este poziția mea…

Traian Dorz – Interviu la Arad în 1988

Fratele Traina Dorz vorbeste despre Oastea Domnului in „cadrul strict” al bisericii ortodoxe si al poporului roman. Spune fratele Traian Dorz: „Cand Dumnezeu face o lucrare minunata, specifica unui popor si specifica unei mentalitati, largind mereu sfera aceasta, el cuprinde rand pe rand toate popoarele si mentalitatile, pentru ca intr-o anumita masura, la origina, toti avem aceleasi trebuinte de Acelas unic is etern Mantuitor Isus Hristos. Si pentru a-L afla pe El avem nevoie de mesajul cel sfant al Evangheliei Sale.”… (video – 21 minute)

VIDEO by liviucanada

Retrospectiva anului 2014 Biserica Germană Timișoara – Prima Biserica Neoprotestantă din Vestul României

Jonathan Edwards’ Resolutions – Aug. 17, 1723

Photo credit marketingland.com

via A Puritan’s Mind.Scroll down to the bottom of article for a 19 minute audio (in video form) of this list

A list of the resolutions that Edwards read once every week to keep his mind on his duty before God.

Signature of theologian Jonathan Edwards

Jonathan Edwards’ Resolutions

(written at 19 years of age)

In an effort to be helped spiritually by Edward’s idea in inscribing his resolutions and then reading them each week, I also made a list of my own Maxims, which may also be of help to you – even if they simply spark you to make a list of your own (See my Maxims in the list on The Christian Walk page). Some are very similar to Edwards, some are exactly the same, and some are completely different. In any case, enjoy these Resolutions and Maxims in your daily walk.

Resolutions 1 through 21 were written by in one sitting in New Haven in 1722.

The Resolutions of Jonathan Edwards (1722-1723)

Being sensible that I am unable to do anything without God’s help, I do humbly entreat him by his grace to enable me to keep these Resolutions, so far as they are agreeable to his will, for Christ’s sake.

Remember to read over these Resolutions once a week.

1. Resolved, that I will do whatsoever I think to be most to God’s glory, and my own good, profit and pleasure, in the whole of my duration, without any consideration of the time, whether now, or never so many myriad’s of ages hence. Resolved to do whatever I think to be my duty and most for the good and advantage of mankind in general. Resolved to do this, whatever difficulties I meet with, how many and how great soever.

2. Resolved, to be continually endeavoring to find out some new invention and contrivance to promote the aforementioned things.

3. Resolved, if ever I shall fall and grow dull, so as to neglect to keep any part of these Resolutions, to repent of all I can remember, when I come to myself again.

4. Resolved, never to do any manner of thing, whether in soul or body, less or more, but what tends to the glory of God; nor be, nor suffer it, if I can avoid it.

5. Resolved, never to lose one moment of time; but improve it the most profitable way I possibly can.

6. Resolved, to live with all my might, while I do live.

7. Resolved, never to do anything, which I should be afraid to do, if it were the last hour of my life.

8. Resolved, to act, in all respects, both speaking and doing, as if nobody had been so vile as I, and as if I had committed the same sins, or had the same infirmities or failings as others; and that I will let the knowledge of their failings promote nothing but shame in myself, and prove only an occasion of my confessing my own sins and misery to God.

9. Resolved, to think much on all occasions of my own dying, and of the common circumstances which attend death.

10. Resolved, when I feel pain, to think of the pains of martyrdom, and of hell.

11. Resolved, when I think of any theorem in divinity to be solved, immediately to do what I can towards solving it, if circumstances don’t hinder.

12. Resolved, if I take delight in it as a gratification of pride, or vanity, or on any such account, immediately to throw it by.

13. Resolved, to be endeavoring to find out fit objects of charity and liberality.

14. Resolved, never to do anything out of revenge.

15. Resolved, never to suffer the least motions of anger to irrational beings.

16. Resolved, never to speak evil of anyone, so that it shall tend to his dishonor, more or less, upon no account except for some real good.

17. Resolved, that I will live so as I shall wish I had done when I come to die.

18. Resolved, to live so at all times, as I think is best in my devout frames, and when I have clearest notions of things of the gospel, and another world.

19. Resolved, never to do anything, which I should be afraid to do, if I expected it would not be above an hour, before I should hear the last trump.

20. Resolved, to maintain the strictest temperance in eating and drinking.

21. Resolved, never to do anything, which if I should see in another, I should count a just occasion to despise him for, or to think any way the more meanly of him.

22. Resolved, to endeavor to obtain for myself as much happiness, in the other world, as I possibly can, with all the power; might, vigor, and vehemence, yea violence, I am capable of, or can bring myself to exert, in any way that can be thought of.

23. Resolved, frequently to take some deliberate action, which seems most unlikely to be done, for the glory of God, and trace it back to the original intention, designs and ends of it; and if I find it not to be for God’s glory, to repute it as a breach of the 4th Resolution.

24. Resolved, whenever I do any conspicuously evil action, to trace it back, till I come to the original cause; and then both carefully endeavor to do so no more, and to fight and pray with all my might against the original of it.

25. Resolved, to examine carefully, and constantly, what that one thing in me is, which causes me in the least to doubt of the love of God; and to direct all my forces against it.

26. Resolved, to cast away such things, as I find do abate my assurance.

27. Resolved, never willfully to omit anything, except the omission be for the glory of God; and frequently to examine my omissions.

28. Resolved, to study the Scriptures so steadily, constantly and frequently, as that I may find, and plainly perceive myself to grow in the knowledge of the same.

29. Resolved, never to count that a prayer, nor to let that pass as a prayer, nor that as a petition of a prayer, which is so made, that I cannot hope that God will answer it; nor that as a confession, which I cannot hope God will accept.

30. Resolved, to strive to my utmost every week to be brought higher in religion, and to a higher exercise of grace, than I was the week before.

31. Resolved, never to say anything at all against anybody, but when it is

perfectly agreeable to the highest degree of Christian honor, and of love to mankind, agreeable to the lowest humility, and sense of my own faults and failings, and agreeable to the golden rule; often, when I have said anything against anyone, to bring it to, and try it strictly by the test of this Resolution.

32. Resolved, to be strictly and firmly faithful to my trust, that that in Prov. 20:6, “A faithful man who can find?” may not be partly fulfilled in me.

33. Resolved, always to do what I can towards making, maintaining, establishing and preserving peace, when it can be without over-balancing detriment in other respects. Dec.26, 1722.

34. Resolved, in narration’s never to speak anything but the pure and simple verity.

35. Resolved, whenever I so much question whether I have done my duty, as that my quiet and calm is thereby disturbed, to set it down, and also how the question was resolved. Dec. 18, 1722.

36. Resolved, never to speak evil of any, except I have some particular good call for it. Dec. 19, 1722.

37. Resolved, to inquire every night, as I am going to bed, wherein I have been negligent, what sin I have committed, and wherein I have denied myself: also at the end of every week, month and year. Dec.22 and 26, 1722.

38. Resolved, never to speak anything that is ridiculous, sportive, or matter of laughter on the Lord’s day. Sabbath evening, Dec. 23, 1722.

39. Resolved, never to do anything that I so much question the lawfulness of, as that I intend, at the same time, to consider and examine afterwards, whether it be lawful or no; except I as much question the lawfulness of the omission.

40. Resolved, to inquire every night, before I go to bed, whether I have acted in the best way I possibly could, with respect to eating and drinking. Jan. 7, 1723.

41. Resolved, to ask myself at the end of every day, week, month and year, wherein I could possibly in any respect have done better. Jan. 11, 1723.

42. Resolved, frequently to renew the dedication of myself to God, which was made at my baptism; which I solemnly renewed, when I was received into the communion of the church; and which I have solemnly re-made this twelfth day of January, 1722-23.

43. Resolved, never henceforward, till I die, to act as if I were any way my own, but entirely and altogether God’s, agreeable to what is to be found in Saturday, January 12. Jan.12, 1723.

44- Resolved, that no other end but religion, shall have any influence at all on any of my actions; and that no action shall be, in the least circumstance, any otherwise than the religious end will carry it. Jan.12, 1723.

45. Resolved, never to allow any pleasure or grief, joy or sorrow, nor any affection at all, nor any degree of affection, nor any circumstance relating to it, but what helps religion. Jan.12 and 13.1723.

46. Resolved, never to allow the least measure of any fretting uneasiness at my father or mother. Resolved to suffer no effects of it, so much as in the least alteration of speech, or motion of my eve: and to be especially careful of it, with respect to any of our family.

47. Resolved, to endeavor to my utmost to deny whatever is not most agreeable to a good, and universally sweet and benevolent, quiet, peaceable, contented, easy, compassionate, generous, humble, meek, modest, submissive, obliging, diligent and industrious, charitable, even, patient, moderate, forgiving, sincere temper; and to do at all times what such a temper would lead me to. Examine strictly every week, whether I have done so. Sabbath morning. May 5,1723.

48. Resolved, constantly, with the utmost niceness and diligence, and the strictest scrutiny, to be looking into the state of my soul, that I may know whether I have truly an interest in Christ or no; that when I come to die, I may not have any negligence respecting this to repent of. May 26, 1723.

49. Resolved, that this never shall be, if I can help it.

50. Resolved, I will act so as I think I shall judge would have been best, and most prudent, when I come into the future world. July 5, 1723.

51. Resolved, that I will act so, in every respect, as I think I shall wish I had done, if I should at last be damned. July 8, 1723.

52. I frequently hear persons in old age say how they would live, if they were to live their lives over again: Resolved, that I will live just so as I can think I shall wish I had done, supposing I live to old age. July 8, 1723.

53. Resolved, to improve every opportunity, when I am in the best and happiest frame of mind, to cast and venture my soul on the Lord Jesus Christ, to trust and confide in him, and consecrate myself wholly to him; that from this I may have assurance of my safety, knowing that I confide in my Redeemer. July 8, 1723.

54. Whenever I hear anything spoken in conversation of any person, if I think it would be praiseworthy in me, Resolved to endeavor to imitate it. July 8, 1723.

55. Resolved, to endeavor to my utmost to act as I can think I should do, if I had already seen the happiness of heaven, and hell torments. July 8, 1723.

56. Resolved, never to give over, nor in the least to slacken my fight with my corruptions, however unsuccessful I may be.

57. Resolved, when I fear misfortunes and adversities, to examine whether ~ have done my duty, and resolve to do it; and let it be just as providence orders it, I will as far as I can, be concerned about nothing but my duty and my sin. June 9, and July 13 1723.

58. Resolved, not only to refrain from an air of dislike, fretfulness, and anger in conversation, but to exhibit an air of love, cheerfulness and benignity. May27, and July 13, 1723.

59. Resolved, when I am most conscious of provocations to ill nature and anger, that I will strive most to feel and act good-naturedly; yea, at such times, to manifest good nature, though I think that in other respects it would be disadvantageous, and so as would be imprudent at other times. May 12, July ii, and July 13.

60. Resolved, whenever my feelings begin to appear in the least out of order, when I am conscious of the least uneasiness within, or the least irregularity without, I will then subject myself to the strictest examination. July 4, and 13, 1723.

61. Resolved, that I will not give way to that listlessness which I find unbends and relaxes my mind from being fully and fixedly set on religion, whatever excuse I may have for it-that what my listlessness inclines me to do, is best to be done, etc. May 21, and July 13, 1723.

62. Resolved, never to do anything but duty; and then according to Eph. 6:6-8, do it willingly and cheerfully as unto the Lord, and not to man; “knowing that whatever good thing any man doth, the same shall he receive of the Lord.” June 25 and July 13, 1723.

63. On the supposition, that there never was to be but one individual in the world, at any one time, who was properly a complete Christian, in all respects of a right stamp, having Christianity always shining in its true luster, and appearing excellent and lovely, from whatever part and under whatever character viewed: Resolved, to act just as I would do, if I strove with all my might to be that one, who should live in my time. Jan.14′ and July ’3′ 1723.

64. Resolved, when I find those “groanings which cannot be uttered” (Rom. 8:26), of which the Apostle speaks, and those “breakings of soul for the longing it hath,” of which the Psalmist speaks, Psalm 119:20, that I will promote them to the utmost of my power, and that I will not be wear’, of earnestly endeavoring to vent my desires, nor of the repetitions of such earnestness. July 23, and August 10, 1723.

65. Resolved, very much to exercise myself in this all my life long, viz. with the greatest openness I am capable of, to declare my ways to God, and lay open my soul to him: all my sins, temptations, difficulties, sorrows, fears, hopes, desires, and every thing, and every circumstance; according to Dr. Manton’s 27th Sermon on Psalm 119. July 26, and Aug.10 1723.

66. Resolved, that I will endeavor always to keep a benign aspect, and air of acting and speaking in all places, and in all companies, except it should so happen that duty requires otherwise.

67. Resolved, after afflictions, to inquire, what I am the better for them, what good I have got by them, and what I might have got by them.

68. Resolved, to confess frankly to myself all that which I find in myself, either infirmity or sin; and, if it be what concerns religion, also to confess the whole case to God, and implore needed help. July 23, and August 10, 1723.

69. Resolved, always to do that, which I shall wish I had done when I see others do it. Aug. 11, 1723.

70. Let there be something of benevolence, in all that I speak.

Aug. 17, 1723

The Resolutions of Jonathan Edwards

(1722-1723)

Jonathan Edwards’ Resolutions – Aug. 17, 1723

This video was the list of the resolutions that Jonathan Edwards read once every week to keep his mind on his duty before God.

Jonathan Edwards’ Resolutions
(written at 19 years of age)

In an effort to be helped spiritually by Edward’s idea in inscribing his resolutions and then reading them each week, I also made a list of my own Maxims, which may also be of help to you – even if they simply spark you to make a list of your own (See my Maxims in the list on The Christian Walk page). Some are very similar to Edwards, some are exactly the same, and some are completely different. In any case, enjoy these Resolutions and Maxims in your daily walk.

Resolutions 1 through 21 were written by in one sitting in New Haven in 1722.

VIDEO by turning2jesus

Traian Dorz – poezia „Fa-ti timp…’

Muntii Carpati, Romania

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur sâ te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Poezia ‘Fa-ti timp’, autor Traian Dorz, recitata de

Claudiu Lulciuc – Fa-ti timp (Traian Dorz)

VIDEO by Claudiu Lulciuc

Eroi penticostali ai credintei pe care nu i-ai cunoscut

Cultul penticostal alegeri 2014~~~

Cultul Crestin Penticostal Gheorghe BradinGheorghe Bradin (în rândul de jos, al patrulea, de la stânga la dreapta), în vizită în judeţul Bistriţa Năsăud. Foto: http://www.sfantatreime.ro

Primele  patru biserici penticostale de la Arad

In editia din 1927 a “Noului Ghid pentru secte”, Episcopul Comsa a denuntat pe Teodor Andras din Detroit si pe Pavel Budean din Arkon, ca sustin pe penticostalii din Paulis si ca au relatii cu secta evanghelista din Iasi. Observam ca penticostalii sunt adesea numiti „Evanghelistii” in tari ca Rusia, Ucraina si Slovacia pans in zilele noastre. Deci erau penticostali in capitala unei provincii Moldova din Romania, chiar daca ei pot fi confundati prin numele lor, cu Crestinii dupa Evanghelie (in Romania asa se numeste Biserica Fratilor)

Comsa era bucuros ca erau doar patru biserici penticostale in Arad si era sigur ca acest numar nu va creste. Cei patru pastori penticostali ale acelor biserici erau:

  1. Vasile Semeneascu (Cuvin),
  2. G. Bradin ( Paulis),
  3. Dumitru Buda (Pancota),
  4. Gheorghe Urlea ( Micalaca).
Fratele Bradin Bis Paulis Revista Cuvantul Adevarului

Fratele Bradin Bis Paulis Revista Cuvantul Adevarului Feb 2012

Partenie Pera – martir penticostal din Toimos, 1927

In martie 1927, Ilie Ghelbeleu, preotul din Toimos, a chemat jandarmii din Radna sa aresteze pe participantii unei adunariri penticostale din satul sau.

Printre credinciosii arestati erau Partenie Pera si Mihai Olar din orasul Lipova. Amandoi au fost batuti cu un lant pe talpile picioarelor.

Partenie Pera nu a rezistat si a murit dupa cinci saptamani de dureri ingrozitoare, lasand in urma o vaduva si doi orfani. El a devenit primul martir penticostal roman.

Jandarmul ucigas a fost amendat cu 1000 lei si a fost promovat de la gradul de agent la cel de plutonier.

In Bihor, la nord de Arad (cele doua judete din provincia Crisana, in vestul Romaniei) penticostalismul s-a raspandit din 1927, cand Pavel Ciuci din Picleu a fost ordinat de G. Bradin.

Evanghelizarea a fost continuata in Bihor de lucratori inzestrati cu daruri spirituale ca Mihai Tarhenai din Brusturi, Mihai Urs si Ioan Urs. In Banat (S-E Romaniei) cel mai cunoscut lucrator, Alexandru Isbasa a fost convertit la penticostalism in 1927 cand a vazut vindecarea divina a lui Traian Manguta, un penticostal roman din satul Birchis.

Miscarea penticostala se raspandeste in Timisoara si in restul tarii

Miscarea penticostala romana a inceput in Timisoara in 1928. Isbasa care era un pastor in Birchis a devenit pastorul celei mai importante biserici din Timisoara, din anul 1947.

Dinca Ciolac a fost pastorul unei alte biserici penticostale din Timisoara, si era mereu credincios conducerii lui Bradin, nu ca Isbasa.

In Faget, un oras de munte din Banat, pastor era Ilie Tuda.

In Moldova de Sud si N-E Valahiei, credinta penticostala a fost propovaduita de Solomon Borlovan din 1928. Prin el Mihai Radu din Galati si Ioan Bododea, un pastor baptist din Braila, s-au convertit la penticostalism in 1928.

In Braila, un important lucrator penticostal era Leon Ioan. In Bucovina (N Romaniei) un pionier al penticostalismului era Cristian Gavrila din Balca, din 1928.

Alti lucratori mai mari erau Teodor Daniliu, Guranda din Dumbraveni, Procopie Mireuta si Dumitru Mireuta din Volovta si Vladimir Onofrei in Radauti.

Interdictia Penticostalismului in 1928

Ministrul Cultelor a repetat interdictia Penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928.

Astfel in toamna lui 1928 cam 50 de lideri penticostali s-au intalnit in casa lui G. Bradin in Paulis, ca sa-si organizeze activitatea si sa redacteze „Principiile de Credinta”.

Organizatia Penticostala a luat numele de Asociatia Religioasa “Biserica lui Dumnezeu Apostolica” cu G. Bradin ca presedinte si Mihai Olar ca secretar.

La intalnire au participat: Gh.Bradin, Mihai Olar, Alex Isbasa, Ioan Neta, G. Lela, G. Urlea, I. Bododea, Mihai Radu si altii. S-au hotarat sa publice revista penticostala “Vocea Adevarului” si sa publice alta Declaratie de credinta. Organizatia Penticostala a luat numele de Asociatia Religioasa “Biserica lui Dumnezeu Apostolica” cu G. Bradin ca presedinte si Mihai Olar ca secretar.

Revista “Vocea Adevarului” a fost publicata de Ioan Bododea in Ianuarie 1929; iar cu nr.3/1929 si-a schimbat numele in “Cuvantul Adevarului”.

Editorul revistei trebuia sa fie Ioan Bododea. Declaratia de credinta din 1924 a fost retiparita in 1928. Revista “Vocea Adevarului” a fost publicata de Ioan Bododea in Ianuarie 1929; iar cu nr.3/1929 si-a schimbat numele in “Cuvantul Adevarului”.

Deoarece nu era posibil sa obtii recunoasterea Guvernului pentru o asociatie religioasa condusa de binecunoscutii penticostali cu centrul in judetul Arad, leaganul penticostalismului roman, o strategie adecvata a fost formulata.

La o intalnire in Braila, pe 22 Februarie 1929, bisericile penticostale din S-E Moldovei si N-E Munteniei (Galati, Lascar Catargiu, Costache Negri si Brailita) s-au organizat ca Asociatia religioasa “Biserica lui Dumnezeu Apostolica”, cu Ioan Bododea presedinte si Mihai Radu secretar. Scopul era ca aceasta asociatie sa fie recunoscuta oficial si dupa aceea toate bisericile penticostale din tara sa devina membre ale acelei asociatii. Sediul central al Asociatiei trebuia sa fie in Brailita (o periferie a Brailei).

Ioan Bododea si Mihai Radu au semnat o petitie pentru o recunoastere oficiala catre Ministerul Cultelor, inregistrata cu nr. 15723/15 iunie 1929. La inceput au primit un oarecare raspuns favorabil, in ceea ce priveste Declaratia sau scurta Expunere a Principiilor Bisericii lui Dumnezeu, dar recunoasterea a fost amanata dupa perioada de testare.

In 1930-1931 autoritatile statului si-au dat seama ca noua asociatie era penticostala si au interzis-o. Penticostalii din zona Braila-Galati au contribuit la raspandirea credintei penticostale la Iasi, capitala Moldovei si in Basarabia (acum Republica Moldova).

…Vasile Gaspar, un pastor baptist din Braila a scris in 1929 o brosura impotriva penticostalilor, dar in acelasi an a devenit un predicator in bisericile penticostale

Pentru un timp au publicat in rusa si romana revista Ustishitel (Mangaietorul) pentru cititorii basarabeni Vasile Gaspar, un pastor baptist din Braila a scris in 1929 o brosura impotriva penticostalilor, dar in acelasi an a devenit un predicator in bisericile penticostale.

In 4 aprilie 1930, un bine cunoscut lucrator penticostal Stefan Moscu a fost ordonat ca misionar in sudul Moldovei. In 1930, 21 de persoane au fost botezate in raul Siret in judetul Braila. Pe 31 august 1930 Vasile Gaspar a fost ordinat ca lucrator penticostal. A lucrat in N-E Munteniei (Greceanca-Buzau) si Banat (Oravita).

Conform unui scriitor secular I. M. Popescu, Ioan Bododea a introdus un nou sistem organizatoric la baza comunitatii sau bisericii locale; apoi ca un organism religios si administrativ – filiala unind comunitatile unui judet sau din diferite judete; si in final Comitetul Executiv – ca un organ religios, administrativ si reprezentativ; un sistem care continua si astazi.

Dupa 1929, cateva Comunitati regionale ale bisericii apostolice au fost infiintate. In 1929, Eugen Bodor din Burdujeni (periferia Sucevei) – un viitor fruntas al miscarii penticostale – a fost convertit la penticostalism. Filiala Sucevei a Bisericii Apostolice pentru Bucovina si Moldova de nord a fost infiintata in frunte cu Cristian Gavrila conducatorul filialei.

Pionierii credintei penticostale din Bucovina au trecut lantul muntos Carpatilor Orientali catre estul Transilvaniei si au evanghelizat judetul Bistrita. Lucrarea a fost continuata de evanghelisti locali ca: Elisei Rus din Negrilesti, Dumitru Moldovan din Dobric si altii.

In Maramures (N Romaniei) credinta penticostala a fost raspandita inainte de 1930 de un emigrant intors din Argentina in Sighetu-Marmatiei capitala provinciei, unde o biserica adventista s-a convertit la Penticostalism.

In 1936 a fost infiintata Biserica Penticostala din Razoare.

In Transilvania penticostalismul s-a raspandit din valea Somesului in N (jud. Cluj) in Valea Jiului in S (jud. Hunedoara). Pionierii penticostali au fost: Vasile Crisan si Ioan Sima (jud. Cluj), Ioan Bododea, lucrator penticostal in Alba-Iulia, capitala istorica a provinciei, Iacob Mariuta si Iacob Padurean in Turda , resedinta jud. Turda, Nicolae Oprean in Brasov (din 1940).

In capitala provinciei Oltenia, Craiova penticostalismul a fost plantat de Tudor Macarie, dupa 1930. In 1939 a fost ordinat acolo Alexie Vamvu.

In Bucuresti intre anii 1930-1942 lucratori penticostali au fost Ioan Danciu (din1936) si din 1940 Pantelimon Cojocar.

Sursa aici:

View this document on Scribd

 

Costache Ioanid – Poezii de Craciun

Cititi alte poezii si biografia lui Coatache Ioanid aici-

sursa pozei c. Ioanid www.romaniantimes.org click pt alte poezii (layout design Photo credit www.rodiagnusdei.wordpress.com)

Din inepuizabila „materie primă” a Sfintelor Scripturi, C. Ioanid alege, potrivit structurii sale poetice – spirit predestenat pentru disecţie şi meditaţie – texte îmbibate de simbolisme şi bogate în semni­ficaţii spre a ne ofed, în final tabloul Aceluia pe care ni-L prezintă, mai întâi în detaliu: Dumnezeul-Om, Dumnezeul prieten, Dumnezeul-stâncă, îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului. Christos Domnul ne apare când în „rugul aprins” care arde sub privirile uimite ale viitorului conducător şi legiuitor Moise, fie în „susurul blând şi subţire” care revigorează sufletul descurajat al marelui profet Ilie, aflat la un moment de cotitură în istoria neamu­lui său.”

POEZII DE CRĂCIUN

DORMI, COPILE

Dormi, Copile Rege,
Domn şi rob sub Lege,
Slugă fără plată,
Prunc la piept şi Tată.

Dormi, Odraslă mică,
maica Ta Ti-e fiică.
Dormi uşor la sîn,
Roadă şi Stăpîn.

Dormi uşor, Copile troenit de zile,
Inger de departe, Preot fără moarte.

Tu vii din Lumină,eu, de jos, din tină.
Tu, din Raiul sfînt,eu, de pe pămînt.

Dormi, Copil de taină,bogat fără haină,
Păstor fără stînă,Logos în ţărînă.

Mama Iţi dă hrană,Tu îi dai coroană.
Mama-Ţi dă alin,Tu-i dai chip divin.

„Dormi, Copil Durere,Miel pentru junghere.
Eu te cresc spre cruce,Tu, spre cerul dulce.

Eu te cresc să sîngeri,Tu mă creşti spre îngeri.
Maică Ţie-s eu,Tu mi-eşti Dumnezeu!”

O, CE PRUNC ClUDAT!

O, ce Prunc, ce Prunc ciudat
s-a născut In Canaan,
într-un staul, pe-un suman !
Unii spun că-i un sărman.
Alţii spun că-i lmpărat.
Unii spun că-i un viclean.
Altii spun că-i minunat !

O, ce Prunc, ce Prunc de soare
s-a născut în Betleem,
între vite care gem !
Unii văd în El blestem.
Alţii văd în El salvare.
Unii văd un trist poem.
Alţii văd un rai în floare.

O, ce Prunc în două chipuri.Unii-l scad şi alţii-l cresc,
Unii rîd şi mulţi suspină.Unii spun că-i prea de tină.
Alţii spun că-i prea ceresc.Unii spun: prea grea doctrină.
Eu … spun numai: îl iubesc…

IN SEARA DE AJUN

A venit la mine mama
şi mi-a spus c-un zîmbet bun:
– Puiule, stai treaz, ia seama,
şi ascultă toată gama
cîntecelor de Crăciun!

Clătinînd apoi fereastra,
vîntul mi-a şoptit uşor:
– Puiule, în noaptea asta
îşi despică norii creasta
şi vin îngerii în sbor…

Iar o vrabie măruntă ciripi de pe pervaz:
– Puiule, stai treaz şi-ascultă…Ia auzi… ce oaste multă!…
Nu dormi!… Auzi? Stai treaz!…

Am răspuns la toate: Bine.Şi… am adormit in pat…
………………………..
Iar tîrziu, din zări senine,a venit Isus la mine
şi, zîmbind, m-a sărutat.

NAŞTEREA LUI ISUS

Isus se naşte ! Şi lumina
pătrunde-n sufletele noastre.
Şi steaua tainei străluceşte
deasupra celorlalte astre.
Cu magii azi ne închinăm,
şi noi, cu sufletul mergînd,
o bucurie fără seamăn
simţim în inimă şi-n gînd!

Azi patimile se răpun
de-o putere preaînaltă!
Azi omul, lumintndu-şi gîndul,
spre cer cu inima tresaltă!
Nădejdile se nasc în suflet. Credinţa tainic reînvie,
căci harul sfînt acum coboară în viaţa stearpă şi pustie.

Şi orice suflet care simte că-n el răsare-o viaţă nouă,
e ca un crin ce în petale adună stropi curaţi de rouă!
Şi orice inimă ce poartă oglinda cerului în ea,
pentru ISUS născut în iesle, azi lumineazi; ca o stea!

Se nimiceşte tot păcatul sub raza sfîntă a iubirii …
Azi, se deschide pentru suflet, spre cer, un drum al mîntuirii!
Cu haina albă a virtuţii tot omul poate să se-mbrace,
căci sfînta naştere aduce în inimi linişte şi pace!

A căzut o stea… faceti click pe „More” sa cititi mai departe alte poezii

Mai mult

In amintirea lui Ronnie Smith, profesorul crestin omoratat in Libia

Ronnie Smith si sotia Anita – poza din ziua nuntii lor, 2003. Anita si baietelul lor Hosea, 2 ani, s-au reintors din Libya in Sua deja. Ei aveau de asteptat doar cateva zile, pana la sosirea lui Ronnie Smith, ca sa sarbatoreasca nasterea Domnului cu familia si rudeniile sale. Dar, nu a fost sa fie asa. (Photo credit austin.culturemap.com)

Traducere Blogul Agnus Dei – articolul http://www.desiringgod.org/blog/posts/remembering-ronnie-smith

In data de 5 decembrie, a trecut un an de cand profesorul Ronnie Smith a fost ucis in Bengazi, Libia in timpul diminetii cand alerga pe afara.

Noi aici la Organizatia Desiring God (Dorinta dupa Dumnezeu), simtim o conectie adanca cu Ronnie deoarece calea lui Ronnie spre Libia a fost puternic influentata de mesajele lui John Piper. Stim aceasta datorita unui studiu pe care l-am realizat cu cititorii nostri cu doi ani in urma. Noi v-am intrebat ca sa recomandati predicile dumneavoastra favorite si sa ne spuneti modul in care acestea v-au influentat. Ronnie a recomandat ,,Facand Misiune Cand A Muri Este Un Castig,” si a comentat in felul acesta: ,,Prin predici ca acestea, Dumnezeu ma chemat pe mine si pe familia mea sa merg la oameni la care Evanghelia inca nu a ajuns.”

Noi ne aducem aminte si-l onoram pe Ronnie Smith pentru ca si-a dat viata pentru activitatea sa de a aduce Evanghelia celor ce n-au auzit-o inca, pentru ca el a tinut credinta, pentru ca el a aratat lumii ce ii indruma sa faca dragostea lui Christos, pe toti aceia ce-L urmeaza. Fie ca mii de altii sa-i i-a locul.

In acest video, John Piper vorbeste despre viata si moartea lui Ronnie unei multimi de studenti de facultate la Passion (Pasiune) 2014.

Invatatorul american crestin Ronnie Smith,
impuscat si omorat in Bengazi

Articol din  Christian Post and CNN Traducere Blogul Agnus Dei

Invatatorul american Ronnie Smith, care a fost impuscat si omorat joi in Bengazi, s-a bazat pe credinta sa in Isus Christos in timpul in care lucra in Libia si a decis sa se mute in acea natiune tulburata, dupa ce a ascultat la un mesaj al pastorului John Piper, potrivit rapoartelor.

,,Vreau sa ma duc unde nimeni nu poate gasi o biserica daca ar vrea sa o caute, unde nimeni nu are acces la Evanghelie,” a spus Smith, un nativ din Texas, intr-un video inainte de a se muta in Libia. Acest video a fost postat pe site-ul bisericii sale de origine, conform statiei de televiziune CNN.

Smith a servit ca diacon in biserica din care facea parte si preda chimie la Scoala Internationala din Bengazi, a fost omorat de persoane inarmate care calatoreau intr-un Jeep negru in timp ce el alerga pe afara in dimineata zilei de joi. Acesti teroristi sunt suspectati a fi militanti islamici. Smith, care avea 33 de ani, este supravietuit de sotia sa Anita si fiul sau Osea, au fost constienti de pericolul de a lucra in Libia, dar credinta lui in Dumnezeu i-a dat tarie. ,,Indiferent ce se intimpla, eu accept”, a spus membrilor bisericii in acel video, dupa cum a fost citat de canalul de stiri CBS. ,,Aceasta mie imi da pacea si eu sunt ok cu aceasta.” ,,Aceasta nu o poate lua nimeni de la mine indiferent ce se intampla” a spus Smith despre credinta lui crestina.

Photo credit CBS via Daily Mail UK

Smith a stat in Libia timp de aproximativ un an si jumatate inainte de a fi ucis. Anita si Osea sau intors in Texas, dar Smith a ramas acolo ca sa-si ajute elevii la examenul de la jumatatea perioadei.

,,Am fost crescut in biserica de cand eram copil mic”, a scris Smith in site-ul bisericii despre viata sa de crestin.

Conform relatarii lui Dave Barett, pastor la Austin Stone Community Church, cea mai mare dorinta a lui Smith a fost pentru pace si prosperitate in Libia ,,si pentru ca oamenii din Libia sa aiba bucuria ca sa-l cunoasca pe Dumnezeu prin Christos.”

Smith a fost de asemenea inspirat de misiunea lui Piper, Desiring God.

Piper a reactionat si el la auzul acestei stiri. ,,Ronnie nu este prima persoana care a murit facand ceea ce i-am incurajat sa faca. Si nu va fi ultima. Daca as fi crezut ca moartea este cel mai rau lucru care i se poate intampla cuiva, as fi fost coplesit de regret… Dar punctul principal al vietii lui Ronnie este ca exista ceva care este si mai rau decat moartea. Asa ca el a fost dispus sa-si puna la risc viata pentru a salva pe altii de la ceva ce este cu mult mai rau.”

U.S. officials are still trying to determine who is responsible for the murder of American teacher Ronnie Smith, in Libya. Smith, 33, was shot and killed while jogging down a Benghazi street.

VIDEO from CBS This Morning

Traian Dorz – Recital de 60 de Poezii

VIDEO by liviucanada

Previous Older Entries Next Newer Entries

Zilele trec…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 7,946 de alți urmăritori