Între Înălțare și Rusalii – Nicolae.Geantă

E singurul timp când biserica a fost singură. Chiar dacă-l aveau pe Petru, pe Ioan și toți ucenicii. Ori pe Maria și frații lui Isus. Hristos plecase și Duhul Sfânt nu venise. Fără Fiul, fără Duhul Său, toată galeria sfinților e o panoplie nefolositoare. Iar Dumnezeu nu e prezent! Nu știu de ce, dar o mulțime de biserici parcă au încremenit în intervalul ăsta. Cu toți preoții, pastorii sau patriarhii lor. Fără focul lui Dumnezeu, evanghelizarea e decât rutină. Rugină, vorba lui Tozer.

Nicolae Geanta Agnus DeiȘtiau că au lucrări mari de făcut: să exorcizeze, să vindece bolnavii, să experimenteze minuni (mari), să strângă șerpii de gât, să calce scorpionii, să evanghelizeze până la capul lumii, să se înmulțească… Li se poruncise doar. Dar singuri, erau iepuri! Și moi ca niște meduze! Fără Dumnezeu orice fulg e un munte…

Dumnezeu nu trimite Duhul Sfânt doar pentru a vorbi noi în limbi. Și nici măcar pentru proorocie. Ci pentru un milion de alte „lucrări”. Duhul Sfânt ne cercetează inimile, ne luminează mintea, ne convertește. Cu El vedem Biblia prin ochelarii lui Dumnezeu! Duhul Sfânt ne încălzește relațiile, ne umple de putere, ne dă curaj. Ne înalță ca pe-un smeu în bătaia vântului. Ne botează cu foc. Adevărul trebuie botezat cu foc, zicea Bonke. Iar focul vine prin credință. Duhul Sfânt declanșează treziri spirituale! Înmulțește biserica. O protejează de asediul diabolic. Îi șterge lacrimile. El e garanția răpirii! Să fiți toți acolo!

Au stăruit în rugăciune. Nu doar Petru, nu doar Toma, nu doar maica Domnului, ci toti 120… Dar n-au strigat „sânge, sânge, sânge”. Stăruința nu are tipare! Ci spontaneitate. N-are timp! Nici înfrângere! Și nici atât controverse…

Între Înălțăre și Rusalii apostolii au găsit de cuviință să aleagă alt ucenic în locul lui Iuda. Și… au ales pe Matias. Au ales ei dar nu era prezent Duhul Sfânt. Câte alegeri gresite nu facem singuri! Matias era sfânt, era unul dintre ucenicii ce stătuse lângă Domnul de la botezul lui Ioan. Dar Dumnezeu îl avea în plan pe Pavel! Pe cel ce va fi stiloul sfânt. Adevărul are nevoie de foc!

De la Rusalii până azi tot mai mulți oameni au fost și sunt botezați cu Duhul Sfânt. Inundaţi de dunamisul divin. Ritmul crește. Un lucru e cert: Isus vine în curând!

Să vă umple Duhul Sfânt de toate darurile Sale! Dar dvs să aveți și roade. Și nu uitați, darurile n-au nicio valoare dacă n-au dragoste!

Viziteaza Blogul lui Nicolae Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Nevoia de Ioani – Nicolae.Geantă

A refuzat răcoarea zidurilor din Templu şi zavera preoţilor, şi a preferat singurătatea şi dogoarea de sub tufişurile de maquis şi măslinii sălbatici. Ar fi putut să ţină cădelniţa-ntr-o mână şi tămâia în alta, dar în ziua când trebuia să-şi serbeze majoratul şi-a luat toiagul şi haina aspră din păr de cămilă, şi-a plecat înaintea Lui Dumnezeu în pustiu, lăsându-şi bătrânii părinţi pe laviţa de pe acoperişul casei, meditând. A dorit isihia din deşert. Căci Iehova, în linişte vorbeşte. Şi-a dorit să-L aibe pe Dumnezeu, în timp ce toţi ceilalţi doreau să aibă o religie. Nu ai decât ce doreşti.

Nicolae GeantaA început să predice pe malul Iordanului, fără amvon şi fără microfoane. Când condamni păcatul, se va amplifica vocea ca un tunet. A predicat dur, fără dulcegării, fără să cocoloşească vreun viciu. Cine ar primi pastor un şmirgel ca el? Şi totuşi, oamenii veneau buluc să se boteze. Ştiau că sunt necuraţi. Îi ardeau cuvintele lui, căci predicile erau de foc, nu de pus pe foc! Iar când şti că ai jucat cu satana, pui de năpârcă e un compliment. Şi noaptea ai coşmaruri.

Apostaziatii l-au declarat sfânt. Până şi crudul Irod tremura când îi asculta omiliile. Dar Irod, nu s-a pocăit. A continuat să trăiască obscur, când predicatorul îi vorbise cu claritate. De aceea a fost numit vulpe. Şiret. Hoţ. Dar hoţ care-şi fură singur căciula.

A lucrat numai 6 luni. Eficienţa nu se măsoară în ani. Apoi a văzut că n-are centimetrii suficienţi, şi s-a dat din faţa Celui ce trebuia să crească. A ştiut să se smerească fără să ceară diplomă. Ştia, vorba fratelui Pustan, că vocii nu i se face statuie. Iar glasul pe care îl auzise din cer, i-a fost suficient. Înţelesese.

A sfârşit cu capul pe-o farfurie, în timp ce alţii dădeau banchet. Oricum, viaţa se trece.

A-l măsura pe Ioan Botezătorul după percepţiile noastre, este ca şi cum a-i încerca să măsori Soarele cu liniarul, spunea Ravenhill. A fost cel mai mare om care s-a născut vreodată din femeie. Şi totuşi, e mai mic în cer decât noi! Au fost destui oameni atunci, dar toţi erau mici. Pentru slujba Sa cea mare, Hristos caută oameni mari. Fi unul dintre ei!

Avem nevoie de predicatori care să deschidă Domnului, cale în pustia lumii. De predicatori îndrăzneţi. (Nu intră aici cei ce ţipă la amvon deşi n-au mâncat miere cu lăcuste uscate!). E nevoie de creştini eficienţi. De slujitori smeriţi. De botezători şi botezaţi. De Ioani care să condamne Irozii. De voci, nu de ecouri! Dar ca să-i avem trebuie că ei să aleagă între propiul lor cap şi Capul Hristos!

Nu uitaţi: Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi!

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2013/01/nevoia-de-ioani.html

Vizitati blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Nevoia de Enohi – Nicolae.Geantă

 Enoh Enoch

Bisericile nu-s ca Dumnezeu fiidcă nu umblă cu Dumnezeu. El a venit să meargă înaintea noastră tot drumul, nu o bucată, şi nici să rămână încuiat în altare până la slujba viitoare. Când biserica nu umblă cu Dumnezeu se simte la cântare, la rugă, la predică. La pungă. La evanghelizare, la numărul de sfinţi. Din bănci, nu de pe pereţi!

Nicolae GeantaCând bisericile umblă cu Dumnezeu, mass-media nu mai face promo gratuit divorţurilor, gay-lor, băieţilor „deştepţi”, nici corupţiei, nici ştirilor de la ora 5, nici berii nu ştiu care. Dar nici preoţilor sau pastorilor îmbrăcaţi în sutană peste blana de lup. Iar tinerii, din şcoli şi licee, nu vor mai umbla cu Halloween-ul, cu droguri la ciorap şi nici cu tatuaje à la Fantastic sau toalete de lady Gaga.

Umblarea cu Dumnezeu face oameni ca Dumnezeu. Sfinţi, buni, iertători.  Ranchiuna, mândria sau judecata pastorului, vin de la stat prea mult pe Facebook. De la socialiazare (şi nu neapărat online). De la garduri. De la cafele. Dar şi manele. Nu trebuie să spui cu cine umbli, căci se vede cui îi slujeşti.

Saul a început cu Dumnezeu de mână, dar după o bucată de drum s-a smuls şi-a luat-o la goană pe miriştea poftelor, apoi a sfârşit mergând la vrăjitoare. Dima a fost un sceptic, şi după un cros cu creştinii, s-a întors cu spatele la cer. Hristos nu contabilizează doar startul, ci şi pasul după linia de sosire. Pavel nu s-a oprit după primul sprint. Nu-L apucase încă pe Domnul.

Biblia spune ca după ce a născut pe cel mai longeviv bărbat de pe planetă, Enoh a mai avut 100.000 de întâlniri cu Dumnezeu. Apoi, nu s-a mai văzut. După o umblare lungă cu Hristos nu te mai vezi tu, ci Domnul.

Umblarea cu Dumnezeu înseamnă consecvenţă. Perseverenţă. În fiecare zi avansezi. Cu fiecare pas eşti mai aproape de El. Şi, spunea Vladimir Pustan, e ca mersul pe bicicletă: când nu mai pedalezi, cazi.

Dumnezeu are nevoie de Enohi. Mai ales în aceste vremuri tulburi. Vrea să umble cu ei de mână pe pământ. Mai mult, le-a cumpărat şi bilete la business-class. Fără întoarcere!

Sursa –

Vizitati blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Nicolae Geantă – Nevoia de Enohi

VIDEO by Ben Hur

BISERICI ÎMPINSE – Nicolae.Geantă

Photo credit worldonafork.com

Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit – iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Photo Agnus Dei

Photo Agnus Dei

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.

Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

Înţepenite parcă pe trotuarul vremii, basilicile nu mai expansionează. Staţionând sub programe şablonate, ele alunecă spre cer doar din inerţie. Bătrânii împing ascendenţa cu pârghia istoriei, tinerii o frânează cu libertinismul. Pentru unii adulţi dealul e greu de urcat, pentru alţii panta e prea alunecoasă. Predicatorii strigă ca anahoreţii în deşert, dar tot ca acolo le răspunde numai isihia. Poporul nu mai traversează pustiul vieţii decât remorcat de religie. Şi mai mult, de tradiţii.

Dorim să atingem piscurile înalte nu prin căţărâre de la bază, ci prin catapultare directă sau aterizare forţată. Speriaţi că nu mai porneşte Biserica, ne străduim cu suciturile de chei în contacte, cu eforturile venite din pante omeneşti. Uităm că Hristos Domnul ne-a prevenit că jugul Său e greu de dus fără El, dar şi că Duhul Sfânt nu se-nvârte cu vieţi dezlipite de la borna divină.

Unii pot spune că maşina lui Jackson era românească. Pentru că la vale mergea foarte bine, chiar fără carburant. Dar la deal era musai s-o împingi. Alţii vor spune că era penticostală. Pentru că nu pornea decât prin punerea mâinilor. Eu însă cred că era cesaţionistă (nu credea în daruri). Pentru că deşi avea baterie, n-o folosea.

Fără duh suntem lipiţi de trupul de moarte, dar cu El în noi, învingem inerţia. Se poate. A
făcut-o Hristos. El a intrat în lumea noastră, scria Max Lucado, pentru ca noi să întrăm în lumea Lui.

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2010/11/biserici-impinse.html

Citeste blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

SIMBIOZA CREŞTINĂ – Nicolae.Geantă

p

Constructorul simbiozei, Domnul Isus e artizanul ce-a promovat unitatea creştină.Photo beholdtobecome.wordpress.com

Simbioza, spune ştiinţa, este procesul prin care două, trei sau mai multe organisme, trăiesc şi se dezvoltă în aceleaşi condiţii de mediu. Printr-o influenţă reciprocă, ele se transformă şi dobândesc proprietăţi noi.

Nicolae GeantaDe regulă existenţa izolată a unui simbiot, nu este posibilă. Prin urmare, simbioza este o convieţuire strânsă, reciproc avantajoasă. Egreta convieţuieşte cu rinocerul, lichenii sunt ciuperci şi alge unite, bacteriile aduc nitrogen rădăcinilor plantelor, anemona trăieşte împreună cu crabul, albinele cu florile, copacii de lângă lac transmit apă prin rădăcini celor din inima pădurii. O unitate în care nu pierde nimeni, nimic.

Constructorul simbiozei, Domnul Isus e artizanul ce-a promovat unitatea creştină. Adeptul omogenităţii, al coeziunii bisericii, al indivizibilităţii frăţeşti, în seara de rămas bun de la viaţa telurică, a ridicat glasul spre cer:  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, şi ei să fie una în noi…”.

Simbioza creştină nu te aude doar c-o ureche, nu te vede doar c-un ochi, nu convieţuieşte numai cu cei ce nu deranjează. Pentru că atunci, când faci ceea ce vrei, iar eu fac ceea ce vreau, nimeni nu mai dă o leţcaie pe ceea ce vrea Dumnezeu să facă.
Simbioza creştină păstrează harul în biserică. E ca o sticlă. Aruncată în mare, în valuri, în dejecţii, îşi păstrează interiorul uscat.
Simbioza creştină aplanează conflictele, iartă jignirile, rezolvă disputele. Fără ea, apar prea multe cuiburi de viespi.

Simbioza creştină e ca acul cu aţa. Numai împreună pot face o lucrare trainică; despărţite ele nu-s decât un ţepuş, sau un fir moale. (Acum înţeleg de ce unii fraţi înţeapă bine!).
Simbioza creştină e ca apa: potoleşte setea, udă gâtlejul, umezeşte buzele, întăreşte inima, ajută la creştere. Însă la ce e bună apa, dacă nu poţi s-o bei?

Simbioza creştină nu-i competiţie. Ea este Hur care sprijineşte mâinile lui Moise în liga rugăciunii neîncetate. Ea nu aduce noduri în stomac, ci declanşează un taifun de bucurie, ce mă face să zâmbesc „ca şi cum aş fi câştigat la Loterie fără să cumpăr bilet” (Max Lucado). Fără ea, oamenii devin trişti.

Tristeţea lor este legată de dragoste; „nu poţi întrista pe cineva care nu te iubeşte” (Lester Troyer). Nu putem ascunde nici faptul că diavolul ar sta degeaba. Şi el vrea, o simbioză a sa: unirea la rău! O simbioză delabrată, fals radicală, partizană, în care actorii înşelaţi uită complet de interesul comun al bisericii. Aşa înţelegem de ce, deşi e arhicunoscută cărarea, în simbioza adunărilor creştine, unii umblă cu încredere iar alţii se-mpiedică cu atâta regularitate! Aceştia din urmă pot fi mântuiţi ca prin foc, dar ne temem că vor fi vreodată spirituali.

SURSA – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2011/01/simbioza-crestina.html

Citeşte blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

Toţi, dar împreună? Nicolae.Geantă

Biserica primară a reuşit încolţită să câştige lupta. În răcoarea catacombelor, unitatea a ţinut loc de agent termic. În dărnicie, sărăcia a devenit belşug. A doua cămaşă a primit-o cel dezbrăcat. În camera de sus, toţi împreună, au primit Duhul Sfânt, ne spune medicul Luca. Toţi, o inimă şi-un suflet, au schimbat lumea. Astăzi, lumea a schimbat Biserica. Ekklesia contemporană nu mai slujeşte nici toată, nici împreună.

Nicolae GeantaNu contează să fim toţi, dacă nu suntem împreună. Căci nu putem avea părtăşie cu cei ce numai ne întind mâna, dar inima le stă ghem de invidie. Nici cu cei ce vin zâmbind către noi, dar umbra lor stă cu parul ridicat, pregătit să ne altoiască. Nu înseamnă împreună atunci când biserica e plină, dar jumătate nu sunt de acord cu programul, cu liturghia, cu predica. Nici când unii fraţii stau jos la Masa Domnului, iar alţii în picioare împart pâinea şi vinul. Nici când bătrânii ucid tinerii cu topoare dogmatice, cu picătura chinezească din stereotipuri, nici când tinerii sfidează pe cei cu perii albi, încercând să amestece biserica cu lumea.

<em>”Vrem o trezire autentică, dar mulţi ne vorbim de rău unii pe alţii. Vrem putere în evanghelizare, dar dacă mergem la altă biserică sau în alt judeţ, trebuie să cerem voie de la mai marii locali. Vrem continuitate în lucrarea Duhului Sfânt, dar din patru în patru ani, ne împărţim în tabere şi ne luptăm cu armele firii pământeşti, în numele democraţiei, cu cineva să fie numărul 1, într-o structură din ce în ce mai puţin relevantă pentru noile generaţii. Votăm Mărturisirea de Credinţă, adevărul Scripturii. Ca şi cum Adevărul se votează, nu se proclamă. În loc să fi stat o zi, două, nouă, în rugăciune, părtăşie şi Cuvânt, am votat şi majoritatea a învins! Ca şi cum ceea ce mărturiseau ceilalţi, din aceeaşi Scriptură şi călăuziţi de acelaşi Duh, era neadevăr”, scria fratele Virgil Achihai, preşedintele Creştinilor după Evanghelie.

Inimile nu mai sunt pline de compasiune pentru cei ce-au căzut, şi nu-i mai aşteptăm răbdători pe cei ce vin din urmă. Relaţiile nu înfloresc pentru că cei vinovaţi nu sunt pedepsiţi, ci pentru că cei nevinovaţi nu sunt plini de îndurare. Azi, printre fraţi, nu e nevoie ca cineva să sufere de lepră ca să fie pus în carantină.

Putem fi toţi în biserici, dar neîmpreună vom scurtcircuita energia Duhului Sfânt. Avem eşecuri pentru că nu suntem toţi laolaltă în cuget. Am ridicat garduri între noi, evangheliştii, baptişii, penticostalii, tudoriştii, ortodocşii, catolicii, ostaşii… Nici în biserici nu suntem unul pentru altul 100%. Ne-am divizat, în caste, în simpatizanţi, în tabere… Iar diavolul ne roade fericit.

Şi Iuda a fost între ucenici, dar nu era împeună cu ei.

Citeste-l pe Nicolae Geanta aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com

 

De pe baltă la altar. Apoi pe cruce! Nicolae.Geantă

Nici nu s-au disipat toate rotocoalele din benedicțiunea Tomei: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, că Petru a luat echipa de workship și-a plecat pe baltă. A lăsat cerul baltă și s-a-ntors la vechile obiceiuri. „Nu mai avea o direcție” spune Waren Wersbie. Când pierzi ținta din ochi oriunde ai merge tot greșit te duci. Prea mulți debusolați spun că viața merge înainte chiar mergând ei înapoi. Dar Hristos nu onorează îndărătul.

Nicolae GeantaDecizia pripită a lui Petru a fost un motto și pentru alți șase ucenici. E tragic să influențezi negativ. Și mult mai periculos să te iei după călăuze oarbe. Pe baltă s-au trudit toată noaptea și n-au prins nimic. În întuneric totdeauna e zădărcicie pentru orice efort omenesc! Mă tem că multe biserici se zbat aici! Cu putere omenească și fără picătură de Duh Sfânt.

În noapte, Petru nu-L căuta pe Hristos. Nici o rugăciune nu făcuse. Paradoxal, Domnul îl cauta pe baltă pe Chifa! Ucenicul nu vorbise cu El nici la mormânt, nici în seara Învierii în odaia de sus, nici în ziua Tomei. Acum, în zorii zilei Isus vine special la Petru, care nici nu-L mai recunoaște! În noaptea deznădejdii întotdeauna ni se pare că Dumnezeu nu se vede clar. Problema nu e lipsa prezenței Sale, nici a întunericul creeat, ci a ochiilor noștrii. Domnul așteaptă pe țărmuri cu pește, cu pâine și foc! Cu El nu rămâi niciodată flămând! Nici rece!

Când Hristos apare pe scenă, lumina începe să strălucească. Falimentul dispare. Instruiți de pe mal, ucenicii prind o mare mulţime de peşti! Munca de numai câteva minute sub controlul lui Cristos, va realiza mult mai multe decât o noapte întreagă de eforturi fireşti!

Bărcile vin pline cu 153 de pești mari! În biserici noi nu știm adevarații membrii dar Isus își cunoaște exact fiecare ucenic! De fapt de aceea  a venit Domnul după Petru la Marea Galileei. Să-l refacă ucenic! La foc s-a lepădat, la foc s-a reabilitat. Restaurarea cu Dumnezeu nu începe decât din locul unde te-ai îndepărtat de El! Public s-a lepădat, public s-a reabilitat. Mărturia creștinului nu poate sta sub obroc… De trei ori s-a lepădat, de trei ori s-a reabilitat! Fiecare cădere are ridicarea ei!

„Agapaio Mi Petru?” (Mă iubești tu încât ești gata să te jertfești?). „Doamne Tu ști că eu fileo Ti!” (Te iubesc ca pe-un prieten). Întrebarea se repetă de trei ori. Lui Hristos nu-i faci declarații în pripă! Și a treia oară Petru strigă: „Doamne, Tu pe toate le ști! Nu sunt în stare să te iubesc nici cu fileo, dar cu agape! Iartă-mă, altfel voi muri pierzând vremea pe baltă!”

După întâlnirea cu Hristos, Simon devine Chifa! În toate scrierile el se mai numește Simon (nisip), dar Domnul îl numește Chifa (stâncă) E primul ucenic ce vorbește cu patos la Rusalii! E primul ucenic ce face minuni!  E primul ucenic ce duce Evanghelia la Neamuri! E primul ucenic ce stă în închisoare pentru Hristos! E primul ucenic eliberat din lanțuri de îngeri! E primul lider al Bisericii din Ierusalim! Și totuși, într-o dimineață, de frica prigoanei lui Nero, Petru fuge din Roma! Și urcând pe via Apia se întâlnește iarăși cu Hristos! „Qvo vadis Domine?”. „Înapoi la Roma, Petru, să mă răstignesc a doua oară!”. „Nu mai e nevoie!”. Și Petru s-a întors în arenă. Păstorul nu trebuie să-și părăsească turma la greu!

Revenit între prigoniți, Petru nu doar că a ridicat moralul creștinilor, dar a suferit moarte de cruce! A fost martirizat, dar nu a dorit să fie deopotrivă cu Isus Hristos, ci s-a crucificat cu capul în jos!

Păstori în biserici mulți am vrea să fim! Dă bine! Pescari de oameni sunt câțiva, dar martiri cine se înscrie?

Publicat de Nicolae Geantă  AICI cu continuare aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2014/05/de-pe-balta-la-altar-apoi-pe-cruce-1.html

Citeste blogul lui Nicolae Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

 

Independența României și Google Chrome – Nicolae.Geantă

Nicolae GeantaProfesor/Diriginte Nicolae Geantă Clasa XII C Promoția 2014-2015

„Ce înseamnă Independența României?”, am întrebat grupuri de liceeni cu care m-am întâlnit pe 9 și 10 mai. Cei mai mulți au răspuns ca melcii. Prin tăcere. Surpriză pentru mine și un reprezentant al Prefecturii Prahova, expert în probleme ale Uniunii Europene. Alții, mi-au demonstrat că uneori curajul fără logică e curată prostie.

„E făcută de Mircea cel Bătrân” a spart gheața unul brunet. „Când a devenit liberă, ălea cu Ceaușescu”, a sărit să-l ajute imediat un flăcău cu blugii rupâi în genunchi. „Ni s-a oferit libertatea de-a face ce vrem”, a completat o durdulie de-a noua, „dar să nu călcăm legea” a completat. „Fiecare are dreptul la opinie”, „să ai dreptul de vot”, „fiecare răspunde pentru faptele sale”, „faci aproape orice vrei”, „România e țara tuturor posibilităților”, sunt răspunsuri care arată ce simt și gândesc generația emoticon. „Nu mai e legată de nimeni”, a declarat o adolescentă, „e dreptul de-a călători în alte țări”, a sărit un puștan oacheș, „când Țara Românească s-a unit cu Transilvania și Moldova”, a încercat să surprindă fiul unui polițai. Și-a reușit! „E ziua când s-a făcut granița”, zise un prichindel, „ba la 9 mai am scăpat de turci” a răspuns o fetișcană cu părul în ochi, după ce politicos a ridicat mâna. „Intrați pe Google și da-ți acolo. N-are cum să nu scrie”, mi-a sugerat un dependent al tastelor și touch-screen-unilor.

Photo credit

Photo credit www.apologeticum.ro

În 1877, tinerii, băieți sau fete, au venit la București, să se înroleze voluntar în războiul de Independență. Și-au părăsit casa părintească, au sfidat rugăciunile moșilor lor care-i opreau și-au sfârșit ciuruiți de schije prin tranșeele de la Smârdan, Grivița, Plevna. Pentru ca pământul ăsta dintre Carpați și Dunăre să fie liber până la Marea Neagră. Pentru ca Europa să știe, că aici, la gurile Dunării eram noi. Și că niciodată nu fusesem plecați.

Azi, auzim românii cum ignoră România. Cum majoritatea o vorbesc de rău. În țară, în afara ei. Unii o fură, alții o mint. Unora le e rușine că s-au născut aici. Alții vorbesc ca despre o plagă. Tinerii, bătrânii, ba chiar și pruncii o critică. Dau cu ea de pământ… Românismul e diluat. Ori cvasidispărut. Iar țara, e-a nimănui, deși aparțime tuturor. Ne pasă?

În seara votării Independenței, în Guvernul României, Mihail Kogălniceanu spunea: „Ce să facem, să stăm ca morții?, nu domnilor, căci morților nimic și nimeni nu le mai poate ajuta”!

„Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru ea”, a sugerat JF Kennedy americanilor într-o zi, văzându-i bosumflați. E valabil și pentru țara noastră. Azi, aici.

Avem țara pe care ne-am creat-o. România e imaginea noastră. România sunt eu, și ești tu. Cum ar arăta România, dacă toți românii ar fi ca tine?

„Avem țara pentru care ne-am rugat”, spune Vladimir Pustan. Apropos cine începe?

Am scris azi, deoarece Independența României votată pe 9 mai a devenit oficială pe 10 mai, după semnarea declarației de către regele Carol I.

Publicat de Nicolae GEANTĂ în 2011 aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2015/05/infrangerea-face-si-eroi-de.html

Citeste blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Generaţia decreţeilor – Nicolae.Geantă

Fac parte din generaţia decreţeilor. A unora veniţi pe lume nedoriţi de părinţi. A celor care nu vedeau portocalele decât de Revelion, iar bananele lor erau totdeauna lipsă. Sau verzi. Ciocolata, apărea ca geniile. Era fie chinezească, fie cu margarină de se lipea de cerul gurii. Sunt din generaţia celor ce dormeau în rând la 6 dimineaţa, cu tichetul de pâine în punga de-un leu. A celor ce-au încasat şuturi de la cei cu şapcă comunistă, lunea, la rând la mălai, a copiilor crescuţi fără desene animate, fără curent electric după ora 22, fără apă caldă la robinet. Şi cu calorifere pe post de frigidere. Sunt din generaţia de sacrificiu, ce-a pătimit.Nicolae GeantaA venit apoi Revoluţia, şi generaţia mea a avut parte de toate: rele, bune, nebune… Veniţi în lume nedoriţi, trăind copilăria lipsiţi şi oropsiţi, nu şi-a mai dorit copii. A îmbrăţişat filosofia lui “decât să n-am cu ce să-l cresc, mai bine nu-l fac”. De parcă africanii au cu ce să crească pruncii. Şi au câte 6-7 per femeie. Dar cu banii lor puţini, ei cumpără pâine, nu anticoncepţionale!Paradoxal, cea mai numeroasă generaţie a tuturor timpurilor din România (peste 500.000 copii/an), a dat naştere la copiii de 4-5 ori mai puţin!!! Am ajuns să fim generaţia cu cea mai scăzută fecunditate din istoria ţării: 1,2 copii/femeie (2010) – penultimii din Europa! Noi, românii, care în 1910 eram primii! (cu 5,4 copii/femeie). Nu mai avem aceeaşi zestre genetică, acelaşi AND ca moşii noştrii? Am devenit sterili?Am ajuns, azi, decât 19 milioane, conform Institului Naţional de Statistică. Mai puţin cu 21 % decât în ’89. Câteva milioane sunt rătăciţi în diaspora, iar peste 10 milioane avortaţi oficial. De fapt 23 de milioane de români au murit în spanga chiuretajului, în ultimii 60 de ani în România, conform analizelor d-lui V. Gheţău, demograful şef al ţării.Tinerii de azi, segmentul mic de copii născuţi anual după ’89 (125-130.000/an), au devenit problema fundamentală a României!

Reducându-se numărul de elevi, au început să se închidă şcolile, să se comaseze. Iar abandonul şcolar, analfabetismul a început să urce-n procente. Cu elevi din ce în ce mai puţin s-a redus bazinul de selecţie al liceelor. Şi, au scăzut standardele. Dacă ieri, admiterea era cu 9,00, azi a ajuns la 5,00. Sau, de 3 ani încoace, la 2,00 ori la 1,00! Când cobori standardele la 3,00, elevul de nota 9,00 coboară şi el ştacheta (la 5,00). Iar profesorul lasă garda jos, jos de tot. Prin urmare absolvenţii sunt din ce în ce mai slabi pregătiţi. Liceenii, slabi de azi, vor fi studenţiii şi profesioniştii de mâine: cei care vor opera (uitând foarfecele în burta pacienţilor!), vor face legi, vor pilota avioane (sperăm nu prin blocuri!), vor proiecta clădiri, vor pune creionul în mâna nepoţilor noştrii! Cu profesionişti slabi, ce performanţă să faci? Ce Românie să creşti?

Fiind un segment de 4 ori mai mic decât părinţii lor, ei nu vor putea asigura decât 25 % din totalul forţei de muncă. Şi dacă noi, de 4 ori mai mulţi, ne străduim să-i creştem în condiţii optime şi abia reuşim să ne ţinem pensionarii, cum vor reuşi ei, de 4 ori mai puţin, să-şi crească pruncii, cum vor reuşi să ne-ntreţină pe noi? Contrabalansarea nu va putea fi decât prin imigranţii din lumea nedezvoltată. Tot săraci, tot fără valori…

Patimile generaţiei noastre încep să se contabilizeze: o Românie îmbătrânită, fără gravide, fără scrâşnet de prunci, fără şcoli pline. O Românie care a ucis în pântece un nou Hagi, o Nadia, un Eminescu, Brâncuşi sau Wurmbrand.

Dacă nu ne vom opri acum, vom fi o Românie unde bătrânii vor aştepta cu nasul lipit de geam, singurul copil, plecat şi-acela undeva departe. O Românie care va fi călcată de imigranţi: de negri, de chinezi, de musulmani! O Românie unde creştinismul va începe să fie pus la colţ, unde bisericile vor fi înlocuite ca-n Anglia şi Franţa, cu temple şi moschei. Iar Dumnezeu va fi greu de găsit.

Şi toate astea, fiindcă “generaţia patimilor” a ales să nu-I urmeze sfatul perpetuării speciei: „creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”. Dar, şi cerul…

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2012/02/generatia-patimilor.html

Citeste blogul lui Nicolae Geanta aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

Iertat, dar uitat? Nicolae.Geantă

…asa cum noi iertam gresitilor nostri. Photo credit lindasbiblestudy.wordpress.com

După ce și-a agățat trolerul cu poveri de Crucea lui Hristos și a udat mocheta de lacrimi, i-am spus unei tinere că Dumnezeu i-a primit confesiunea și e iertată de staționările pe scaunul batjocoritorilor. Acolo. În genunchi. Instantaneu. Numai că, nici familia ei, nici comitetul n-au acceptat nici pe fată, nici teologia mea! „E prea lejeră”. Prin urmare ea… a plecat din acea biserică.

Nicolae GeantaCeea ce uităm noi, cotidienii celor ce fac gafe, e că Hristos iartă când îți ceri iertare. Nu stă să analizeze gravitatea. Să pună la colț inculpații. Să le facă murdăria știre can-can, apoi să-i disciplineze câteva luni. (O femeie care avea vedenii cu Hristos la rugăciune și nu era crezută de preot, a fost sfătuită să-L întrebe pe Domnul „ce păcate a făcut el săptămâna trecută”. Și Isus i-a spus: „Nu-mi mai aduc aminte!”). Când iartă, Dumnezeu uită!

Iertarea este un proces continuu. Nu ierti numai odată pe an sau sâmbăta seara înainte de Masa Domnului. Nu ierţi numai două ore înainte de Paşti sau în Ajunul Crăciunului. Nu ierţi numai când cineva îşi cere scuze. Ci trebuie să ierţi ori de câte ori aproapele greşeşte. Fie că e politician, hoţ, interlop sau frate de biserică. Trebuie iertat. Altfel, versetul 15 din Matei 7 ne acuză. „Dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă”.

Iertarea înseamnă să vezi lumina Lui Dumnezeu în toţi oamenii indiferent de comportamentul lor.

Iertarea înseamnă să nu-ţi mai zgândări vechile răni. Sigur ar putea să sângereze.

Când ierţi uită. „Nu zice te-am iertat, dar te am undeva la ficat”, ne-nvaţă Beni Fărăgău.

Iertarea este ceva ce doreşte toată lumea să primească. Însă câţi suntem gata s-o oferim? Iertarea este o putere vindecătoare. Noi suntem singurii responsabili pentru propia noastră fericire. „Iubiţi-vă vrăjmaşii, voi vi i-aţi făcut”, ne sfătuiește mai mereu Vladimir Pustan. Iertaţi-vă aproapele, faceţi primul pas spre iertarea dvs, îndrăznesc să spun eu. Incapacitatea de a ierta este reţeta suferinţei.

Nu e niciodată prea devreme pentru a ierta. Dar nici prea târziu să oferi clemență… Căci, în sensul cel mai profund, spune Gerald Jampolsky, „iertarea înseamnă să te ierţi pe tine însuţi”.

E cineva pe care nu l-ai iertat? „Lasă-ţi darul de jertfă la altar şi du-te de te împacă cu el”. Altfel, Dumnezeu nu se bucură de slujire. Și asta nu e inventia mea. Ci porunca Domnului!

Iartă, că şi tu ai fost iertat!

Doamne iartă-ne şi pentru că nu ştim să iertăm! (Dar dacă nu vrem, e … altceva).

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2015/04/iertat-dar-uitat-de-nicolae-geanta.html

Citeste blogul lui Nicolae Geanta aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Roaba de pietre – Nicolae.Geantă

Leo Tolstoy Photo credit http://www.extremista.com.ar

Lev Tolstoi povesteşte că un bătrân pelerin a întâlnit în drumul său un şantier în lucru. Trecând pe lângă un bărbat care împingea o roabă de pietre, pelerinul a întrebat: „Ce faci frate?”. „Dar tu nu vezi?”, răspunde omul ştergându-şi sudoarea. „Împing această blestemată roabă de pietre”. Plecând mai departe, bătrânul dădu peste alt om împingând o roabă cu pietre. „Ce faci frate?”. „Nu vezi, îmi câştig pâinea cu trudă”, spuse muncitorul trăgându-şi puţin sufletul. Peste alţi câţiva metrii,bătrânul întâlni al treilea om ce împingea o roabă cu pietre. „Ce faci frate?”. „Nu vezi? Zidesc sfânta biserică a lui Dumnezeu!”.

Nicolae GeantaMă gândesc că nu slujirea lui Dumnezeu, nu truda în câmpul Evangheliei e problema de zi cu zi a creștinismului, ci noi, slujitorii. Atitudinea noastră. Noi prefacem slujba Sfântului într-o corvoadă. De fapt lipsa pasiunii, lipsa scopului, ne aduce sudoare pe frunte în loc de răcoarea bucuriei în inimi.
Prin urmare, deşi ne chinuim să lucrăm, ne vedem pe noi, nu construcţia bisericii.

Cei ce se văd pe ei vin la biserică din obligație. Fac „binele” de gura celorlalți. Iar viața lor creștină e un blestem. E silă, greață. Sunt măcinați de o singură dorință: evadarea. Cei ce se văd pe ei slujesc bisericii pentru recompense. Iar viața lor creștină e o povară. Un chin. O sarcină istovitoare. Sufletul lor e continuu obosit. Și unii și alții se trudesc, dar nu zidesc…

Numai cine vede în „roaba de pietre” lucrarea lui Dumnezeu zidește (și nu ostenește). El poate muta munții. Cu Dumnezeu orice munte e ca un fulg. Fără El, orice fulg un munte!

Binecuvântaţi să fie toţi cei ce zidesc Biserica sfântă lui Hristos! Dvs să nu puneţi doar o cărămidă, ci căraţi mai departe cu roaba!

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2012/12/roaba-de-pietre.html

Citeste blogul lui Nicolae Geanta aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com

Talk-show cu Dumnezeu – Nicolae.Geantă

Photo credit

“Rugaţi-vă tot timpul” (Luca 21:36)

Nicolae GeantaRugăciunea este un imperativ pentru viața de credință. Nu un like doar atunci când îți place. Și nici atât numai când apele-ti-sunt tulburi. Nu-i simplu sfat camaradesc, ci o poruncă! Divină. Faptul că ne rugăm, demonstrăm că Dumnezeu e o fiinţă reală: putem vorbi cu El. Creatorul nu doreşte ca rugăciunea noastră să fie ultima alternativă, ci prima opţiune. Ea trebuie să fie volanul, nu roata de rezervă! “Neglijarea rugăciunii este o obrăznicie”, scria Ravenhill. Prin lipsa ei spunem că avem încredere în fire.

Rugăciunea e talk-show cu Dumnezeu. E dialog, nu monolog! Cum am putea vorbi cu El fără să deschidem gura? Și cum ar putea să ne răspundă dacă nu-i vorbim? Personal în ultima vreme am experimentat ce zicea Kierkegaard: „Înainte credeam că la rugăciune vorbesc eu, apoi am învățat că El îmi vorbește!”

Rugăciunea înseamnă „a-L lăsa pe Dumnezeu înăuntru”, zice dr. O. Hollesby. E efectul ciocănitului lui Hristos la inimile nostre. Apoi, cu Domnul în mine pot sări peste orice zid!

Rugăciunea e respirația sufletului. Și aerul ăsta trebuie primenit cât mai des… Fără ea ne sufocăm spiritual. Lipsa rugii face din biserici camere de gazare!

Rugaciunea e personală. Se exclud imitațiile, rugile scrise, cărțile de rugăciuni. Cine le folosește e ca și cum ar cumpăra mâncare gata mestecată. N-am văzut prin magazine așa ceva. Căci nici un stomac n-ar digera. Orice creier ar refuza-o. Iar sufletul nostru e mai important decât stomacul…

Rugăciunea e agonie spirituală, travaliu sufletesc, îmi spunea Daniel Grigoriciuc, directorul RVE Suceava. „De ce creștinismul o tratează superficial?” Rugăciunea nu e pierdere de timp! Nerugătorii, superficialii, nu vor putea înălţa niciodată zmeul curajului, nu vor împrospăta harul, nu vor rupe lanţurile neputinţei… Şi, niciodată – ca să-l parafrazez pe renumitul evanghelist Leonard Ravenhill – nu vor fi candidaţi la cununa de martir!

Vărsați-vă nu doar „lacrimile înaintea Domnului” (Psalm 62:8)! Ci și rugăciunile („Rugaţi-vă neîncetat” / 1 Tesaloniceni 5:17)!… Rugăciunea ridică bisericile. Lipsa ei le coboară

Sursa – http://www.ciresarii.ro/index.php/talk-show-cu-dumnezeu-nicolae-geanta/

Citeste blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com

Schiloadă iubirea trecea – Nicolae.Geantă

„Tu, ai nevoie de dragoste” Photo credit drumuricatretine.wordpress.com

Despre iubire se vorbește cu o unanimitate aproape suspectă. Toți cred că o posedă. Ori că ea îi posedă. Toți o trec cu acribie pascaliană în declarația de avere. Toți o înalță ca pe-un steag. Numai că, vorba lui Moliere, toți oamenii se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc…

Nicolae GeantaSă iubești doar când ești adulat e un troc negustoresc. E ceva de fifty-fifty. De la Adam și Eva și până azi, toți oamenii iubesc pe cei care-i iubesc. Dar, să-l îmbrățișezi cu mâinile legate ori rupte, pe cel ce te cotonogește, e divin, e har dumnezeiesc. E una din ironiile învățate de la Hristos Isus: să iubești pe cel ce ți s-a declarat potrivnic, pe căpcăun. Pe nemeritabil.

Deși a fost ciuruită de harpoanele inchizatorilor, Biserica nu a pus niciodată în taler dacă să mai iubească ori ba, chiar pe cei care-i schimonosesc frumusețea! Ea nu doar a vorbit despre iubire, ci a arătat-o! A trăit-o. Așa cum Capul ei, Isus Hristos, și-a arătat palmele la Golgota. Pironite!

Biserica e obligată să iubească. Numai așa zgura urii va cădea de pe suflete pe caldarâmul înmuiat în lacrimi. De 2000 de ani creștinii nu știu face altceva decât să întindă brațele, să-și deschidă palmele. Și buzunarul. Oriunde, oricui. Și totuși, diavolul și locotenenții săi (vai, ce numeroși!) sunt specialiști în rupt degete, spart capete și umflat ochii de plâns. Însă, oricât ar sfredeli-o răul și răii, Iubirea nu e ucisă. Schiloadă ea trece mai departe…

Am întâlnit pe orbita slujirii creștine o mulțime de torționari ai iubirii. De la vagabonzi ce-au dat cu spray paralizant bunului simț, moralei și divinității, până la fețe bisericești bine înfipte în mămăliga religiei. Durerea e cu atât mai mare atunci când „frații” sunt gata să-ți dea cu ciocanul peste degete chiar în momentul în care le desenezi o inimă!

Ah, uitasem să vă zic: iubirea cu mâini rupte are totdeauna aripi! Și cu aripile, spunea fratele Vladimir, nu se ridică niciodată de jos o piatră. Iubiți, dar fără să ucideți!

Sursa – http://www.ciresarii.ro/index.php/schiloada-iubirea-trecea-nicolae-geanta/

Citeste Blogul lui Nicolae Geanta aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com

Vezi si –

Nicolae Geanta – Tablouri de la mormantul gol (19 Aprilie, 2015)

 

TEXT Marcu 16:5-7

5 Au* intrat în mormânt, au văzut pe un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb, şi s-au înspăimântat.
6 El* le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. A înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.
7 Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum* v-a spus.”

Din nefericire, o multime de biserici si de oameni, astazi, inca Il mai  tin pe Domnul, fie rastignit, fie in mormant. Dar, locul lui e viu si avem un Dumnezeu viu si biserica a rezistat pentru Dumnezeul asta viu, pentru ca, daca Hristos n-a inviat, credinta noastra este zadarnica, spune Pavel. Au rezistat, au fost martiri, au fost atatia oameni care au demonstrat si cu viata lor ca Hristos traieste. Dar, Dumnezeu ne arata la fiecare pas ca ii pasa de noi. Il intreaba pe George McDowell cineva: De ce nu puteti infirma crestinismul, d-le pastor? A spus: Pentru ca eu nu pot sa infirm invierea. Pentru ca invierea e adevarata si Isus Hristos e viu si de aceea, inca din ziua invierii si pana astazi, o gramada de prostii s-au vorbit impotriva invierii. O gramada de teorii, o gramada de speculatii, dar nimeni nu poate sa-L tina pe Isusl nostru viu. Daca nu L-a tinut mormantul, daca nu L-a tinut o piatra uriasa, daca n-a putut sa-L tina marii preoti, daca n-a putut sa-L tina inchis romanii, daca n-a putut sa-L tina ateismul, comunismul, nimeni nu poate sa-L tina pe Dumnezeu. Ca, acolo unde este El prezent, nu numai ca trece prin usa, acolo unde este El prezent, trece prin aparate, prin cancer si-i multumim pentru asta.

Ma gandeam cum, dis de dimineata, ca dragostea te scoala cu noaptea in cap, femeile au alergat inspre mormant. Si pe drum, ele isi puneau problema: cine o sa ne dea piatra la o parte? Si, cine le-a dat-o? Dumnezeu! Dar, de ce a dat Dumnezeu piatra la o parte? Si unii vin si spun: pai, ca sa iasa din mormant. El nu avea nevoie, ca iesea prin stanci. A dat piatra la o parte, ca femeile sa vada dovada invierii. A dat piatra la o parte, ca ucenicii, ca romanii, ca eu si dumneata, sa vedem acolo inauntru, ca mormantul este gol. Si cu asta ne laudam noi, cel mai scump lucru din lume. Nu exista la ora actuala nici un lucru sa echivaleze in valuta forta, ce vreti, cu mormantul lui Hristos. (Din primele 5 min. mai sunt aprox 17 min din mesaj)

VIDEO by Fiti Oameni

Tu să nu devii necredincios de Nicolae.Geantă

Toma Photo credit www.sermoncentral.com

Pescar. Galileean. Erudit. Profund în gândire. Ales printre cei doisprezece. A renunțat la tot ca să asculte chemarea.

Nicolae GeantaA văzut cum Hristos a mers pe ape în beznă, a coborât pâine din cer, a vindecat lepra și a alungat o legiune de draci printr-o ridicătură de sprânceană. A simțit lacrimile Tâmplarului la Florii, sudoarea ca de sânge din Ghetsimani și sângele siroaie prelins pe Crucea Golgotei. L-a durut fiecare piron bătut în palmele Lui.

L-a văzut pe Mesia ridicând un mort din raclă, o fetiță plecată în lumea de dincolo și unul chiar din pântecele cimitirului. Știa Scriptura. O împlinea. Credea în nemurirea sufletului. Și totuși: a devenit necredincios!

Zece perechi de ochi i-au spus că a înviat Domnul în trup. Bașca femeile ce mărturiseau că s-a-ntâlnit cu El în grădina mormântului. Dar el, ca un catâr a rămas! Patru de „nu” a ridicat. Câte unul pentru fiecare punct cardinal. Câte unul pentru fiecare direcție a Crucii. „Doar ce cred eu e corect, iar voi n-aveți destule dovezi în ce susțineți”. Era „scepticos”. Dar și-un cercetător serios. Era analitic. Cu viața, cu învierea, cu mântuirea nu-i de glumit.

Îndoiala nu-i tot una cu necredința. Ea nu e opusul ei, n-o anulează. Îndoiala nu crede dacă nu vede, necredința nu crede că nu vrea să creadă. „Dacă nu ai îndoieli și nu ai frământari în minte niciodată, fie că te amăgești singur, fie că dormi”, spunea Bruckner.

7 zile a fiert în suc propriu. „Dacă m-am înșelat? Dacă nu a fost El? Dacă ucenicii au dreptate”. 7 zile în care ceilalți cântau, băteau din palme, erau bucuroși, extaziați. Și aveau pace. 7 zile de singurătate, de retragere în carapace. Devenise insuportabil… Nu se poate credință individuală! E comunitară, obștească. „Unde sunt doi sau trei, sunt și Eu…”.

Fără un Dumnezeu viu viața își continuă calvarul. Nesiguranță. Tristețe. Opacitate. Frică. Uși încuiate. Debusolare. Cu biserici închise viața bate pasul pe loc.

A șaptea zi de părtășie. Ei schimbați, el mototolit. Camera de sus, unde Isus cinase cu ei în seara aceea. „O, de-ar fi aici!”. „Tomo, vino să-ți pui degetul în coastă! Tu să nu devii necredincios!”. „Vai, dar nu se poate! Chiar e prezent! De unde știe ce-am spus eu zilele trecute? Asta înseamnă că e viu! Domnul meu și Dumnezeul meu!”. E declarația de boltă a Tomei, a ucenicilor, a Bisericii. Mulți vrem să fie Domn, dar Dumnezeu?

Toma n-a mai pus degetul în coastă. Nici semnul cuielor nu-i mai trebuia. Hristos a înviat cu adevărat! Nu numai din mormântul Ierusalimului, ci și în viața lui! Hristos are semne nu pentru El, ci pentru îndoiala noastră.

Din ziua aceea nu a mai lipsit niciodată de la biserică. Mai târziu și-a cumpărat bilet de India. Dar numai dus. A trecut pe la parți, pe la perși. Le-a vorbit de credință. Și de îndoială. 40 de ani de misiune. Apoi a sfârșit ucis de împăratul Semedeu (anul 72 dH, zice tradiția). Îi convertise soția, pruncii. A murit în Malabar, ucis de-o suliță în coastă. Strâpuns tocmai de dovada pe care o ceruse lui Dumnezeu!

De 2000 de ani biserica îl numește necredincios. Deși el s-a îndoit o singură dată. Azi, Toma are cu el un dosar uriaș de dovezi: „Doamne, cine e necredinciosul, eu sau ei? Căci de 2000 de ani ei tot se îndoiesc de Tine!”. Ne îndoim de atâtea în viață, avem negări, avem crică. Falimentăm adeseori. Dar, n-avem îndoieli câtă dragoste are Isus…

L-a chemat Didimus. Adică Geamănul. Nu știm cine este celălalt frate. „Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2013/05/tu-sa-nu-devii-necredincios_13.html

Citeste blogul lui Nicolae Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.com/

Aleithos Anesti !

Adevarat a inviat! Photo credit

Adevarat a inviat! Photo credit verilobi.com

„Adevărat a înviat!”, era salutul grec al creştinilor. Dar e şi salutul pe care şi azi mulţi îl spun, dar puţin îl cred. Este salutul la care România răspunde 40 de zile, de la Paşti la Rusalii, fără să-i cunoască semnificaţia. Dacă ar crede, între Arad şi Constanţa, am fi un petic de cer. Şi un popor de sfinţi.

Nicolae GeantaDuminică dimineaţa, în drum spre Bărbuleşti, în timp ce mă rugam în maşină, Dumnezeul mi-a şoptit: „Vă place mult să vorbiţi despre un Hristos răstignit. Predicaţi oamenilor mai des un Hristos înviat!”.

Am înţeles imediat greşeala ce-o facem ades. Predicatorilor, bisericilor, le place să audă, (unora să vadă – în icoane, pe cruci, pe pereţi etc), despre un Isus răstignit. E emoţionant să-L vezi pe Domnul cu cuiele în palme, cu spinii pe cap şi cu coasta străpunsă. Sângele lui zugrăvit cu cuvinte (sau cu vopsele), poate aduce niagare lacrimi. Învierea însă, poate aduce trăire. Şi, dacă oamenii sunt conştienţi că Hristos nu mai e pe cruce, neputiincios, ci lângă ei, oriunde, oricând, viaţa lor ar fi alta. Când ştim că Dumnezeu e viu, nu ne mai purtăm ca şi cum nu ne-ar vedea!

Am înţeles duminică, de ce în 2012 predică 3000 de oameni, şi se pocăieşte unul singur, pe când Petru a predicat singur şi s-au pocăit 3000 de persoane. Le-a predicat un Hristos înviat! Am înţeles de ce unii creştini mondeni de-ai noştrii se pocăiesc şi nu ţin pocăinţa ! Pentru că ei, n-au coborât pe Hristos de pe cruce. Nu l-au lăsat să învieze !

Despre unele biserici se spune că-s reci, că-s cimitire. Că Dumnezeu acolo e mort! Faaaaals. Dumnezeu nu e mort. Nicăieri. E viu, chiar şi în bisericile slab frecventate. Şi-n cele îngheţate. Şi-n cele adormite. Şi-n cele tradiţionale. Numai că, membrii acestor biserici sunt morţi! Dacă n-au experimentat învierea, n-au flux de energie. Fiindcă le merge numele că trăiesc, pe când ei sunt de mult stană de piatră, evident că Dumnezeu nu se mişcă acolo. Să nu-i deranjeze!

Un Hristos viu se vede în eficienţă la predică, la liturghie, în misiune. În pocăinţă, în metanoia, în creşterea numerică a bisericii. În bunătate, în dragoste, în iertare. În spitale, pe străzile cu şoferi căscaţi, în dărnicia creştină… Şi, mai ales, în ziua de Paşti fără manele, fără grătare, fără beţii.

“Locul lui Hristos nu e pe-o cruce. Şi nici într-un mormânt ”, spunea Richard Wurmbrand. Locul lui e lângă fiecare din noi.

Nu uitaţi că Dumnezeu nu e numai Dumnezeul celor vii, dar e Viu fraţilor ! Trăieşte ! Şi nu într-un colţ de cer, ci pretutindeni. Asta înseamnă că ştie tot ce facem…

Citeste si

Reflexii sub Cruce – Nicolae.Geantă

man in shadow of cross

Te poți întoarce în vreo direcție fără să dai cu ochii de ea? Sus pe turla unei biserici. La colțuri de stradă. În vârfuri de deal, de munţi. Monumente, troițe. Gravată  pe Biblii. Pe amvoane. Pe ușa farmaciilor. Pe Salvare. Pe steagurile unor state. Sculptată pe pietrele funerare. Prezentă la căpătâiul oricărui mort. Din Alaska până în Australia.

Nicolae GeantaE semnul universal al creștinismului. Mai mult decât un simbol al religiozităţii, e locul de întâlnire dintre păcătos şi Dumnezeu, dintre timp şi eternitate! Oriunde-o vedem ne aminteşte de Isus Hristos Mântuitorul lumii. De patimile sale. Dar şi de iertarea noastră!

Cu brațele spre Est și Vest. Deschise spre infinit. Şi pentru toată lumea. O parte indică sfințenia Lui Dumnezeu, cealaltă arată dragostea Sa. O, câtă dragoste poate s-arate! Întinsă între pâmânt şi Cer. Un capăt sprijinit teluric, altul ridicat spre înălţime. Crucea le leagă. Comunică cu ele. Le face una.

“Tragedia ei îi cheamă pe toţi cei care trec prin suferinţă… Absurditatea ei îi atrage pe toţi cei cinici… Speranţa îi ademeneşte pe toţi aflaţi în căutare”, scria Max Lucado. Puterea ei vindecă. Şi suflete şi trupuri. Realitatea ei stârneşte controverse. Dar şi cele mai multe lacrimi şi laude!

Crucea a făcut săracii bogaţi, respinşii acceptaţi, păcătoşii sfinţi. Iar moartea nu mai are bold…

Alături de Cruce au rezistat martirii. Cu ea Dumnezeu a schimbat lumea. Şi o mai schimbă. Sub ea nu vom singuri niciodată. Şi nici învinşi!

Cruce. Sânge. Iertare. Mântuire. Iubire. Vindecare. Evanghelie. Pocăinţă. Misiune. Empatie. Reparaţie. Răscumpăraţi, Milioane. Aripi. Înviere. Cer. Mielul. Îngeri. Cununi. Cântări. Cină. Eternitate.

Mai poţi sta nepăsător sub poala Crucii?

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2013/05/reflexii-sub-cruce.html

Citeste si

Noaptea fatidică – Nicolae Geantă

Sanhedrin: judecata lui Isus Photo credit commons.wikimedia.org

Noaptea din joia mare a Săptămânii Patimilor, în care Hristos a fost prins şi judecat, e noaptea fatidică a omenirii. E noaptea în care s-au derulat cele mai mari nereguli de justiţie, politică, religie sau morală.

Nicolae GeantaPrinderea Domnului şi ridicarea Sa de la rugăciune s-a făcut noaptea. Legea ebraică prevedea ca, în afară de cazul de flagrant, un demers de acest gen să aibă loc ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturor, tocmai pentru ca “nimic să nu se petreacă în ascuns”. Mai mult, arestarea Domnului s-a făcut fără nici un mandat legal!

Judecarea Lui Hristos, s-a făcut tot noaptea, şi pe ascuns. Dacă se considera că acuzatul a făptuit delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea atunci, conform Legii mozaice, el trebuia judecat ziua şi în public!

Convocarea Sinedriului s-a făcut noaptea, fapt care era total interzis, conform legislaţiilor vremii. Convocarea s-a făcut de două ori, odată acasă la ex-marele preot Ana, care nu mai avea nici un drept să convoace o astfel de şedinţă, şi a doua oară la Caiafa, ginerele lui Ana “mare preot în anul acela”. Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o altă încălcare a Torei, legea ebraică prevedea un anume interval de timp între prima şi a doua audienţă! Reuniunea membrilor Sinedriului era interzisă sub orice formă în perioada pascală!

Sinedriul nu avea voie să lovească un acuzat! Era obligat să protejeze orice persoană acuzată, şi dacă aceasta nu s-ar fi putut apăra, potrivit Talmudului, Sinedriul trebuia să găsească un apărător expert în Lege, care să apere acuzatul. Cu Hristos nu s-a procedat aşa!

De asemeni acuzatului trebuia să i se ofere prezumţia de nevinovăţie!

Conform Torei, condamnarea la moarte pentru un păcat capital, trebuia să se facă pe baza a minimum doi martori (un martor avea “valoarea” nici unui martor). În cazul Domnului Isus, au fost doi martori, însă declaraţiile lor nu au fost în concordanţă!

Hristos şi-a recunoscut “vina” (că este Mesia). Legea ebraică nu accepta mărturia unui acuzat în propria defavoare. O confesiune voluntară, fără martori, nu era suficientă pentru sentinţa de condamnare la moarte.

Marele preot Caiafa şi-a rupt hainele, act nepermis de Lege, deoarece ele purtau însemnări divine!

Verdictul nu putea fi emis de Sinedriu în aceeaşi zi. Pentru a emite o condamnare la moarte, conform Talmudului, Sinedriu avea nevoie de “o zi solară întreagă”. Acum au luat decizii noaptea!

Irod, deşi Împăratul iudeilor, nu a luat nici o hotărâre cu privire la condamnarea Lui Isus, trimiţându-l la Pilat, guvernatorul roman, care nu a găsit nici o vină de condamnare! Totuşi, de frica oamenilor a pus ca Fiul Omului să fie răstignit. Răstignit nevinovat!
Nu Pilat, nu Irod, ci Sinedriul a hotărât ca Isus să moară. “După Legea noastră noi nu avem voie să omorâm pe nimeni”. Nu aveau voie să ucidă, dar doreau din toată inima să facă asta! Isus Hristos este singura persoană din lume care a fost condamnată nu pentru ceea ce a făcut ci pentru ceea ce a fost!

“Oricine face răul, urăște lumina, și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”, spunea apostolul iubirii.

Noaptea Îl judecă omenirea pe Isus. Paradoxal, În Cer nu va mai fi noapte! Siliți-vă să ajungeți acolo!

Sursa – http://www.ciresarii.ro/index.php/noaptea-fatidica-nicolae-geanta/

Previous Older Entries Next Newer Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari