(Sermon Clip) God’s Judgment Coming to America by Leonard Ravenhill

VIDEO by SermonIndex.net

The Rapture by Leonard Ravenhill

VIDEO by SermonIndex.net

Leonard Ravenhill – Nu vom fi cu toti la fel in cer – God will reward us each individually

click for source

David Brainerd, unul dintre marii sfinti ai Americii avea sa moara de tuberculoza: „Nu conteaza cat de mult traiesti, ci ccum traiesti!” S-a consumat la propriu: corpul lui cantarea aproximativ 38 kg. Acest om slab murea acolo, un om care a trait cu indienii, un om care avea foarte rar o parte de mancare decenta si care manca fructe de padure. Dormea cu Indienii, l-au lasat sa doarma intr-o cladire de batjocura. Si spune el: „In ciuda faptului ca nu am avut niciodata o mancare decenta, Dumnezeul meu e asa de real!” Cand tusea, scuipa sange. Cand stranuta, stranuta sange pe nas. Acesta era un american. Ar trebui ca toti tinerii nostri predicatori sa ia  o copie a jurnalului lui David Brainerd, care sa-i provoace la actiune. Sa-i provoace la sacrificiu, sa-si tina privirile drept inainte.

Ei nu traiesc pentru eternitate. Au devenit predicatori profesionisti. Sunt fericiti sa mearga singuri si sa predice in locuri placute. Indreptati-le ochii spre eternitate! De aceea trebuie sa citeasca viata lui David Brainerd, despre felul cum se ruga cand era pe moarte; abia reusea sa respire. S-a gandit el oare ca un tanar baptist in Anglia, pe nume William Carey, avea sa-i citeasca biografia si sa mearga in misiune in India? El sigur putea canta ceea ce noi cantam: Doamne ajuta-ma sa arunc in tarana slava vietii acesteia. Pune-ti credinta hotarat si dragostea in actiune! Renunta la mandrie. Arunc-o in tarana! Uit-o! La ce foloseste ca porti haine de firma sau nu? La ce foloseste daca ai cel mai valoros inel sau cea mai tare masina? Nu conteaza.

Ar trebui sa ai o strangere pentru rugaciune la biserica in fiecare dimineata. Iar pastorul ar trebui sa fie acolo ca sa o conduca. E datoria lui sa fie un exemplu, nu unuia caruia ii place numai sa vorbeasca. Daca pastorul tau nu e un om al rugaciunii, lasa-l in pace. Pe vremea cand pastoream o biserica in Anglia, in jurul varstei de 20 de ani – se intampla in 1934 – aveam 7 strangeri de rugaciune pe saptamana. Jumatate de noapte stateam in rugaciune sambata.

  • Poate va intrebati: S-au asezat oamenii in sir afara ca sa primeasca cu loc?
  • Poate va intrebati: Gloria lui Dumnezeu a umplut locul acela?
  • Poate va intrebati: Nu ati avut niciodata un timp in care sa urmariti un program sportiv?

Au venit o multime de tineri, zeci de tineri. Au venit din cinci parti ale orasului pentru intalnirile noastre stradale. Nu a trebuit sa-i fortez sa vina. Au fost chemati la lumina. Au fost aprinsi de Duhul lui Dumnezeu. Nicio biserica nu va avea trezire cu doar o intalnire de rugaciune, o dimineata sau o noapte pe saptamana. E timpul pentru sudoare ca de „sange” si lacrimi. Cand oamenii care-si pierd drepturile merg la Westpoint.. Ascultati, Daca ei pot, noi, pentru Numele lui Dumnezeu, nu putem?

Pentru ce te tot zbati in biserica aia mica? Pentru ca niciodata nu te-a durut, ca sa te faca sa mergi (cu Evanghelia)! Pentru ca nimeni nu posteste, nimeni nu se roaga, nimeni nu suspina. Pastorul vostru predica avand ochii uscati. Cum pot face asta, in Numele lui Dumnezeu? Nu stiu. De ce sa plangem, cand oamenii rad? De ce sa postim, in timp ce alti oameni au o gramada de timp fain? E stupid. Este. Cu exceptia faptului ca in viata eterna nu este. Va trebui sa dati socoteala de timpul vostru. Traiesti 24 de ore intr-o zi. Lucrezi 8 ore, dormi 8 ore, Ce faci cu celelalte 8 ore? Transforma asta in ani: Traiesti 60 de ani, dormi 20, lucrezi 20, si ce faci cu ceilalti 20 de ani?

heavenAsa cum v-am mai spus: daca as putea deschide usa cerului si te-ai strecura pentru 5 minute… nu te-ai mai intoarce la viata de dinainte! Ti-ai schimba stilul de viata, ti-ai schimba felul de vorbire… Asculta, tu si eu suntem facuti pentru eternitate! Cum poti merge la o biserica la moda, unde nimeni nu plange? Toate acestea trebuie sa se termine. Iti poti imagina eternitatea? Nu vom mai face diferenta, prietenii, peste o suta de ani de acum inainte, daca traiesti intr-o casa impunatoare sau pe o bucata de lemn plutitoare. Daca hainele care le porti sunt facute la comanda, sau doar din bucati cusute cumva impreuna. Daca mananci mancaruri alese sau fasole si prajituri, nu va mai conta peste 100 de ani. Nu conteaza contul din banca sau marca masinii care o conduci. Caci mormantul iti va cere toata bogatia, faima si lucrurile pentru care te-ai straduit.

Este o clipa a mortii cu care toti ne vom intalni. Nimeni nu o va rata. Nu vor conta locurile pe unde ai calatorit. Fiecare vom avea in eternitate ceea ce ne-am pregatit de pe pamant. Cand vom merge in mormant vom putea sa pastram doar lucrurile care au valoare eterna. Prietene, ce conteaza castigul pamantesc pentru, careia unii oameni i s-au inchinat? Caci destinul tau va fi sigilat, vei veea, 100 de ani de acum. Nu-ti spune nimic aceasta? Singurul lucru care va conta va fi daca suntem imbracati in neprihanire.

John Wesley a postit, s-a rugat, a castigat bani: a construit scoli, a construit orfelinate, a tiparit Biblii, a tiparit carti de imnuri metodiste. Dar, un hot care moare, va primi aceeasi rasplata? Cum a ramas cu lucrarea pe care ti-a dat-o Dumnezeu, iar tu ai renuntat la ea? Dezgustat sau descurajat? Hai sa-ti spun ceva! Nu vom fi cu totii la fel in cer.

Ei (proorocii), nu doar unul, au fost ucisi cu pietre si taiati in bucati. Potrivit traditiei, Isaia a fost spanzurat cu picioarele legate in sus si taiat la mijloc, nu cu un fierastrau electric, ci cu unul de lemn. A fost taiat in bucati. Au fost ucisi cu pietre. Cat timp credeti ca a durat ca sa moara? Au fost taiati in bucati. Au fost saraci. Iar aceasta inseamna ca erau complet fara valoare. Nu au avut haine decat zdrente. Nu au avut mancare, decat resturi… Dar multi dintre cei de astazi s-au dus pe apa sambetei, stiti de ce? Dati-mi voie sa va spun cum se aluneca inapoi de la credinta si de ce. Toti au alunecat de la credinta fiindca s-au departat de locul de rugaciune. Si pentru ca este rece locul lor de rugaciune, ei pierd prezenta lui Dumnezeu…

E timpul sa-ti intaresti viata de rugaciune!

VIDEO by Gheorghe Aurel (Din: Ceva lipseste in Biserica)

Leonard Ravenhill – What is your life?

Leonard Ravenhill:

You never have to advertise a fire. Everyone comes running when there’s a fire, you will not have to advertise it. The community will already know it.

Epistle of James:

For what is your life? It is a vapor

that appears for a little time and then it vanishes away.

You will never face a more challenging question than this text. Notice what it doesn’t say. It doesn’t say what is life, because if it did, nobody has an answer. It doesn’t say what is our life, or we would pool all our thinking. It says, „What is your life?” and it replies, „It is even a vapor that appears for a little time.”

couple tripYou hear people say, „Life isn’t just; life isn’t fair.”  One man said life is a feast, another wise man said life is a fast. One man said life is a paradise, another man said life is a prison. You see, the question here is very pointed, it is very personal, maybe very painful if you could answer the question. What is your life? It’s a failure. What is your life? It’s a success. What is your life? It’s a disappointment. But, actually, it explains to us by the very context that life is like a vapor, it’s like the steam- when you try to get a handful of it, it’s gone. And, in every case in the word of God, where life is referred to, life is likened to something that is very swift. It’s likened to a tent that men wrap up and move on with in the night.

Isaiah likens our life to the grass of the field, which today is, and tomorrow is cast into the oven. Supposing we change the language? Paul says, „Christ in you.” With Christ, nevertheless I live. And yet, when Christ lives in me and the life which I now live here, in the flesh, I live by the faith of the Son of God.

If I was to ask you tonight, „Are you saved?” would you say, „Yes, I’m saved?” (If yes) When? „Oh, well so and so preached, I got baptized…” But, what are you saved from? Hell? Are you saved from bitterness, are you saved form lust? Are you saved from cheating, are you saved form lying? Are you saved from bad manners, are you saved from rebellion against your parents? What are you saved from?

90 % of the people in the nation are not saved, they claim to be. „Well, I’ve been to an altar, I’ve confessed my sins.” „Fine, fine, you confessed them. Do you know that they’ve done that at every Roman Catholic Church last Sunday?” A man needs more than to be forgiven. He needs cleansing. He needs more than cleansing, he needs indwelling. He needs more than indwelling, he needs in doing. I’m not asking you for one night to kneel down and make a confession, and after that your life is not changed, your lifestyle is not different, your prayer life is not different, come on…

If I say most people are half saved, do you know what I mean? You go to the cross, but not on the cross. You go and get your sins forgiven and seem happy. And you go and to the same sins again the next day. Come on, what kind of a salvation is that? Once a man is born again he doesn’t want another life.

I ask, „Are you really saved?” and you say, „I don’t really know.” Oh, supposing you carry a 100 lb sack on your back, and someone takes the sack off your back and you climb up to the top of the hill, and a man says, „Have you lost your sack?” And you say, „I don’t really know.” It seems that someone would know when someone else took 100 lbs off his back.

….So we love the things we love the things we didn’t like and hate the things we used to love. I don’t think anybody gets it better than Paul, when he writes to the Colossians, „If you have been raised  with Christ, you set your heart on those things above.” Set your affections on things which are above. Your life is now hid in God. Can there be anything more wonderful than that? Your life is hid with God. Not when I die, but even here on this earth.

I bid the world goodbye, not tearfully, but cheerfully. All of its pleasures, its pomp and its pride. And, that’s what Paul says the world means – a system of corruption, rottenness and vileness.

Is the world crucified to you tonight? Or does it fascinate you? And Paul says, „I got branded there, because all of my thinking is about Jesus.” Do you think he fooled around with the material things of his day? His head was branded, his hands, his feet. „Let my hands perform His bidding, let my feet run in His way, let my eyes see Jesus only, let my lips speak only praise. All for Jesus.

Are you just a Sunday morning Christian? Do you live and move and have your being in Jesus Christ every waking moment of your life? Has he got your thinking, let me finish with Paul’s words here, ” The past, we are risen with Christ, the present we are dead, but in the future, Christ is our life.” What does John say in his epistle? „He that has the Son has life, and he that does not have the son does not have life.

Leonard RavenhillIn Romanian – De ce intirzie trezirea de Leonard Ravenhill (Top carte – essential reading)

Leonard Ravenhill – Why, O why, do we settle for minimum spirituality?

What Do I Still Lack?
By Leonard Ravenhill

leonard ravenhillWhat percentage of responsibility for my spiritual maturity is the Lord’s, and how much of it is mine? To say that I alone am responsible for my soul’s development is conceit. To say that all the responsibility is the Lord’s is impudence.

I find it humbling, inspiring, and challenging to recognize that the greatest saints who ever lived did not have a bigger Bible than I have. They just knew it better. Indeed, they had far less of the divine Revelation. Today we have the complete message of God to man. He has nothing more to say to us. As the old hymn says, „What more can He say than to you He hath said?” God has no „P.S.” to add to the book of the Revelation of Jesus Christ.

For years the Holy Scriptures were wrapped up in tongues that only the scholars could read. „There was no open vision in those days” (I Sam. 3.1). Then, blessed day, the whole counsel of God was released in our mother tongue. With this unveiling came the glad news of the priesthood of believers – Hallelujah!

Do you wonder that Bishop Walsham How bursts into song about the Holy Word:

„It is a golden casket,
where gems of Truth are stored.
It is the Heaven-drawn picture
of Christ, the Living Word.”

      Trees are fascinating to most of us. I like to see the burdened fruit trees showing off their labor. The English like their mighty oaks and the Americans their redwood trees. At the moment, in the area where I write, the peach trees are richly endowed with fruit; but, it does not grow already canned. No! God gave us the fruit; we do the canning. Trees do not grow furniture, even in this scientific age. We have the trees. From them we make the chairs, etc. So it is with the spiritual life. Here is a stunning truth from Second Peter, Chapter one, verse three: „His divine power hath given unto us all things that pertain TO LIFE AND GODLINESS.” Paul backs up Peter in this area when he says, „How shall He not with Him also freely give us all things?” (Rom.8:32). And to top these precious words, here comes Paul again with a staggering statement: „The Spirit Himself beareth witness with our spirit, that we are the children of God: and if children, then heirs; HEIRS OF GOD, AND JOINT-HEIRS WITH CHRIST.” Stop there? NO, add the remainder:„…if so be that we suffer with Him, that we may be also glorified together.” (Rom. 8:16-17) (Photo credit www.sciencedaily.com)

With all this limitless resource to inherit in this life, why then, O why, do we settle for minimum spirituality? These scriptures just quoted shatter all our excuses for carnal Christianity and explode all our feeble bumper-sticker excuses on bumper-sticker evangelism: „Christians are not perfect, just forgiven.” (Some backslider must have written that one.)

Sinning is not permitted to believers. „Whosoever is born of God doth not commit sin.” (I John 3:9) Not that it is impossible to sin; but it is, by the blood of Christ and the indwelling Holy Spirit, possible not to sin. John again shouts the triumphant note, „Greater is He that is in you, than he that is in the world.” (1 John 4:4)

God, then, has made it possible for you and me to have victory over the world, the flesh, and the devil!

Here are the Master’s commandments to His own. These are not options but imperatives. With His enabling and our striving, we can explore what Lowrey called „the possibilities of Grace.” We can leave the playpen in the Spiritual Nursery and „go on unto perfection.” (Heb. 6:1) Here are His commands:

– „Little Children, keep yourselves from idols (I John 5:21)
– „Building up yourselves on your most holy faith…” (Jude 20; Rom. 10:17)
– „Keep yourselves in the love of God ..” (by obedience to His Word) (Jude 21)
– „Put on the whole armor of God…” (equipment for beating Satan) (Eph. 6-11)
– The Scnpture is very clear here: „Resist the devil, and he will flee from you.” (James 4 :7)

      Christian maturity is not a weekend operation. On the other hand, remember there is no finality to the Christian life this side of eternity. While we are in the flesh, we „press toward the mark for the prize of the high calling of God in Christ Jesus.” (Phil. 3:14)

      We hear continually about „Weight Watchers.” O that we watched our spiritual growth as carefully!

      I believe in instant purity: „The blood of Jesus Christ, His Son, cleanseth us from all sin.” (I John 1:7) I do not believe in instant maturity. Faith in the finished work of Christ is one thing. To add to your faith, as Peter says in 2 Peter 1:5-7, is something else. As a tree must be pruned regularly to bring it to maturity, so we need pruning. It is easy to sing, „And pour contempt on all my pride.” If I do that at all, I will do it conveniently protecting myself from any „bleeding.” It is when the Lord does it – or worse still when He uses some other human being (less spiritual than I am) to do the pruning – then can I kiss the rod? This is a process in spiritual growth. Can I take it cheerfully when I am slighted, when my name is cast out as an evil thing (though I am totally innocent)? Can I joyfully help to promote another to a position that I would like and which I am more capable of handling?

      I heard a preacher asking another if folks came to the altar at his last meeting. He replied, „Yes, but most of them are altar tramps.” It’s easier to go to the altar than to get on the cross. There is no magic in a trip to the altar. You will not grow an inch by walking a few yards to the altar, unless there is a total repentance and a holy vow to God that you will not fall into the same hole again.

Heroes of the Faith Hebrews 11That holy band of „Heroes of Faith” in the eleventh chapter of Hebrews staggers me. They had no Bibles, no millions of cassettes as we have, no Bible seminars, no daily radio Bible teaching, and (fortunate souls) no Gospel T.V. preachers whining about lack of funds. (When did the Lord run out of supplies?) Yet what things these folks in Hebrews 11 accomplished: subdued whole kingdoms – (O that some person rich in faith could subdue the worldwide kingdom of the drug trade)– wrought righteousness, obtained promises, stopped the mouths of lions. What miracles, what men, what faith! (Photo credit bereabaptistchurchbookstore.com)

      These „pattern” folks of our faith did not get to the heights in one leap:

„They climbed the steep ascent to Heaven
Through peril, toil, and pain.
O God, may grace to us be given,
to follow in their train.”

      Asked why he was used of the Lord so greatly in China, Hudson Taylor replied, „God had looked long for a man weak enough, and He found me.” He takes the weak things of the world to confound the mighty. Spiritual wisdom does not come with years; neither does maturity. The key to both is obedience. Whatsoever He saith unto YOU, do it.

An insatiable thirst for God will produce an unquenchable love for holiness (as He is Holy), resulting in a passion for the lost.

Remember, friend, you are just as spiritual as you want to be.

Copyright (C)1994 by Leonard Ravenhill, Lindale, Texas – http://www.ravenhill.org/

Leonard RavenhillIn Romanian – De ce intirzie trezirea de Leonard Ravenhill (Top carte – essential reading)

Leonard Ravenhill – Today’s Sleeping Giant: The Church

Church For Sale

Solemnly and slowly, with his index finger extended, Napoleon Bonaparte outlined a great stretch of country on a map of the world. „There,” he growled, „is a sleeping giant. Let him sleep! If he wakes, he will shake the world.” That sleeping giant was China. Today, Bonaparte’s prophecy of some one hundred and fifty years ago makes sense.

Today Lucifer is probably surveying the church just as Bonaparte did China. One can almost behold the fear in his eyes as he thinks of the Church’s unmeasured potential and growls, „Let the Church sleep! If she wakes, she will shake the world.” Is not the Church the sleeping giant of today?

Some years ago the newspaper headlines carried the story of a young Chinese student who „flunked” his exams here in America. So humiliated was he and so withered by anticipated scorn that for three years the youth hid in the belfry of a church and became skin and bones. Because of his shame, he froze in winter and blistered in summer under that church’s thin roof. As today’s Church of Jesus Christ thinks about the day of reckoning that is surely coming, oh that a holy fear would come upon her (even if it drives her to extremes) in order to arouse her from her present paralysis!

james-tissot-samson-pulls-down-the-pillarsPhoto credit James Tissot’s Samson (wikipedia)

Consider Samson’s fall. He didn’t get drunk; he didn’t commit murder; he didn’t steal. Samson fell simply because he succumbed to the natural, and fell asleep.

That one small act put him into captivity,
made a false god popular,
and scattered the forces of the true and living God.

If even yet you feel a hangover of the old interpretation that the Samson of the Bible is a distant relative of Hercules or Atlas (famed in mythology for carrying the world on his back), then think again. Samson was no human monstrosity. He was no super-edition of a Goliath. If Samson had been a colossus, then why did Delilah ask the question, „Wherein lieth thy great strength?”

Let the final word be from the Word of God itself, for in telling the story of men mighty in faith, the writer to the Hebrews says: Time would fail me to tell of Gideon, and of Barak, and of Samson,… who through faith … stopped the mouths of lions” (Heb. 11:32-33). Only two men in Scripture stopped the mouths of lions–Daniel and Samson. But no giant could single-handedly, as Samson, „put to flight the armies of the aliens,” or toy with opposing armies.

Here, Samson slays a thousand men with the jawbone of an ass;
there, he kills another thirty men.
Here, he takes the gates of Gaza for a ride;
there, he tears a lion like paper.

To add insult to injury, the Spirit’s comment is „he had nothing in his hand.”

Note well, yea, read for yourself the whole story of the secret of this mighty exploiter, this more-than-conquering believer: „The Spirit of the Lord rested mightily upon him. ” Everything in the story adds up to this staggering fact:Supernatural power was upon Samson.

Now turn back ten chapters in this wonder book of Judges and have a little peep into the life of Gideon. Surely as a boy, Gideon had heard from his father the hair-raising stories of a mighty Deity. In Judges 6, Gideon is older, and while threshing corn, is fearing an attack of the Midianites. For seven years, the once liberated slaves of Pharaoh had again become captives. Dens and caves were their homes. No longer were they able to sing the Lord’s song.

It must have sounded like a fairy tale when that angel appeared to Gideon and informed him, „God is with thee, thou mighty man of valor.” Yet he shot back the answer, „If God be with us, where be all his miracles which our fathers told us of?” This answer makes clear that Gideon was expecting some supernatural evidence. To him, the seal of the Lord’s presence would be something that could not be rationalized.

leonard ravenhillAlas that today there is more evidence of religious sensation before our eyes than evidence of spiritual regeneration and supernatural phenomenon! Not many Christians today can forget the fact that the devil goeth about as a roaring lion, but we seem to have lost sight of the fact that the Lion of the tribe of Judah has defeated the roaring lion of hell, and therefore every anointed Samson or Gideon or church can also slay the lion of hell. Though wicked men are doing wickedly, God’s promise to us is that „the people that do know their God shall be strong and do exploits” (Daniel 11:32).

This much is sure:

  • If we could merit revival by fasting, there would be many martyred by starving.
  • If we could organize revival, we would pool our thinking to outwit the powers of darkness.
  • If we could buy this elusive revival with the mammon of unrighteousness, we could get a score of what we call Christian millionaires to underwrite the thing for us.
  • If we could blast the devil from this present world, we would pledge the politicians for an atom bomb.

God pity us that after years of writing, using mountains of paper and rivers of ink, exhausting flashy terminology about the biggest revival meetings in history, we are still faced with gross corruption in every nation, as well as with the most prayerless church age since Pentecost.

This is a plea for the return of the supernatural; but I must also give this a word of explanation. For a decade, all over this land there has been a ministry of the miraculous (more or less), and thank God for all who honor Him and remain faithful. But having said that, here is a plea for sane thinking and a spiritual evaluation of the evangelistic field. To a large degree, have we not substituted seeing for hearing? In Acts, Philip the evangelist could have transferred the Ethiopian eunuch to a city seething with revival fever where the eunuch could have seen „the lame leap like an hart and the tongue of the dumb sing.” Instead, he pitched right into the Word of the living God, and beginning at the same Scripture preached unto him Jesus. We need the miraculous but we also need Christ-centered teaching. Our crucified, exalted Christ must have preeminence over all other slants of truth, for while the Church is languishing, the world is perishing. „Awake, awake, put on strength, 0 arm of the Lord…” (Isaiah 51:9)

Again let me say, Samson’s size was not the secret of his strength. The fact that he was the same size after he backslid negates the idea that he was a giant. His only external peculiarity was his long locks, uncut because he was a Nazarite. Nor had his long hair in itself any abnormal power. Samson’s secret was obedience. As long as Samson trod the straight and narrow path of obedience, he was invincible.

Let us remember, too, that Samson, who began in the Spirit, fell into the flesh, and so had a prison term to bring him to his senses. Finally, by one last mighty miracle, he finished in the Spirit. Backslider, this is a word for your recovery, for God can restore the years that the cankerworm and the caterpillar have eaten. He who is able delights in mercy.

Samson’s final act of power was the crowning achievement of a spectacular lifes work. After he had slipped out from under the harness of obedience, he was forced into separation from the world in a prison. Once an army trembled at his very sight; later a single boy came to lead the blinded Samson into the temple of Dragon, the fish-god. How the mighty had fallen! Yet now, God took this „weak thing” into a temple full of lords of the Philistines and set him between the pillars. „Samson took hold of the pillars … the one with his right hand and the other with his left … and he bowed himself with all His might” (judges 16:29-30) Holy jealousy gripped him. Mighty as he had been in other things, Samson now proved mightiest in prayer: „Lord, strengthen me … this once!’ (vs. 28) Would to God that every professed believer in the whole of Christendom would borrow this prayer and mean it. Then with dramatic conclusion, Samson sealed the doom of many more of the enemies of God in his dying than in his living.

Is this the dying hour of this dispensation? Many say it is. Some Christians have already hung their harps on the willows, and yet others seem to delight in speaking of the Church’s present lapse as a proof of divine inspiration. But I myself believe that if the Church will only obey the conditions, she can have a revival any time she wants it. The problem of the Church is the problem in the garden of Gethsemane-sleep! For while men sleep, the enemy, sows his seed through his cults. Lest men sleep the sleep of eternal death, 0h arm of the Lord, 0h Church of the living God, awake!

If the church is going to attain to her potential in this last hour, it is apparent that we are going to have to dust off an old word that many of us have forgotten is in the English language – DISCIPLINE! To some, this word discipline will have a monastic flavor, for it smells of the Middle Ages or throws onto the screen of the mind a picture of an unwashed hermit or a hollow-eyed anchorite. Be not deceived. Every smart „top brass military expert has arrived therebecause he wore the harness of discipline. Leonard Bernstein in his music-talks holds his baton like a magic wand over mesmerized million because of discipline. This brings to mind the words of the poet:

The heights by great men reached and kept were not attained by sudden flight,

But they, while their companions slept, were toiling upward through the night!

If any man wants to write a bestseller, let him attempt a book on How to be a Saint in Six Easy Lessons. Such a writer would be fishing with bait that this generation of believers wants; but I, for one, would not swallow it.

In a brilliant sermon called „Discipleship,” G. Campbell Morgan says, „Jesus Christ could speak to the sorrow-burdened heart of humanity words so full of mother-love and father-love as to make men crowd and press round Him. On the other hand, He could suddenly speak words that flashed and scorched and burned until men drew back in astonishment.” Bracketed in the last group would be these two commands: „Take my yoke upon you” and „My disciple, take up your cross and follow me.” Both of these words imply discipline.

When we sing in a sunlit church „Oh to be like Thee; Oh to be like Thee,” we get weepy and feel an emotional lift. But permit this simple challenge:

  • Do we really mean ‘Oh to be like Thee’ – like the Christ of God, who was a man of discipline?
  • Do we really mean ‘Oh to be like Thee’ – fasting alone in the desert?
  • Do we mean Oh to be like Thee’ to touch the depths of prayer that make us cry, ‘All Thy billows are gone over me.’
  • Do we mean ‘Oh to be like Thee’ – to become habituates of the fastness of the prayer chamber?
  • Do we mean ‘Oh to be like Thee’ – in a will like His, for He said,

„I always do the will of my Father.” Is that not discipline?

The religious sentimentalist who sings „Just a closer walk with Thee” but walks close to the ungodly and sits with the blasphemers, is not taken seriously in either heaven or hell. Be very sure, friend, that this vile world is not „a friend to grace to help on to God.” We need to pray the Father to put some blood into this „water” that runs through our veins. Our Simon-like natures need the Upper Room fire to clean us out and the discipline of the Spirit to shape us into soldiers.

Twenty-five years of discipline in a crows nest of an office up behind his church in Chicago brought about a Dr. A. W. Tozer, who produced a book, The Pursuit of God. This in turn produced on the ocean of spiritual teaching waves that lap their way to the ends of the earth.

After I spoke at a session in the Bible School of Wales, Mrs. Rees Howells called me for a private talk. We stood on the veranda of her home overlooking beautiful Swansea Bay I can see her finger upheld as she said, „Many talk of my husband’s buying this place with a shilling (fourteen cents) in his pocket. What they forget is that he prayed twelve hours a day for eleven months to know the mind of God.” Brethren, that’s discipline!

Today, immediately when one gets out of step with a nearby Christian, he is considered a legalist. Just remember, in „that great day of Judgment” when we must an stand before His throne, no man will be ashamed he was dubbed over-spiritual, though many will weep, groan, and „suffer loss” because of lack of discipline. Discipline is a harness by which we enable the Spirit to get the best out of our frail humanity. The Apostle Paul was a disciplinarian like his Master:

  • He disciplined his body: „I keep my body under.”He disciplined himself to loneliness: „All men forsook me.”
  • He disciplined himself to scorn: „We are fools for Christ’s sake.”
  • He disciplined himself to poverty: „We suffered need.”
  • He disciplined himself to rejection: „We are despised.”
  • He disciplined himself to death: „I die daily.”
  • He disciplined himself to suffering: „Persecuted, but not forsaken.”

May this be our prayer, „Oh Lord, I bow my neck to Thy yoke!”

Since the hour Adam first rose to his feet, man has not stood, as today, between such potential and such peril. America is still the richest nation in the world. It is a mighty crucible into which refugees of almost all modern nations are poured. It has far more Bible schools than any other nation. In these Bible schools is dedicated manpower. Here, too, is wealth to get this manpower to the ends of the earth, and here is linguistic ability unmatched in the annals of time.

Even the gathering at Pentecost had not the potential, humanly speaking, that this vast nation has. Do you wonder, then, that from every angle, hell has America under cross fire? This mighty land is cursed with blessings . I fear that unless she awakens, repents, and puts on the whole armor, of God, she will be blessed with cursings. Already other nations are in the slavery of oppression. Can America and Britain long remain free? Unless we are to have the war of wars that will usher us into the night Of nights and the judgment of judgments, we must have the revival of revivals. Pale, pathetic, palliating preaching must be driven from the church like the idols it promotes. It is time for the church to cry again, „Where is the God of Elijah?”

Ambrose Fleming called the resurrection of Jesus Christ „the best attested fact in history” Yet at Easter time, vain effort is made to rationalize the stupendous event of the Resurrection in order to try to save face before pseudo-intellectualism, which boggles at the fact that the Lord of glory died and rose again, triumphant over death, over hell, and over the grave. Who, then, can dispute the following biting statements of Murdo MacDonald in his book, The Vitality of Faith: „Ever since the Renaissance, men have been trying to water down the Christian creed. Give us a religion purged of everything that defies logic, a religion stripped of the supernatural and emptied of miracle, a religion that is smooth and palatable and rationally acceptable-this has been the popular cry” Surely the church, weak in heart and courage, has gone out of the way to oblige.

The doom of this decaying civilization is spelled out in our crowded divorce courts, our all-time high of alcoholics and drug addicts, the number of illegitimate births or the number of abortions. A Gallup poll shows that these days most people accept lying as part of everyday business. Virtue is scorned.

Truth lies fallen in the street!

Somewhere in the archives of the British Admiralty at Whitehall, London, they have the record of a fine piece of maritime strategy. Ships of five nations were anchored in a bay in the South Pacific. A fierce storm was gathering offshore. The British captain decided to run, not away from the storm but into it. Everything available was battened down. Out crashed the ship into the boiling seas-pitching, tossing, rolling, and shuddering. Indeed, she did everything but go down. A couple of days later, buffeted but not broken, she returned to the port to find the ships of the other nations piled up on the beach.

The storm of the ages is about to break. Let the church call its crew to a new dedication. Remembering that Christ is at the helm, and with Christ’s Crest as our ensign, let us run into the storm. After the storm, we, too, shall return-to see upon the shores of time the battered, piled, wrecked, hell-inspired ideologies of the hour.

Copyright (C) 1996 by Leonard Ravenhill, Lindale Texas – http://www.ravenhill.org

Called to Preach – Leonard Ravenhill recounts a story told by A.W. Tozer

A. W. Tozer

color photo of Leonard Ravenhill

Leonrad Ravenhill recounts meeting A.W.Tozer, who was holding a scrap of paper in his hand which to Tozer was more valuable than receiving a letter from the President. The letter was from an african man named Dumas, who was saved in a small baptist church in Africa.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=Kw56FTvxUMs?rel=0&w=420&h=315]

Christians, it’s time to wake up – Ravenhill, Paul Washer, Piper, Wilkerson. Conlon, Cymbala

A quote from A. W. Pink (via Gabi Bogdan) A.W. Pink said, „The nature of Christ’s salvation is woefully misrepresented by the present-day evangelist. He announces a Savior from hell rather than a Savior from sin. And that is why so many are fatally deceived, for there are multitudes who wish to escape the Lake of Fire who have no desire to be delivered from their carnality and worldliness.

Here is a video compilation featuring David Wilkerson and Leonard Ravenhill:

~You will rarely find a message, now, on repentance.

~Look at what has become of the world, church of Christ, through you, losing what you should have been. But, God waits for His people… when will they take the stepping stones God has placed in His word?

~… a church that has forgotten its foundations, a church that has turned away from its beginnings and begins to become a harlot church.

~Just tell me how blessed I am! Just tell me I’m going to be popular and I’m gonna have no trouble in my life. Just tell me these things!

~… watered down half truths. This Gospel says, „Just believe and get saved.” Nothing of repentance, nothing of Godly sorrow. Nothing of turning from your sins. Nothing about taking up your cross and following the Lord. But to people that just say a little prayer (they) say, „You-re fine, you’re good

~people believe that any standard, even in the New Testament is legalism and bondage and law. „I’m under grace, I can do anything,” that’s of the devil!

~we’ve revised that, we’ve said, „If you can get people for one hour, on Sunday morning, in the building, that’s the church. That’s not the church! We can get any device we want, to get people in the building for 1 hour and keep it early, and keep it moving and keep it going, but, that’s not the church of Jesus though.

~ Ravenhill: and I’m embarrassed to be part of the church of Jesus today because I believe it’s an embarassment to a Holy God. Most of our joy is clapping our hands and having a good time and afterwards we’re talking all the dribble of the world.

~Wilkerson: Don’t talk to us about holiness or separation from the world, don’t! People today don’t want to hear anything they call gloom and doom. If it’s not smooth, it’s gloom and doom.

Ravenhill: well, let me tell you lovingly, ‘Go to hell and live with all the scum of the earth. You like to drink, go to the drinkers. You like to lust, go with the prostitues.

~Conlon: They have been covered in something deceptive, defines in the last moments of your life; that the feet coming down the hallway are not taking you to heaven. You can get through the deception your whole life, you can sing in the choir.

~Ravenhill: all this business of ‘God loves you, God loves you,’ and all the bumper stickers of sloppy evangelism. Will you remind people of the goodness AND the severity of God? Will you remind them that there’s a day that mercy is cut off forever? Will you remind them that people pray in hell, but, nobody ever answers?

~Conlon: But, in spite of what God had spoken, they created garments of fig leaves and covered themselves saying, „All is well. All is well.” And they see God in church and it won’t expose their sin, it won’t expose their hypocrisy for what it is. I’d rather you get mad at me but go to heaven.

~Wilkerson: This so called love gospel today only reaches the flesh. It can’t get at the heart. It can’t dig at the sin so that there can be a cleansing. And, if I’m a surgeon of the Holy Ghost, I’m not gonna put a band aid on you when you’ve got cancer sticing out of a bone or the flesh. We say, „We’ve got to get in there and it’s got to be dealt with.” And we do that.

~Conlon: This is the reason why some who are listening, even now or in the future, you just can’t lighten up and enjoy theologically shallow experiences like so many around you are today.Everyone around you is saying, „Lighten up, lighten up. God is love. Gos is good. God is nice. Come to church to the altar, stick your feet up and have some coffee and cookies with us, while your 3 point messages are nothing about God. But there’s a stirring in you, there’s a stirring in the true bride of this generation.”

~Wilkerson: I’m gonna tell you something. A diluted Gospel is no Gospel at all.

~Conlon: If you don’t believe this is happening in our generation, I challenge you to go to a christian bookstore  and find the best sellers, ask them which are the best sellers. Look at them. Look at the covers. They’re the images of men, not the images of God. Five steps to be like me, five steps to better yourself, five steps to the new you, 5 steps to find your destiny- with their glossy faces on the cover. It’s not so subtly telling the church of Jesus Christ, „If you use the principles of God, you’ll look like me.”

~Ravenhill:Paul in Romans says we must all stand in judgment at the judgment seat of Christ. You can’t send your lawyer. You can’t send your representative.

Leonard Ravenhill (15) Însemnat: PENTRU CRISTOS!

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!
  13. Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!
  14. Leonard Ravenhill (14) Un constructor al Împărăţiei

Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!” (Galateni 6:17).

În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor” pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!” (Galateni 2:20).

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!” (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!” spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).

Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei – să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atunci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele acestea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!

Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de vergile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât” cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri” că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic”! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă…” Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibristică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.

O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.

Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!”

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos”, în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:

Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge
Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,
Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.
O, iată, inima-mi se frânge,
Şi doru-n mine astăzi plânge:
Da, vreau să merg cu orice preţ!

Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!” Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!” Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.

Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?

Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte
Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;
E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,
Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!
Iubirea croieşte prin flăcări o cărare
Iubirea uşurează poverile amare,
Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,
Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!

Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, semnele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

A fi „însemnat” înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi – „Pentru Cristos”?

„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”
Ap. Pavel

„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.
Andrew A. Bonar

„A fost nevoie de şapte ani
…înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.
…înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.
…de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.
…zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.
…înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.
A J. Cordon

„Rugăciunea e sângele sufletului!”
George Herbert


 

Leonard Ravenhill (14) Un constructor al Împărăţiei

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!
  13. Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă – schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea orbitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui.” Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!” spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Domnul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dumnezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

Şi undeva, acest constructor al Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!” Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!

După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi de acest adevăr.

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi”? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în mine!” Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu… ci păcatul care locuieşte în mine!” Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu… ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Minunată transformare!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie”!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apostolului Pavel sunt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său”? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât martirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu, locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, tendoanele şi sfinţenia, tăria şi focul.

Apostolul Pavel Îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema” pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din eforturile noastre ce n-am pus în ele.

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie ”Viaţa lui Cristos”; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!” (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apostolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos” decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!” (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit – „toţi m-au părăsit” (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice” şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!” (1 Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia!

Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor”. „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!”

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu”, ci „cum sunt eu!” (1 Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi, la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

„Singura credinţă mântuitoare este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie pentru moarte”.
Martin Luther

„Iată de ce, la fiecare cotitură a istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire înapoi la realitatea chemării şi la consacrarea deplină, mii de bărbaţi şi femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica predicilor sale”.
Dr. J. S. Stewart

„Inimile fără lacrimi nu vor fi în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.
Dr. J. H. Jowett

Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Cititi capitolele anterioare:

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

photo source Wikipedia

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,
Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină,
până când totul, ce am şi ce sunt,
vor străluci o sfântă lumină
din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

Ca să-ntăreşti inima mea,
să-i dai curaj în lupta grea,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Ca să aduc la viaţă
pe cei din păcate, ce pier,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Aşează-mă pe-al Tău altar,
Viaţa mea, voinţa mea,
Primeşte jertfa mea în dar:
Trimite, Doamne, foc din cer!

(F. de L. Booth-Tucker).

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”
Savonarola, refuzând boneta de cardinal

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.
Arthur Wallis

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.
Sf. Augustin

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.
Jan Hus, la stâlp

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.
Vance Havner

Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de neghiobia noastră, totuşi inimile noastre „căldicele”, nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!

Cristos poate spune despre rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!” Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

În folosirea citatelor biblice suntem uşurateci, în interpretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul impotenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi.” Iar bietul ascultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceasta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă ungerea Duhului Sfânt.

În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!”

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră culturalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să convingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!” Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ.” Dacă ne-am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche” s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus”? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul „n-a făcut minuni” – adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional n-a avut loc.” Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” – Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi” n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Universitatea din Oxford, fiind un „eşec total” (după cum era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun” a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase.

Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată”, mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior” sau chemând blesteme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Prorocii au fost martirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestantism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evanghelişti protestanţi.” Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri – oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!

Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor – oameni prea fierbinţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci” i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova” nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mijlocul ei glasul Dumnezeului cel viu!

„Oh, de-ar fi să mă mistui pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”
Henry Martyn

„Iubirea arde ca un foc, şi făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită. Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”
E. M. Bounds

„Unde e pasiunea câştigării de suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă? Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”
Amy Wilson Carmichael


Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare? America nu poate sa cada… fiindca deja e jos

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!

De ce atâta nepăsare?

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.
E mort sufletul, dragostea, dorul.
Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,
Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”
Biserica din Laodicea

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”
Ezechiel 16:49

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”
Mica 2:7

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.
Samuel Chadwick

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.
Joseph Parker

Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi

Pavel inaintea Imparatului Agrippa source http://www.st-takla.org

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot distruge.

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia congresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist”, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aşteptam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frecventeze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă disperată pentru credinţă.”

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi martorii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frecventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

Unde e azi Moise să pornească înainte?

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei imorale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestantismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.
Duncan Campbell

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,
Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar
Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ
Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,
Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!
Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ
Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!
George Crofy

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.
Vance Havner

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.
C. G. Finney


Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi


Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.
Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”
Zwingli


Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

De ce  întîrzie trezirea? Capitolul 7

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar influenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri „

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Baxter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frecventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de evlavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în carnea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres” (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estradă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciunea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e timpul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pierderile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dumnezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”
J. I. Brice

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”
Dr. W. E. Sangster

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”
Tersteegen

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.
D. M. Ponton

„O trezire a religiei presupune o adormire”.
C. G. Finney


Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Cuvant Inainte de A.W.Tozer pentru cartea „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill:

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

Din cartea „De ce intarzie trezirea„? Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici Capitolul 1 – Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

 

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.
E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”
Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”
A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”
Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.
George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”
Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.
Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg


Video of the week – FEW Christians will be saved! (Ravenhill,Piper,Washer) Scroll down for newer articles

photo http://www.lifeguardministries.com

This video almost sounds like the „lone” voice in the wilderness of our generation:

FEW WILL BE SAVED. Really? Says who? A (prone to sin) preacher? An obscure prophet in the Bible ( does the Old Testament really apply to us today)? I am being ironic, here.

It was actually Jesus who said:

„Not everyone who calls out to me, ‘Lord! Lord!’ will enter the Kingdom of Heaven. Only those who actually do the will of my Father in heaven will enter. Matthew 7:21

But small is the gate and narrow the road that leads to life, and only a few find it. Matthew 7:14

So, if you don’t believe it, you don’t believe Jesus, and why do you think you are still a Christian then, if you don’t even believe what Jesus (the founder of Christianity) has to say?

See the transcript from this sermon compilation below the video. It is worth reading it, as reading makes an indelible impression on the memory. See especially the words of John Piper and Leonard Ravenhill.

Lots of people in that day say „Lord,Lord”.

He says „I never knew you!”

Leonard Ravenhill-

What I wanna tell you tonight…I believe the same thing is happening in our churches every Sunday night.People are choking and we are trying to pour the words of life into them, it pours over them- so damned and lost- they can’t take it! They listen to the same preacher year after year, who says the same thing in the same way. He hasn’t shed a tear since he left his mother’s womb. He went to the seminary and he got a big fat head and a shrunken soul. So there’s no hope. This generation will fill hell quicker than any other generation, we are so corrupt, UNLESS in His mercy, God FILLS us.

CLICK below (the word „More” to read the rest of the transcript and to watch 2 more short videos by Paul Washer titled – What is Salvation (in 2 minutes) and Come to Christ. He is mighty to save.

Mai mult

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari