Felinarul dragostei


din mici povestiri cu Wilhelm Busch-

Pentru un moment, am rămas descumpănit.

În înserarea care se lăsa, m-am împiedicat de ceva. Şi când m-am uitat mai atent, am recunoscut un cadavru, care – fără să se deosebească de praf şi de moloz – zăcea exact în mijlocul străzii.
din mici povestiri cu Wilhelm Busch-

Am calculat repede: duminică la prânz a fost acel bombardament puternic. Acum este miercuri seara. Deci încă mai sunt cadavre neîngropate pe străzi!

Mi-am amintit un verset din Biblie: „Trupurile lor moarte vor zăcea ca gunoiul pe stradă…”

— Ca gunoiul pe stradă… am murmurat mereu în sinea mea.

Brusc, am observat că dintr-o casă pe jumătate dărâmtă mă urmăreşte un bărbat:

— Găsiţi că este ceva grav? m-a întrebat el. Vreau să vă arăt ceva şi mai grav. Veniţi cu mine!

A pornit înaintea mea – prin molozul de pe stradă – şi a înconjurat o mare clădire administrativă – şi apoi a intrat în curte…

— Aici! mi-a arătat omul.

Un strigăt de spaimă mi s-a oprit în gât. Aici zăceau vreo 80 de cadavre. Desigur, am văzut lucruri la fel de groaznice pe front. Dar – aici era şi mai groaznic: aici nu zăceau soldaţi şi luptători. O, nu! Aici zăceau bărbaţi în vârstă, femei epuizate. Şi copii! Fetiţe mici cu braţe subţiri şi picioare slăbuţe, pe care războiul şi-a pus amprenta. O, copii!! Ce legătură aveau ei cu acest război fără sens?!

În faţa ochilor mi-a apărut un tablou al lui Hans Thoma: o vale plină cu flori. Şi pe câmpia din vale copiii se joacă cu coroniţe de flori pe cap.

Da, aşa ar trebui să fie! Locul copiilor este pe astfel de câmpii!…

Bărbatul a plecat. Era deja noapte. Undeva, în clădirea distrusă, o bucată de lemn lovea monoton zidul în bătaia vântului, în rest: linişte de moarte.

Şi aşa cum stăteam între aceste cadavre – atât de singur în mijlocul groazei – în această linişte îngrozitoare -, o întrebare a ţâşnit din mine – o întrebare înfiorătoare:

— Unde este Dumnezeu? De ce tace? Ne-a părăsit? – Da, Dumnezeu ne-a părăsit!!

Dumnezeu ne-a părăsit! – Acesta-i iadul! M-am cutremurat. Aveam parcă ceva în gât. Altfel aş fi urlat de groază.

Ioan 3:16

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Cuvântul a apărut dintr-odată! Duhul Sfânt trebuie că mi l-a strigat în disperarea mea. În faţa mea, s-a aflat crucea de pe Golgota pe care atârna Fiul lui Dumnezeu. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…”

Şi brusc am ştiut:

— Aici este un semn veşnic al dragostei lui Dumnezeu! Un felinar luminos al dragostei Lui nesfârşite.

Nu-L înţeleg pe Dumnezeu. Nu! Nu voi înţelege niciodată căile şi judecata Lui. Dar ştiu un lucru: El ne iubeşte!

„Fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, încât a dat pe singurul Lui Fiu”. Crucea lui Isus strigă tare în lumea păcătoasă:

— Dumnezeu totuşi ne iubeşte!

Mângâiat am părăsit curtea întunecată…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari