Leonard Ravenhill (15) Însemnat: PENTRU CRISTOS!

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!
  13. Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!
  14. Leonard Ravenhill (14) Un constructor al Împărăţiei

Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!” (Galateni 6:17).

În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor” pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!” (Galateni 2:20).

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!” (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!” spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).

Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei – să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atunci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele acestea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!

Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de vergile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât” cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri” că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic”! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă…” Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibristică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.

O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.

Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!”

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos”, în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:

Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge
Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,
Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.
O, iată, inima-mi se frânge,
Şi doru-n mine astăzi plânge:
Da, vreau să merg cu orice preţ!

Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!” Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!” Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.

Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?

Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte
Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;
E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,
Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!
Iubirea croieşte prin flăcări o cărare
Iubirea uşurează poverile amare,
Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,
Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!

Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, semnele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

A fi „însemnat” înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi – „Pentru Cristos”?

„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”
Ap. Pavel

„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.
Andrew A. Bonar

„A fost nevoie de şapte ani
…înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.
…înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.
…de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.
…zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.
…înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.
A J. Cordon

„Rugăciunea e sângele sufletului!”
George Herbert


 

Leonard Ravenhill (14) Un constructor al Împărăţiei

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!
  13. Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă – schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea orbitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui.” Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!” spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Domnul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dumnezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

Şi undeva, acest constructor al Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!” Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!

După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi de acest adevăr.

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi”? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în mine!” Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu… ci păcatul care locuieşte în mine!” Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu… ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Minunată transformare!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie”!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apostolului Pavel sunt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său”? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât martirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu, locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, tendoanele şi sfinţenia, tăria şi focul.

Apostolul Pavel Îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema” pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din eforturile noastre ce n-am pus în ele.

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie ”Viaţa lui Cristos”; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!” (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apostolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos” decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!” (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit – „toţi m-au părăsit” (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice” şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!” (1 Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia!

Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor”. „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!”

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu”, ci „cum sunt eu!” (1 Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi, la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

„Singura credinţă mântuitoare este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie pentru moarte”.
Martin Luther

„Iată de ce, la fiecare cotitură a istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire înapoi la realitatea chemării şi la consacrarea deplină, mii de bărbaţi şi femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica predicilor sale”.
Dr. J. S. Stewart

„Inimile fără lacrimi nu vor fi în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.
Dr. J. H. Jowett

Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Cititi capitolele anterioare:

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

photo source Wikipedia

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,
Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină,
până când totul, ce am şi ce sunt,
vor străluci o sfântă lumină
din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

Ca să-ntăreşti inima mea,
să-i dai curaj în lupta grea,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Ca să aduc la viaţă
pe cei din păcate, ce pier,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Aşează-mă pe-al Tău altar,
Viaţa mea, voinţa mea,
Primeşte jertfa mea în dar:
Trimite, Doamne, foc din cer!

(F. de L. Booth-Tucker).

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”
Savonarola, refuzând boneta de cardinal

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.
Arthur Wallis

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.
Sf. Augustin

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.
Jan Hus, la stâlp

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.
Vance Havner

Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de neghiobia noastră, totuşi inimile noastre „căldicele”, nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!

Cristos poate spune despre rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!” Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

În folosirea citatelor biblice suntem uşurateci, în interpretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul impotenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi.” Iar bietul ascultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceasta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă ungerea Duhului Sfânt.

În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!”

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră culturalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să convingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!” Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ.” Dacă ne-am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche” s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus”? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul „n-a făcut minuni” – adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional n-a avut loc.” Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” – Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi” n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Universitatea din Oxford, fiind un „eşec total” (după cum era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun” a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase.

Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată”, mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior” sau chemând blesteme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Prorocii au fost martirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestantism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evanghelişti protestanţi.” Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri – oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!

Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor – oameni prea fierbinţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci” i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova” nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mijlocul ei glasul Dumnezeului cel viu!

„Oh, de-ar fi să mă mistui pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”
Henry Martyn

„Iubirea arde ca un foc, şi făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită. Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”
E. M. Bounds

„Unde e pasiunea câştigării de suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă? Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”
Amy Wilson Carmichael


Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare? America nu poate sa cada… fiindca deja e jos

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!

De ce atâta nepăsare?

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.
E mort sufletul, dragostea, dorul.
Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,
Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”
Biserica din Laodicea

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”
Ezechiel 16:49

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”
Mica 2:7

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.
Samuel Chadwick

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.
Joseph Parker

Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi

Pavel inaintea Imparatului Agrippa source http://www.st-takla.org

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot distruge.

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia congresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist”, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aşteptam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frecventeze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă disperată pentru credinţă.”

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi martorii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frecventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

Unde e azi Moise să pornească înainte?

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei imorale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestantismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.
Duncan Campbell

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,
Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar
Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ
Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,
Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!
Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ
Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!
George Crofy

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.
Vance Havner

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.
C. G. Finney


Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi


Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.
Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”
Zwingli


Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Related articles

 Citeste – din Cartea “De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

  1. Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Partea (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Partea (5) O trezire intr-un cimitir plin cu oase

Din Capitolul 6 – Ravenhill: Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

click photo for source http://fotohal.com/cities-towns/

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu.”

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Biserica din Efes – sursa pozei http://www.israeljerusalem.com

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer„. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce limbaj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!
Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.
Dr. R. Moffat Gautrey

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.
Samuel Chadwick
„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.
Samuel Chadwick

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.
Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.
Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.
Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.
Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.
Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.
Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.
Archibald Brown

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.
Dr. Joseph Parker

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Cuvant Inainte de A.W.Tozer pentru cartea „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill:

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

Din cartea „De ce intarzie trezirea„? Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici Capitolul 1 – Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

 

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.
E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”
Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”
A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”
Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.
George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”
Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.
Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg


Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari