„Prietenia cu Isus” – de Ciprian Gheorghe Luca

ciprian-gheorghe-luca

„Prietenia cu Isus”

Învăţătorul ne trasează în Ioan 15:13-17 liniile fundamentale ale prieteniei Sale.

Înainte de toate, disponibilitatea de a dărui… viaţa: “Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. Afirmaţia se aplică, în principal, lui Isus: “Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (In 10:11).

Se poate da ceva, dar este vorba de un dar limitat, din moment ce este mereu posibil de a da ceva mai mult. Numai darul vieţii este nelimitat. După aceea, nu mai rămâne nimic de dăruit. Când se dăruieşte viaţa, să dăruieşte tot ce avem. Când se dăruieşte viaţa, nu se oferă numai suma anilor care rămân de trăit, ci se dă ceva care atinge infinitul, eternitatea. Şi se dăruieşte chiar şi ceea ce a fost. Trebuie să fim conştienţi că Isus pronunţă aceste cuvinte în imediata apropiere a Pătimirii. Nu se poate uita că Isus îşi va dărui viaţa proprie într-un context de singurătate şi de abandon.

În al doilea rând, găsim în spusele Mântuitorului…teritoriul prieteniei, și anume… locul în care se întâlnesc două voinţe libere în iubire reciprocă. Adică…ascultarea: “Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu”. Trăim statutul de prieteni dacă punem în practică ceea ce Isus a poruncit: iubirea reciprocă. Prietenia cu Domnul nu o trăim într-un cerc strâmt; numai dacă se actualizează iubirea fraternă ne putem considera “intimi” cu Domnul.

Isus, deci, pune o singură condiţie pentru prietenia sa: ca noi să luăm în serios exigenţele sale! El însuşi, de altă parte, demonstrează că ia în serios prietenia înfruntând pentru noi calea crucii. Numai aşa se anulează distanţele. Desigur, ascultarea se încadrează exclusiv într-o perspectivă de iubire, care rămâne şi fundamentul său ultim. Hristos poruncește exclusiv în iubire. Şi se poate asculta numai în iubire.

Al treilea aspect care caracterizează relaţia de prietenie a lui Isus cu discipolii este dat de confidenţă: “Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Această trăsătură a prieteniei este inspirată de modelul cultural grec-elenistic. Conform lui Aristotel, elementul distinctiv al prietenilor este simţul comun, faptul că între ei totul este în comun.

Opoziţia între slugi (douloi, literal, sclavi) şi prieteni (philoi), nu este atât de evidentă pentru mentalitatea iudaică. În textele biblice, “servitor” echivalează cu “prietenul lui Dumnezeu”, om de încredere, fidel şi drept, colaborator. Şi termenul nu are nimic negativ, cu atât mai puţin de dispreţ, mai mult constituie un titlu de onoare. Deci, în fragmentul nostru, expresia lui Ioan se potriveşte mai bine cu mentalitatea noastră, decât cu cultura biblică. Şi atunci, discipolii, tocmai pentru că sunt prieteni şi nu slugi, sunt puşi la curent cu proiectul, cu gândurile Tatălui. Sunt informaţi asupra conţinutului şi asupra sensului misiunii lui Isus. Şi sunt chiar conştienţi că, în cuprinsul acelui proiect şi al acelei misiuni, le este hărăzită o parte.

Avem, astfel… slujirea comună. O muncă fără participare este un proiect comun, fără o semnificaţie precisă, o finalitate clară, este ceva alienant, de-a dreptul inuman, şi deci lipseşte din ea bucuria. Este necesară conştiinţa de participare la o operă comună. Şi este umilitor să ne gândim că nimic nu se schimbă dacă acea muncă o fac eu sau o face altul. Omul este astfel redus la situaţia de a fi un pion de schimbat, un angrenaj egal între alte angrenaje ale lanţului. Nimeni, în Hristos, nu trebuie să fie considerat pur şi simplu un executor de ordine. Isus nu ne tratează astfel. El nu ne consideră ca nişte automate religioase, ci ne încredinţează însărcinări personale, chiar dacă sunt prevăzute într-un ţesut comunitar. Şi nu are importanţă că cel puţin un altul poate să desfăşoare acel rol mai bine decât mine. Isus mi l-a încredinţat mie, ca prieten al Său! Pentru El nu există legea eficienţei, a randamentului, a producţiei, ci cea a încrederii. Cu El totul este clar, chiar dacă rămâne în mod necesar un fond de mister, ceva pe care nu-l înţelegem pe deplin.

Finalmente, rămâne un test fundamental: viața creştină progresează în măsura în care se dezvoltă în noi sensul de prietenie cu Dumnezeu, până la a deveni predominant faţă de orice altă concepţie a raportului nostru cu El. Până când rămânem fixaţi pe teritoriul fricii (ca anihilaţi în faţa celui de temut), îl considerăm pe Dumnezeu ca stăpânul nostru, Îl vedem într-o optică punitivă, observăm judecata sa înfricoşătoare, şi ne aşezăm în faţa Lui într-o atitudine slugarnică (conform sensului negativ care se dă de obicei acestui termen, exact acel sens pe care Isus vrea să-l respingă), înseamnă că nu am înţeles încă nimic din proiectul de prietenie pe care El îl are în privinţa noastră.
Putem spune că am fost atinşi cu adevărat de har numai când simţim că moare în noi – sau, cel puţin, se atenuează – spiritul de sclavi. Testul prieteniei rămâne fundamental pentru autenticitatea creştinismului nostru.

Zilele trec…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone