SĂ FIM SARE de Dionisie Giuchici

Matei 5:13-16

13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.
14 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.
15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

SĂ FIM SARE

Autor: Dionisie Giuchici    vol. 1 – Domnul, nu eu!

Fie drumul cât de greu, fie lupta cât de mare,
DOMNUL ne-a chemat să fim, în această lume, sare.
DUMNEZEUL nostru veşnic, DUMNEZEUL îndurării,
Ne-a zis: „Arătaţi la oameni pocăinţa, gustul sării!”

Pocăinţă, fapte sfinte, o viaţă fără pată,
Chiar şi vorba să ne fie de Cuvântul sfânt sărată.
Să fim în bucate sare, să dăm gustul bun mâncării,
Să găsească cei ce caută masa binecuvântării.

Să purtăm în noi tăria şi puterea conservării,
Ca şi sarea din oceane şi din adâncimea mării.
Câte calităţi subtile le găseşti ascunse-n sare
Ape, diferite ape, la izvoare balneare.

Chiar şi grâul şi verdeaţa, tot ce prinde rădăcină,
Fără săruri minerale n-ar mai fi nici o grădină.
DUMNEZEUL, Creatorul, n-a uitat să pună sare,
Căci pământul nu-i cum credeţi, doar o oarbă întâmplare.

Ce-ar fi fost cu-atâtea ape din adâncurile mării?
Ar fi dispărut toţi peştii fără forţa conservării.
Dar cu toate-acestea, uite ce bizare catapulci
În această saramură stau şi umblă peştii dulci.

Ce uzină siderală, ce lucrare minunată!
Apă dulce poartă norii, care-a fost în mări sărată.
Sarea oarecum e moartă fără muguri, rădăcini,
Dar şi viaţa fără sare vestejeşte în grădini.

Vorbele acestea multe nu e jocul de cuvinte,
Ci dovada că există un Stăpân, un Sfânt Părinte.
Unul care guvernează peste legile naturii,
Binecuvântând pe oameni cu poruncile Scripturii.

Binecuvântând planeta cu nuanţe cristaline,
Cu sidefuri, diamante, şi cu flori frumoase, fine.
Şi cu pâine şi cu sare, cu salutul strămoşesc,
Daruri binecuvântate pentru neamul omenesc.

Din aceeaşi plămădeală, din aceeaşi vatră sacră,
Creşte portocala dulce, iar lămâia foarte acră.
Câte gusturi diferite se înalţă din noroi!
Vitamine îndulcite şi sărate pentru noi.

Ce uzină colosală, ce laborator ciudat!
Oaia paşte iarbă verde, laptele e alb, curat.
Animale vegetale, chiar şi omul imoral,
Toate s-au născut din zona şi din regnul mineral.

Numai partea sufletească, duhul care ne-a dat sens,
Ne separă şi ne face să fim homo sapiens.
Să purtăm în noi statura, chipul noului Adam,
Să fim credincioşi ca fiii credinciosului Avraam.

Printre zeci de comparaţii ilustrate, pilduiri,
În Scriptura sfântă, sarea are-aceleaşi oglindiri.
„Voi sunteţi în lume sare!” -dar de când am devenit?
Întrebarea ce se pune nu e greu de tâlcuit.

De când ne-am întors la DOMNUL, de când El ne-a botezat,
Cu credinţă şi iubire El în suflet ne-a sărat.
Iată-ne făpturi ciudate transformaţi în stâlpi de sare,
Asta-i însă calitatea cea mai sfântă, cea mai mare.

Roadă care o numeşte Cartea Sfântă -înfrânare-
Să te lupţi cu tine însuşi şi să-nvingi, înseamnă sare.
Îmbrăcaţi-vă deasemeni inima cu îndurare,
Calitatea bunătăţii să ştiţi fraţilor, e sare.

Pe această cale sfântă trebuie s-avem răbdare,
Iată altă calitate care se numeşte sare.
A-L împrumuta pe DOMNUL, fapte sfinte, ajutoare,
Pentru cei sărmani în lipsă, şi aceasta-nseamnă sare.

Sare şi-n îmbrăcăminte, după gustul creştinesc,
Fără pantaloni, femeia, fără tunsul bărbătesc.
Fără aur şi podoabe fără haine scumpe, fine,
Ci smerite şi sărate ca femeile creştine.

Fraţilor, în toate sare, în purtare, în cuvânt,
Cine predică să fie însoţit de DUHUL SFÂNT.
Dacă nu-i de sus izvorul, masa binecuvântată,
Dacă facem noi programul, ea rămâne nesărată.

Pot să fie cât de multe, şi cântări, şi poezioare,
Dacă nu se simte harul, nu e bine, nu e sare.
Pot să cânte cât de multe şi orchestre şi fanfare,
Dacă nu se-ntorc la DOMNUL cei ce-ascultă, nu e sare.

Unii denumesc fanfara numai pentru-nmormântări,
E adevărat, priviţi-o, după patru cinci cântări
A intrat în groapa rece timpul mort, purtat de val,
De frigomele ce sună marş funebru în local.

Şi Adam lipsit de slavă după negrul lui păcat,
Frunze lungi şi frunze late le-a cusut şi le-a-mbrăcat.
Sarea care-şi pierde gustul e călcată în picioare,
Sau mai bine zis, creştinul fără pocăinţă moare.

Oameni fără de esenţă, biruiţi de-a lor păcate,
Slujba ce-ar mai vrea s-o facă, este fără greutate.
Ei încearcă, se ridică în Numele Lui ISUS,
Dar degeaba, sarea sfântă, pocăinţa lor s-a dus.

Lumea care îi cunoaşte râde batjocoritor
De cântarea, poezia sau de predicile lor.
Asta-i cea mai neplăcută, cea mai nedorită stare,
Să fii sare lepădată şi călcată în picioare.

După ce-ai purtat în spate porţi de fier şi porţi de-aramă
Duelând cu duhuri rele, să fii gol şi plin de teamă.
Fiu risipitor, sau sare, care ţi-ai pierdut tăria,
Dacă vrei să vii acasă, leapădă-ţi complet mândria.

Lumea e un nor cu ape tulburate şi amare,
Vindecarea lor se face dacă pui în ele sare.
Ştiţi Elima, vrăjitorul, om din lume, fiere-amară,
Lumea fără pocăinţă e păgână, e murdară.

Lumea fără pocăinţă e departe de Scriptură,
Ei se roagă, au credinţă, dar şi blestemă şi-njură.
Vorbe multe, vorbe goale, vorbe care nu-s sărate,
Ah, şi câtă urâciune, şi blestemuri, şi păcate!

Pentru ei ISUS ne cheamă să fim pildă, să fim sare,
Ei văzând în noi pe DOMNUL să se-ntoarcă din pierzare,
Pentru ei şi Lot sărmanul, sufletul şi-l chinuieşte,
Ca să steie în Sodoma, DUMNEZEU îngăduieşte.

Pentru ei bătrânul Noe a fost pildă, a fost sare,
„Fraţilor, sfârşitul vine!” însă nu i-au dat crezare.
Dariu nu-i găseşte vină, Daniel, ce om ales!
El învinge prin credinţă al păgânilor proces.

Pentru toţi Pilat rosteşte: „Nu găsesc în El vre-o vină!”
Căci ISUS Mântuitorul a fost sare şi lumină.
Oameni răstigniţi pe cruce, aruncaţi de vii la fiare, ‘
Oameni care pentru alţii au fost pildă, au fost sare.

Cum ne-a arătat şi Pavel când le scrie la evrei,
Lumea veche, păcătoasă, n-a fost vrednică de ei.
Îmbrăcaţi în piei de capre, şi prin peşteri alungaţi,
Aţi avea curaj să spuneţi că sunteţi cu-aceştia fraţi?

Nu aş vrea să înţelegeţi adevărul încâlcit,
Nu erau sălbatici sfinţii, lumea nu i-a suferit.
Lumea şi stăpânitorul veacului întunecos,
Este supărat de moarte pe urmaşii lui HRISTOS.

Fraţilor, ISUS ne cheamă la războiul stelelor,
Nu cu arme nucleare, ci cu duhuri din popor.
Cu stăpânitori de triburi, îngeri fără adorare,
Care duc război de moarte cu întreaga adunare.

Îmbrăcaţi în piei de capră mai găseşti şi astăzi fraţi,
Tot prin peşteri, dar mai fine, mai prin dosuri camuflaţi.
Vin cu haină transparentă biete chipuri la-nchinat,
Ce să fie-n pas cu vremea şi cu veacul lepădat.

Vin copiii cu mustaţă, şi cu plete, ce să spui,
Îngerul căzut se luptă ca să facem voia lui.
Ah, şi câtă murdărie, necredinţă, răutate,
Numai dreapta judecată le va arăta pe toate.

Dar cu toate-acestea DOMNUL ne-a chemat pe fiecare
Să luptăm lupta cea bună şi să fim în lume sare.
În această luptă mare împotriva celui rău,
Noi învingem prin credinţa în ISUS şi DUMNEZEU.

Iar în urma biruinţei după luptele purtate,
Cu ISUS Mântuitorul vom sta în eternitate.
Până-n ziua, până-n ceasul, până-n clipa ceea mare,
DOAMNE dă-ne ajutorul ca să fim în lume sare!

AMIN

Versuri de la Resurse Crestine

Marta Rus – Sa fim sare

(Biserica Penticostala Albini Cluj)

VIDEO by Biserica Albini

Amvonul – Dionisie Giuchici

AMVONUL

Dionisie Giuchici
vol. 2 – Domnul, nu eu!

Au fost pe lume multe boale, cu diferiţi sindromi acuţi.
Şi încă sunt, şi vor rămâne, aceşti flageli de noi ştiuţi.
Desigur, vântul necredinţei, nelegiuirea a născut
Durerea morţii, sau păcatul, de la Adam, de la-nceput.

De-atunci şi până astăzi, lumea e plină de amărăciuni,
De când păcatul, vrăjmăşia, pe oameni i-a făcut păgâni.
De-aici veni şi-mbătrânirea, şi moartea spiţei pe pământ,
Acei căzuţi în rătăcire, L-au părăsit pe Tatăl Sfânt.

De-aceea mutul nu vorbeşte, de-aceea surzii nu aud,
De-aceea cad bolnavii-n paturi, cum cad şi frunzele din dud.
De-atunci sunt cei stricaţi la minte, de-atunci atâtea s-au schimbat,
Căci vezi femeie cu femeie, şi vezi bărbat cu alt bărbat.

Şi leacuri nu-s, doar unul singur: întoarcerea la Dumnezeu,
La pocăinţă, la credinţă, lăsând tot ce-i stricat şi rău.
Dar fraţilor, mai e o boală, un cancer parcă mai acut:
E boala de a sta în faţă, să predici ca să fii văzut.

Şi culmea, nici nu vor să scape de-acest flagel, acei vizaţi,
Căci boala „cancerul mândriei”, i-a atacat pe unii fraţi.
Chiar dacă mor, dar ţin cu dinţii de locul care şi-l doresc,
Amvonul e o mare boală, cum fraţii nici nu se gândesc.

De-aici porneşte dezbinarea: când la amvon sunt duelări,
Şi se desparte adunarea ca roiul care zboară-n zări.
Amvon cu margini aurite, tu eşti lăsat pentru popor,
Să vindeci inime zdrobite, prin fratele predicator.

Dar boala-i boală, n-ai ce face, oricât le spui la unii inşi
De pocăinţă, de credinţă, ei nu se vor lăsa convinşi.
De ce doresc aşa de tare amvonul? -fraţii pocăiţi.
Desigur, partea cea mai mare îl caută, fiindcă sunt plătiţi.

Pe vremea mea, predicatori lucrau prin fabrici, pe câmpii,
Dar prin biserici pe atuncea, erau mai multe bucurii.
N-am vrut să scriu aceste versuri, dar într-un vis s-a arătat
Cum rând pe rând în Casa Sfântă, cei credincioşi s-au adunat.

În faţa lor era amvonul, în semicerc, înalt, frumos,
Iar împrejur stăteau păstorii, dar toţi cu feţele în jos.
Se rezemau cu toţi de masă, de-amvonul cel strălucitor,
Dar nu cu faţa, ci cu dosul, cu spatele către popor.

Erau vre-o şase mi se pare, nu-s sigur, nu i-am numărat,
Şi aşteptau să vină rândul, desigur, pentru predicat.
Vedeam pe faţa lor durere, privirea nu le strălucea.
Căci necredinţa, îndoiala, şi-aceasta e o boală grea.

Să-ţi vină rândul la o lună, sau poate încă mai târziu…
S-aştepţi atâta cu răbdare, când toţi predicator te ştiu…
Ce presupune deci slujirea? întâi şi-ntâi să fii chemat
Şi uns de Domnul cu putere, un lucru binecuvântat.

Astfel vei ajuta pe alţii, prin sfătuirea ce le-o dai,
Iar prin trăirea ta în Domnul, vei moşteni cerescul Rai.
Nimic din lume nu te lege, nici slavă mare, şi nici tron,
Desprinde-te şi de dorinţa de-a stăpâni peste amvon.

Amvonul nu-i al tău, măi frate, cum deseori te-ai exprimat:
„La-amvonul meu nu urcă nimeni, doar dacă eu l-am invitat!”
Când eşti stăpânul peste turmă, şi nu eşti slugă, vai, e rău!
Când zici: „la mine-n adunare”, – tu nu eşti rob lui Dumnezeu.

Să nu loveşti în oi cu bâta, toiagu-i pentru lupii răi,
Cu nuieluşa bunătăţii, tu să conduci frumoşii miei.
Nu fi om rău, nu da mânie, cu răutate nu vorbi.
Tu dă la oameni bucurie, din dragostea din veşnicii.

Eu ştiu că va stârni mânie, la cei „mai mari”, dar nu la toţi,
Această severă poezie, vorbind de-amvon şi de preoţi.
E scris să nu „grăieşti” mai marii, să nu-i vorbeşti nicicând de rău,
Când stau în frunte la oştire cu frica cea de Dumnezeu.

Dar când loveşte fără milă în fratele care-i smerit,
Ştiţi, Pavel nu i-a zis-părinte-, ci: „tu perete văruit!”
Repet: nu-i rău să fii cu râvnă, să urci în faţă cât mai des,
Dar trebuie să recunoască acei din jur, că eşti ales.

Nu doar că unchiul tău e popă şi tatăl tău e secretar,
Alegerea e dovedită, când tu eşti însoţit de har.
De fapt, leproşii n-aveau voie să stea în tabără, cu-ai lor,
Căci lepra, boala urâcioasă, se răspândeşte în popor.

Când ne rugăm pentru bolnavii ce-s duşi de-al încercării val,
Să ne rugăm şi pentru-aceia ce-s orbi, bolnavi spiritual.
Să ne rugăm şi tu şi eu, să cerem de la Dumnezeu,
S-alunge duhu-nălţător, de-a fi stăpân peste popor.

Căci vameş, e mai bine, frate, în tot ce faci, în tot ce spui,
Când ne rugăm, să fim iertaţi de bunătatea Domnului.
Isus n-avea pe-acest pământ nici catedrală, nici amvon,
Deşi era Preot în veac, şi Rege, însă fără tron.

Deşi pe tron, cu Heruvimi, El sta la dreapta, în palat,
În lume a venit umil, şi pildă tuturor ne-a dat.
Isus pe lac avea amvonul, corabia L-a sprijinit,
În zori, când celor de pe ţărm, Cuvântul vieţii le-a vestit.

În altă zi, vorbea din munte, şi glasul până-n văi s-a dus,
Şi-n cimitir, când la-nviat pe Lazăr, Mesia, Isus.
Pe Golgota, El pronunţă acele şapte vorbe mari,
Amvonul Lui atunci era: la mijoc, între doi tâlhari.

În zori de zi, când a-nviat, grădina era locul sfânt,
De-acolo El ne-a predicat acelaşi minunat Cuvânt.
Şi iată-L, iarăşi va veni, şi orice ochi îl va vedea,
Şi vai! atunci când va vorbi, pământul se va clătina.

La tronul alb, Slăvitul Rege, sau Marele Judecător,
Va ţine cel mai lung preludiu, amvonul Lui va fi pe nor.
Şi vai, ce plânset, ce căinţă, oricine nu s-a pocăit,
Îşi va purta a lui osândă, în veci de veci, fără sfârşit.

Vei mai avea atunci curajul să spui: „în adunarea mea
Când toţi cu faţa aplecată, înaintea Domnului vor sta.
Cu-adevărat, atunci oricine se va smeri pân’ la pământ,
Şi toţi vor tremura de groază, de glasul Domnului Cel Sfânt.

Cei răi îşi vor primi sentinţa, şi vai ce groază, ce coşmar,
Pământul a respins credinţa, şi mântuirea dată-n dar.
De-aceea Domnul le va zice, să plece toţi cei blestemaţi,
Căci n-au venit la pocăinţă, să fie binecuvântaţi.

Uimiţi vor fi şi slujitorii altarelor cu zei turnaţi,
Când vor intra şi ei cu toţii, în rândul celor blestemaţi.
Toţi iubitorii de amvoane, nevindecaţi de boala lor,
Nu eu sunt cel ce dă verdictul, căci Domnul e Judecător.

Mai bine hai să cerem milă, o vindecare pe deplin,
Să schimbe Domnul orice stare, din rău, în binele divin.
Să fim şi noi cu-aceia care, Hristos pe nume-i va chema,
Să treacă toţi de partea dreaptă, căci s-a sfârşit durerea grea.

Dar pân-atunci veniţi la-amvoane, prin închisori şi prin spital,
Să ducem vestea mântuirii, la cei purtaţi de-al morţii val.
Să-ntindem un pahar cu apă, la însetat, la cel trudit,
Căci prin credinţă şi prin fapte, acei aleşi au biruit.

„Când Te-am văzut?”- îi zise norul- „Când pe săraci i-aţi ajutat!”
Le-a dat răspuns Mântuitorul, la sfinţii care L-au urmat.
„Păziţi credinţa pân’la capăt, şi pentru ea să vă luptaţi!”
Ne scrie unul din apostoli, să fim creştini adevăraţi.

Nu vă luptaţi după amvoane, să cuceriţi, să dominaţi,
Isus ne-a zis că pocăinţa, e drumul către ceruri, fraţi.
Desigur, sunt mai multe daruri, să cânţi, să predici la popor,
Să fii prooroc, să fii apostol, e-un dar să fii predicator.

Dar nu prin daruri se ajunge la ţinta care-am fost chemaţi,
În daruri noi avem doar puntea, sau podul ca să trecem, fraţi.
Poţi ca să cânţi o viaţă-ntreagă, să predicăm, să proorocim,
Amvonul nu ne duce-n slavă, doar dacă noi ne pocăim.

Nu titlul, funcţia purtată, ne duce frate-n Paradis,
Căci pocăinţa ne-a fost dată, acest Cuvânt Isus l-a zis.
Dar pocăinţa-i tot mai rară, căci foarte mulţi şi-au lepădat
Această haină minunată, în care Domnul ne-a-mbrăcat.

Sunt tot mai rari neprihăniţii şi oamenii evlavioşi,
Căci pocăinţa cea modernă i-a-nvins pe unii credincioşi.
Isus chemă la pocăinţă pe oameni, de la început,
Cu-acest cuvânt, cu-această veste, El predica şi-a început.

Acei setoşi după amvoane, vor sta mereu neîmpliniţi,
Căci Domnul potoleşte setea la fraţii care-s pocăiţi.
Leproşii, vameşii, stricaţii, ce-au părăsit a lor păcat
Şi stau în umilinţă sfântă, vor sta cu Domnul în palat.

Amin

Sursa Resurse Crestine

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari