Dr. Daniela Mariș – CEALALTĂ ROMÂNIE

CEALALTĂ ROMÂNIE

Zilele acestea s-a vorbit mult pe mediile de socializare împotriva avortului și împotriva împotrivitorilor avortului. Lucrul acesta mi-a trezit o amintire din anul șase de facultate, pe care am încercat mult să mi-o reprim, la vremea respectivă. Refuz acum să o mai înghesui într-un cotlon al memoriei.

În ziua aceea, tocmai începuse stagiul obișnuit de Ginecologie, când am aflat că ni se pregătise ceva special: în sfârșit, urma să asistăm și noi la un avort. Ne-am înghesuit în cabinet, cu un sentiment straniu în suflet. În sinea noastră, toți știam că n-o să ne placă ce-o să vedem. Pacienta, o doamnă tânără, până în 30 de ani, de condiție buna, primise deja premedicația și aștepta. M-am uitat, m-am holbat, mai bine zis, la ea, așteptând să găsesc vreun fior al anticipării a ceea ce urma să se întâmple, însa fața ei era impasibilă, albă, lipsită de orice expresie.

Am înteles, într-o fracțiune de secundă, ca luptele ei se încheiaseră, iar decizia era luată. Nu mai era nimic de făcut. Îmi venea, totuși, să-i strig: “Doamnă, vă rog, vă implor, nu faceți asta! Nu va omorâți copilul!”, dar nu eram în stare să mișc nici mâinile facute ghem prin buzunare, necum să scot vreun sunet din gâtlejul ca o iască.

Procedura începuse deja și eu mă străduiam din răsputeri să urmăresc detaliile tehnice, într-o stare sumbră de resemnare amestecată cu revoltă. În momentul în care mă felicitam că reușisem să-mi stăpânesc greața, îl aud pe medic înjurând împotriva vârstei mai avansate a sarcinii față de ceea ce i se comunicase. “Ia uite, mâini, picioare! E băiat!” Mintea mea nu reușea să țină pasul cu ceea ce vedeau ochii mei: un antebraț mic, mai mic decât un deget de-al meu, cu o mână minusculă rozalie, cu degetele perfect formate, cinci; un picior la fel de mic, dar perfect, cu o gambă cu pielea translucidă, prin care se vedea musculatura nedezvoltată, iar apoi toate s-au învălmășit în capul meu și mi-am întors fața în altă parte.

Când l-am auzit pe medic zicând: “Urmează acum materia nobilă”, m-am mai uitat o dată, însă mi-a trebuit din nou un timp până să înțeleg că substanța aceea vâscoasa pe care o vedeam prelingându-se era, de fapt, creierul fătului, după ce trecuse chiureta prin el. La momentul ăsta, unul dintre colegii mei a iesit val-vârtej din cabinet, ținându-se de gură. Iar sufletul meu s-a chircit îngenunchiat în jurul găleții, plângându-l pe cel care, cu o jumătate de oră în urmă, fusese un făt perfect normal, iar acum zăcea fără viață, făcut bucăți.

Nu m-am gândit atunci, pe moment, că pe făt l-a durut. Acum știu sigur că așa a fost. Iar procedura aceasta nu este doar o simplă moarte, este dezmembrare, decapitare, zdrobire, acțiuni care se numesc tortură atunci când sunt aplicate unei persoane născute.
Peste vreo două săptămâni am revăzut-o pe doamna respectivă pe stradă, ne-am intersectat fără ca ea să mă recunoască, evident. Pesemne atât de intens mă uitasem la ea, că era imposibil sa-i uit chipul prea curând. Era cu soțul ei și țineau între ei de mână, foarte veseli, un baiețel de vreo trei anișori.

Eu fac parte din generația “decrețeilor”. Și asta nu pentru că părinții mei nu m-au avortat, căci se străduiau de vreo nouă ani să aibă copii, ci pentru că atunci a găsit Dumnezeu cu cale să vin pe lume. Generația aceasta a fost de două ori mai numeroasă față de cea de dinaintea ei. A avut concurențe de 10 pe un loc la Medicină și de 25 pe un loc la Drept. Generația aceasta, precum și cele ce i-au urmat, plătește de zeci de ani taxe la stat sau trimite bani în țară.

Generația aceasta a învatat un soi de disciplină, care i-a permis să se adapteze la un nou sistem social, oricat de instabil a fost el. Nu fac apologia Decretului care a dus la apariția ei, fiindcă nu am nici o umbră de nostalgie după perioada comunistă. Mă gândesc doar, cu tristețe nesfârșită, la cealaltă Românie, (căci e o Românie întreagă, conform statisticilor), aruncată la gunoi, împreună cu toată creativitatea, inventivitatea, spiritul întreprinzător, hărnicia și frumusețea ei. Cealaltă Românie nu mai poate face nimic acum. Iar noi, cei rămași, neînțelegând implicațiile pe termen lung ale absenței ei, ne condamnăm la extincție ca nație, indiferent de motivele pe care le invocăm.

#pentruviata

Dr. Daniela Maris

BARNEVERNET, NUIAUA SI CULTURA – Dr. Daniela Mariş

foto-andreea-alexandru

BARNEVERNET, NUIAUA SI CULTURA

Cazul Bodnariu, care are toate sansele sa devina un precedent juridic, a ridicat in mod legitim multe intrebari, insa a si polarizat in mod neasteptat societatea romaneasca. In mod premeditat sau nu, interpretarea situatiei a generat doua mari controverse, care au devenit, din nefericire, redutabile capcane, in care multi s-au grabit sa se arunce.

Dr. Daniela MarisPrima capcana o constituie asocierea crestinismului neoprotestant cu folosirea bataii ca metoda preferata de educatie a copiilor. Totul a plecat de la recunoasterea deschisa, de catre parinti, a folosirii ocazionale a disciplinarii corporale minore. A fost tot ceea ce a trebuit unei parti a presei scrise si vorbite si a diversilor comentatori de meserie sau de ocazie, pentru a declara cu aroganta ca “pocaitii” considera ca “bataia e rupta din rai” si pentru a legitima cu putere de sentinta validitatea masurii extreme luate de Barnevernet. Nimic mai fals sau, mai bine zis, o afirmatie cu nimic mai prejos decat prejudecata ca in Biblie scrie „crede si nu cerceta“. Orice exegeza corecta a textelor biblice referitoare la disciplinarea copiilor infirma aceasta declaratie. Pentru cititorii nefamiliarizati cu mediul neoprotestant si cu hermeneutica biblica, dar onesti si detasati putin de emotia politizata a momentului, lectura articolului “Unde sa punem nuiaua din Biblie?” din revista Semnele Timpului din februarie a.c., e un bun inceput.

Am denumit capcana aceasta directie de interpretare, pentru ca realitatea ulterioara a dovedit ca disciplinarea corporala a fost doar un pretext pentru abuzul comis de Barnevernet prin confiscarea celor cinci copii ai familiei Bodnariu. In primul rand, nu s-au putut dovedi nici un fel de semne de agresiune asupra nici unuia dintre copii, desi acestia au fost suprainvestigati din punct de vedere medical. In al doilea rand, la reintalnirea parintilor cu copiii, doi dintre ei aveau pe corp echimoze (vanatai) care pot fi interpretate cel putin ca o dovada de neglijenta in ingrijire, daca nu de abuz, din partea familiilor surogat. In conditiile absentei explicatiilor din partea asistentilor sociali chestionati de parinti, se dovedeste ca Barnevernet este pentru unii muma, pentru altii ciuma. In al treilea rand, ce importanta a avut pentru familia Nan faptul ca parintii au sustinut in permanenta ca nu au disciplinat corporal copiii? Nici una. Dimpotriva, in stilul intors pe dos, specific Barnevernet, acesta a devenit chiar motivul oficial pentru care nu li s-au redat copiii.

A doua capcana este mult mai subtila si consta in prezumtia superioritatii culturii norvegiene fata de cea romaneasca. Formulele deja consacrate in comentarii merg de la varianta mai eleganta: “In Roma te porti ca romanii”, pana la cea maligna: “Asa le trebuie, sa le ia copiii daca au crezut ca scapa nepedepsiti pentru ca se poarta ca la noi, in Romania, intr-o societate atat de civilizata cum este cea norvegiana, in care totul merge ceas”.

As vrea sa le atrag atentia distinsilor comentatori asupra faptului ca aceasta este o abordare simplista a problematicii culturii, abordare care nu face decat sa demonetizeze argumentul. Cultura unui popor este un creuzet in care fierbe continuu un amestec de factori din cei mai diversi: istorie, literatura, performante intelectuale, resurse naturale, religie, realizari militare, muzica, arta, bucatarie, etc. Ce anume defineste superioritatea sau inferioritatea unei culturi? Voi incerca sa sugerez un raspuns, care reprezinta opinia mea personala, nealterata de ratiuni de corectitudine politica sau de anomia postmodernista.

Ca sa revin la formulele comentariilor, cultura romana era considerata superioara celorlalte culturi contemporane ei. Insa de la istoricul si preotul Silvianus, care a trait in sec. V d.Hr. si care a fost martor al prabusirii bogatului insa putredului Imperiu Roman de Apus, au ramas surprinzatoare scrieri despre vandali, (popor migrator al carui nume are si acum o conotatie ce nu mai trebuie explicata), din care rezulta ca ei au fost cei care au luat masuri ferme pentru a pune capat decaderii morale a romanilor.

Mai aproape de zilele noastre, este suficient sa trecem in revista cateva exemple de mari culturi si civilizatii, ca sa se clatine putin aroganta argumentului mai sus mentionat: Americanii au NASA, dar si pe Martin Luther King; japonezii sunt recunoscuti pentru meticulozitate si longevitatea data de stilul de viata sanatos, dar si pentru violenta manifestata de-a lungul timpului fata de popoarele cucerite; britanicii au Oxford, Cambridge, dar si istoria lor legata de Commonwealth; nemtii au corectitudinea si punctualitatea, dar si Holocaustul; coreenii au perseverenta si inregimentarea, dar cata diferenta intre viata din Nord si cea din Sud. Da, norvegienii au fiordurile si petrolul din Marea Nordului, dar si Lebensborn. Si da, noi românii avem coruptia si diversele neputinte administrative, dar ii avem pe Titeica, Coanda si Enescu si, mai mult decat atat, avem inca filonul crestin, care ne face sa ne revoltam de abuzurile reale, si nu inchipuite, asupra copiilor.

Ma opresc aici cu exemplele, doar pentru a sugera ca ceea ce face diferenta in toate aceste cazuri este reflectarea ideologiei statului in cultura si valorile poporului respectiv. O spune foarte plastic Dumitru Nan, in apelul lui disperat catre agentii Barnevernet care au venit sa-i confiste copiii: “Va dau TOT ce am, numai nu-mi luati copiii”.

Cand trocul acesta nefericit, in care sufletele copiilor sunt vandute pentru linistea si perfectiunea sociala de sub clopotul de sticla al bunastarii scandinave, este legitimizat juridic la nivel de natiune, imi dau seama ca mi-au cam trecut complexele de român, pe care au avut grija unii si altii sa mi le induca de vreo douazeci si cinci de ani incoace.

Si, in timp ce, ca natie, ne inventariem cu smerenie PROPRII demoni, sa avem grija sa nu ajungem sa ne inchinam la ai ALTORA.

BARNEVERNET (…or UPSIDE-DOWN PSYCHIATRY FOR DUMMIES ) Dr. Daniela Mariş

Photo credit

Photo credit forum.r-b-v.net

For all my English speaking friends, here it is the English version of the article that was published last Monday on the national newspaper Evenimentul Zilei. Fortunately, all our efforts seem to matter, so please share!

Thank you Cristina Bodnariu Moroshan Moroshan and Scottie Shari Rice for your help!
BARNEVERNET (…or UPSIDE-DOWN PSYCHIATRY FOR DUMMIES )

Dr. Daniela MarisFrom the moment information began to appear on social media I have followed the unfolding drama of the Bodnariu family. Like many of you, I went through several stages of processing the reality of this situation. The first stage was denial. The picture of an idyllic Nordic country, namely Norway, which is highly developed and very civilized somehow didn’t line up with the incredible act of confiscating five children, the youngest one still being breastfed.
I then moved to the next stage: I wanted information. I researched the practices of Barnevernet, the already infamous structure of the Norwegian Child Protection Services. As the weeks progressed curious aspects started to emerge. More and more documented situations, surprisingly similar to the case of the Bodnariu family, began appearing in the public eye. Following the publication of Marianne Haslev Skanlånd’s research about the 69 reasons that Barnevernet used in order to remove children a litany of questions emerged: What does the way one makes an omelet or how thick one slices the bread have to do with the confiscation of the children? Why is the child not allowed to smile at strangers on the street? Why do the parent have to be punished because the baby is turning his/her head in the opposite direction when their face is being washed? …

Every experiment, be it a medical, social or otherwise, is motivated by a particular theory. And no matter how genius or ridiculous that theory might be, I have tried to unearth the one governing Barnevernet’s activities. Because of my early interest in Psychiatry, which began when I studied at the Medical University, and through the research of people like Dr. Mariana Goron and Mr. Steven Bennett, I have come, on one hand, to the Theory of Attachment and, on the other hand, to the Norwegian laws regarding the protection of children. So… can sense be made of this situation?

Let’s discuss these problems in order. The Attachment Theory was launched by Mr. John Bowbly, a British psychiatrist, and completed by the Canadian Mrs. Mary Ainsworth. Based on the evolutionist model, it argues that, at the base of the relational behavior of every person, there lies a relationship of fundamental attachment to a single individual which is genetically determined and formed right after birth. Initially, this was considered to be the mother. This person was generically referred to as “the person of reference” or “the caregiver”. This attachment is of a great importance for the child in as much as he or she will formulate his or her behavior and thinking to perpetuate this relationship. This continuity becomes essential to the survival of the individual. The child will even “pay” with functional faults for keeping this attachment to the caregiver. This child-caregiver attachment relationship is so strong, that its impairment, destruction, or disappearance leads to more-or-less severe emotional and cognitive distresses in both childhood as well as into adulthood. These distresses appear through passiveness, apathy, failure to thrive, agitation, lack of attention, the inability of forming long-term significant relationships, emotional instability, depression, etc. It is important to emphasize here that there are several types of attachment, which are considered NORMAL, even though not all of them are ideal: the secure attachment (optimal), anxious-ambivalent, anxious-avoiding, disorganized and unclassified. There are also PATHOLOGICAL types of attachment disorders. According to the DSM (The Diagnosis and Statistics Manual of Mental Disorder) these are diagnosed by a psychologist or a psychiatrist following an in depth evaluation and thorough standardized tests as well as by verifying the qualifying criteria for psychiatric pathology(s). It is treated only under the direction of a psychiatrist. The most serious causes leading to these pathological attachment disorders are negligence, abuse or the violence of the caregiver inflicted upon the child. This information is all well and good. The problems begin however, with the way the Barnevernet agents are putting this theory in practice. In Romania we have a saying “teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Essentially this means that an idea may be difficult in theory but in practice it will be far more so. I have read about multiple families who are suffering greatly under this system. Without exception, I have identified a few of the major problems that are at the root of each case:

1. The most condemning problem is that this “practice” launches from the presumption that the parent are GUILTY. From the very beginning the process starts off with the unshakeable conviction that these children (who will ultimately be taken away from their families) are in fact, suffering from a PATHOLOGICAL disorder of attachment. This automatically means that they have in some way been either abused, neglected, or beaten and therefore must be immediately removed from this aggressive environment. The natural result of this presumption is to look for (or to create when actual incriminating evidence is lacking) proofs to justify this purpose.

2. The presumption of guilt originates when “concerns” or “assumptions” are expressed by persons who have no psychiatric qualifications to evaluate or assess the given situation but are given the instructions and the authority to do exactly that – evaluate and assess. This opens wide the doors that have lead to abuses throughout the system. Observe the Bodnariu girls’ situation: They were taken from their parents after a denouncement in which the director of their school expressed her “concern” that the girls “might be” disciplined at home.

3. Another blaring problem is that the diagnosis of pathological attachment disorder has been given by individuals who are NOT PSYCHIATRISTS!! In the majority of the cases the diagnosis is FALSE. If, in the best case scenario, those assessing the situation are actually psychologists, it has been revealed that they did not apply standardized testing nor repeated evaluation in giving a diagnosis according to all the criteria found in DSM. This has been the case in all the situations presented thus far. They would not have had the time to follow this protocol because everything was done so quickly. It has been justified that “this is how things are”, without proofs… and then the children are removed as an emergency. According to the declarations given by the Norwegian activist, Marius Reikerås, even the psychologists who tried to point out the discordance between the family’s situation and the severity of the measures taken became undesirable for the system. The lecturer Gunn Astrid Baugerud from the University College of Applied Sciences in Oslo and Anskerhus noted in a study of criminalistic psychology, that this discrepancy between the problems of the family and the extreme measures of urgently taking away children has appeared in an unjustified number of cases.

4. The way the evidences are fabricated is an insult to civilized psychology and medicine, most especially to psychiatry.
Here are a few examples:

• The child turning his/her face when it’s being washed by the father. This means that the child is afraid that the father would hit him/her, not a normal reaction of a child when a wet hand is placed on his/her face.
• The child is intently watching people passing on the streets. For Barnevernet this means that the A2 criteria from DSM-IV-TR shows that the child has under reactive attachment disorder or undiscriminating sociability rather than, as is actually the case, the normal interest in other human beings, which demonstrates the standard psychological development of the child.
• The mother cries when the baby is ripped from her arms by Barnevenet. This means she suffers from depression – without an evaluation, without any diagnostic criteria and without any differential diagnosis.
• The mother is suffering from a profound ambivalence in her interpersonal relations. An ambivalence or inconsistency, which is of course, denied by the father. This fact for Barnevernet suggests that the mother herself has a pathological attachment disorder – which will be reflected in the attachment of the child to the mother, an aspect sustained by the attachment theory, but unconfirmed those who know the mother personally.
• The child is eating too fast – surely this child was the victim of incest;
• The child is eating too slow – surely the child was the victim of incest;
• The child does not like caviar – surely the child was the victim of incest (In the last three cases I could not find a correspondent in present day psychiatry.)
• The child is taken obsessively to the family’s doctor or to the emergency room for fictitious reasons, only to demonstrate the inability of the mother to care for her own child. And so on.

5. The way the children are treated afterwards is again an upside-down approach to the attachment theory. The obvious intention is to break all stable attachments formed within the biological family and recreate an attachment to a different family. This is called by Barnevernet “the superior interest of the child”. It is like peeling off a stamp from one place to relocate it to another. Let’s take the Bodnariu children as an example. Why were the five children separated? Because you can “populate” three new families with them; five stamps on three different envelopes, right? Why were the older children grouped by twos with the sibling of the closest age? Why were the parents given different visitation schedules for each set of children? Because their attachment to the biological family is in different stages of development, based on their ages. Eliana and Naomi already have a stable attachment, having developed from ages five and six, so they had to be completely separated from their parents, without visitation rights, presents or phone calls. As a result, the ten-minute phone call to each of the girls that was granted to the parents was an enormous concession, made possible only because of the actions of the Romanian authorities. This thing should have never happened. But it did, as well as the recent one-hour meeting with parents, thanks to the involvement of all who came out in the streets to protest. As a result it was also discovered that there was a letter to the parents from the girls that had never been delivered. One of the girls declared: “I thought you were going to die”. They should never have found out that their parents are still living. They should have already begun to work through the reattachment mechanisms to the new family in conformity with Barnevernet. With the two boys, ages five and two, Matei and Ioan, the situation is even more inhumane. According to the attachment theory this is the age when repeated breakups will have an effect similar to that of mourning, as in mourning after a person has died. As a result, Ruth was permitted to see her sons periodically, so that they could develop aggression toward her. The end goal? In the end they won’t want to see her anymore. This is what the theory is telling us should happen. This is the reason why one of the boys asked “Did daddy truly say he misses me?”. With the youngest the authorities didn’t bother too much. They “generously” allowed the mother to visit him twice a week because he would never know that Ruth was his mother if he were to remain with Barnevernet. It didn’t matter that they risked failure to thrive syndrome by pulling him away from his mother’s breast. It didn’t matter that they irradiated him for no reason by exposing him to a head-to-toe CT scan, even though they could have done non-invasive ultrasound on different parts of the body to see whether or not he had been abused.

6. I will continue with this rationale: If this displacement from the biological family, attachment to a surrogate family and multiple transfers to various other families is supposedly beneficial for the child, why do recent statistics show that 8-9 childhood deaths are reported amongst children placed in the foster care system? This rate is a much higher than that of the general population. Also, why is the rate of adoption of Norwegian children found under Barnevernet custody so much smaller than the rate of those temporarily placed into surrogate families? In the majority of cases this goes up to and as far as the age of 18 years old? This information was revealed when the Romanian Parliament’s delegation visited Norway. I will not even begin to explore the motives behind the financial aspect of supporting and promoting Barnevernet. Others have done it before me, and much better.
Going back to the second point of my argument, the one regarding the Norwegian legislation of Child Protection, a few facts need to be mentioned. The primary reason for taking a child away from its biological family and placing him/her in a foster family are exactly the ones described in the attachment theory: negligence, abuse or violence toward the child. This would not be a problem in itself, but the statistics published by the National Bureau of Norwegian Statistics reveals that, out of the total number of reasons given for the removal of children from their biological home, only 20% of the cases are referring to negligence, violence, abuse of any nature and/or consumptions of drugs. The other 80% have unjustified reasons (“other reasons”). The law articles that are governing the Barnevernet activity, and the most frowned upon, are those found under number 4.12, sections A-D. For example, section A is allowing the state to take over the children if the physical and psychological conditions of the child’s lifestyle are not up to Barnevernet’s standards. That is why, if the agent doesn’t like the way the mother is cooking an omelet, or if he/she considers that the bread slices are too thick, the child is taken away. If the child’s clothes are not folded the way the agent likes, then the child is taken away. Very logical, right? Also, section D of the same law indicates the state is free to take the child away if it SUSPECTS that the child will be neglected or abused at some point IN THE FUTURE. As a result the parent who is a product of the Barnevernet system is marked with a hot iron stamp and is automatically considered at risk, which means they will never be allowed to keep their own children. Any parent who has requested Barnevernet’s help in the past is also black listed and will be followed. For the parents who have already had children removed, it is clear that any future children they have in Norway will be removed in the same way. Without assistance, suitable treatment, help, counseling or correct diagnosis; with unprofessional activity that is forced upon by some agents lacking proper training or credentials; disguised as “the superior interest of the child” and glazed with a bit of an upside-down psychiatry – this is child protection in Norway.
I cannot end without shining the spotlight briefly on another kind of psychiatric care in Norway. This is the kind that Ruth Johanne Bodnariu, as a nurse who specialized in child psychiatry, understood and practiced. She counseled teenagers to help them avoid acts of self-aggression through the emergency phone line Kirken SOS. For this, and for her activity with street children in Romania, she was cited in the most prestigious psychiatric journal from the Nordic countries, Mental Health Journal in 2012. So, for her contribution to society, Barnevernet “repays” her by taking her children away. If somehow in all this there is involvement of a personal vendetta at the hands of a Barnevernet agent, it is even more heinous. The end result is humiliating for the entire medical profession.
I am now at the final stage of my Barnevernet diagnosis. I did not rush to declare it, because I wanted time for research. These life and death situations cannot and should not be evaluated in just a few short days. But, as long as the Norwegian state continues to endorse the flagrant abuses against human rights and against all principles of good medical practice produced by Barnevernet, I firmly declare that I do NOT want to see the fiords in the next 50 years.

Dr. Daniela Mariş
Bucharest, Romania

CITITI articolul in Limba Romana aici – Dr. Daniela Maris : BARNEVERNET SAU MIC GHID DE PSIHIATRIE CU SUSU’N JOS

CITITI si –

Dr. Daniela Maris : BARNEVERNET SAU MIC GHID DE PSIHIATRIE CU SUSU’N JOS

Dr. Daniela MarisAm urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la san.

Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe fata?”, etc.

Pentru ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.

Le luam pe rand. Teoria atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic John Bowlby si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic determinata, formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial aceasta persoana a fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita generic “persoana de referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de importanta pentru copil, incat acesta isi va organiza comportamentul si gandirea in asa fel incat aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta continuitate fiind esentiala pentru insasi supravietuirea individului respectiv. Copilul va “plati” chiar cu deranjamente functionale pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta. Relatia de atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in viata de adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltarii, agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie, incapacitatea de a stabili relatii semnificative si de lunga durata, instabilitate emotionala, depresie, etc.

Este important de precizat aici ca exista cateva tipuri de atasament considerate NORMALE, chiar daca nu toate sunt optime: atasamentul autonom (optim), relational-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De asemenea, exista tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se diagnosticheaza de catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari minutioase, prin teste standardizate si prin verificarea criteriilor de incadrare intr-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza numai la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburari de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta persoanei de referinta asupra copilului.

Toate (aproape) bune si frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii Barnevernet aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”. (Si daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara exceptie, familiile despre ale caror situatii am citit:
1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la prezumtia de VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers fata de normal, si anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii (care in final vor fi luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de atasament. Asta ar insemna automat ca au fost fie abuzati, fie neglijati, fie loviti in vreun fel, astfel incat trebuie neaparat inlaturati din mediul agresiv. Urmarea fireasca a acestei prezumtii este sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi in acest sens.

2. Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o face, deschizand calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunt in care directoarea isi exprima “ingrijorarea” ca “s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate acasa.

3. O alta mare problema este ca diagnosticul de tulburare patologica de atasament (care, in marea majoritate a cazurilor, este FALS) il pun niste persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Daca, in cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatarile de pana acum reiese ca acestia nu aplica nici teste standardizate, nici evaluare repetata, cu stabilirea diagnosticului in functie de toate criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, caci totul se face pe fuga, se declara scurt ca asa ar sta lucrurile, fara dovezi, si se iau copiii in regim de urgenta. Psihologii care au incercat sa semnaleze discordanta intre situatia familiilor si severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declaratiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de Stiinte Aplicate din Oslo, a sesizat, intr-un studiu de psihologie criminalistica, aceasta discrepanta intre problemele familiilor si masurile extreme de preluare de urgenta a copiilor intr-un numar nejustificat de cazuri

4. Felul in care se fabrica dovezile este o batjocura la adresa psihologiei si a medicinei civilizate, in mod special a psihiatriei. Cateva exemple: copilul intoarce fata cand este spalat pe fata de tata – asta inseamna ca se teme de tata sa nu fie lovit, nu o reactie normala a copilului atunci cand i se pune mana uda pe fata, cum este de fapt; copilul priveste cu interes alti oameni de pe strada – aceasta inseamna pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburari reactive de atasament, si anume sociabilitate indiscriminativa a copilului (si nu interesul normal pentru alte fiinte, care denota dezvoltarea neuro-psihica normala a copilului, cum este de fapt); mama plange cand i se smulge copilul din brate de catre Barnevernet – deci este depresiva – fara evaluare, fara criterii de diagnostic, fara diagnostic diferential; mama sufera de o profunda ambivalenta in ce priveste angajarea in relatii interpersonale (ambivalenta pe care tatal copilului o neaga) – acest lucru sugereaza, pentru Barnevernet, ca mama are o tulburare patologica de atasament, care se va reflecta in atasamentul copilului fata de mama, aspect sustinut tot de teoria atasamentului, dar neconfirmat in cazul in speta; copilul mananca prea repede – cu siguranta a fost victima unui incest; copilul mananca prea incet – cu siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranta a fost victima unui incest (in ultimele trei cazuri nu am gasit nici un corespondent in psihiatria actuala); copilul este dus in mod obsesiv la medicul de familie sau la urgente, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.

5. Felul in care sunt tratati ulterior copiii luati dovedeste tot o abordare intoarsa pe dos a teoriei atasamentului. Intentiei evidente de a rupe atasamentele stabile formate in familiile biologice si de reatasare de alte familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si il lipim intr-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Sa luam exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separati cei cinci frati? Pentru ca se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupati copiii mai mari doi cate doi, de varste apropiate, si de ce li s-a dat program diferit de vizitare de catre parinti? Pentru ca atasamentul fata de familia lor biologica este in stadii diferite de formare, in functie de varsta: Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani in sus), deci ele au trebuit separate complet de parinti, fara vizitare, fara conversatii telefonice, fara cadouri. Ca urmare, telefoanele de cate 10 minute permise parintilor au fost o mare concesie, facuta doar de dragul autoritatilor romane. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodata sa se intample, dar s-a intamplat, gratie implicarii tuturor celor care au iesit in strada, astfel ca s-a aflat ca a existat o scrisoare a fetelor, care a fost impiedicata sa ajunga la parinti, iar una dintre fetite a declarat: “Am crezut ca urmeaza sa muriti”. Ele nu ar fi trebuit niciodata sa afle ca parintii nu sunt morti deloc, ar fi trebuit sa inceapa deja sa isi puna in miscare mecanismele de reatasare la noua familie, conform Barnevernet. Cu cei doi baieti, de 2 si 5 ani, Matei si Ioan, situatia este si mai inumana: la aceasta varsta, teoria atasamentului sustine ca despartirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lasata sa ii vada periodic, ca ei sa dezvolte agresivitate fata de ea, si apoi sa nu mai doreasca sa o vada, pentru ca asa spune teoria ca trebuie sa se intample. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a intrebat: “Chiar a spus tati ca ii este dor de mine?”. Cu cel mic, nu si-au batut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei sa il viziteze de doua ori pe saptamana, fiindca el nici nu va sti ca a avut-o de mama pe Ruth, daca va ramane la Barnevernet. Nu a contat ca au riscat retard in dezvoltare rupandu-l de la sanul mamei, nu a contat nici ca l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizata a intregului organism, desi puteau sa-i faca ecografii neiradiante in diferite zone ale corpului, pentru a vedea daca a fost sau nu agresat.

6. Merg mai departe cu rationamentul: daca aceasta dezlipire de familia biologica – lipire de o familie surogat, urmata de multe ori de transfer la o alta familie, si apoi la o alta familie, ar fi atat de benefica pentru copil, de ce statisticile recente arata ca se raporteaza un numar de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflati in plasament, rata mult mai mare decat a copiilor din populatia generala? De asemenea, de ce rata adoptiilor copiilor norvegieni aflati in custodia Barnevernet este mult mai mica decat rata plasamentului temporar in familii surogat, care merge in majoritatea cazurilor pana la atingerea varstei de 18 ani, dupa cum a aflat delegatia parlamentara romana in urma vizitei din Norvegia? Nici macar nu intru in rationamente legate de aspectele financiare ale sustinerii si promovarii Barnevernet, au facut-o altii inaintea mea, mult mai bine.

Intorcandu-ne la al doilea punct principal al argumentatiei mele, care priveste legislatia norvegiana de protectie a copilului, trebuie mentionate cateva aspecte. Motivele esentiale ale preluarii copilului din familia biologica si plasarea lui intr-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atasamentului: neglijenta, abuzul sau violenta asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema in sine, insa statisticile publicate de Biroul national de statistica norvegian arata ca, din totalul de motive, doar 20% se refera la neglijenta, violenta, abuz de orice natura si consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”). Pe de alta parte, articolele din lege care guverneaza activitatea Barnevernet si care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numarul 4.12, sectiunile A-D. De exemplu, sectiunea A permite statului sa preia un copil daca conditiile fizice si psihologice din mediul de viata al copilului nu se ridica la standardul prevazut de Barnevernet. De aceea, daca agentului nu ii place cum face mama omleta, sau daca acesta considera ca feliile de paine sunt prea groase, copilul este luat. Daca parintele are o problema temporara la picior si nu se poate urca pe scara sa spele geamul, copilul este luat. Daca hainele nu sunt impachetate in sifonier asa cum doreste agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, sectiunea D a aceleiasi legi recomanda statului sa preia copilul daca se SUSPECTEAZA ca acesta va suferi neglijenta sau abuz candva in VIITOR. Ca urmare, parintele care provine el insusi din custodia Barnevernet, este insemnat cu fierul rosu si este considerat la risc, asa ca nu va avea parte de copiii proprii. Parintele care a apelat vreodata la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagra si urmarit pana in… panzele albe (la propriu). Parintilor carora li s-au luat deja unul sau mai multi copii, trebuie sa le fie clar ca toti copiii pe care ii vor mai avea vreodata in Norvegia vor fi confiscati in acelasi chip. Fara asistenta, fara ajutor, fara consiliere, fara un diagnostic corect, fara un tratament corespunzator. O activitate neprofesionista, prestata de niste agenti fara pregatire corespunzatoare, deghizata ca “interes superior al copilului” si glazurata cu o urma de psihiatrie intoarsa pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.

Nu pot incheia fara sa spun ca exista si o altfel de asistenta psihiatrica in Norvegia, asa cum a inteles sa o practice asistenta medicala cu specializare in psihiatrie infantila, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonica a adolescentilor pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgenta Kirken SOS. Pentru aceasta, precum si pentru activitatea ei cu copiii strazii din Romania, ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios jurnal psihiatric din tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading). Pe un astfel de OM, Barnevernet o „rasplateste” luandu-i copiii. Daca este implicata aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu atat mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toata tagma medicala.

Sunt acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grabit sa il declar, fiindca am avut nevoie de timp pentru documentare, caci situatiile acestea de viata si de moarte nu se pot evalua intr-o zi-doua. Insa, pana cand statul norvegian continua sa sustina, cu o candoare demna de o cauza mai buna, incalcarile flagrante ale drepturilor omului si ale tuturor principiilor de buna practica medicala, produse de Barnevernet, m-am hotarat: nu mai vreau sa vad fiordurile in urmatorii 50 de ani.

Dr. Daniela Maris

 via ProDocens Media

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari