ISTORIA ANABAPTISTILOR Partea II-a Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

Continuare de aici – PARTEA I-a

sursa www.crestinul.ro/baptisti

European Confessions, ca. 1560 Confesiunile Europene din cc.1560

Photo credit University of Oregon

Identitate Crestina in Istorie (II)

de Daniel Branzei

3. REFORMA RADICALA

Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una „de periferie” in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.

Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu, Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a celei catolice.

Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger ii numea „dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu„.

Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind „aripa de stanga a Reformei„.

Recunoscand folosirea anacronica a termenului „aripa de stanga„, George Williams propune expresia „reforma radicala” ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani.

Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si rationalistii evanghelici.

Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite „radacini”. In cazul Anabaptistilor, aceasta „radacina” era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.

Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si eschatologici. Reforma radicala nu este numai o „aripa” ,ci este o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat savant, a fost „o reforma a reformei” sau „o corectare a corectarii catolicismului”

Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.

3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA

3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 ...

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 edition of the ”Meyers Konversations-Lexikon (Photo credit: Wikipedia)

Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498 intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 – 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.

Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii, dar „ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor„. In toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si elocventa.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: „Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti.” A fost primul preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.

Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: „Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru abominabil.”

Zwingly a replicat: „Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia„. La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: „Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide.” Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano – Catolice sa fie pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor.

In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.

Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca „este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica.

Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:

„Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.”

Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti.

3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 – 22 martie. Ei au fost chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei carti impotriva „Fratilor”, iar in noiembrie alta carte in care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi „innecat fara mila”. Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de „anumite persoane” suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa fie un proscris.

In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul Limmat.

Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, apoi batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile orasului.

El a fost condamnat deoarece „impotriva ordinelor, a botezat asa de multe persoane, incat nu le mai stie numarul” . In urmatoarii cincizeci de ani de la martirajul lui Heinrich Karpfis si Hans Herzog, sunt putine informatii cu privire la activitatea Anabaptistilor in cantonul Zurich. In 31 iulie 1588 se adreseaza Consiliului din Zurich o petitie in care se arata ca activitatea Anabaptistilor creste din ce in ce mai mult la sate, dar si la orase.

In 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul martir al Fratior Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis.

In cantonul Zurich, persecutiile au continuat, multi au murit in temnita, iar in Februarie, 1660, guvernul Elvetiei a trimis o srisoare in Zurich, cerand ca Anabapistii (menonitii) sa aiba permisiunea de a parasi tara luand cu ei averile lor. Cererea a fost refuzata. Mai tarziu, multi menoniti din cantonul Zurich au fugit in Alsacia si Palatine. Multi din primii emigranti care s-au stabilit in Lancaster, Pennsylvania, in 1710 – 1727 au venit din Zurich.

3.1.3. Fratii Elvetieni in St. Gall

Orasul St.Gall, in partea de est a Elvetiei, a avut pentru o scurta perioada de timp o larga congregatie, depasind cu mult, ca numar, alte congregatii. Conditiile in care miscarea Fratilor Elvetieni a aparut si s-a dezvoltat, difera mult de conditiile miscarii din Zurich si de alte cantoane Elvetiene. Consiliul din St. Gall nu a vazut nici un motiv de a lua o atitudine netoleranta fata de miscarea Fratilor Elvetieni, asa ca aceasta miscare a crescut rapid.

Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian, care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord cu Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a controlului exercitat de stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit in St.Gall si a stat pana dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea lui Grebel, alt conducator al miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a predicat in oras si in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din urma consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire. Nu dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug in data de 29 mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni.

Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este considerat a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat munca inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525, persecutia a fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au parasit de buna voie regiunea. Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in cele din urma a fost decapitat in anul 1530.

Deasemenea, o parte din anabaptisti au renuntat la practicarea credintei in mod public, iar cei mai multi au parasit regiunea.

3.1.4. Fratii Elvetieni in Cantonul Bern

Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la inceputul Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor Elvetieni nu a crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul Bern, in mod special in Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma inca din primii ani, dar nu a desfiintat practicile catolice inca cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica Catolica era biserica de stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans Seckler si Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati.

Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca dupa trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu fie ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a gasit argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar si pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica la Marturisirea de credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa ani, Haler si-a schimbat atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a aprobat cele mai severe masuri pentru suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care au fost inecati in raul Aare in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau prin inecare. In noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul religios din 1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din partea Catolicilor a produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul acesta a creat conditiile unui viitor progres al anabaptistilor. Zwingli insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi. Consiliul din Bern, vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat tactica in ceea ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o dezbatere publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1 si 9 iulie 1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al intalnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu privire la docrinele si practicile Fratilor Elvetieni.

Dupa acesta dezbatere Anabaptistii s-au imprastiat si inmultit in cantonul Bern ca niciodata pana atunci. O parte din ei au fost execuati prin inec, dar fiindca acestia sufereau moartea fara teama, grupul lor a continuat sa se inmulteasca. Haller a ezitat in a-i trimite la moarte pe anabaptisti, si urmand exemplul celor din Strasburg, pe data de 2 martie,1533, a publicat un mandat care stabilea ca toti Anabaptistii sa fie instruiti si corectati de catre predicatori in mod prietenos. Daca refuzau sa retracteze, s-a cerut ca ei sa-si practice credinta pentru ei insasi. Daca refuzau si aceasta erau condamnati la inchisoare pe viata. Mandatul a fost revocat dupa doua saptamani. A fost emis un alt ordin in 8 noiembrie,1534 in care se ordona ca toti anabaptistii sa jure ca sunt de acord si sustin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoana care nu jura trebuia sa fie arestata. A inceput vanatoarea si au fost acordate recompense pentru prinderea anabaptistilor. Oglinda Martirilor, contine o lista a Fratilor care au fost martirizati in Bern din 1529 pana 1571. Lista a fost pastrata de Christian Kropf, si incorporata in cartea Oglinda Martirilor. In 1651 toate inchisorile din Bern au fost din nou umplute. Consiluil din Bern a dat ordin ca toti barbatii sa poarte sabie si sa jure. In 1671 a avut loc o mare migratie a Fratilor in Alsacia si Palatine. O scrisoare la lui Hans Moser , datata pe 22 iuni 1709,trimisa in Olanda, descrie cat de teribila era situatia in Elvetia. Regele Prusiei, Frederick I a intervenit pentru menonitii din Elvetia ca sa fie lasati sa se refugieze in Olanda. Multi menoniti au emigrat in America in 1711. Totusi, la mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidenta spre o toleranta partiala. Dupa revolutia franceza, Elvetia a devenit republica, schimbare care a marcat incetarea persecutiilor.

3.1.5. Anabaptistii Evanghelici in Sudul Germaniei

In Sudul Germaniei, orasul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist. Orasul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al miscarii Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat si botezat in Augsburg a fost Hans Denck. In luna mai, 1526, Hans Hut, in timpul unei sederi de trei zile Augsburg s-a intalnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca evanghelist si a avut un mare succes in sudul Germaniei si in Austria. In februarie, 1527, s-a intors in Augsburg unde a botezat multe persoane, printre care fostul calugar Sigmund Salminger. Amandoi au fost alesi ca lucratori in Biserica Anabtista. Eitelhans Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai tarziu o mica lucrare in apararea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir in aprilie, 1528 la Weissenhorn.

Anul urmator, in duminica Pastelui, un grup de 86 persoane au fost prinse si incarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat in 15 aprilie, 1528. Restul celor care au fost inchisi, dupa ce au fost chinuiti au fost exilati. Foarte multi refugiati din Augsburg au plecat in orasele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la Stasburg. Cei ramasi aveau intalniri de inchinare in padure sau intr-o cariera de piatra langa satul Goegginger.Inainte de persecutie, Hans Hut s-a reantors la Augsburg, lucrand cu succes in Austria de Sus si alte regiuni ale Germaniei si Austriei.

Spre sfarsitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al Bergen, Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri anabaptisti a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat si in Viena, dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a fost inchis. A murit in inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7 decembrie 1527.

La scurt timp de la inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista, prezidata de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au fost martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul Martirilor. Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe informatii in legatura cu subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans Denck, el a plecat la Basel, si dupa doua luni de la aceasta conferinta a renuntat la invatatura anabaptista cu privire la nevoia botezului credinciosilor.

In periada 1544 – 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat in Augsburg. In orasele Germaniei de sud ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, si altele au existat congregatii anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat. In incercarea de a-i castiga pe anabaptisti de partea Luteranilor, a fost organizata o dezbatere publica la Pfeddersheim in 1557. Acesta disputa a fost fara succes.

Electorul Frederich III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit biserica de stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si 19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte crezul oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii.

3.1.6. Anabaptistii evanghelici in Austria

In primavara anului 1526 se gasesc urme ale muncii anabaptistilor evanghelici pe valea raului Inn, in Tyrol. Guvernantii acestei provincii au publicat un strict edict impotriva Fratilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un invatat si distins evanghelist a fost prins de autoritatile din Rattenburg in Tyrol. El a recunocut ca a botezat multe persoane in Austria si Bavaria.

In ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie. Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg.

Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia turcilor, iar dupa aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a murit in inchisoare.

George Blaurok a fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din Tyrol au fost printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din Tyrol au raportat la Viena ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost martirizati in provincie si multi au emigrat in Moravia. Dupa anul 1533, anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul Huterit. Desi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizati.

In anul 1592 o mare prigoana impotriva anabaptistilor a inceput in Moravia. Migratia spre acesta regiune a scazut simtitor. Dupa razboiul de 30 ani, Moravia a incetat a mai fi o zona de refugiu pentru Anabaptisti.

3.1.7. Anabaptistii evanghelici in Olanda.

Datorita eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns in Olanda. In luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia sa viziteze cea mai mare biserica din Emden, unde a botezat 300 persoane. Inainte de aceasta anabaptismul era necunoscut in nordul Germaniei si Olanda.

Deoarece melchioritii erau singura grupare despartita de Biserica Catolica, Obbe Philip si fratele sau Dirck s-au alaturat acestei miscari. Cand previziunile lui Hofmann, cu privire la vremea sfarsitului nu s-au adeverit, Obbe Philips si alti prieteni au renuntat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au capatat lumina cea adevarata. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost numiti Obbeniti inainte de a fi numiti Mennoniti.

Obbenitii existau deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si botezat. Este de remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost nici o legatura intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fratilor Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin influienta Fratilor Elvetieni a ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor Elvetieni. In acea vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste. Aceste grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un capitol separat.

3.1.7.1. Menno Simons.

Menno Simons a fost cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu 13 ani inaite de nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul Witmarsum, aflat la numai 12 Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine lucruri despre educatia timpurie a lui Menno. Probabil ca a studiat la Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de casa. A reusit sa invete destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea ebraica. De asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti, ca Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat dupa doi ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi cunoscut pasaje din ea datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane in martie 1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a fost numit preot paroh in satul Pingium, unde se nascuse tatal sau. Aici a slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul natal, Witmarsum, in 1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si si-a facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In acelasi timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si dupa ce a inceput sa citeasca Sfintele Scripturi: „am avut acea cunoastere doar prin placerea si dezmatul la care ma indemna tineretea, intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am cautat altceva decat propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si faima, asa cum fac toti cei ce conduc o astfel de corabie.” Se pare ca a fost un fel de conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost ” un domn si un print al Babilonului”„Toata lumea ma cauta si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o iubeam la randul meu… Eram primul printre oameni, chiar si printre cei mai in varsta. Toti ma cinsteau. Cand vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva, veneau cu mine. Cand faceam semn cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream, faceau.” Mai tarziu, Menno si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt decat „desertaciune”. Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti prietenii. „Inainte eram ridicat in slavi, acum abandonat… Odinioara eram prieten, acum devenisem dusman.” Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat de mult timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza anabaptista.

Putem intelege mai bine cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie procesul care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in aceasta. Ca in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol important in procesul ruperii de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel si Mantz organizau primele adunari anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa aiba indoieli cu privire la doctrina transsubstantierii.

„Ori de cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul ca nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa ceva, credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit de multe ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din minte.”

Faptul ca Menno a avut astfel de idei „eretice” nu era ceva neobisnuit, deoarece prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub semnul intrebarii in diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius Hoen, conducatorul sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si vinul din Euharistie sunt doar simboluri ale suferintelor si mortii lui Hristos. Nu stim daca Menno cunostea invataturile lui Hoen, dar stim ca a citit cateva din invataturile lui Luther. In „captivitatea babiloniana” a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea nu este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe Scripturi, nici pe o ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca scrierile lui Luther l-au ajutat sa inteleaga ca „poruncile omenesti nu ne pot lega de moartea vesnica”. El nu a fost de acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a lui Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstantierii, constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care mai tarziu o desrie in felul urmator:

„Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii mei si digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai mantuit…. O, Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos nenorocit, cu tarfa Babilonului.” Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit si de un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou – nascutilor. In 1529, Menno a citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care il cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului adultilor. Totusi, un alt eveniment, mult mai apropiat de realitatea imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno sa se gandeasca la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden, capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno comenteaza, „Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez”

Freerks fusese re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune despre el ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa fi produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa studieze pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A examinat argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit nesatisfacatoare. S-a sfatuit cu un preot din Pingium. In cele din urma „am cercetat Scripturile cu rabdare si m-am gandit la aceasta problema cu toata seriozitatea.” Astfel, a ajuns la concluzia ca „toti s-au inselat in privinta botezului nou nascutilor”

Faptul ca Menno a apelat la Scripturi a fost un pas impotant in pelerinajul sau. El a inceput sa predice din Scripturi, pana acolo incat si-a castigat reputatia de „predicator evanghelic”, desi, spunea el mai tarziu, nu eram demn de o asa numire, deoarece predicarea mea din acea vreme era „fara duh si fara dragoste” si nu dadea nici o roada buna. Avand noi convingeri despre Cina Domnului si despre botez, totusi Menno nu s-a despartit de biserica Romei pana cand nu a fost ravasit de evenimentele legate de tragedia de la Munster.

In 1532, cativa oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei, printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in valoarea evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani din Munster. In 30 Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat vechea manastire din Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie manastirea a fost recucerita, iar radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno.

„Dupa ce sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine, am simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata, la viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de ipocrizie si de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios, care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe acesti copii plini de zel, care, desi greseau, isi consacrau de buna voie vietile doctrinelor si credintei.” Menno si-a dat seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: „Inima tremura in mine. Cu suspine si lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea mie, unui pacatos caruia ii pare rau, darul harului Sau, sa-mi dea o inima curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sa-mi ierte umblarea gresita si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea intelepciune, Duh, curaj si un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia Numele preaanaltat si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor adevarul si slava Sa.” Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse si facuse compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere „Blasfemia lui Jan van Leyden”, este din acea perioada. Acest este un tratat incitant in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale „regelui Jan”. Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am putea numi „filosofia sabiei” si a indemnat la o viata de supunere:

„Ne este interzis sa luptam cu arme lumesti….. Un singur lucru as vrea sa stiu de la voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca de doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos, care si-a strecurat veninul in trupurile multora.”

In aceeasi luna in care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de „turma condusa gresit” care rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a parasit parohia din Witmarsum pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte sau opt frati anabaptisti de langa Groningen l-au rugat sa accepte slujba de pastor al micii lor comunitati. Dupa un timp in care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: „Am acceptat si astfel am inceput sa botez si sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului, sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar zidurile daramate.” Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuti ca si conducatori spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu erau de acord cu miscarea de la Munster.

Asa cum arata George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu doar un anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul miscarii anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinta si a devenit cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare teolog, poate mai creativ decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent decat acesta.

De la ordinarea sa in 1537, pana la moartea sa in 1561, Menno a exercitat o influenta remarcabila asupra anabaptistilor din Oland si din Nordul Germaniei. In toti acesti ani a fost vanat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea in intalnirile secrete ale fratilor si ale surorilor, botezand noi credinciosi in paraiele de la tara si pe marginea lacurilor, intemeind biserici noi si ordinand pastori din Amsterdam in Cologne si in Danzig. Cind ne gandim la toate pericolele prin care a trecut Menno, ne miram ca a murit totusi de moarte buna la 66 de ani. O scrisoare adresata Mariei, regenta Olandei, datata la 19 mai 1541 arata clar pericolele prin care trecea Menno:

„Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani s-a raspandit in tinutul Friesland….ar fi fost fara indoiala eradicata, daca un fost preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori ai sectei sus-numite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi abatut prin aceste parti o data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii oameni simpli si nestiutori in ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare suma de bani, dar pana acum fara succes. De aceea me-am gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea unora din cei dusi in ratacire…. daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno Symonts.

Astfel de intrigi si de hartuiri l-au urmarit pe Menno oriunde mergea. In 1542, imparatul Carol V-lea a emis un edict prin care oferea o suta de guldeni de aur pentru arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine ca este un om „fara adapost”. Dar Menno trebuia sa se gandeasca si la altii. Sotia sa, Gertrude, si cei trei copii aveau aceeasi soarta. In 1544, se plangea ca „nu pot gasi nicicum o cocioaba in care sarmana mea sotie si copilasii mei sa fie in siguranta un an sau chiar o jumatate de an.”

Sotia si doi din copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno si-a dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. „Daca Hristos, Capul, a suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate ca slujitorii, copiii si toti cei ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si libertate ?“

Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalti reformatori, teologia lui Menno este situationala; ea s-a dezvoltat in contextul implicarii lui active in viata Bisericii. Scrierile lui reflecta greutatile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodata liniste pentru a scrie volume intregi pline de elocinta si inteligenta sau pentru a construi o teologie sistematica. Cu toate acestea, el a scris cu perseverenta si istetime, atat despre mostenirea anabaptista timpurie, cat si despre contextul mai larg al traditiei crestine, dar in mod special a scris despre implicarea sa masiva in citirea Scripturilor. El a scris aproape 25 carti, pe langa numeroase scrisori, meditatii si cantari. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a scris textul lui Pavel din 1 Corinteni 3.11: Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a fost pusa si care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul vietii si teologiei sale.

In 1540, Menno a publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat Fundament des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai devreme. Era un tratat „la zi”, potrivit cu acele vremuri, si un fel de instruire catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a scris un fel de cuvant inaintea Regelui Francisc I pledand in favoarea tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta. Menno, de asemenea se adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si persecutau pe anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca impartasim cu totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de moarte ca si ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea sabiei stapanilor si printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele anabaptistilor pasnici, care nu opun rezistenta si condamna in mod explicit actiunile celor de la Munster:„sabia, poligamia, o imparatie si un imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru care au de suferit multi cei nevinovati.” „Bazele docrinei crestine”, este o apologie in favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea crucii si nu a sabiei. Menno a recunoscut legitimitatea autoritatilor civile si a indemnat la ascultare fata de ele in toate domeniile care nu prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost sensibilizate si prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei anabaptiste si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de cateva ori in sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat cateva tratate pentru a clarifica pozitia doctrinala a anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea spirituala (1536), in care Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul vremurilor si invierea spirituala din pacat intru „viata noua si schimbarea inimii;” Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului 25, modelata dupa stilul „Confesiunilor” lui Augustin; „Nasterea cea noua” (1537) in care combate „balegarul urat mirositor care sunt poruncile si legile oamenilor” si ii indeamna la pocainta si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai polemice, in masura in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva diferitilor oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de exemplu David Joris, care credea ca este „David” cel escatologic si care a atras de partea lui pe multi nemultumiti de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui Hristos. Impotriva lui, Menno a scris a sa „Marturisire a Dumnezeului Triunic” (1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii, spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si rugaciuni pentru timpul mesei 1557; si suferinta – Marturia crestinilor aflati in suferinta 1552; Marturia crestinilor aflati in suferinta (1544).

Principalele teme ale teologiei sale au fost:

a. O viata noua.

O caracteristica comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea puternica a procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul crestinism este “ipso facto” personal, experential si individual. Practicarea botezului adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei insistau in mod clar ca trairea vietii noi trebuie sa aiba loc inaintea botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca punct culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala intensa. Asa cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de suspine, plans si rugaciune pana cind „Dumnezeul milei … mi-a atins inima, mi-a dat o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe calea cea stramta a vietii.”

In 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut „caracteristica esentiala a bisericii anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al regenerarii personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant.” Procesul convertirii implica doua momente care se intrepatrund: credinta si pocainta. Credinta este insusirea launtrica a Evangheliei, pe care Menno o defineste ca fiind „binecuvantata vestire a favorurilor lui Dumnezeu fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos” Atunci cand pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile sale „inima este reinoita, convertita, justificata, devine evlavioasa, plina de pace si de bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toata puterea de tronul harului, si astfel devine mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica.”

Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe acei ce au doar o „credinta istorica”, care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a face cu practicile religioase externe, cum ar fi: „posturile ipocrite, pelerinajele, tot felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa, spovedaniile”. Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie. Adevarata pocainta are „putere si se vede in fapte”

In tratatul „Adevarata credinta crestina” Menno prezinta zece cazuri de credinta adevarata, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.

Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam. Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse mortii vesnice „astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai diavoluilui si ai mortii vesnice.”

Prin natura, copiii se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii spre incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un anumit punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului originar. Desi toti oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil la pacatele de acum, moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza „vina” pacatului originar pentru toata lumea. Acesta este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nou-nascutii. Desi nu sunt capabili nici de credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o „stare de har”, pana ajung „la varsta la care pot face distinctia intre bine si rau”. Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar, indiferent cat de devastatoare si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate morala si cei care isi pot asuma decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este „mama” pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul, pofta rea, zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt pacate facute cu voia si este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, daca nu intervine pocainta. Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si credinta adevarata, crestinii pot „rezista” pacatului si pot sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din nou este transferat din „Adam in Hristos”. Omul regenerat „nu mai traieste in conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la Adam cel pamantesc, ci in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos” Inseamna acest lucru ca adevaratii credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno neaga acest lucru, de vreme ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar aceasta nu mai trebuie sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca cea de-a treia categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre sfinti, printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o lupta continua pentru sfintenie si sfintire: „Ei isi innoiesc din ce in ce mai mult sarmana viata slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat… Ei se imbraca cu Hristos si il marturisesc pe El, natura, duhul si puterea Lui, prin tot ceea ce fac” Sfintii nu sunt respinsi de Dumnezeu datorita greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de ceea ce au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra categorie de pacate, prin care cel credincios poate „sa cada din har datorita egoismului si rautatii.” Acesta este pacatul apostaziei, pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care comite acest pacat, care presupune rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o dreapta rasplatire, condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema fundamentala a soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada adevarata si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba, reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei care prin nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod a adevaratei vite. Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci traseaza si implicatiile lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste Hristos, aceasta este dovada faptului ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt inseparabile. Menno si anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre justificarea numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un impediment in calea unei credinte „vii”, care se vede intr-o traire sfanta. Menno combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a epistolei lui Iacov, ca fiind o epistola de paie. „Luteranii marturisesc si cred ca doar credinta mantuie, fara nici un fel de ajutor din partea faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat s-ar parea ca faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat nu mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat se poate de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o„epistola de paie”. Ce tampenie curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci si apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o si marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina justificarii forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi insusisera aceasta doctrina multi luterani pe care ii intalnise.

„Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte, indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump”. Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca mantuirea este prin har si nu prin fapte. „Departe de noi gindul ca ne putem mangaia cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos.”

Menno atribuie intreaga „ordo salutis”, de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului. Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena in ceea ce priveste sursa fundamentala sI „modus operandi” a harului. Este semnificativ faptul ca Menno a inceput lista „momentelor” din istoria mantuirii cu creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno respingea cu tarie teoria dublei predestinari:„Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!….Apa, focul, viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!” Menno a fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca oferea unei minti frivole ocazia sa-si „continue drumul pe calea cea larga si sa-si acopere pacatele”. In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze balanta intre „indreptatirea adusa fapte” din soteriologia catolica medievala si determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin fapte si totusi este „la alegerea mea” faptul ca accept mijloacele harului lui Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: „Iata, dragii mei frati, ca doctrinele, sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther, Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si asa va ramane intotdeauna.”

Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului (Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, „predicarea” mai degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in decretele imperiale sau in „intelepciunea celor invatati”, ci numai in “Cuvantul infailibil al lui Dumnezeu”

Faptul ca Menno respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe aplicarea stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii alergau goi pe strazile orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de acord cu acesti extremisti, dar a insistat ca interdictia lui Isus de a jura si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie urmate literal. Principiul sau hermeneutic de baza era Hristocentric. „Doctrinele Vechiului Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina cat si pentru mustrare.”

Intelegerea lui Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta. In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu principiul „sola scriptura”, abordarea Bibliei de catre Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte.

In primul rand, el ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre acestia a fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica.

In al doilea rand, in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul Testament era mai important decat Vechiul Testament.

In al treilea rand, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma radicala, ca miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integranta ale Cuvantului lui Dumnezeu „care nu poate fi incovoiat, nici frant.” Influenta de durata a acestei traditii este demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza slujba de casatorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat si caracterul spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa apere obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor radicali.

O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI „au fost atat de gresit condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea din Batemburg, acum la cea davidiana” De asemenea, el ataca pretentiile invatatorilor falsi:

„Vreti sa spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea unei astfel de credinte este cea mai infama blasfemie…. Copii inselati ce sunteti, unde gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura litera prin care sa dovediti si sa stabiliti macar una din doctrinele voastre gresite?”

b.Domnul cel Intrupat

Menno Simons a incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in termeni pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana lui Hristos, sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea. Conciliul de la Calcedon (451) L-a declarat pe Hristosul intrupat „o persoana cu doua naturi”. Aceasta a fost o formula de compromis, care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca Isus are doar o natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze Biserica dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea sa ajunga la radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor controverse.

Printre anumiti spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a adus propriul trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca el este cel care a introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba decat Schwenckfeld, a transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si astfel lui Menno. Hofman asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei, cu un strop de roua care cade din cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza si se transforma intr-o perla. Folosind o metafora diferita, Menno a explicat intruparea in felul urmator: Hristosul divin a trecut prin pantecele Mariei in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla, fara sa-si asume carnea pacatoasa.

In scrierea „Marturisire scurta si clara”(1544), el face referire la o conferinta tinuta la Emden si la care s-a discutat despre intrupare, „un subiect la care tu stii ca am fost invitat si constrans sa particip impotriva vointei mele.” In acelasi document, el arata in continuare cum, la inceput, a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, „atunci cand pentru prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar putea sa gresesc in privinta ei.” El a petrecut multe zile postind, rugandu-se si cerand sfatul altor crestini.

„In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica, prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale”.

Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:

„Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa cum a fost si Adam, cel fara pacat.”

Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala. Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa, formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.

Fratii elvetieni si Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina lui Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de asemenea.

c.Biserica

Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei radicale.

Multe din scrierile lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei Biserici, in contrast cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si sprijinite de stat.

„Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui. Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu sfanta Lui vointa.”

Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste. Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt „cele mai mari si mai comode secte.” Dupa parerea lui Menno, aceste „secte” au un singur lucru in comun:„Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei.”

Menno si anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii de constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a dus la represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau. Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de autoritatile civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor.

Spre deosebire de Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe baza Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa restaurezebiserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau se lasase de la credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno stabileste sase caracteristici prin care Biserica este cunoscuta: doctrina curata; folosirea Scripturala a semnelor sacramentale,ascultarea de Cuvant; dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a lui Dumnezeu si a lui Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este important faptul ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala si etica a vietii crestine.

d.Botezul

Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca „de dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii.”

Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii:

1. Credinta nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se opunea intelegerii sacramentale a botezului, sustinuta de teologii catolici si de cei protestanti. El credea ca botezul cu apa este un semn exterior care urmeaza trairii interioare a credintei.

Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de botez rostite de preot.

„Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care, prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste, reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si intorsi de la necredinta la credinta….. Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei.”

2. Nou – nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie botezati. Menno a insistat asupra urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a poruncit ucenicilor sa dea invatatura si sa boteze. Dar „pruncii lipsiti de ratiune” nu pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. „De vreme ce nou-nascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa se nasca din nou.”

Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat, ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui Luther, el a spus:„Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun credincios in timp ce acesta dormea.”

Soteriologia anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot sa dea socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in favoarea botezului nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului originar. Un alt argument bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor era analogia cu circumcizia din Vechiul Testament. Menno respingea acest argument atatand ca daca ar fi urmat literal doar baietii ar trebui sa primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era lipsa oricarei porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel botezul nou nascutilor

3. Botezul este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie. Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si obiectul semnificat. „Daca atribuim iertarea pacatelor botezului si nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel de aur si il punem in locul lui Hristos.” Botezul insemna un raspuns de ascultare fata de Evanghelie, o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o ruptura radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin primirea unui nou nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul simboliza o astfel de schimbare radicala in identitate si mod de viata. Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul insemna, de cele mai multe ori pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si asumarea exilului intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai impartasirea impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele Lui.

e.Cina Domnului

Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat – biserica. Martirii anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste „Sfantul sacrament.” In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este „un semn de aducere aminte” al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc „toate roadele dragostei Sale manifestate fata de noi in Hristos”.

In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:

„Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup.” Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a „coace la caldura focului”, ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.

In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.

O data cu Cina Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno spune putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa spele picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta. Totusi, Dirk Philipps, pune „spalarea picioarelor sfintilor” printre cele sapte porunci, pe care Isus a vrut ca biserica sa le puna in practica.

f.Disciplina in biserica

Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti pentru bunul mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si Sacramentelor, Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica, asa cum deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si nedemni ai bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata, Menno considera disciplina stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor inclinati spre violenta:

„Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster si a tuturor celorlalte secte pervertite.”

Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in greselile lor „nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in trupul lui Hristos.”

Pe langa mentinerea puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop recuperarea membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se vede din dorinta sa ca cei care au fost exclusi „sa se ingrozeasca de aceasta interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru ca astfel sa fie eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele satanice in care au cazut prin si de felul lor pacatos de viata”

Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului nepocait:

„Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba, sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa salvam”

Printre pacatele pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele, casatoria cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila, era pe de o parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin politica ei autonoma si prin evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de alta parte era un detasament de trupe spirituale de elita care, prin disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe membrii care nu traiau conform marturisirii lor de credinta.

3.1.8. Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali.

Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie care a fost numita „baptista „ a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam, Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit „independenti”(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o grupare din aceasta miscare, numita „Pilgrim Fathers”, a emigrat din Anglia in America.

In timpul sederii in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea pareri diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele.

In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.

Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat, a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane, Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.

O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub numele „O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in Amsterdam” Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, „generalii” sustineau alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti stramosii baptistilor de astazi.

Hutterite migrations in Europe 1526-1874

3.2. Anabaptistii comunali. Huteritii

Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales „lucratori pentru nevoi temporare” si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi folosite in comun. Acesta a fost inceputul de „a avea toate lucrurile in comun” in aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale comunitatii.

In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.

Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.

Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat aproape in toata provincia. A urmat apoi „perioada ideala” timp in care Fratii Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H. Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: „Ceea ce iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite.” Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa ” Patruzeci si patru de motive pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara”, ne da o descriere interesanta a vietii din comunitatile huterite.

El insista asupra faptului ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi timp face niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii, nu numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii catolici pentru pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi erau angajati de catre nobili, iar salariile nu erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunitatii din care faceau parte. Printre huteriti erau doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de nivel superior, era bine organizat.

In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.

Razboiul de 30 de ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai intr-o noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz, Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand aprobarea de a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria, iar un grup mare de refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos), Transilvania.

Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia (Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.

Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar. In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.

Organizarea actuala a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in urma. Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina.

3.3. Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster

Datorita escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din Zwickau, care i-au cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost asociati cu miscarea de discreditare. Rascoala de la Munster din 1535, condusa de cativa anabaptisti radicali, care credeau in mileniu, a dus la instrainarea tuturor fata de ei.

Deoarece anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala, diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului acesteia. Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul Isus se va reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i adune pe cei 144000 se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va „pecetlui” botezandu-i si facandu-le semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei in care se afla inchis) a fost condamnat postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi altii au preluat mesajul sau apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel cap.12, a exprimat opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers in Strasburg in 1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau profeti. Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard. Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile si a publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si a scris cateva tractate de natura profetica. Influentat de profetii si interpretand in mod fantastic Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua venire a lui Hristos va fi precedata de un timp de victorii deosebite pentru imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor inceta. Unul din profeti l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare ezitare a acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un „herald apostolic” si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia pentru a propovadui adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut sa fie inchis in temnita din Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la moarte, timp in care a sperat ca va vedea Noul Ierusalim pogorind din cer.

Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.

Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei si a„predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele poporului”, au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la Munster.

Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.

El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au „transferat” Noul Ierusalim de la Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei „neevlaviosi”, adica cei care refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca „imparat al neprihanirii peste toti” si a introdus poligamia, imitand practica Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana „regele” Jan aparea in piata orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra amintire a tragediei din 1534 -1535.

4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA

4.1. Continuarea miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire.

Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma unor comunitati distincte:” fratii elvetieni”, in Elvetia si Germania de sud; mennonitii in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.

Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade si „linistea tarii”. Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 – 1975, numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.

In prezent, mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor actori unici in drama Reformei.

4.2. Continuarea miscarii anabaptiste in Romania

Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii, documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.

Prelungirea existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in alte locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase specifice.

In perioada de framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre Ioan Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si dezvoltat foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic incercat, a mentionat referindu-se la Transilvania, ca „anabaptistii castiga teren”

Aceasta declaratie este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si despre lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa prin diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in Polonia, aveau aceleasi trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte numerosi conlucrau la raspandirea credintei in alte zone.

Unul din cei mai importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.al-XVI-lea a fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa acceptarea invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David Francisc la anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat din Cluj, care trecuse de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David Francisc a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat in fortul Deva.

Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.

La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru exterminarea anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva decat dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe alte necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au aplicat si o fiscalitate grea.

Odata cu intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasa lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579, anabaptistii s-au bucurat de toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa aceasta data situatia s-a deteriorat in fiecare an. Lipsa unei organizatii suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce priveste libertatea religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat si din acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la credinta.

La inceputul secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptistii s-au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Manastirea Dealului in 9 iunie 1598, care prevedea libertate religioasa pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai tarziu, au crezut si au sustinut ca „libertatea religioasa este nascuta din viziunea directa a lui Dumnezeu.” Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita lipsei unei ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor, simplitatii bisericesti, fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.

In luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la Deva stabilind ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei catolice. Ca urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a incetat, activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor pline de viata au disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui sange si trupuri de martiri anabaptisti.

Secolul al XVII-lea a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta continua dintre austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen, Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de Poarta. Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa, fapt ce favorizeaza patrunderea credintei anabaptiste din nou in Transilvania, de data aceasta prin refugiatii din Boemia si Moravia. In urma bataliei de la Mont Blanc(1620), anabaptistii din Boemia si Moravia sunt nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care voia sa stimuleze industria in Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de a veni in provincia aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in timpul calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul de Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de Jos. Odata asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor la Vintul de Jos se incepe constructia casei de rugaciune pentru 1087 persoane.

In interior si in exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul bisericii se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din cantari comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin aceasta forma de inchinaciune a crestinismului primar.

In ce priveste aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni morari si cei mai de elita meseriasi ai vremii lor.

Organizandu-se in comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu membrii bine pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In fiecare dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca. Viata colectiva i-a facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate crestina.

In secolul urmator, datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva catolica impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se „reintoarca la biserica oficiala a Romei”. In urma intemnitarilor grele, martirajului unora din ei, constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost exterminati. Ei au disparut, pentru un timp, ca o comunitate religioasa organizata si unitara in anii 1767 -1768.

In Transilvania, anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti camuflati, sunt o veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu baptistii de astazi. Se creeaza astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerata „timp fara baptisti” si anume de la anul 1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista germana din Bucuresti.

4.3 Tendinte actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A.

Stramosii spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o credinta vie si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au format radacini puternice, copacul credintei lor dand roade de-a lungul multor generatii.

Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala; cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile autonome.

a. Biserici conduse centralizat.

Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor suferinde, prin invatatura si viata lor.

O nota caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor.

Incepand cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se liberalizeze, si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a inceput sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor tinute de pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au avut un impact deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit de active in societate, demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost incurajate de acest grup de mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria mennonita, aceste actiuni au devenit acceptabile. De fapt, in multe aspecte, aceasta forma de activism politic a inlocuit predicarea evangheliei.

Au urmat alte consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica acoperirii capului la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se coafeze. Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea, au fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie.

In prezent, exista in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor homosexuale, etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa, fiind greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor mennoniti.

b. Biserici autonome (independente).

Alte biserici numite „Amis – Mennonite”, din categoria celor ce se mentin pe aceeasi pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o forma autonoma de conducere a bisericii.

Biserici cu invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri comune, vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi pozitie in ce priveste doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este vorba numai de organizare ci si de o anume dedicare fata de Dumnezeu.

In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-Mennonite.

Bisericile nu au un numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica are mai multe sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in favoarea cresterii numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a sase biserici, crestere comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de timp.

Cresterea bisericii

1968 1988 Crestere, Pierderi

Shady Grove 30 90 200%

Maple Lawn 36 89 148%

Believers 28 46 64%

Bethany 45 69 54%

Zion 36 48 33%

Salem 60 68 13%

Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:

Valey 205 211 3%

Fairhaven 155 159 3%

Woodlawn 172 166 -3%

South Haven 79 73 -7%

Formarea de biserici noi are loc prin divizarea celor mari:

Canaan 124 85

Haeven Fellowship 135

total 220 70% crestere

O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.

Misiunea si ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in viata spirituala cat si in viata sociala.

4.4. Lucrarea anabaptista existenta in Romania

Activitatea misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit „Christian Aid Ministries”. Aceasta organizatie a fost infiintata pentru a fi un canal eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor sa ajute spiritual si material oameni din intreaga lume. La ora actuala C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente, medicamente, literatura crestina in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia, Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea zonelor din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice. Acesta organizatie este suportata integral de catre persoane individuale interesate si biserici ( in general Amis Mennonite) din America, Canada si alte cateva tari.

La Suceava, C.A.M. are urmatoarele programe:

1. Orfelinatul Crestin „Natanael” a fost construit in 1993 si este destinat ingrijirii a 55 de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat amprenta, alcoolul si imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin din familii in care boala, moartea sau saracia au facut viata extrem de dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au diferite responsabilitati in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina „Natanael” (scoala particulara, clasele I-VII).

2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme. Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80% (orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.

3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.

4. Ateliere de croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza articole de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace.

5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.

6. Recoltarea cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere recolteaza anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte( primite de la donatori americani) in satele din Romania si Moldova.

7. Constructii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in constructie ce fac parte din Alianta Evanghelica.

8. Programul de invatarura crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura crestina, seminarii, publicatii crestine (revista Samanta Adevarului).

9. Distributia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la Bisericile care au farmacii si la medicii crestini.

Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti, care continua sa demonstreze practic credinta lor.

5. CONCLUZII

5.1. Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar.

Preocuparea anabaptistilor nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si simplu s-a consacrat restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In Scripturi, citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta de o organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu lucra in poporul Sau.

Anabaptistii au ajuns sa dezvolte conceptia”congregationala” asupra autoritatii bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de activitate reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie credinciosi botezati voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de credinta. La luarea deciziilor participau totalitatea membrilor. In chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia interpretata nu de o traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un consens al adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic.

In chestiunile de disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa actioneze in colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez.

5.2. Anabaptistii, statul si societatea.

5.2.1. Separarea Bisericii de stat.

Dupa cum afirmau ei, crestinii erau „un popor liber nesilit si neconstrans”. Credinta este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand „apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul”.

Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si protestante, aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante.

Reformatorii nu au fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele necesare pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat si autoritatile catolice.

5.2.2.Incercarea de instaurare a unei societati comunitare.

Anabaptistii credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de pelerini, iar Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna straini pe acest pamant.

Bazati pe modelul comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au dezvoltat un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in comunitatile anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la un comunism crestin.

5.2.3.Impactul acestor orientari.

Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..

In felul acesta activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea crestinilor anabaptisti in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o alternativa la serviciul militar.

Educatia si invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica dezvoltandu-se in felul acesta invatamantul crestin privat.

5.3. Inviorarea miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt.

Dupa veacurile intunecate din sec. XVIII – XIV,in prezent anabaptistii experimenteaza o trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor a crescut rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea spirituala si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de conservare, mai ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata in viata sociala. Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care statul este responsabil: dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de ajutor social. Anabaptistii sprijina afirmarea Bisericii in raport cu statul.

Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.

Bibliografie

Andreiescu, V., Curs de Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998

Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887

Ausbund, The hymn book of the Swiss Bretheren,

Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford University Press, ed a 2-a, 1963

Braght, J. Van Thieleman, Martyrs’ Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938

Bullinger, Heinrich, Von dem unverschampen frafel Zurich,1531,1531

Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina 1977

Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.

Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965

Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids, 1978).

Ed. Oxford University Press, 1977, p.397

Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica 1988, p.206

Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.

Fookes-Jackson, Frederick I., An introduction to the History of Christianity, New York: The Macmillan Co., 1928

George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998

George, Timothy,”A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James” Review and Expositor 83 (1986)

Gobler, Max, Gescgucgte des Christlichen Leben Coblentz, 1848

Goertz, Hans-Jurgen, Radikale Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978),

Hillerbrand, Hans S. “The Reformation”, New York, Harper, 1964

Horsch, John, Mennonites in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa, 1942

Huizinga, Johan, The Waning of the Middle Ages

Krahn, Cornelius, Dutch Anabaptist : Origin, spread,Life andThought.

Krahn, Cornelius, Mennonite Encyclopedia,III

Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964

Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia University Press, 1934

Miller, Andrew, Geschicte der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest Paulus, 1970

Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance Congress, 1923

Oosterban, J.A., „The Reformation of the Reformation: Fundamentals of Anabaptist Theology”, MQR51 1977

Ozment Steven E., The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press, 1975 Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian Church,Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977

Pocttcker, Henry, „Menno Simons’ View of the Bible as Authority”, Dyck

Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed. Fundatia „Romania de Maine”, 1996, p.200

Popovici, Alexa, Istoria Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago

Ramureanu Ioan si Milan Sesan, Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993

Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993

Sanford, E.B., A Concise Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904

Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa., 1971,

Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,

Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles Scribener’s Sans, 1983

Weistin, Gunar, Geshihte deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958

Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers Philadelphia: Westminster Press, 1957

Williams, The Radical Reformation, p.392-393.

Wolkan, Geschicht – Buch der Hutteruscgen Bruder

Yoder, Steve, Amis – Mennonite Directory,( Abana Book Service, 1996)

Zwingli , Ulrich “Of Divine lighteousness”, 1523

 

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari