Emanuel Contac ~ despre …Imaginea de Sauron a Barnevernetului…

Sursa - Maria Goron

Sursa – Maria Goron

Ultima pe ziua de azi.

Amicii olimpieni care îmi sugerează că prea mă „isterizez” în cazul Bodnariu vs. Barnevernet îmi dau totodată temeiuri să cred că ei nu înțeleg cum funcționează în general „morfologia basmului”. Căci, inevitabil, orice caz de tipul acesta (care așază o familie în conflict cu o entitate birocratică atotputernică și inamovibilă) se prezintă minții noastre în mod simplificat, conform gramaticii universale a povestirii.

„Păi și matale dai credit basmelor?”, o să-mi reproșeze placid amicii mei olimpieni (căutând estimp funcția „block”).

Desigur, fiindcă sunt de părere că structura de adâncime a basmelor reflectă experiențe universale. Și apoi, nu cazul Bodnariu a creat organizației norvegiene imaginea de Sauron pe care o vedem. Barnevernet avea deja o reputație proastă până să apară pe radarul emoțional al românilor.

În orice caz, pretenția că Barnevernet (la pachet cu legislația norvegiană) sunt un fel de Kaaba căzută din cer, intangibilă, destinată venerației noastre, o socotesc șubredă.

Emanuel Contac, Lector universitar la Institutul Teologic Penticostal din Bucuresti

Întrebare: Care este istoria primei Biblii în limba română?

Emanuel Contac,Emil Bartos,Dialogos

*Articol bazat pe răspunsurile lect. univ. dr. Emanuel Conțac din cadrul primei întâlniri al Forumului Dialogos. Autor: Adelina Ghilea.

Înainte de a apărea prima traducere a textelor biblice în limba română, o largă influență a avut-o limba slavonă, care pentru mult timp, a constituit limba de cultură în spațiul românesc. Nu la mult timp după reforma din Transilvania, Filip Moldoveanu a tradus, în 1551-1553, cele patru Evanghelii din limbile originale în limbile română și slavonă (limba română fiind încă exprimată în caractere chirilice). În prezent mai există un singur exemplar în lume din acea serie, care conține însă doar Evanghelia după Matei și se află la St. Petersburg.

În 1688, a apărut și prima Biblie completă în limba română, aceasta fiind cunoscută ca și Biblia de la București. Interesant este că publicarea Bibliei în integralitatea ei nu a reprezentat o inițiativă a Bisericii, ci o inițiativă mai degrabă culturală și politică a domnitorului Șerban Cantacuzino. Se cunoaște că traducătorul Vechiului Testament al acestei ediții, Nicolae Milescu Spătaru,a folosit o Septuagintă a protestanților de la Frankfurt, versiunile noi și edițiile critice nefiind neăpărat o preocupare a Bisericii de Răsărit.

Până în ziua de azi rămâne un mister identitatea celui care de fapt i-a încredințat această misiune. Milescu, reprezentant cu atribuții diplomatice al lui Grigore Ghica, a lucrat, în timpul șederii sale la Constantinopol, la această traducere a Vechiului Testament timp de 3-4 ani, un timp relativ scurt pentru o îndatorire atât de amplă. Până să fie tipărită însă, traducerea lui Milescu a trecut prin câteva revizuiri, mai întâi în Moldova, apoi în Muntenia, și în final a fost adăugată la versiunea Noului Testament de la Alba Iulia, care a fost și ea finalizată cu ceva timp inainte (1648). Curios este faptul că traducerea tipărită la București conține, de plidă, cartea 4 Macabei, considerată apocrifă chiar și de Biserica Ortodoxă.

Fa click pe link sa citesti articolul:

https://www.facebook.com/notes/forumul-dialogos/întrebare-care-este-istoria-primei-biblii-în-limba-română/1537667599842919

Vezi si – VIDEO – Emanuel Conțac și Emil Bartoș: Serile Dialogos – Biblia la Români – Prelegere si Dialog

Emanuel Conțac și Emil Bartoș: Serile Dialogos – Biblia la Români – Prelegere si Dialog

Biblia la Români – Prelegere

Emanuel Conțac

VIDEO by videometanoia

Biblia la Români – Dialog

Emanuel Conțac și Emil Bartoș

Noutate editorială – „Cornilescu” Din culisele publicării celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi”

O carte pentru fiecare crestin evanghelic roman-

Photo credit Emanuel Contac

Dupa coperta:

Era de multă vreme necesară o mai bună cunoaștere a istoriei acestei Biblii atât de răspândite, care a hrănit și hrănește viața atâtor oameni. Este un dar pentru noi și un fel de răsplată postumă pentru Dumitru Cornilescu faptul că acest studiu a fost realizat de un cercetător tânăr care știe să îmbine în chip rar întâlnit elanul și răbdarea în efortul de a săpa în biblioteci și arhive, acribia filologică, competența în domeniul complex al științelor biblice și un deosebit simț al limbii române, cum este Emanuel Conțac.

Extras din Prefața de Maria Francisca Băltăceanu

Dr. Emanuel Conțac este lector universitar la Institutul Teologic Penticostal din București, Facultatea de Teologie Penticostală Pastorală. Și-a luat masteratul la Universitatea București în studii clasice și doctoratul în filologie la Universitatea din București în anul 2010, cu teza „Mentalități culturale românești și concepții teologice ortodox-răsăritene exprimate în lexicul și stilul traducerilor românești ale Noului Testament”. Această lucrare a apărut adaptată sub formă de carte cu titlul Dilemele fidelității – condiționări culturale și teologice în traducerea Bibliei, publicată de Editura LOGOS. Cartea s-a bucurat de o primire foarte călduroasă nu numai din partea colegilor profesori de teologie, ci și din partea publicului larg.

SURSA – http://vaisamar.wordpress.com/2014/11/03/coperta-volumului-despre-cornilescu/

Emanuel Contac ofera mai multe fragmente din aceasta carte, aici – https://vaisamar.wordpress.com

Listă de publicaţii Lector univ. dr. Emanuel Conțac-
Cateva carti de notat, vezi aici lista completa:
Emanuel Contac

Emanuel Contac – Photo credit

  •  Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi , Logos, Cluj-Napoca, 2014, 424 pag.
  • C. S. Lewis, Meditații la Psalmi. Traducere din limba engleză şi note, Humanitas, Bucureşti, 2013, 168 pag.
  • Dilemele fidelităţii. Condiţionări culturale şi teologice în traducerea Bibliei, Logos şi Risoprint, Cluj-Napoca, 2011, 320 pag.
  • C. S. Lewis, Ferigi şi elefanţi. Traducere din limba engleză şi note, Humanitas, Bucureşti, 2011, 147 pag.
  • Arthur G. Patzia şi Anthony J. Petrotta, Dicţionar de termeni biblici. Traducere din limba engleză. Logos, Cluj-Napoca, 2008, 156 pag.
  • Gordon Fee, Exegeza Noului Testament. Manual pentru studenţi şi pastori. Traducere din limba engleză, Logos, Cluj-Napoca, 2006, 231 pag.
  • Douglas Stuart, Exegeza Vechiului Testament. Manual pentru studenţi şi pastori. Traducere din limba engleză, Logos, Cluj-Napoca, 2006, 226 pag.
  • Moisés Silva şi Walter Kaiser, Introducere în hermeneutica biblică. Traducere din limba engleză, Logos, Cluj-Napoca, 2006, 350 pag.
  • Stanley J. Grenz, David Guretzki & Cherith Fee Nordling, Dicţionar de termeni teologici. Traducere din limba engleză, Logos, Cluj-Napoca, 2005, 140 pag.
  • John Stott, Puterea predicării. Traducere din limba engleză, Logos, Cluj-Napoca, 2004, 320 pag.
  • David Wang şi Carl Lawrence, Triumful lui Hristos în ţara preşedintelui Mao. Traducere din limba engleză. Editura Colegiului Biblic Est-European, Oradea, 2002, 220 pag.

sursa itpb

Emanuel Contac – Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

de la revista Oglindanet.ro

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).

Introducere

Viaţa şi teologia pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, spânzurat de nazişti la 9 aprilie 1945, în lagărul de la Flossenbürg, exercită o fascinaţie specială pentru creştinii occidentali. Cea mai proaspătă dovadă este faptul că recenta sa biografie (Pastor, Martyr, Prophet, Spy – A Righteous Gentile vs. the Third Reich), publicată în aprilie 2010, s-a vândut în 160.000 de exemplare într-un an de la momentul lansării.

Dietrich Bonhoeffer (1932)

Dietrich Bonhoeffer (1932) (Photo credit: Wikipedia)

În textul de mai jos, parte a unui studiu amplu dedicat prezentării activităţilor antinaziste ale lui Bonhoeffer, vom prezenta câteva dintre etapele formării lui ca teolog capabil să formuleze critici serioase faţă de statul totalitar german, într-o perioadă în care imensa majoritate a compatrioţilor săi fie au fost seduşi de propaganda lui Hitler, fie au cedat presiunilor exercitate de regimul său.

Barcelona şi New York
După obţinerea titlului de doctor în teologie (iulie 1927) la Universitatea din Berlin, Bonhoeffer decide să parcurgă stagiul de vicariat la Barcelona, într-o comunitate de expatriaţi. Până la excluderea sa din învăţământ, în 1935, tânărul teolog avea să fie atras în egală măsură de viaţa academică şi viaţa bisericească. La finalul primei săptămâni din februarie 1928, pleca deci la Barcelona. Era prima ieşire pe termen lung, departe de familie, într-un mediu complet nou, într-o comunitate cu oameni marcaţi de materialism şi foarte puţin interesaţi de dezbaterile intelectuale care animau viaţa Berlinului, de unde venea Bonhoeffer. Activitatea de predicare şi catehizare a fost dublată de cea social-caritabilă. În calitate de coordonator al biroului organizaţiei Deutsche Hilfsverein de la Barcelona, Bonhoeffer a ajuns să intre în contact cu persoane dintre cele mai stranii: vagabonzi, criminali, foşti membri ai legiunii străine, îmblânzitori de lei care abandonaseră Circul Krone, dansatoare de la cabaretele spaniole etc.

Aici întâlnesc oameni aşa cum sunt, departe de mascarada „lumii creştine”; oameni cu patimi, tipuri criminale, oameni mărunţi cu scopuri mărunte, lefuri mărunte şi păcate mărunte; sunt oameni care se simt fără casă în ambele sensuri şi care încep să se dezgheţe când li se vorbeşte cu bunătate – oameni adevăraţi; pot spune doar că am impresia că tocmai aceşti oameni sunt mai mult sub har decât sub mânie şi că lumea creştină este cea aflat mai mult sub mânie decât sub har.

Deşi sofisticatele predici sau prelegeri ţinute de Bonhoeffer în biserica din metropola spaniolă treceau adesea peste capetele enoriaşilor, la finalul anului de stagiatură, tânărul pastor a fost invitat să rămână la Barcelona, dar a preferat să revină în Germania. Fiind prea tânăr pentru a fi hirotonit ca pastor, a început să-şi pregătească teza de Habilitation în vara şi iarna anului 1929. În februarie anul următor, a pus ultimele retuşuri, iar formalităţile au avut loc pe 18 iulie 1930.

În a doua parte a anului 1929, s-a conturat posibilitatea de a pleca în Statele Unite ca student. Deşi în opinia lui Bonhoeffer teologia americană era inexistentă, perspectiva de a studia într-o altă cultură s-a dovedit totuşi suficient de atrăgătoare. Pe 6 septembrie 1930, părinţii îşi luau rămas bun de la el pe nava Columbus, în portul Bremerhaven. Era începutul unei perioade care a marcat decisiv concepţia lui Bonhoeffer despre implicarea socială. Prieteniile pe care le-a legat aici cu Erwin Sutz, Paul Lehmann şi Jean Lasserre l-au influenţat profund, pentru tot restul vieţii. Albert F. Fischer, unul dintre colegii lui de la Union Theological Seminary, printre puţinii studenţi de culoare din vremea aceea, l-a familiarizat cu situaţia socială dificilă a locuitorilor din Harlem, cartier situat în apropierea seminarului.

Deşi UTS avea deja o tradiţie de aproape o sută de ani când a sosit Bonhoeffer ca student, cursurile de dogmatică şi de exegeză lipseau aproape cu desăvârşire. La auzul unor citate din lucrarea lui Luther De servo arbitrio, unii dintre studenţi au izbucnit în râs. Când nu era luată în răspăr în felul acesta, dogmatica serioasă pe care o studiase Bonhoeffer în Germania era pur şi simplu ignorată, deoarece nu rezona cu interesele profesorilor şi studenţilor. În schimb, curriculumul era dominat de cursurile de etică şi de cele de analiză şi prezentare a culturii şi societăţii americane contemporane.

Sejurul american al lui Bonhoeffer se încheia oficial în vara anului 1931. În absenţa lui, situaţia în mediul universitar german devenise tulbure. La universitatea din Berlin, studenţii evrei fuseseră ţinta unor virulente atacuri verbale („Moarte evreilor”!) sau al unor grave agresiuni fizice (unii au fost aruncaţi pe fereastră). Adolf Deissmann, rector al universităţii în 1930–1931, n-a îndrăznit să cheme poliţia în campusul universitar. Erau primele semne prevestitoare ale unui rău mult mai amplu care avea să culmineze cu Noaptea de Cristal şi cu distrugerea comunităţii evreieşti din Germania şi din Europa. Deşi aflat în SUA, Bonhoeffer era în general la curent cu principalele ştiri din ţara sa natală. Odată cu revenirea lui în Germania, începea doua faza a carierei sale, de lector universitar şi pastor. Potrivit principalului său biograf, în această perioadă Bonhoeffer preda într-o facultate a cărei teologie nu o împărtăşea şi predica într-o biserică a cărei încredere de sine o consideră nefondată.

Revenirea în Germania. O „experienţă evanghelică”?

Dietrich Bonhoeffer

Aflat la Bonn în iulie 1931, Bonhoeffer participă la unul dintre seminariile lui Karl Barth. Impresionat de o remarcă a lui Bonhoeffer, Barth se arată interesat să-l cunoască mai bine şi îl invită la un prânz (23 iulie 1931). Diferenţa de douăzeci de ani dintre cei doi teologi nu i-a împiedicat să devină prieteni şi să colaboreze strâns ca aliaţi pe acelaşi front al rezistenţei împotriva nazismului. În opinia lui Bethge, „este dincolo de orice dubiu că nu a existat niciun contemporan faţă de care Bonhoeffer să-şi fi deschis inima atât de complet cum şi-a deschis-o faţă de Karl Barth”.

Cândva în perioada 1931–1932, Bonhoeffer a fost marcat de puternice frământări lăuntrice urmate de ceea ce am putea considera o convertire, deşi el n-ar fi folosit niciodată acest termen pentru a o descrie. Fie că e vorba de o convertire sau nu, consecinţele acestui eveniment au început să fie foarte evidente pentru cei din jur. Spre deosebire de ceilalţi teologi de catedră, Bonhoeffer a început să aibă o abordare meditativă asupra Bibliei, diferită de cea exegetică sau cea omiletică. În 1932, studenţii lui erau uimiţi de această practică neobişnuită. Bonhoeffer a început să vorbească despre o viaţă în comun, de ascultare şi rugăciune care să înnoiască viaţa spirituală. În acest an, Bonhoeffer începe să păşească serios pe un drum care îmbină ancorarea personală în Dumnezeu şi vocaţia de profet pentru biserica din vremea sa. Într-o scrisoare din ianuarie 1936, adresată Elisabetei Zinn, Bonhoeffer îşi analiza retrospectiv această „experienţă evanghelică”:

M-am apucat de lucru [în teologie] într-o manieră necreştină. O ambiţie pe care au remarcat-o mulţi mi-a îngreunat mult viaţa. Apoi s-a întâmplat ceva, ceva care a schimbat şi transformat viaţa mea până în prezent. Pentru prima dată am descoperit Biblia… Predicasem adesea, fusesem foarte implicat în biserică, vorbisem şi predicasem despre ea, dar încă nu devenisem creştin. Ştiu că în acele momente preschimbasem învăţătura lui Isus Hristos într-un avantaj personal. Mă rog lui Dumnezeu ca aşa ceva să nu se mai întâmple. De asemenea, înainte nu mă rugam, sau mă rugam foarte puţin. Cu toată singurătatea mea, eram destul de mulţumit de mine. Apoi Biblia, şi în special Predica de pe Munte m-a eliberat de toate acestea. De atunci, totul s-a schimbat. Am simţit asta în mod clar, şi au simţit-o şi alţi oameni în jurul meu. A fost o mare eliberare. Mi-a devenit limpede că viaţa unui slujitor al lui Isus Hristos trebuie să aparţină bisericii, şi pas cu pas mi-a devenit tot mai clar cât de mult trebuie să merg. […] Chemarea mea îmi este destul de limpede. Ce va face Dumnezeu cu ea nu ştiu… Trebuie să urmez calea. Poate că nu va fi una atât de lungă. Uneori ne-am dori să fie aşa (Fil. 1:23). Dar este un lucru minunat că mi-am realizat chemarea.

Predicile lui Bonhoeffer din această perioadă, uneori extrem de tăioase, sunt caracterizate de o efervescenţă profetică. Refuzând să se conformeze atmosferei sărbătoreşti de Ziua Reformei şi să accepte omagierea ipocrită a celebrei declaraţii a lui Luther („Hier stehe ich; ich kann nicht anders, Gott helfe mir. Amen”), Bonhoeffer rostea următoarele cuvinte în duminica alegerilor pentru Reichstag (6 nov. 1932), de la amvonul Bisericii Treimii (Dreifaltigkeitskirche) din Berlin:

Acum, când sărbătoreşte Reforma, biserica nu poate să-l lase pe bătrânul Luther în pace. El trebuie să sufere pentru toate lucrurile groaznice care au loc în biserică astăzi. Deşi este mort, îl proptim în biserică şi îl facem să-şi întindă mâna, să facă semn spre biserică şi să spună iar şi iar aceleaşi cuvinte încrezătoare, cu tot patosul lor: „Aici mă găsesc; nu pot face altfel” Nu reuşim să vedem că aceasta nu mai este biserica lui Luther, că Luther era tulburat şi agitat, strâns la zid de Diavol şi temător de Dumnezeu când a spus: „Aici mă găsesc” şi că aceste cuvinte cu greu s-ar potrivi să fie rostite de noi. Este o dovadă de uşurătate sau aroganţă ipocrită sau de neiertat să ne refugiem în spatele acestor cuvinte. Putem face altfel, sau cel puţin ar trebui să fim în stare să facem altfel, şi cu siguranţă nu ne-ar aduce nicio onoare înaintea lui Dumnezeu sau a omenirii dacă am face numai cum facem acum şi nu altfel. Niciunul dintre noi n-a făcut acest pas decisiv după care nu ne mai rămâne decât să ne rugăm lui Dumnezeu „Nu pot face altfel. Aşa să mă ajute Dumnezeu”. Putem şi trebuie să facem altfel.

Critici faţă de Führerprinzip

Bonhoeffer-1932

Bonhoeffer-1932 (Photo credit: Wikipedia)

Anul 1933 a însemnat o schimbare drastică în politica internă a Germaniei, o dată cu învestirea lui Hitler în funcţia de cancelar, pe 30 în ianuarie 1933. La două zile după acest eveniment, Bonhoeffer a ţinut un discurs radiofonic intitulat „Schimbări cu privire la conceptul de Führer, în concepţia tinerei generaţii”. Discursul său nu-şi propunea să-l atace direct pe Hitler, ci era o critică a unui concept care circula deja de mai multă vreme în spaţiul intelectual german. De altfel, prezenţa lui Bonhoeffer la microfonul postului Funk-Stunde (din strada Potsdam nr. 10) fusese programată cu mai bine de două săptămâni înainte de alegerile pentru Reichstag. Deşi textul fusese bine gândit pentru a se încadra în timpii de antenă alocaţi, în mod neaşteptat, emisiunea a fost întreruptă înainte ca Bonhoeffer să rostească ultimele cuvinte, în care avertiza cu privire la pericolul transformării Führerului într-un idol şi într-un Verführer („Amăgitor”). În ciuda speculaţiilor lui Bethge, este improbabil ca oamenii lui Goebbels să fi preluat controlul atât de repede asupra postului de radio berlinez. Mai plauzibilă este ipoteza că, nefiind obişnuit să vorbească la radio, Bonhoeffer nu s-a încadrat în timpul alocat discursului. Supărat de cele întâmplate, Bonhoeffer s-a grăbit să trimită în aceeaşi zi o circulară explicativă prietenilor săi. Discursul radiodifuzat (publicat într-o versiune prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung) a fost apoi transformat într-o prelegere ţinută la două universităţi germane. Următoarea salbă de citate profetice ilustrează cu prisosinţă discernământul lui Bonhoeffer şi capacitatea sa extraordinară de a identifica duhul veacului:

Oamenii şi mai ales tinerii vor simţi nevoia de a da liderului autoritate asupra lor, atât vreme cât nu se simt ei înşişi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a împlini exigenţele aşezate în această autoritate. Liderul va trebui să fie conştient în mod responsabil de această restricţie asupra autorităţi. Dacă liderul îşi înţelege funcţia diferit de cea stabilită astfel, dacă liderul nu le oferă celor conduşi detalii clare cu privire la natura limitată a misiunii sale şi cu privire la responsabilitatea lor, dacă liderul încearcă să devină idolul pe care îl caută cei conduşi (ceea ce oamenii conduşi speră întotdeauna de la liderul lor) atunci imaginea liderului se transformă în cea a unui amăgitor, atunci liderul acţionează incorect atât faţă de cei conduşi, cât şi faţă de sine. Liderul adevărat trebuie să fie mereu capabil să dezamăgească. […] Liderul trebuie să respingă în mod radical ispita de a deveni un idol, adică autoritatea supremă a celor conduşi. […] Liderul şi funcţia care se transformă în dumnezei îl batjocoresc pe Dumnezeu şi (…) trebuie să se prăbuşească.

Intuiţiile lui Bonhoeffer cu privire la ceea ce urma să aducă regimul lui Hitler s-au dovedit extrem de exacte. La începutul lui februarie, teologul îi împărtăşea lui R. Niebuhr faptul că Germania urma să aibă parte de schimbări substanţiale, la nivel economic, politic şi social. „Dar o şi mai mare ameninţare este o cumplită barbarizare a culturii noastre. […] Calea care stă înaintea bisericii rareori a arătat atât de sumbră”. Şi totuşi, în aceeaşi epistolă, Bonhoeffer dădea glas unui optimism neaşteptat: „Trăim în timpuri extrem de interesante şi aproape că nu ţi-ai dori să le schimbi cu altele”.

Incendierea Reichstagului (pe 27 februarie) a permis restrângerea libertăţilor şi instaurarea unui regim semi-dictatorial, în care domnia legii era drastic diminuată. Au urmat un boicot al magazinelor evreieşti (1 aprilie) şi introducerea „clauzei ariene” (7 aprilie). Pe plan bisericesc, regimul a propus alinierea tuturor instituţiilor din Germania la linia partidului. Aşa-numitei Gleichschaltung nu i-a scăpat nici Biserica Evanghelică. Urmare a circumstanţelor tumultuoase din perioada Reformei, Biserica Evanghelică era constituită ca federaţie de douăzeci şi opt de biserici regionale pe care Hitler şi-ar fi dorit să le unifice într-o singură Reichskirche, sub conducerea unui Reichsbischof. Marioneta aleasă de Hitler pentru acest rol a fost Ludwig Müller (foto), fost capelan în Marină, dedicat trup şi suflet proiectului de anexare ideologică a bisericii de către nazişti. În primă fază, proiectul a fost zădărnicit, dat fiind că la alegerile bisericeşti din 27 mai cel ales în funcţia de episcop a fost Friedrich von Bodelschwingh, un personaj antipatic „Creştinilor Germani”. Manifestările de huliganism, intimidările şi violenţa la care s-au dedat „Creştinii Germani”, ajutaţi de trupele SA, au dus la demisia lui Bodelschwingh. În această situaţie de criză, Bonhoeffer şi prietenul său Gherhard Jacobi au propus o soluţie radicală – intrarea în grevă a pastorilor luterani –, dar sugestia lor nu s-a bucurat de aprobarea celorlalţi clerici. Cu aproape o săptămână înainte de alegerile bisericeşti programate pentru 23 iulie, Bonhoeffer analiza lucid situaţia într-o scrisoare către prietenul său elveţian Erwin Sutz:

Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.

În aceeaşi scrisoare, Bonhoeffer anunţa că i s-a propus să meargă la Londra ca pastor german responsabil cu activitatea ecumenică. Aşa cum anticipa Bonhoeffer, la alegerile din 23 iulie Creştinii Germani au obţinut o majoritate copleşitoare (70%) iar omul lui Hitler a fost ales ca Reichsbischof. Lupta pentru Biserică intra în faza ei critică. În perioada următoare, implicarea lui avea să se diminueze, fiindcă dăduse curs invitaţiei lui Heckel de a merge ca pastor la Londra. Pe 30 iulie, săvârşea slujbele din Bisericile germane Sydenham şi St. Paul şi era intervievat de comitetul comun al celor două biserici. Totuşi, nu era decis să renunţe complet la sfera academică, de aceea în august i-a scris lui Lütgert pentru a avea promisiunea că se va întoarce la post după terminarea activităţilor sale în Anglia.

Bethel şi Barmen
Până la plecare efectivă în Anglia, lui Bonhoeffer i-a mai rămas totuşi un răgaz pentru a se implica în lupa pentru Biserică. În august lucra febril la redactarea unei confesiuni care să ducă la limpezirea situaţiei din biserică: „Vrem să încercăm să-i facem pe Creştinii Germani să-şi declare intenţiile”, îi scria el de la Bethel bunicii sale nonagenare. Prima versiune a acestui document a fost pregătit de Bonhoeffer şi Hermann Sasse. În decursul lunii august documentul a fost extins şi revizuit prin contribuţia altor cercetători, astfel încât pe 31 august, Bodelschwingh îl trimitea unui grup de douăzeci de teologi spre evaluare.

Secţiunea 6.5 („Biserica şi statul”) preciza că „orice autoritate lumească, fie bună sau rea, se află nu pe tărâmul mântuirii, ci pe tărâmul morţii”. Deşi atât puterea temporală cât şi Biserica sunt de la Dumnezeu, ele sunt separate de graniţe care nu pot fi transgresate: „Biserica nu poate fi niciodată absorbită de guvernarea lumească, adică nu poate fi «integrată» în structura unui stat. Conţinutul proclamării ei o plasează întotdeauna împotriva autorităţii temporale”. Terminologia folosită în partea a doua acestui articol devine şi mai aspră: Biserica are menirea de a-i păzi pe oameni de înşelăciunea Diavolului, care îi îndeamnă pe oameni să se închine statului ca unuia care dă viaţă şi mântuire. Cât despre conflictele dintre Biserică şi stat, ele apar în două situaţii: (1) când Biserica încearcă să devină un factor politic şi (2) când autoritatea lumească vrea să transforme Biserica într-un instrumentul politic. „Respingem doctrina mincinoasă a statului creştin, indiferent de tipul acestuia. Autorităţile, fie în ţările păgâne, fie în cele creştine, îşi îndeplinesc bine slujba când exercită puterea săbiei în mod drept şi rămân între graniţele lor”. În finalul secţiunii era condamnată erezia potrivit căreia Biserica este sufletul sau conştiinţa statului.

Din nefericire, adnotările unora dintre teologii care au citit textul au diluat sau chiar eliminat multe aspecte radicale propuse de Bonhoeffer şi colegii lui. Unul dintre teologii care au influenţat decisiv textul final al Confesiunii de la Bethel, propunând formulări moderate cu privire la relaţia dintre Stat şi Biserică, a fost chiar Adolf Schlatter, cu care Bonhoeffer studiase NT la Tübingen. Deşi era îngrijorat de imixtiunile statului în viaţa Bisericii, teologul afirma totuşi că instituţiile prezente în creaţie (căsătorie, familie, naţiune, proprietate, vocaţie şi autoritate lumească) au valoarea absolută a unei reglementări (Satzung) divine şi că încălcarea acestor instituţii „ne face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne închide accesul către Hristos”. Imaginea armonioasă a relaţiei dintre Stat şi Biserică pe care a introdus-o Schlatter în textul final al Confesiunii a fost prea mult pentru Bonhoeffer şi Sasse, drept care aceştia şi-au retras semnătura.

Atitudinea conciliantă a lui Schlatter faţă de nazism era desigur prevalentă în mediul teologic al vremii. „Sinodul Brun” al Uniunii Vechii Prusii adoptase „clauza ariană” pe 6 septembrie, deci răul fusese făcut. La câteva zile după acest veritabil „sinod tâlhăresc” (cum îl numea Bonhoeffer în cercul de prieteni), Karl Barth era întrebat de mai tânărul său coleg:

Vă întreb în numele multor prieteni, pastori şi studenţi, vă rog să ne spuneţi dacă socotiţi că se mai poate rămâne într-o biserică ce a încetat să fie creştină, adică dacă putem exercita în interiorul ei oficiul de pastor când acest oficiu a devenit un privilegiu pentru arieni. […]  Câţiva dintre noi sunt foarte atraşi de ideea de „biserică liberă”. Diferenţa dintre situaţia noastră de astăzi şi cea a lui Luther, am putea spune, este că Biserica Catolică l-a excomunicat pe Luther, considerând tezele sale o erezie, dar regimul nostru bisericesc nu poate face asta fiindcă îi lipseşte complet până şi conceptul de erezie.

Deşi era de-acord că situaţia era gravă, Barth se arăta rezervat faţă de ideea lui Bonhoeffer privind ieşirea din Biserică: „Dacă trebuie să fie schismă, trebuie să vină de partea cealaltă. Probabil va veni imediat, sub forma unui răspuns la protestul în numele pastorilor creştini evrei”. În Germania, pastorii alertaţi de cursul evenimentelor au format aşa-numitul Pfarrernotbund, o ligă pastorală care să răspundă situaţiei de criză prin care trecea Biserica. Critici mult mai dure au fost exprimate într-un document adresat de pastorii din Berlin Sinodului Naţional al Bisericii Evanghelice Germane, organizat la Wittenberg pe 27 septembrie 1933. Sub presiunea opiniei publice, episcopul Müller a renunţat (temporar) la introducerea clauzei ariene.

În toamna aceluiaşi an, Bonhoeffer a plecat la Londra pentru a-şi începe propriu-zis activitatea de pastoraţie la cele două comunităţi germane. Procesul de aliniere a Bisericii Evanghelice din Germania şi-a urmat cursul sub direcţia dată de Heckel şi Müller. Deşi departe de Berlin, Bonhoeffer şi-a păstrat interesul pentru evoluţia situaţiei din Germania şi a continuat să zădărnicească acţiunile de dezinformare ale Creştinilor Germani. În noiembrie 1933 Bonhoeffer avea ocazia de a-l cunoaşte personal pe George Bell, episcopul de Chichester, pe care îl întâlnise deja la unele reuniuni ecumenice. Acesta a devenit probabil cel mai bun şi mai influent prieten al lui Bonhoeffer în Anglia. Informaţiile de primă mână venite de la Bonhoeffer au constituit, prin intermediul lui Bell, un mijloc puternic de contracarare a intoxicărilor mediatice practicate de Müller.

La începutul anului 1934 conflictul dintre Pfarrernotbund şi Müller a intrat într-o nouă fază. Pe 4 ianuarie episcopul Reichului reintroducea clauza ariană şi, într-o încercare disperată de a pune capăt opoziţiei făcute de grupul condus de Martin Niemoller (foto), a emis aşa-numitul „decret-botniţă” (denumit oficial „Decretul pentru Restaurarea Ordinii în Biserica Evanghelică Germană”). Sfidarea acestui decret de către mii de pastori germani, care au criticat samavolnicia de la amvoane, nu a fost fără consecinţe. Din dorinţa de a pacifica situaţia, care îi crea numeroase probleme de imagine, pe 25 ianuarie Hitler a primit în audienţă un grup de pastori în frunte cu Niemoller. Pentru a-i intimida pe reprezentanţii Bisericii Mărturisitoare, la semnalul lui Hitler, Göring a derulat înregistrarea unei conversaţii telefonice potenţial sediţioase, între Niemoller şi unul dintre colegii lui. În cazul în care Niemoller ar mai fi avut vreo iluzie cu privire la caracterul lui Hitler, ele trebuie să se fi spulberat odată cu percheziţia casei sale (în aceeaşi seară) şi mai cu seamă odată cu explozia unei bombe artizanale plasate în holul casei sale, câteva zile după acest eveniment. Arestarea şi internarea lui într-un lagăr de concentrare în 1937 n-a fost probabil o surpriză pentru cei care au ştiut să citească semnele vremurilor în 1934.

Pe fondul acestei situaţii tensionate, în perioada 29–31 mai 1934 liderii Bisericii Mărturisitoare au organizat un sinod la Barmen. Documentul adoptat la acea întâlnire, redactat în mare măsură de Karl Barth, a purtat numele „Declaraţia de la Barmen”. La câteva zile de la adoptare, documentul apărea în ziarul londonez Times, prin mijlocirea episcopului de Chichester. Acesta era momentul în care Biserica Mărturisitoare se declara Biserica legitimă în Germania. Totuşi, eforturile lui Bonhoeffer de a determina organizaţiile ecumenice să recunoască Biserica Mărturisitoare drept singura Biserică legitimă pe teritoriul Germaniei nu au dat roade. În tot acest timp, situaţia politică din Germania luase o turnură sinistră, după „Noaptea Cuţitelor Lungi” (29 iunie), o acţiune de purificare a SA, în timpul căreia au fost executate sute de persoane. Deşi prezentată ca o încercare de îmblânzire a organizaţiei SA, „Noapte Cuţitelor Lungi n-a avut menirea de a înlătura un element violent din sânul guvernului nazist, ci doar l-a înlocuit cu un alt sistem, mai sinistru, mai invaziv, unul care poseda susţinerea deplină din partea Führerului şi a resurselor statului”.

Emanuel Contac Interviu la Oglindanet despre Istoria Miscarii Penticostale Part 2

Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (2)

Interviu cu Emanuel Conţac realizat de Otniel Vereş
Duminică, 06 Martie 2011 00:00 – OglindanetOtniel Vereş: Cum este organizat cultul penticostal din ţara noastră? V-aş ruga să ne vorbiţi puţin şi despre instituţiile de învăţământ pre sau universitar. Când s-a înfiinţat, de pildă, Institutul teologic penticostal din Bucureşti? 

Emanuel Conţac: Conform statutului, Cultul Creştin Penticostal este alcătuit din bisericile locale (cu minimum 20 de membri) organizate sub forma comunităţilor regionale sau etnice. O comunitate regională ar fi, în limbaj ortodox, echivalentă cu o episcopie (sau eparhie). În afara comunităţilor din ţară, există câteva comunităţi penticostale în diaspora. Tot din Cultul Penticostal mai fac parte Institutul Teologic Penticostal şi Casa de Pensii şi Ajutoare. Organismele de conducere a Cultului sunt Adunarea generală, Consiliul bisericesc şi Comitetul executiv (alcătuit din nouă membri). Adunarea generală, care se reuneşte la fiecare patru ani, este alcătuită din toţi pastorii în exerciţiu şi din delegaţi (câte unul la 1.500 de membri), de preferinţă aleşi dintre prezbiteri şi diaconi. În opinia mea, acest algoritm de reprezentare face ca Adunarea Generală să fie un organism aproape exclusiv clerical, ceea ce nu mi se pare sănătos. Statutul adoptat în 2008 stipulează că numărul membrilor din Consiliul Bisericesc este de 31, dar numărul a crescut recent, pe fondul modificării regulamentului electoral. Comitetul executiv este alcătuit din nouă membri.
Învăţământul preuniversitar cuprinde şapte licee penticostale, în următoarele localităţi: Arad, Baia Mare, Bucureşti, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara. Slujitorii cultului sunt pregătiţi prin Institutul Teologic Penticostal, înfiinţat în 1976 ca seminar, sub conducerea lui Trandafir Şandru. În 1992, Seminarul a fost recunoscut ca Institut Teologic de Grad Universitar, prin Hotărâre de Guvern. Procesul acreditării a fost unul îndelungat. Menţionez doar faptul că în 1998 Institutul a fost autorizat să funcţioneze provizoriu, iar după zece ani a obţinut acreditarea, prin Legea nr. 194 din 21 octombrie 2008. La Arad (în Universitatea „Aurel Vlaicu”), una dintre specializările Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale se intitulează „Teologie penticostală didactică” (3 ani/zi) şi este autorizată să funcţioneze provizoriu.

Care e numărul penticostalilor în România şi cum explicaţi creşterea rapidă şi diferenţa semnificativă faţă de baptişti, cu atât mai mult cu cât mişcarea penticostală a luat fiinţă la aproape 70 de ani după cea baptistă. Prima biserică baptistă – de limbă germană – din România a apărut în 1856 în Bucureşti?

Atunci când comentează creşterea rapidă a penticostalilor, membrii celorlalte confesiuni evanghelice fac îndeobşte referire, în mod maliţios, la sporul demografic. Nu contest acest gen de explicaţii (în definitiv, am doi fraţi şi cinci surori), dar cred că ea este parţială. Într-un articol despre confesiunile neoprotestante din România în perioada 1945–1965 cercetătorul Gheorghe Modoran arăta că penticostalii crescuseră de la 3.061 în 1948 la 53.691 în 1958, adică de peste 17 ori. Prin comparaţie, baptiştii au înregistrat o creştere modestă, de 1,7 ori. Vorbim aşadar de o dezvoltare spectaculoasă, într-o perioadă de restricţii severe, dacă facem abstracţie de scurtul „dezgheţ” înşelător din primii ani ai acestei perioade. Cred că rugăciunea intensă, practicarea harismelor şi zelul evanghelistic al multor membri ai mişcării au contribuit la creşterea mişcării penticostale. Nu ştiu dacă tendinţa va continua. La nivel global penticostalismul este încă dinamic, dar în România, aşa cum spuneam mai devreme, s-ar putea să asistăm la o „stabilizare”, fiindcă harismele par să piardă teren în faţa „autorităţii”.

Click sa cititi mai departe pe situl Oglindanet

Click sa cititi primul interviu aici.

Emanuel Contac – interviu la Oglindanet despre Istoria Miscarii Penticostale-Part 1

„Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (1)

Interviul realizat de Otniel Veres la revista electronica Romana OglindaNet.

„Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (1)
Esenţial
Interviu cu Emanuel Conţac realizat de Otniel Vereş
Duminică, 27 Februarie 2011 00:00
Emanuel Conţac (n. 1981) este licenţiat al Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti (2004), unde lucrează în prezent ca lector la catedra de Noul Testament şi ca secretar general de redacţie al jurnalului teologic Plērōma. A obţinut titlul de master în Studii Clasice (Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti, 2005) şi este doctor în Filologie al Universităţii din Bucureşti (2010), cu o teză despre condiţionările teologice ale traducerilor Noului Testament în limba română.
Din anul 2003 colaborează cu o importantă editură evanghelică românească (
www.logos.ro), pentru care a tradus sau editat următoarele cărţi: John Stott, Puterea predicării (2004); Stanley Grenz et al., Dicţionar de termeni teologici (2005); Moisés Silva şi Walter Kaiser, Introducere în hermeneutica biblică (2006); Gordon Fee, Exegeza Noului Testament (2006); Douglas Stuart, Exegeza Vechiului Testament (2006); Arthur G. Patzia şi Anthony J. Petrotta, Dicţionar de studii biblice (2007); Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei (2009). Colaborator al editurii Humanitas pentru două traduceri din C. S. Lewis: Surprins de Bucurie, 2008 şi Ferigi şi elefanţi (colecţie de eseuri, în curs de publicare).
Domenii academice de interes: istoria traducerii Bibliei în limba română, condiţionări teologice ale traducerii Bibliei în limba română, probleme de traducere a Noului Testament. Articole de specialitate publicate în Plērōma, Studii şi cercetări lingvistice, Studii clasice, Biblicum Jassyense.
 

Otniel Vereş: Stimate domnule Conţac, aş dori să împletim în acest interviu întrebările şi informaţiile cu caracter istoric cu observaţiile ce ţin de specificitatea dogmatică a tradiţiei penticostale. În primul rând, cum, când şi unde au apărut prima dată efectiv penticostalii? Am spus „efectiv” pentru că, anticipez, de rădăcinile istorico-dogmatice mai îndepărtate ne vom ocupa mai jos.

Emanuel Conţac: Cu rolul de fondator al penticostalismului modern este creditat îndeobşte Charles Fox Parham, născut pe 4 iunie 1873, al treilea dintre cei cinci fii ai familiei Parham. Cred că ar fi util să dau câteva detalii biografice despre el, fiindcă sunt importante pentru înţelegerea evoluţiei sale teologice. Prima parte a vieţii a fost marcată intermitent de boală. O infecţie virală contractată pe când avea doar 6 luni l-a urmărit până la vârsta de 5 ani. A doua boală, mai gravă, a fost febra reumatică, foarte dureroasă, care l-a afectat de la vârsta de 9 ani. Chiar dacă în anumite perioade această maladie regresează, pe termen lung ea slăbeşte valvele inimii şi inflamează miocardul, provocând insuficienţă cardiacă. Nu întâmplător, ca urmare a acestor suferinţe (şi a altora) Parham a pus un mare accent, în teologia şi slujirea sa, pe vindecarea bolilor. Încă de la vârsta de 9 ani, când a survenit primul puseu de febră reumatică, Parham a crezut că Dumnezeu îl cheamă să fie un slujitor al său. Convertirea a avut loc la 13 ani. La 15 ani ţinea deja primele întâlniri evanghelistice, iar la 17 ani a început să studieze pentru a deveni pastor metodist. În 1891, febra reumatică a revenit atât de puternic, încât luni de zile a zăcut în dureri intense pe care nici morfina nu le-a putut alina. În acea perioadă de chin, Parham a început să rememoreze promisiunile biblice cu privire la vindecare şi s-a rugat să fie vindecat. A avut parte de o însănătoşire în mai multe etape care i-a întărit credinţa că Dumnezeu continuă să lucreze nu doar la nivel spiritual, ci şi la nivel fizic. În anii 1893–1900 a desfăşurat o activitate predicatoricească intensă şi s-a apropiat treptat de teologia mişcărilor „Holiness”. În 1898 a început să pună un accent deosebit pe vindecarea divină, propovăduind acest mesaj cu mult zel. S-au păstrat multe mărturii ale celor vindecaţi în urma rugăciunilor. Cred că este important să se ştie că, înainte de a-şi pune problema teologică a botezului cu Duhul Sfânt şi a vorbirii în limbi, Parham avea deja o teologie tipic penticostală, cu privire la boală. Evident, nimeni, la vremea aceea, n-ar fi caracterizat-o în aceşti termeni.
Tot în 1898 s-a mutat în Topeka, capitala statului Kansas, şi a întemeiat Casa de Vindecare Beth-el, un soi de „minisanatoriu” unde oamenii bolnavi puteau veni să primească asistenţa spirituală necesară dobândirii credinţei că pot fi vindecaţi. Trebuie subliniat că Parham n-a pretins niciodată că are puterea de a face vindecări, ci doar a proclamat că vindecarea este posibilă prin credinţă. În următorii doi ani (1898–1900) convingerile lui teologice au fost influenţate de diferite mişcări cu care a venit în contact. Era perioada în care vindecătorul australian John Alexander Dowie proclama intens în America mesajul de vindecare fizică şi implicare socială, iar armatele sale de voluntari luau cu asalt slum-urile din Chicago. Mişcarea Keswick, promovată, între alţii, de D. L. Moody şi R. A. Torrey, propovăduia „botezul Duhului” şi o „viaţă mai înaltă” (Higher Life), iar Benjamin Hardin Irwin, fost pastor baptist, vestea „botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc”.
O influenţă semnificativă asupra lui Parham a avut şi Frank W. Sandford, care ajunsese la convingerea că înainte de eschaton, creştinii trebuie să fie împuterniciţi de Duhul Sfânt pentru a face „ultima strigare” misionară în toată lumea. În 1895, Sandford întemeiase comunitatea de la Shiloh, cu scopul de a pregăti misionari şi evanghelişti. Parham însuşi a plecat să vadă această şcoală în iunie 1900. A rămas acolo şase săptămâni, iar apoi l-a însoţit pe Sandford într-un turneu de evanghelizare care l-a purtat până în Canada (Winnipeg, Manitoba). Motivat de exemplul celor de la Shiloh, s-a întors la Topeka şi, la mijlocul lunii octombrie, a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea oraşului Topeka. Acolo a început o şcoală de studiu biblic cu 34 de studenţi. Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credinţă şi botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham şi studenţii au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povesteşte că le-a dat studenţilor ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt şi dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineaţa zilei de 31 decembrie, studenţii i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiaşi zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă ţară. Deşi Parham a ezitat, în final şi-a pus mâinile peste ea şi s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.
Agnes Ozman prezintă o versiune a evenimentului care conţine două discrepanţe în raport cu aceea a lui Parham. Potrivit studentei, experienţa glosolalică a avut loc în seara zilei de 1 ianuarie 1901, nu în ajun de An Nou. În plus, Ozman susţine că n-a existat un consens prealabil între studenţi cu privire la semnul iniţial al botezului. Ea însăşi a fost surprinsă de manifestare şi a început un studiu detaliat cu privire la această experienţă. În orice caz, evenimentele de la şcoala lui Parham sunt considerate începutul penticostalismului clasic, iar el este considerat fondator, însă nu în sensul că scrierile lui ar fi fost canonizate sau studiate şi considerate normative de către penticostali, ci în sensul că la Topeka a fost articulată prima dată una dintre învăţăturile de bază ale penticostalismului. Lui Parham i se recunoaşte şi influenţa teologică directă asupra predicatorului de culoare Joseph Seymour, fondatorul mişcării de pe Strada Azusa nr. 312, din Los Angeles, a cărei apariţie, în aprilie 1906, a propulsat penticostalismul pe prima pagină a ziarelor locale şi apoi în lumea întreagă.

Ce s-a scris atunci în presă?

Primul articol despre întâlnirile din strada Azusa (Los Angeles Daily Times, 18 aprilie) nu era deloc binevoitor, ci foarte ostil, vorbind despre „o stranie babilonie de limbi” (“a weird babel of tongues”). În ciuda imaginii negative, sau poate tocmai de aceea, mişcarea a cunoscut două perioade de maximă intensitate: 1906–1909 şi 1911–1912, cu servicii divine care începeau la 10 dimineaţa şi continuau pe tot parcursul zilei, până aproape de miezul nopţii. Între zecile de mii de curioşi, simpatizanţi sau sceptici, care au vizitat modesta clădire de pe Azusa (demolată la sfârşitul anilor ’30) au fost şi mulţi lideri ai unor denominaţiuni deja existente. Aceştia au preluat mesajul penticostal şi l-au dus în comunităţile lor, în America sau în Europa. Cel puţin câteva denominaţiuni „Holiness” au adoptat imediat teologia propovăduită de Joseph Seymour, devenind deci penticostale. Menţionez doar două: „Church of God in Christ” şi „Church of God” din Cleveland, Tennessee.

Cum au apărut penticostalii în România? Unde şi când au fost atestaţi pentru prima dată?

Răspunsul la această întrebare e mai dificil şi mă simt dator să precizez că nu sunt de formaţie istoric, prin urmare nu am pretenţia de a răspunde cu instrumentarul istoricului de profesie.
Deşi există tradiţii orale despre diverse manifestări penticostale (în speţă, glosolalie) în zona Mediaş (Dârlos) sau în zona Bucovinei (Vicovu de Sus) înainte de Primul Război Mondial, nu avem informaţii scrise cu privire la ele, deci nu le putem lua în calcul atunci când trebuie să stabilim în mod riguros cronologia penticostalismului românesc. Făcând, aşadar, abstracţie de aceste informaţii imposibil de verificat, aş spune că personajul fondator al penticostalismului românesc este Gheorghe Bradin din Cuvin, Arad. Deşi Bradin n-a fost un om educat, a ţinut un jurnal (rămas până astăzi inedit, probabil din nişte „cuvioase pricini”, ca să folosesc expresia lui Samuil Micu) în care a notat informaţii extrem de utile. Acolo citim, de pildă, că la 19 ani Bradin a aflat prima dată de existenţa unor denominaţiuni „neoprotestante” (ştiu că nu agreaţi termenul, dar îl folosesc totuşi), în speţă, adventiştii de ziua a şaptea şi baptiştii. În 1914, avea 19 ani pe atunci, a intrat, mânat de curiozitate, într-o biserică baptistă şi acolo a rămas.

Se născuse ortodox?

Da, ortodox. A început să citească Biblia şi a continuat să frecventeze întrunirile ei. La scurt timp a trecut prin experienţa inumană a războiului, s-a căsătorit pe 21 septembrie 1918, în timpul unei permisii mai lungi (o lună), iar apoi a revenit pe front. O boală căpătată la scurtă vreme l-a scutit de „frontul italian” şi astfel a revenit acasă. Anii care au urmat au fost foarte dificili, în principal din cauza pleureziei de care suferea Persida, soţia lui. Pe atunci cei doi locuiau în Păuliş. În 1921 un credincios baptist din sat, Constantin Sida, a primit din America o scrisoare de la Petru Pernevan care pomenea vindecările făcute prin evanghelista Aimee Semple McPherson, foarte celebră în America anilor ’20. Această scrisoare le-a aprins soţilor Bradin speranţa că Persida poate fi vindecată. În primăvara anului 1922 cei doi s-au mutat în Cuvin, satul natal al lui Gheorghe Bradin. În vara acelui an Persida Bradin a fost vindecată, în urma unei rugăciuni personale, fapt care a avut consecinţe serioase asupra teologiei celor doi, convinşi că Dumnezeu face minuni şi botează cu Duhul Sfânt conform evenimentelor descrise în Faptele Apostolilor. Legătura cu rude mai îndepărtate ale soţiei, români emigraţi în America, de confesiune penticostală, şi cu Pavel Budeanu, penticostal român aflat în America, a consolidat credinţa acestora, astfel încât la 10 septembrie 1922 Bradin a deschis prima casă de rugăciune penticostală din România, la Păuliş, renunţând să mai frecventeze biserica baptistă. La scurtă vreme li s-au alăturat alţi credincioşi baptişti, astfel încât pe la sfârşitul anului 1922, relatează Bradin, adunarea lor număra circa 30 de persoane. Pe 3 iunie 1923 au avut loc primele experienţe tipic penticostale ale acestui grup: 8 persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt.

Cum au fost acceptaţi de ortodocşi?

Aşa cum vă imaginaţi, persecuţiile nu au întârziat să apară. Primul prigonitor a fost chiar preotul ortodox din Păuliş, Cornel Popescu. Un oponent mult mai influent şi mai înverşunat a fost viitorul episcop al Aradului, Grigore Comşa, care îi detesta în egală măsură pe baptişti şi pe penticostali. Acesta din urmă a lăsat în urmă o bogată colecţie de scrieri „antisectare”, în care îi menţionează, desigur, şi pe penticostali. Îmi aduc aminte că, parcurgând cu mai mulţi ani în urmă sertarul cu fişe privind „scrierile antisectare” de la Biblioteca Academiei din Bucureşti, am rămas surprins să văd câte de numeroase au fost în perioada interbelică broşurile polemice împotriva confesiunilor „neoprotestante”, unele recunoscute legal, dar, cu toate acestea, hărţuite aproape sistematic, iar altele persecutate şi reprimate violent. Multe dintre aceste broşuri îl au ca autor pe episcopul Aradului. Ca o ironie a istoriei (Dumnezeu are şi simţul umorului!), trebuie menţionat că autorul Noii călăuze pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor se arăta încrezător că în afară de cele două biserici deschise (la Păuliş şi Cuvin) penticostalii nu vor mai creşte numeric.

Da, istoria penticostalilor în România a fost tumultoasă şi tulburată. De exemplu, în ce priveşte relaţiile cu statul, în ciuda numeroaselor persecuţii suferite, baptiştii au primit recunoaştere confesională mult mai uşor decât cultul penticostal, în Transilvania chiar din 1905. Pe de altă parte, cultul penticostal a fost recunoscut ca atare mult mai greu, fiind în mod repetat trecut în rândul sectelor sau asociaţiilor religioase interzise. Astfel, decizia 5734 din 29 ianuarie 1925 a Ministerului cultelor declară la art. 1: „Sunt cu desăvârşire oprite asociaţiile cu caracter religios/secte religioase: 1. nazarinenii/pocăiţii/, 2. asociaţia internaţională a studenţilor în Biblie /milenişti, 3. adventiştii reformişti, 4. secerătorii, 5. penticostaliştii, 6. inochentiştii, întrucât doctrinele pe care le propagă sunt de natură a aduce atingere legilor şi instrucţiunilor statului şi prin practicile lor contravin ordinii publice”. La fel, regulamentul sectelor religioase din 11 iunie 1938 trece cultul penticostal în rândul asociaţilor religioase interzise. Care a fost în opinia dumneavoastră motivul exact pentru această situaţie şi ce credeţi că se avea în vedere prin interzicerea acestor asociaţii?

Nu cunosc în detalii istoria recunoaşterii cultelor neoprotestante în România, dar, la o evaluare generală, aş spune că foarte puţine au primit recunoaştere în perioada interbelică. Impresia mea este că cele mai multe au moştenit recunoaşterea pe care au avut-o în Transilvania, în perioada când aceasta a fost parte din Imperiul Austro-Ungar. Cred că motivele interzicerii penticostalilor au fost mai multe. În primul rând, România n-a avut o tradiţie a pluralismului religios, ca alte state europene. Constituţia din 1923 pare foarte generoasă la acest capitol. Există multe articole referitoare la domeniul religios şi par să promoveze libertatea religioasă. Art. 5, de pildă, preciza că românii, indiferent de originea etnică, limbă sau religie, se bucură de libertatea de conştiinţă, de libertatea întrunirilor sau libertatea de asociaţie. Potrivit art. 7, credinţa sau confesiunea religioasă nu constituie piedici în calea dobândirii drepturilor civile şi politice. Art. 8 spunea că toţi românii, indiferent de origine etnică, limbă sau religie, sunt egali înaintea legii. Dar să nu uităm, prin art. 22, care garanta tuturor cultelor (celor recunoscute, evident) libertate şi protecţie, se stabilea şi faptul că Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti, iar Biserica ortodoxă era definită ca „biserică dominantă în statul român”, iar celei greco-catolice i se recunoştea întâietatea faţă de celelalte culte. Acelaşi articol preciza că „raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că în Senatul României intrau de drept mitropolitul şi episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, constatăm că, în fapt, Biserica ortodoxă avea o influenţă considerabilă, care i-ar fi permis să facă dificilă sau chiar imposibilă obţinerea recunoaşterii legale de către unele asociaţii religioase.
De remarcat că decizia ministerială din ianuarie 1925 nu spune concret care sunt „ilegalităţile” de care se fac vinovaţi penticostalii sau celelalte asociaţii religioase. Despre unele ştim că erau pacifiste, fapt intolerabil pentru statul român. Aceeaşi constituţie din 1923 afirma, în art. 119, că „tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale”. Deşi penticostalii americani au fost pacifişti în perioada lor de început, şi chiar au fost anchetaţi de statul american în preajma declanşării Primului Război Mondial, nu am informaţii că mica grupare penticostală care a căutat recunoaşterea statului român ar fi menţionat pacifismul ca element definitoriu al identităţii sale religioase (în cazul improbabil în care el ar fi fost parte din etosul ei).
Probabil penticostalii au fost percepuţi ca o intruziune străină în „corpul social al României” sau în „sufletul românesc”. Uneori au fost acuzaţi de simpatii comuniste, deşi nu am motive să cred că penticostalii, cu aşteptarea lor eshatologică intensă, ar fi putut fi seduşi, în anii 1920, de „raiul” pe care îl promiteau vestitorii „omului nou”. În plus, cu viitorul episcop Grigore Comşa ca subdirector în Ministerul Cultelor în perioada 1920–1925, nu ştiu ce nouă grupare religioasă ar fi putut obţine recunoaştere? Cei care au studiat perioada interbelică ştiu că episcopul Comşa a fost un adevărat „bici al sectelor” şi că i-a detestat în mod deosebit pe adventişti şi pe baptişti, împotriva cărora a scris câteva broşuri.

În detalierea deciziei din 1925, decizia ministerială adaugă următoarele. Textul este cam incoerent: „[Este interzisă] Secta penticostaliştilor, având aderenţi exclusiv în comuna Păuliş şi Cuvin, judeţul Arad, sub conducerea lui Gheorghe Bradin. Doctrina este tipărită în broşură de 14 pagini; declararea fundamentului adevărat; este oprită fiindcă doctrina nu reprezintă tuturor aderenţilor, ci numai anumitor persoane iniţiate; nu oferă garanţie suficientă de întrunirea condiţiunilor prevăzute în art. 22 din constituţie”. Ce părere aveţi despre aceste afirmaţii? La ce credeţi că fac ele referire?

Din această decizie înţeleg că penticostalii au fost interzişi fiindcă au fost consideraţi prea puţini (în doar două comune). Din nefericire, broşura românească nu s-a păstrat, prin urmare nu ştim la ce elemente de doctrină se face referire atunci când se afirmă că ea nu este reprezentativă pentru toţi aderenţii. Cred  că broşura de 14 pagini a fost o traducere după Statement of Fundamental Truths („Declaraţia Adevărurilor Fundamentale”), publicată în 1916 de Consiliul General al Assemblies of God (importantă denominaţiune penticostală). Dacă versiunea românească este cât de cât fidelă originalului, atunci poate că în ochii autorităţilor a părut suspect punctul 15, referitor la venirea iminentă, premilenistă, a lui Cristos.
Judecând strict după titlul românesc al broşurii, aş spune că traducătorul ei n-a fost prea competent, accentuând în mod suplimentar impresia negativă pe care autorităţile o aveau deja. Arhiereul Grigore Leu Botoşăneanul spunea într-o lucrare de-a sa (Confesiuni şi secte), citându-i pe V. Ispir şi pe Grigore Comşa, că această broşură a fost publicată de Pavel Budean „într-o limbă încurcată”. În orice caz, referirea la art. 22 din Constituţie este „praf în ochii lumii”, fiindcă respectivul articol spune: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.” Statul român, în loc să dovedească fără echivoc că noua mişcare încalcă art. 22 din Constituţie, mai exact ordinea publică, bunele moravuri sau legile de organizare ale statului, cere „garanţii” suplimentare. Tare aş fi interesat să ştiu în ce formă ar fi putut să fie oferite aceste garanţii? De fapt, statul prezumă din start o vinovăţie. Perspectiva este aberantă şi sugerează că în firava democraţie interbelică libertatea religioasă era tratată de funcţionarii ministeriali, mulţi dintre ei recrutaţi din rândul clerului ortodox, ca pe un moft.
Cealaltă constituţie, din vremea lui Carol al II-lea, a avut o perspectivă şi mai aberantă, fiindcă a aşezat statul (mă rog, patria!) în locul pe care, din punct de vedere creştin, îl poate ocupa numai Dumnezeu. Citez din art. 4: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui.” Pretenţia statului ca oamenii să facă din patrie „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă” este în mod clar totalitară. Creştinii sunt datori să plătească taxele şi impozitele, să respecte legile ţării şi să lucreze pentru propăşirea ei, să se roage pentru conducători, dar nu să facă din asta „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă”. Ataşarea lor de Cristos este mai puternică decât legăturile de sânge şi cred că în principal din acest motiv dictatorii şi regimurile totalitare în general i-au urât pe creştinii evanghelici. Au ştiut că pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice. Acestui mod de gândire totalitar i-au căzut victimă mulţi penticostali către sfârşitul perioadei interbelice, când unii dintre ei au fost bătuţi, arestaţi şi condamnaţi de tribunalele militare. Din nefericire, legalizarea oferită de comunism a fost un cadou otrăvit, fiindcă a încercat un alt fel de anexare ideologică, mai perfidă şi cu efecte mult mai toxice pe termen lung.

Dar în celelalte ţări europene de ce statut s-au bucurat penticostalii în perioada interbelică? Au fost trataţi mai tolerant?

Nu. Penticostalii din Italia, ale căror începuturi sunt mai timpurii (1908), au avut o soartă similară. Între 1935 şi 1958 (!) mişcarea a fost supusă unor persecuţii dure. Întâlnirile lor „indiferent sub ce formă” au fost cu desăvârşire interzise în timpul lui Buffarini-Guidi, ministrul de interne al lui Mussolini. A fost o perioadă de hărţuiri, arestări, exilări, bătăi şi chiar martiraj. Intensificarea persecuţiei a coincis, deloc surprinzător, cu izbucnirea războiului cu Abisinia. Abia în 1954, aşa-numitul Consiglio Federale delle Chiese Evangeliche a reuşit, în urma unui apel către Consiliul de Stat, să obţină o decizie prin care persecuţia împotriva penticostalilor era declarată ilegală. Ceea ce nu înseamnă că organizaţia Assemblies of God n-a avut şi ulterior procese care au ajuns până la cele mai înalte tribunale de la Roma, fiind câştigate cu ajutorul unor avocaţi nepenticostali. Mai dau un exemplu interesant: în 1952, Curci Michele, prezbiter penticostal italian, a murit asfixiat în timp ce încerca să-l scoată pe un tovarăş de lucru dintr-o fântână. Preotul catolic din localitate a refuzat să accepte îngroparea lui în cimitirul localităţii, deşi acesta nu aparţinea bisericii. Menţionez incidentul doar fiindcă este similar unuia care despre care am informaţii de mâna întâi. În martie 1997, preotul ortodox din Iacobeni (Botoşani) a refuzat cu îndârjire cererea tatălui meu de a îngropa în cimitirul satului un penticostal (singurul din sat), pe motiv că „se spurcă locul”!

Care este relaţia dintre cultul baptist şi cel penticostal în România? La început a existat o relaţie foarte tensionată, mai ales având în vedere şi faptul că penticostalismul a fost o mişcare apărută în sânul bisericii baptiste în România. S-a ajuns chiar la conflicte deschise care au implicat măsuri venite din partea conducerii cultului baptist. Care au fost cauzele acestor conflicte şi credeţi că într-o anumită măsură ele s-au născut şi pe un anumit fond de nesiguranţă izvorât din faptul că nici biserica baptistă nu era încă puternic fixată în spaţiul autohton?

Într-adevăr, atât în Statele Unite, cât şi în România învăţătura şi practicile penticostale au găsit sprijin îndeosebi în rândul baptiştilor. Fiind penticostal la a treia generaţie, nu am informaţii directe de la martorii care au trăit disputele dintre cele două culte, în primele decenii ale penticostalismului românesc. Interesant este că într-un articol din 17 ianuarie 1925, publicat în The Pentecostal Evangel, Pavel Budean, român penticostal din America, spunea că a vizitat România şi că a aranjat întâlniri bisericeşti în satul lui natal, în clădirile bisericilor baptiste. Dacă este să dăm crezare materialului său, la vremea aceea, când penticostalii erau numai 50 la număr, unele biserici baptiste îşi deschideau larg uşile pentru predicarea „Evangheliei Depline” (cum era numit mesajul penticostal la început). Apoi lucrurile s-au tensionat, în sensul că mulţi baptişti au adoptat învăţătura penticostală, fapt care a atras atenţia oponenţilor. Scrierile lui Grigore Comşa şi publicaţiile interbelice (penticostale sau nu) sunt mărturie în acest sens. Uneori s-a întâmplat ca nu doar credincioşi individuali, ci întregi comunităţi baptiste să adopte învăţătura penticostală. Nu am informaţii privind caracteristicile bisericilor baptiste din acea perioadă, de aceea aş fi rezervat cu evaluările. Ceea ce ştiu sigur este că în unele situaţii credincioşii baptişti care au avut parte de experienţe penticostale au fost excluşi din bisericile lor şi s-au văzut nevoiţi să înfiinţeze comunităţi penticostale. Râvna unora dintre neofiţi a fost mai mare decât înţelepciunea lor, drept care şi-au promovat destul de agresiv crezul şi experienţele. În ultimii ani relaţia a devenit mai bună şi înclin să atribui Alianţei Evanghelice un oarecare rol în această schimbare, deşi instituţia are mai degrabă valoare simbolică sau decorativă. Cu alte cuvinte, deşi nu a făcut prea multe isprăvi, Alianţa Evanghelică ne-a dat, cel puţin unora dintre noi, un minim confort psihologic că putem colabora.

În general, baptiştii şi penticostalii sunt adesea confundaţi în ţara noastră sau integraţi toţi în categoria „pocăiţilor”, aplicată în decizia ministerială amintită mai sus „nazarinenilor”. Cum se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general?

Eticheta „pocăit” n-a fost rezervată, în România, numai adepţilor Bisericii Apostolice Creştine (Nazarinene), fondată de elveţianul Samuel Heinrich Fröhlich în sec. XIX. Presa interbelică şi materialele „antisectare” sugerează că orice denominaţiune (neo)protestantă minoritară putea fi denumită cu acest titlu. Oamenii de rând au fost prea puţin sensibili la diferenţele confesionale dintre aceste mişcări şi au avut tendinţa de a-l eticheta pe celălalt după ceea ce li s-a părut definitoriu la nivelul trăirii practice. Or, sub raport etic, toate grupările religioase descinzând din Reformă puteau fi percepute ca „pocăite”, fiindcă erau rigoriste (interziceau consumul băuturilor alcoolice şi fumatul, criticau sudălmile, promovau îmbrăcămintea modestă, lipsa podoabelor etc.). Nu cred că nazarinenii au fost atât de cunoscuţi la nivelul societăţii încât să genereze, numai ei, o astfel de „confuzie”.
În clasele I-IV, de pildă, învăţătoarea mea ne numea „pocăiţi” pe mine, pe sora mea şi pe o colegă baptistă. Numindu-ne astfel, sau în alte feluri, mai puţin onorabile, „tovarăşa învăţătoare” folosea pur şi simplu un stereotip generalizator convenabil menit să ne insulte. Ca penticostal, mi-e greu să-mi dau seama de modul în care se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general, fiindcă penticostalismul este destul de eterogen. Am în vedere atât penticostalismul la nivel global, cât şi penticostalismul românesc. Cred că principalul element definitoriu este aşteptarea ca Dumnezeu să lucreze şi astăzi în mod miraculos, făcând lucruri care sfidează logica umană şi care ne scot din zona noastră de confort. Sub raport dogmatic, aş spune că domeniul definitoriu este pneumatologia, învăţătura despre Duhul Sfânt şi despre harisme. Potrivit acesteia, botezul Duhului este evidenţiat de semnul exterior (audibil) al vorbirii în limbi, iar harismele considerate îndeobşte „extraordinare” sunt încă valabile şi necesare în viaţa Bisericii. Din alt punct de vedere, cred că penticostalismul este rezultatul unei căutări asidue după Dumnezeu. Este drept, în ultimii ani penticostalismul s-a „îmburghezit” (să citez un teolog penticostal american), s-a „instalat” în societate şi a pierdut mult din fervoarea primelor decenii.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari