Generalul Von Steuben – E totul în ordine cu tine? Esti OK ?

Totul în ordine? Americanul întreabă simplu: „Okay?”, care prescurtat este: „O.K.”. Această expresie, precis ai auzit-o şi tu de multe ori, căci cuvîntul nu se foloseşte numai în S.U.A., ci şi în multe alte ţări. Te-ai întrebat vreodată de unde vine această expresie cu prescurtare specifică O.K.? Nu este chiar aşa de simplu să răspunzi la această întrebare. Există mai multe explicaţii despre cum a luat naştere acest „okay”.

Doresc să povestesc aici cea mai verosimilă istorie a genezei acestui cuvînt. Oricum, un cuvînt englezesc care să sune aşa, nu există. De asemeni în vocabularele foarte vechi precum şi în scrierile limbii engleze nu se poate găsi acest cuvînt. El apare prima dată în S.U.A., nu în Anglia sau în posesiunile engleze. Prin urmare, acest cuvînt nu poate fi mai vechi decît însăşi Statele Unite, iar S.U.A. există ca stat din 4 iulie 1776, cînd s-a despărţit de ţara mamă Anglia, prin renumita declaraţie de independenţă. Probabil că această expresie deosebită a fost folosită pentru prima oară în timpul războiului american de independenţă, fără nici o intenţie şi totuşi într-un mod foarte original de către un ofiţer german.

Acest german nu este nimeni altul decît cunoscutul general Friedrich Wilhelm von Steuben (1730 – 1794). Înainte de-a reuşi să devină general, el a avut o viaţă agitată. Ca fiu al unui ofiţer prusac, o mare parte din copilăria lui a fost nevoit s-o petreacă în tabăra de companie. La vîrsta de 17 ani intră în armata prusacă şi curînd devine sublocotenent, luptînd curajos în bătăliile războiului de şapte ani. Curînd după aceea, Frederic „cel Mare” îl aduce ca aghiotant în statul său major, lai tîrziu, îl vedem ca mareşal al curţii prinţului de Hohenzollern -Hechingen, iar în cele din urmă drept colonel în armata din Baden.

Curînd însă se scîrbeşte de intrigile de curte, şi mai ales propria-i nelinişte îl împinge la noi acţiuni, în felul acesta el urmează sfatul unor prieteni, înalţi politicieni, şi călătoreşte peste marele ocean spre America de Nord, ţara viitorului, care tocmai se dezbăra de dominaţia Angliei, pregătindu-se pentru lupte grele. Steuben era omul de care America avea nevoie mai mult decît de praful de puşcă şi tunuri.

Miliţia americană este nedisciplinată, decăzută, fără nici o pregătire. Ofiţerii ei nu cunosc nici tactica, nici strategia de luptă. Pe timp îndelungat ei nu pot ţine piept trupelor engleze care atacă, acestea fiind solidare şi bine instruite. Steuben însă, care în anul 1778 este numit inspectorul general al armatei de către Congresul S.U.A., face ordine temeinică. El elaborează instrucţiuni practice pentru serviciul de instruire şi are grijă ca aceste instrucţiuni să fie şi executate. Chiar în calitate de conducător activ de trupe cîştiga rapid succese importante. După ce independenţa este asigurată şi pacea este încheiată, la recomandarea primului preşedinte George Washington, pentru meritele avute faţă de S.U.A., Congresul îi acordă o importantă proprietate de pămînt împreună cu o pensie substanţială. Şi astăzi încă, în luna septembrie a fiecărui an, societatea germano – americană „Steuben” face cunoscuta paradă Steuben în New York.

Însă cum se face că expresia „okay” i se atribuie generalului Steuben? Steuben a fost un general de ispravă, însă cînd a mers la vîrsta de 57 de ani în America, n-a mai avut chef să înveţe limba engleză. Totuşi, silit de împrejurări, el trebuia să-şi însuşească cuvintele cele mai importante, cu toate că-i venea foarte greu. Îndeosebi ortografia lui se orienta mai mult după fonetica germană. Subalternii săi trebuiau uneori să ghicească despre ce era vorba, ceea ce de multe ori era şi un motiv de haz. În felul acesta s-au răspîndit cu repeziciune printre soldaţii americani cele mai noi greşeli gramaticale ale şefului lor. Documentele oficiale pe care le avea de controlat şi semnat trebuiau să poarte însemnarea „all correct: Steuben” ceea ce înseamnă „perfect, în regulă: Steuben”. Ca de obicei însă, generalul Steuben a transcris pronunţia engleză în ortografia germană şi scrie în loc de prescurtarea „a.c.” pentru „all correct”, simplu „O.K.”. Soldaţii săi au găsit această prescurtare foarte hazlie şi aşa a ajuns „okay-ul” foarte curînd de pomină, rămînînd astfel pînă în zilele noastre.

Acum te rog, aruncă din nou privirea asupra titlului. Cum îţi merge ţie? Este totul „okay”, totul în ordine? Nu, nu mă refer la exteriorul tău, ci la omul dinăuntru. Tu spui: „Dar la mine totul este în ordine. M-am orientat totdeauna după cele zece porunci, n-am furat doar de la nimeni nimic şi n-am nici o crimă pe conştiinţă”. Ei, poate fi adevărat, dar cum stai tu de pildă cu porunca a noua? Încă n-ai spus niciodată vreun neadevăr? Sau cum este cu porunca „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta”…? Nu-i aşa că examinat la lumină trebuie să recunoşti că la tine nu este totul în ordine cum ar trebui să fie? Şi dacă eşti foarte sincer, îţi aduci aminte şi mai bine cît ai necinstit sfintele porunci ale lui Dumnezeu!

Dar să presupunem că în toată viaţa ta ai păcătuit numai o singură dată faţă de porunca dumnezeiască; să zicem că ai spus numai o singură dată o minciună, ceea ce este tot aşa de rău de parcă ai spune adevărul pe jumătate. Pentru aceasta eşti supus întregii judecăţi a Sfîntului Dumnezeu, căci El mărturiseşte în Cuvîntul Său: „Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Atunci vei avea pe buze întrebarea cine va putea sta în faţa lui Dumnezeu şi cine va putea intra în împărăţia cerului?” Această întrebare este uşor de înţeles. Ea face destul de clar cît de tristă şi deznădăjduită este situaţia întregului neam omenesc. Totuşi fraza de mai sus se poate numi falsă. Corect ar trebui spus: „Această întrebare face destul de clar cît de tristă şi deznădăjduită ar fi situaţia întregului neam omenesc, dacă Dumnezeu n-ar avea o iubire, o veste bună pentru omenire ca şi pentru tine. Această veste se numeşte: Dumnezeu te iubeşte! Dumnezeu te caută! Da, Dumnezeu L-a jertfit pe Fiul Său, Isus Cristos, pe care-L iubea nespus de mult, drept cel care n-a călcat nici o poruncă, care n-a făcut nici un păcat. Pe El L-a judecat în locul tău. Pedeapsa care ţi se cuvenea ţie, a aruncat-o asupra Lui. Şi s-a întîmplat o minune a harului: Domnul Isus, de bună voie, din dragoste pentru Tatăl Său, din dragoste pentru tine, S-a lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota!

Nu este aceasta o veste bună pentru un suflet condamnat la moarte, cînd un altul îşi asumă vina, iar el este graţiat? Această graţiere însă n-o primeşti automat. Prin poarta strîmtă nu poţi mărşălui în coloană. Pe aici trebuie să se treacă unul cîte unul. De aceea hotărăşte-te! De tine este vorba! Domnul Isus Cristos îţi spune: „… cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ev. Ioan 5:24). O, de ai auzi Cuvîntul Său şi de I-ai da crezare! Atunci cu adevărat este „okay”, totul este în ordine cu tine!
Friedhelm König

Panică pe stadion. Usi inchise = moarte.

Lima, duminică 24 mai 1964.

Capitala Perului are o zi mare. Microbiştii meciului de fotbal vin grupuri – grupuri din toată ţara. Mulţi au călătorit toată noaptea, iar unii chiar mai multe zile în şir. Astăzi se decide jocul eliminatoriu dintre echipele naţionale ale Perului şi Argentinei şi se va hotărî care echipă va urma să zboare la Tokio pentru a lua parte la Jocurile Olimpice. Pentru mulţi iubitori ai sportului, sosirea la Lima începe cu o decepţie. Săptămîni de-a rîndul au economisit bani pentru biletele de călătorie şi pentru biletele de intrare. Acuma însă stadionul naţional cu cele 50.000 de locuri ale sale este arhiplin. Toate biletele sunt vîndute. La orele 15, cînd se aude semnalul de începere, se mai înghesuie încă mii de oameni la intrare, fără a mai putea pătrunde pe stadion.

Acolo e totul într-o aşteptare bucuroasă, în tribune e tumult şi zarvă. Micul grup de suporteri argentinieni îşi încurajează echipa prin aclamaţii în cor, însă masa imensă a publicului peruan îl acoperă cu vocea lui. Unsprezecele argentinian joacă cursiv şi sigur; ai putea spune că joacă aproape elegant. Dar şi peruanii sunt în forma cea mai bună şi se luptă cu toate forţele. Este un joc rapid, curajos şi emoţionant. Prima repriză se termină cu 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua mulţimea fierbe de emoţie. Un entuziasm de nedescris clocoteşte printre spectatorii argentinieni cînd mingea, imposibil de reţinut, se opreşte în poarta peruanilor. Aceasta este răsplata pentru lunga lor călătorie din sudul ţării, de aproape peste 3.000 km depărtare. Peruanii însă nu se dau bătuţi. Echipa lor atacă cu îndîrjire. Apoi, cu zece minute înainte de terminarea meciului, din gîtlejul răguşit al celor 50.000 de spectatori se aude un singur strigăt: Gol! Gol! Gol! Bucuria este fără margini. S-a egalat.

Dar ce se întîmplă pe terenul de joc? Între arbitrul de centru şi jucători are loc un schimb aprins de cuvinte. Se aud vorbe de ocară şi ameninţări. Eduardo Pazos, arbitrul din Uruguai, nu acordă golul. El spune că fluierase cu puţin timp înainte, pentru că un jucător argentinian a fost faultat. Hotărîrea lui a declanşat un ţipăt de mînie şi decepţie printre spectatorii de la peluze. Stadionul clocoteşte de parcă te-ai afla într-un cazan în flăcări. Apar primele sticle aruncate pe terenul de joc. Arbitrul neputincios faţă de neliniştea crescîndă a maselor fluieră întreruperea competiţiei. Urmarea este că furia şi agitaţia ia o amploare şi mai mare. Ce bine că terenul de joc este înconjurat de un gard de 2,5 m din sîrmă împletită, care ţine departe mulţimea înfuriată. Afară de aceasta, mai este şi poliţia de faţă. Comandamentul poliţiei din Lima a avut grijă încă de la început să plaseze oamenii lui îmbrăcaţi în uniforme albastre de jur împrejurul terenului cu iarbă verde, echipaţi cu căşti de oţel, pistoale, bastoane de cauciuc şi bombe lacrimogene. Poliţia sud-americană se aşteaptă la orice în timpul unui meci de fotbal. Fanaticii sportului din Peru, ca şi pretutindeni în lume, se înfurie uşor. Repede îşi pierd controlul şi se reped asupra arbitrului şi a jucătorilor. La fel şi aici, poliţia trebuia să intre rapid în acţiune, într-o clipă doi temerari reuşesc să treacă peste gardul de sîrmă şi vor să se năpustească asupra arbitrului. Poliţiştii reuşesc să-i oprească, împingîndu-i înapoi cu bastoanele de cauciuc, în acest timp însă, nişte adolescenţi năvălesc în jos pe culoar şi vor să sară gardul. Poliţiştii îi împiedică cu toate forţele, în timp ce tot mai mulţi se îndreaptă spre gard. Cît ai clipi din ochi, aceştia taie sîrma şi fac găuri mari în gard, după care se năpustesc pe terenul de joc. Între timp, spre norocul lor, arbitrul şi jucătorii au fost duşi în siguranţă, însă mînia mulţimii nu mai cunoaşte graniţe. Unii dau foc băncilor de lemn din tribune, alţii dărîmă un zid de baraj şi aruncă cu cărămizi în poliţişti. Pentru a se evita vărsări de sînge, trebuiau neapărat împiedicate alte ciocniri între poliţie şi fanaticii turbaţi. Aşa că poliţia începe să folosească gazele lacrimogene. Mii de oameni se îneacă, tuşesc, îşi freacă ochii şi totuşi nu pot să vadă. În felul acesta, un zid nepătruns de oameni rămîne pe loc. Dintr-o dată mulţimea tresare ca zguduită de un şoc electric. Fiecare ins ştie ce are de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulţimea se înghesuie spre ieşire, coborînd la vale spre cele patru tuneluri late de cîte patru metri, ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare vrea să-şi salveze viaţa pentru a putea să răsufle din nou în libertate, în acest vîrtej mulţi sunt smulşi şi călcaţi în picioare.

Acum însă urmează ceva îngrozitor. Uşile grele de metal de la capătul tunelelor sunt închise. Evident că portarii cu scurt timp înainte de terminarea jocului şi-au părăsit posturile pentru a urmări ultimele minute ale meciului internaţional şi nu s-au mai putut întoarce. Val după val de oameni aproape înnebuniţi se rostogolesc spre uşile închise. Ţipete disperate se sting fără a fi luate în seamă. Mulţi se sufocă striviţi sau călcaţi în picioare, în această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, îşi pierd viaţa trei sute de oameni, iar numărul răniţilor este foarte mare. Uşile închise le-au blocat drumul spre viaţă şi libertate.

Şi în Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu este vorba despre uşi închise.

Noi citim despre un bărbat cu numele Noe, care le vorbea semenilor săi despre judecata viitoare a lui Dumnezeu, chemîndu-i la pocăinţă. Pentru aceasta el s-a ales doar cu batjocură şi dispreţ. A fost socotit drept nebun, căci s-a apucat să construiască pe uscat timp de zeci de ani o corabie foarte mare. Însă pedeapsa anunţată acestor oameni, atît de siguri de sine, s-a împlinit. Toate izvoarele de apă de pe pămînt şi toate zăgazurile cerurilor în decurs de patruzeci de zile şi tot atîtea nopţi au schimbat uscatul într-o mare imensă. Dar despre Noe şi arca lui citim: „Domnul a închis uşa după el…” (Geneza 7:16). Noe şi familia sa au fost salvaţi şi puşi în siguranţă, pe cînd ceilalţi au fost nimiciţi.

La început corabia salvatoare era pusă la dispoziţie pentru toţi. Apoi însă uşa se închise în faţa mulţimii de batjocoritori, nepăsători şi şovăielnici. Această uşă era singura care i-ar fi putut salva de la pierzare. Timpul de har trecuse irevocabil. Multă vreme Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă prin Noe. Acuma însă, sentinţa dreaptă se executase. Domnul însuşi, care mai întîi le-a oferit mîna salvatoare, deveni judecătorul tuturor celor care n-au vrut să primească salvarea.

Această povestire despre „uşile încuiate” are o însemnătate sfîntă.

Nici astăzi nu poate şti nimeni cînd se va închide uşa harului pentru totdeauna. Domnul Isus spune tuturor oamenilor: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit” (Ev. Ioan 10:9). El singur este calea care duce la viaţa veşnică. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu Tatăl, decît prin El, Isus Domnul. De aceea El avertizează încă şi astăzi pe cei ce şovăie şi vor să mai amîne. Acestora li s-ar putea întîmpla ca şi fecioarelor care au venit prea tîrziu şi în a căror pildă impresionantă citim: „… şi s-a încuiat uşa” (Ev. Matei 25:10). Bătăile în uşă şi strigătul lor: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” nu le-a mai putut ajuta. Era prea tîrziu. Uşa fu închisă pentru totdeauna. Ele au mai putut auzi cuvîntul sever al Domnului: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” De aceea intră pe uşa harului, cîtă vreme mai este deschisă!

Credinta in horoscop este demonica

Horoscopul săptămînii! În orice ziar cotidian, revistă sau prospect pe care măcelarul ţi le pune amabil în sacoşă împreună cu cîrnatul şi şunca, peste tot te loveşti de acelaşi lucru: de horoscop. De fapt ce este un „horoscop” şi de ce în zilele noastre se întrebuinţează atît de multă cerneală pentru aşa ceva?

Cuvîntul „horoscop” provine parţial din latină, parţial din greacă şi înseamnă „perspectiva orei” sau „vederea orei”. Se cerceta cum era poziţia stelelor, una faţă de cealaltă, în momentul naşterii unui om. De aici se credea că se pot primi lămuriri asupra destinului său. Grecii şi romanii au preluat aceste lucruri obscure de la babilonieni, ai căror preoţi păgîni se ocupau în mod deosebit cu prezicerea viitorului, pe baza studiului corpurilor cereşti -un neologism numit „astrologie”, în evul mediu această superstiţie era foarte larg răspîndită, însă, şi aceasta ar trebui să alarmeze cel mai mult, ea a fost în floare nu numai în întunecimea evului mediu, ci astăzi este cu mult mai mult răspîndită. Pare a fi doar o glumă, însă este cruda realitate, în epoca noastră luminată, progresistă, în care dezagregăm atomul şi trimitem în spaţiu nave cosmice, credinţa în horoscop este superstiţia cea mai larg răspîndită.

Cum este posibil acest lucru? Mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu; sau ceea ce este şi mai rău, ei trăiesc aşa ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Ei vor să fie independenţi, să facă sau să lase numai ce le convine lor. De aceea se îndreaptă spre o altă credinţă aproape obligatoriu, şi anume superstiţia. Aceasta este tot o credinţă, chiar dacă ea este îndreptată în sens opus, spre Satana. Cine este superstiţios, cade automat în vraja puterilor întunericului. Iar cine îi întinde Satanei degetul cel mic, aceluia el îi apucă toată mîna. Un astfel de deget mic este horoscopul.

În S.U.A. se cheltuiesc anual aproximativ 800 milioane de mărci pentru astrologie. Acolo există nu mai puţin de 30.000 de astrologi, care prin meseria aceasta îşi fac afacerile lor. În Anglia, potrivit statisticilor, două treimi din adulţi citesc sau răsfoiesc horoscoapele. Dar cum este situaţia în Germania Federală? Un institut de cercetări ale opiniilor a întrebat multe persoane asupra părerilor lor despre astrologie. Rezultatul obţinut: 28 % citesc zilnic horoscopul, 25 % citesc din cînd în cînd, 47 % nu-l citesc. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din concetăţenii noştri citesc zilnic sau ocazional horoscopul.

Oare este adevărat ce stă scris în horoscop? Dacă horoscoapele din ziarele noastre ar spune adevărul, atunci n-ar exista, conform zodiacului, mai mult de 12 grupuri de oameni dintre care fiecare grupă ar trebui să experimenteze zi de zi aceleaşi lucruri. În afară de aceasta, horoscoapele din diferite ziare şi reviste se contrazic unul pe altul, sau sunt redactate într-un fel lipsit de precizie ca să poată fi interpretate în multe feluri cu multe înţelesuri, ca să se potrivească pentru oricine. De asemenea „regulile de joc” ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare şi nu au de-a face cu ştiinţa cîtuşi de puţin. Aşa că nu trebuie să ne mirăm cînd adevăraţii oameni de ştiinţă ai astronomiei sunt adversari hotărîţi ai astrologiei cu totul neştiinţifice, într-o depoziţie a societăţii astronomice se spune: „Ceea ce astăzi se prezintă ca astrologie, cosmobiologie ş.a.m.d., nu este altceva decît un amestec de superstiţie, şarlatanie şi afacerism”.

Obiectiv deci, nu se poate da crezare horoscopului. Pentru aceasta însă să credem că poate fi doar o prostie, o glumă nevătămătoare? Nu, în nici un caz, nu. Cine îşi pune încrederea în horoscop se aşează cu aceasta în conflict direct cu Dumnezeu. El ajunge în sfera de extindere a puterii Satanei. După Biblie, superstiţia nu este numai un semn de prostie, credulitate şi lipsă de cunoştinţă, ci o punere la dispoziţia puterilor împotrivitoare lui Dumnezeu. „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori; să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Leviticul 19:31).

Credinţa în horoscop a fost, este şi va fi pînă la sfîrşit o credinţă demonică, drăcească. Urmările acestei credinţe ne înconjoară în tot locul: indiferenţă faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, deprimare, melancolie. Este un drum ce conduce la pierzare, într-o astfel de viaţă se poate zări adesea de aici înspăimîntatorul foc al gheenei. Nu în zadar spune Dumnezeu despre acela care face astfel de lucruri: „Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia…” (Leviticul 20:6). De aceea nu trebuie să credem în horoscop. De aceea nu trebuie nici să-l citim. Ca şi toate lucrurile oculte, magia, ghicitul în cărţi, chiromanţia ş.a.m.d., horoscopul este viclenie perfidă ca o pînză de păianjen. Cine ajunge odată în ochiurile ei, fie chiar şi în glumă, se încurcă tot mai adînc în ele.

Cum poţi ieşi afară din această periculoasă pînză de păianjen? Unde se poate găsi eliberare? Mai întîi trebuie să-ţi dai seama că tu singur nu te poţi elibera. Nici un om nu este suficient de puternic ca să poată birui forţele întunericului din această lume. Singurul care este suficient de puternic, este biruitorul de la Golgota, Isus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care l-a biruit pe cruce pe Satana. Această biruinţă trebuie s-o iei pentru tine în mod personal, ca un drept al tău. De aceea vino la El cu toate păcatele tale şi constrîngerile ce le ai! Mărturiseşte-I vina ta! El te iartă şi-ţi curăţeşte inima, după care Isus Cristos îţi dă şi putere să începi o viată nouă cu El, spunînd NU păcatului.

Atunci nu mai ai nevoie de horoscop. Talismanul poţi să-l arunci la coşul de gunoi. Coşarul privit în legătură cu norocul tău îţi va deveni indiferent. O pisică neagră ce-ţi va tăia drumul poate să-ţi pară frumoasă sau nu, dar norocul sau nenorocul nu depinde de ea. Vinerea în ziua de 13 a lunii îţi vei vedea de treburile tale tot aşa de voios ca şi în celelalte zile. Cuvintele precum „mult noroc” sau „a ţine pumnul strîns”, ce nu vin de la Dumnezeu, nu-ţi vor mai aluneca pe buze, iar tu nu vei mai trebui să baţi de trei ori în masă pentru a-ţi asigura viitorul. Cînd Isus Cristos este Domnul tău, atunci El îţi hotărăşte viitorul. Iar viitorul, orice om vrea să-l asigure. Noi nu lîncezim ca un mormoloc. Noi suntem înzestraţi cu daruri spirituale, putînd să cugetăm asupra noastră retrospectiv, în momentul de faţă şi să privim în viitor. Totuşi, despre viitor nu ştiu nimic; nici măcar ce-mi va aduce clipa următoare. Nimeni nu poate spune acest lucru, nici mie, nici ţie. Însă, dacă Isus Cristos este Domnul tău, atunci te ştii călăuzit de El în toate situaţiile din viaţă ajungînd în împrejurări gata pregătite. Atunci noi, tu şi eu, putem spune cu o încredere neclintită că nu ni se poate întîmpla nimica decît ceea ce El a ales pentru noi şi ceea ce nouă ne este de folos. Astfel, viitorul nostru nu se află în stele, ci în voia lui Dumnezeu plină de har şi de îndurare.

Friedhelm König

Credinciosul foarte bine lustruit

La cunoscutul cabinet de figurine de ceară a doamnei Tussaud, pe treptele de la intrare, se putea vedea un poliţist englez stînd în picioare. Unii chiar au vrut să vorbească cu el şi să-l întrebe pe unde poate să meargă mai departe, însă abia atunci observară că el este făcut din ceară. Atît de natural, uimitor de natural părea, de parcă ar fi fost într-adevăr un Bobby englez. Era doar asemănare exterioară.

M-am dus prin toate camerele acelei expoziţii curioase. Pretutindeni acelaşi tablou: personalităţi renumite de toate nuanţele, regi şi conducători de oşti, politicieni, oameni de artă şi de ştiinţă. Neverosimilă această asemănare! De asemenea, incredibil de tăcuţi deveneau mulţi vizitatori

Îndată ce intrau în această expoziţie. Ţi-ar fi venit să crezi că unii se vor amuza. Dar nu. Majoritatea devin foarte tăcuţi. Rămîn muţi. Aceste figurine au un efect apăsător, paralizant chiar. Ele sunt fără viaţă. Numai măsurile exterioare corespund.

Cît de mulţi oameni din zilele noastre se ostenesc pentru a avea o măsură exterioară, o haină creştină, o formă creştină pe din afară! Este de speriat cîtă aparenţă ne înconjoară astăzi!

Johannes Busch a spus odată: „Cine nu este roşu, este roşiatic, iar cine nu este creştin, este creştinesc”. Cîtă dreptate a avut cu aceasta! Tocmai aceasta este nevoia în bisericile noastre, este nevoia poporului nostru, chiar şi pentru întreaga noastră – aşa zisă – tară creştinească. La noi există un creştinism fără Cristos. Aici este religie, dar lipseşte viaţa. Există forme religioase, dar nu este putere. Sunt mulţi oameni creştini cu pregătire, însă aşa de puţini care mărturisesc cu curaj. Există aşa de multe concepţii spongioase, însă aşa puţini bărbaţi care să stea pe terenul stîncos al propovăduirii biblice. Da, aceasta este situaţia reală, ceea ce produce confuzie în zilele noastre, căci însuşi răul se învăluie în fasoane creştineşti. Cum se potrivesc de bine cuvintele Scripturii pentru timpul nostru: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vînzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu; avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia” (2 Timotei 3:1-5).

De aceea ţine minte că numai acela este creştin care a primit de la Domnul Isus o viaţă nouă. Şi tu trebuie să-l recunoşti pe Isus ca Domn al vieţii tale. Doar numele de creştin, asemănarea şi forma, nu au nici o valoare.

Este precum automobilul care este lustruit la perfecţie. Motorul este nou, ca scos din cutie. Cauciucurile, f rinele sunt în perfectă regulă. Chiar şi cheia este în contact, dar îi lipseşte benzina în rezervor, lipseşte carburantul. Cu acest automobil poţi să cobori cel mult la vale, dar va veni în mod sigur momentul cînd nu mai poţi face nimic cu el şi vei trăi o surpriză neplăcută. O, cît sunt de mulţi aceia -vorbind în pilda aceasta – care nu au carburant! Ei călătoresc comod, dar pe drumul larg care duce la pierzare. Direcţia însă este falsă. Toţi vor ajunge la o ţintă pe care n-au aşteptat-o.

Cine numără oştirea creştinilor cu certificat de botez care gîndesc că pot prezenta Dumnezeului Sfînt un astfel de document creştinesc? Şi cine poate număra mulţimea creştinilor de ocazie? La botez, la confirmaţie, la căsătorie, atunci da, le poţi vedea maşinile parcate în faţa bisericii. De asemenea, forţaţi de împrejurări, îi poţi vedea şi la capela de la cimitir. Cu cîtă aparenţă creştină se înconjoară astăzi lumea! Calea largă care duce la pierzare veşnică are în realitate un trotuar lat cu faţadă creştină. Are un nume, îşi păstrează simbolul, dar lipseşte viaţa. Despre un astfel de creştin, Biblia spune: „… Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1), şi „avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea…” (2 Timotei 3:5).

Cercetează-te dacă ai viaţă din Dumnezeu, sau doar o formă de evlavie, o formă moartă, şi gîndeşte-te că doar cu torentul apei sunt duşi şi peştii morţi. De ceea ce ai tu nevoie, este viaţa din Dumnezeu.

Friedhelm König

Povestire – Conturi neachitate

Un mare latifundiar din Irlanda, în acelaşi timp un creştin devotat, a ţinut o predică oamenilor care lucrau pe moşia lui. Aceasta a fost foarte originală şi impresionantă, într-una din zile, el puse nişte afişe în locurile principale ale domeniilor sale cu următorul text: „Lunea viitoare între orele 10 – 12 mă voi afla în biroul vilei mele de la ţară.

În timpul acesta sunt hotărît să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au. Aduceţi cu dumneavoastră toate conturile neachitate”.

Zile la rînd acest anunţ a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită. Unii o socoteau drept o propunere neinspirată, naivă. Alţii ziceau „aici este ceva la mijloc”, alţii erau de părere că moşierul ar fi înnebunit de-a binelea, căci cine a mai auzit vreodată, ca un om cu o judecată sănătoasă să facă asemenea oferte de binefacere.

Când sosi ziua stabilită, nenumăraţi oameni se îndreptau spre biroul moşierului. Iar cînd se făcuse ora 10 în faţa biroului era adunată o adevărată mulţime de oameni. Exact după un minut, latifundiarul împreună cu secretarul său sosesc cu maşina şi, fără a scoate vreun cuvînt, intră în birou după care închid uşa. Oamenii de afară încep o discuţie aprinsă: „Să fie ceva la mijloc, sau nu? Să fi luat în serios anunţul, sau vrea să-şi bată joc de noi? Poate că vrea să-i ducă de nas şi să-i umilească numai pe aceia care în mod cinstit îşi vor prezenta datoriile”. Alţii, la rîndul lor, amintesc că semnătura lui proprie se află sub anunţ. Desigur că nu va abuza de propriul său nume ca să se facă nedemn de încredere pentru totdeauna.

În felul acesta se scurge o oră întreagă, fără ca măcar un singur om să fi intrat pentru a-şi prezenta conturile neachitate. Iar cînd vreunul sfătuia pe un altul ca totuşi să încerce să intre, acesta primea răspunsul: „Eu nu am aşa mari datorii ca tine… Eu n-am nevoie…încearcă tu mai întîi…” Şi aşa se scurgea timpul preţios…

În cele din urmă se făcuse ora 11.30, cînd o pereche de oameni vîrstnici care locuiau la hotarul cel mai îndepărtat al moşiei se apropie de biroul moşierului. Bătrînul ţinea în mînă o legăturică de conturi şi facturi. Cu vocea tremu-rîndă el întrebă pe un oarecare: „Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate conturile celor ce vin acum la el?” Dar răspunsul dispreţuitor sună: „Eu cred că totul este numai o şarlatanie!” Cînd cei doi bătrîni au auzit aceste vorbe, li s-au umezit ochii de lacrimi, iar femeia zise ca pentru sine: „Şi noi credeam că este adevărat, ne bucuram că putem muri fără datorii”.

S-au întors să plece necăjiţi, cînd cineva le strigă: „încă n-a încercat nici unul. De ce nu mergeţi înăuntru?” Atunci îl iau pe moşier pe cuvînt şi cu sfială deschid uşa şi intră în birou. Acolo li se spune: „Bun venit”. Ca răspuns la întrebările îngrijorate, dacă anunţul este adevărat, secretarul răspunse: „Credeţi dumneavoastră că domnul moşier v-ar putea înşela? Daţi-mi toate conturile neplătite!” Ei le-au prezentat pe toate. Sumele au fost adunate Ia un loc şi primesc un cec semnat de moşier.

Cu inima săltînd de bucurie, ei vor să părăsească biroul: „Vă rog să mai rămîneţi aici încă puţină vreme, pînă ce biroul se va închide la ora 12″. La care ei răspund că afară aşteaptă mulţi să li se spună că oferta este adevărată. Moşierul însă rămîne la hotărîrea sa şi spune: „Dumneavoastră m-aţi luat pe cuvînt şi aţi intrat. Şi cei de afară trebuiau să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie plătite datoriile”. Aşa treceau preţioasele minute… Mulţimea de afară se uita neliniştită spre uşă. Nici unul nu îndrăznise să apese pe clanţa uşii şi să intre, cum au făcut cei doi bătrîni, în fine, la ora 12 fix, perechea de bătrîni iese afară cu feţele radiind de bucurie. „Şi-a ţinut cuvîntul?”, întrebă mulţimea pe cei doi. „Da, uitaţi-vă, aici este cecul preţios ca aurul curat!” „De ce n-aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?” „Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru, pentru că şi voi trebuia să-l credeţi pe cuvînt şi să intraţi tot aşa cum am intrat şi noi”.

Scurt timp după aceea, iese şi moşierul urmat de secretarul său şi se grăbesc spre automobil. Ei sunt asaltaţi de către mulţime, oamenii întind spre ei conturile neachitate. Unii strigă nerăbdători: „Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?” Dar în timp ce moşierul se urcă în maşină, se mai întoarse o dată spre oameni şi spuse: „Acuma este prea tîrziu. Aţi avut prilejul şi suficient timp. Eu v-as fi achitat toate datoriile voastre, însă voi nu m-aţi crezut”.

Apoi foloseşte ocazia pentru a compara evenimentele din dimineaţa aceea cu modul în care oamenii nesocotesc oferta lui Dumnezeu, şi anume, de-a li se ierta păcatele, dacă încearcă să găsească refugiu în Isus Cristos Cel răstignit şi înviat. Da, Isus este singurul Domn şi Mîntuitor care poate să plătească şi să şteargă păcatele omenirii.

Cred că oamenii moşierului au înţeles oferta atît de sugestivă.

Este cu atît mai grav cînd tu nu te încrezi în cuvîntul Lui şi dispreţuieşti oferta Lui; sau cînd critici Cuvîntul Său, sau nu vrei să crezi că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că aceasta te incomodează. Isus Cristos vorbeşte despre astfel de oameni: „V-am spus… şi nu credeţi” (Ev. Ioan 10:25). Ce tristă constatare, care-i priveşte pe toţi scepticii, pe toţi criticii şi tăgăduitorii lui Dumnezeu, însă şi pe cei nepăsători deopotrivă. „Nu credeţi!” – Crezi tu Cuvîntul Său?


Povestire – Friedhelm König

Afară din murdărie!

„Zdrenţe, oase, fier şi hîrtie adunăm noi, da, toate acestea noi le adunăm…” Trupa mică de băieţi trece pe străzi şi strigă în cor; doi dintre ei trag în urma lor un căruţ zgomotos, încărcat cu vechituri adunate, zdrenţe, oase, fier şi hîrtie.

Îmi amintesc de o întîmplare ce s-a petrecut în Berlin. La marginea oraşului, departe de cartierele de locuinţe, există un sector imens unde se transportă gunoiul şi reziduurile oraşului. Acolo este un loc urît mirositor, în afară de stolurile de corbi croncănitori şi şobolanii care mişună printre gunoaie, căutînd cîte ceva de mîncare, mai era o singură fiinţă în acea imensitate de necuprins, colectorul nostru de vechituri. Cu un sac mare în spinare şi cu un băţ lung în mînă, el scormonea printre gunoaie căutînd fier vechi, sticle, oase, cîrpe şi alte vechituri aruncate la gunoi. Din zilele tinereţii sale şi pînă acum, acea zonă s-a întins tot mai mult, cuprinzînd o suprafaţă crescîndă, într-o parte a gunoiului de odinioară a crescut de multă vreme iarbă, tufe şi chiar copaci. Dar drumul colectorului era zi de zi în urma gunoiului. Cu toate că a încărunţit, campania lui zilnică se compunea tot din doze de conserve ruginite, încălţăminte şi cauciucuri uzate, cioburi, cutii vechi de carton şi sticle, toate împrăştiate în munţi cenuşii şi gunoaie urît mirositoare. Aceasta este lumea lui de ieri, precum şi de astăzi. El nu cunoaşte o altă viaţă, decît aceea de a scormoni mereu în murdărie şi praf. Ceea ce se întîmplă de obicei în jurul lui, pe el nu-l preocupă. El n-are nici o legătură cu viaţa pulsantă din jurul lui. Gîndurile sale se rotesc doar în jurul locului de gunoi. Pentru el valoarea unei zile se calculează după cîte zdrenţe, oase şi sticle cară acasă în sacul lui. Acasă? Ah, baraca aproape dărăpănată în care locuieşte, nu este căminul lui. De fapt, casa lui o constituia grămada imensă de gunoi situată la marginea oraşului, în mizeria şi praful acesteia îşi petrecea zilele lui triste.

Într-o zi însă, la locul de depozitare a gunoiului, vin la el doi bărbaţi, un poliţist şi un funcţionar de la judecătorie, care-i cer datele personale şi îi fac cunoscut că este căutat. O rudă de mult uitată de peste ocean i-a lăsat o moştenire de un milion. Dar colectorul de vechituri abia că dă atenţie la cele auzite. Nu-i vine să creadă că cei doi soli s-au deplasat special pentru el pînă la locul gunoaielor şi abia că nu-i vine să creadă că vestea lor are vreo însemnătate pentru el. În timp ce caută să-l convingă, colectorul de vechituri devine neliniştit şi agresiv, crezînd că vor să-l aresteze, în sfîrşit, pricepe realitatea. Se lasă de asemenea greu de convins că starea lui murdară şi zdrenţuroasă nu se mai potriveşte pentru el. Cei doi funcţionari îi oferă banii necesari ca să se îmbăieze, să se bărbierească şi să se îmbrace cu haine noi din cap pînă în picioare. Vechii lui cunoscuţi nu-l mai recunosc. Apoi călătoreşte cu funcţionarul de la judecătorie, care l-a luat de la grămada de gunoi, în Anglia, unde i se plăteşte de la o bancă londoneză moştenirea. Pe drumul de întoarcere îi dă însoţitorului său unul dintre bacşişurile cele mai generoase care s-au dat vreodată, 50.000 de mărci.

Ţi-ai dorit şi tu vreodată o viaţă nouă şi curată? Îţi este şi ţie scîrbă adesea de grămada de gunoaie în care te afli? Discuţiile murdare pe drumul înspre şcoală, bancurile şoptite la locul de muncă, pozele arătate în secret, filmele, ilustratele şi cărţile rele – caracterizează ele viaţa ta? Toate aceste lucruri sunt mai rele decît o grămadă de gunoi. Putregaiul şi otrava putreziciunii şi a morţii sunt în ele. Cu toate acestea, mulţi cunosc numai necurăţia şi permanenta poftă şi dorinţă nestăpînită după ele. În dosul zîmbetului radios al obrazului fardat se ascunde adesea o inimă nefericită. Şi totuşi se scormoneşte mai departe în munţii de gunoi, aşa cum făcea odinioară colectorul nostru de vechituri.

Acuma însă fii atent! Unul pe care tu L-ai dat uitării de multă vreme a lăsat un testament pentru tine. Chiar pentru tine! Tu eşti chemat la o mare parte de moştenire. Milioanele pămîntului sunt doar un fir de praf faţă de această moştenire, căci tu vei deveni moştenitor al lui Dumnezeu împreună cu Cristos. Pe toate acestea simţurile noastre le pricep cu mult mai puţin decît colectorul de zdrenţe moştenirea milionului său. Să nu consideri însă această solie drept o glumă! Nu te gîndi că aceasta nu te priveşte şi pe tine! Chiar dacă oamenii din jurul tău nu se lasă abătuţi din vechiul lor făgaş, tu eşti chemat să devii un fiu al Celui Preaînalt. Aceasta a proclamat-o El cu solemnitate şi doreşte să te facă moştenitorul Slavei Sale. Noi amîndoi nu putem înţelege tot ce cuprinde acest fapt; este mult prea măreţ pentru mintea şi inima noastră! Tu însă trebuie să ieşi afară din pulberea păcatului care este vechea viaţă. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu rămîne în veac” (1 Ioan 2:16-17). De aceea trebuie să te laşi spălat şi curăţit pe deplin. Şi ce sublim şi măreţ că „sîngele lui Isus Cristos Fiul lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Grăbeşte-te, orele sunt preţioase! Tu ai putea muri pe neaşteptate, mai înainte de-a intra în posesia marii moşteniri!

Nu te supăra, frate – Friedhelm König

Inventatorul acestui joc bine cunoscut se vede că a fost un bun cunoscător de oameni. El a ştiut cît de uşor ne putem supăra din cauza lucrurilor mărunte care ni se întîmplă în viaţa de zi cu zi, atît pe semenii noştri, cît şi pe noi înşine. Şi aceasta pe drept sau pe nedrept. Biblia vorbeşte despre supărarea fatală, cea mai cumplită care există, de a te supăra chiar pe Isus Cristos, într-adevăr, acei ce fac aşa ceva sunt de-a dreptul de compătimit, căci este imposibil ca astfel de oameni să fie oameni fericiţi. Isus Cristos spune: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire”. (Ev. Matei 11:6).

Însă cum este posibil aşa ceva, ca să găseşti în El o pricină de a te scandaliza? Doar nu locuim noi într-o ţară creştină? – Ba da. Nu respectăm noi cu grijă formalităţile creştine? – Da, desigur. Isus Cristos însă vrea mult mai mult. El nu doreşte doar o faţadă evlavioasă, o spoială creştină. – Atunci ce vrea El? – El te vrea pe tine şi doreşte inima ta!

De aceea El şi-a dăruit viaţa neprihănită pe crucea de la Golgota, ca tu să primeşti izbăvirea păcatelor tale şi să poţi începe o viaţă liberă, fericită.

Şi acum urmează un lucru, care de altfel pentru mulţi este de neînţeles. Mulţi oameni cufundaţi în păcat, pur şi simplu nu vor să vină la Isus. Păcatul ce-i ademeneşte cu „bucuriile” lui de o clipă, le este mult mai plăcut. Ce-i drept, lumina dumnezeiască pătrunde şi în întunericul sufletului lor, însă ei se închid faţă de ea, căci întunericul le place mult mai mult. (Citeşte Ev. Ioan 3:19). Ei fac aşa precum odinioară unii oameni, cînd s-au instalat primele linii electrice şi s-au pus becuri luminoase. Ei le spărgeau, pentru că, la lumina lor, dintr-o dată se putea vedea murdăria şi gunoiul din colibele lor. Se necăjeau pe lumină, ca şi aceia care se supără pe Isus Cristos, raza de lumină a lui Dumnezeu.

Pentru alţii, oameni morali, adesea sus-puşi crucea de pe Golgota este în mod deosebit un mare necaz, un prilej de poticnire. „Un mîntuitor răstignit? Pentru vina mea? – Nu vorbiţi în mod ofensator! Fără fanatism! De un Fiu răstignit al lui Dumnezeu n-am nevoie!” Astfel sau într-un mod asemănător, vorbesc sau gîndesc mulţi. Apoi continuă: „Ştiţi dumneavoastră ce sunt eu? Eu sunt un umanist. Eu pledez pentru libertatea şi demnitatea umană. Eu nu fac nimănui nici un rău. Ba chiar, sunt gata să ajut. Eu sunt cinstit şi pot privi în faţă pe oricine”. Niciodată n-au existat atîţia oameni autocraţi ca astăzi, care se exprimă deschis, sau gîndesc în sine: „Eu n-am nevoie de nici un salvator. Eu mă ajut singur!” Toţi aceştia însă, uită că singurul care s-a scos din mlaştină, trăgînd de propriul său moţ de păr, a fost Miinchhausen. Şi el a fost un mincinos.

Cercetează-te dacă şi tu găseşti în Isus Cristos un prilej de poticnire, dacă eviţi pe cît ţi-e posibil să pronunţi măcar numele de Isus. Dacă acesta e adevărul, atunci te rog cu seriozitate un singur lucru: descopere-I răul de bază care este vinovat de această situaţie. Sunt păcatele tale. Lumina şi întunericul nu pot sta împreună. Aici este rădăcina necazului (prilejului de poticnire), însă există ceva care se potriveşte foarte bine: o inimă care tînjeşte după lumină şi iertare, şi un Mîntuitor, care vrea să ţi le dăruiască.

O, har ce ştergi păcatul Prin sîngele scump al lui Isus. Tu dai la toţi deopotrivă Iertare, pace de nespus. Mîntuirea ai dat-o în dar, O, minunat timp de har!

Friedhelm König

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari