Povestiri – Cum se indura un tata de copiii lui

Mici povestiri de Wilhelm Busch (1)

Iertarea

Când mă gândesc la trecut, la vremea tinereţii mele, inima mi se umple de bucurie. Am avut cei mai buni părinţi, care au trăit vreodată pe pământ, şi tocmai de aceea îmi pare rău şi astăzi, când îmi amintesc o întâmplare neplăcută. Pe de altă parte, abia atunci am învăţat să-mi iubesc tatăl cu adevărat.

Dar acum vreau să vă povestesc totul pe rând: pe atunci am fost un băiat de 12 ani. În plus, eram elev în clasa a III-a la gimnaziu. Dar nu cu prea multă plăcere! Cred că eram pur şi simplu – leneş. Băieţii trec uneori prin perioade când nu pot să sufere să ia viaţa în serios.

Nici nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat – dintr-odată m-am trezit încurcat într-un adevărat lanţ de minciuni. Probabil că totul a început de la faptul că am scris o lucrare de control proastă. Îngrijorat, am văzut cum vine necazul peste mine. Această notă proastă va deveni motivul pentru verificarea temelor; va trebui să reiau multă materie şi va trebui să lucrez din greu.

Pur şi simplu, nu am avut chef de aşa ceva. Aşa că am trecut nota proastă sub tăcere. Lucrarea următoare a fost şi mai proastă. Din nou nu am spus nimic acasă. Ci, mai mult, într-o zi, când tata m-a întrebat de lucrări, l-am minţit cu inima zbuciumată. A vrut să vadă caietul. Noaptea, m-am apucat şi am „fabricat” caiete noi. Apoi a trebuit să fac rost de bani, ca să cumpăr cerneală roşie, cu care am falsificat semnătura învăţătorului. Tata a primit la control un caiet cu cele mai bune note.

Atunci am învăţat că o minciună duce la cel puţin alte zece minciuni noi. În final, toată viaţa mea a fost plină numai de falsuri şi înşelătorii. Lanţul minciunilor devenea tot mai încâlcit. Atunci m-a cuprins un fel de panică. Mi-ar fi fost mult mai comod, dacă ar fi trebuit să-mi fac numai temele. În schimb, noaptea rămâneam treaz şi scriam caiete duble, sau falsificam motivări.

Şi aşa s-a apropiat Crăciunul. Părinţii mei îşi spărgeau capul ce bucurii să ne facă. Şi eu…! Când îmi vedeam fraţii şi surorile jucându-se veseli, mă apuca tot amarul unei existenţe ratate. – Cum am să ies vreodată din această situaţie?

Dar într-o zi, catastrofa s-a produs. Îmi amintesc scena foarte clar – de parcă s-ar fi întâmplat abia ieri. Surorile mele se jucau în curte cu mingea. Şi eu şedeama pe scări, supărat şi clocind planuri în minte.

Apoi a sunat – poştaşul a adus poşta… Câteva minute mai târziu s-a deschis uşa camerei de studiu, a apărut tata şi mi-a cerut liniştit:

— Vino înăuntru!

Inima îmi bătea până în gât. Lampa de birou arunca lumină pe o scrisoare tocmai deschisă. Am recunoscut imediat scrisul învăţătorului meu.

Ce conţinea scrisoarea? M-am chinuit degeaba să o descifrez. Apoi tata mi-a dat-o. Şi în timp ce o citeam, s-a aşezat în fotoliu.

Erau numai două rânduri, în care învăţătorul meu îl invita pe tata la o discuţie.

— Vino, aşează-te, mi-a spus tata, şi povesteşte-mi ce se întâmplă!

Atunci a trebuit să mărturisesc şi din inima mea a izbucnit totul: întregul amestec de înşelăciune şi de minciună şi de falsuri şi de lene şi de murdărie. M-am îngrozit eu însumi, când mi-am văzut situaţia pusă pe tavă înaintea tatălui meu.

Oh, îmi venea să mă scuip în faţă! Şi dragul meu tată, care ne arătă zilnic dragostea lui, stătea în faţa mea şi era, de parcă peste el se lăsase un văl negru de nesfârşită tristeţe.

În cele din urmă am terminat. Tatăl meu era adâncit în meditaţie. Între noi s-a lăsat o tăcere groaznică. Numai de afară se auzea râsul vesel al surorilor mele.

Apoi, tata şi-a ridicat privirea şi mi-a spus din adâncul sufletului lui:

— Ai să fii un cui în sicriul meu! Acum, pleacă!

Şi am plecat. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji în timp ce urcam scara întunecoasă spre camera mea. Surorile s-au uitat speriate în urma mea.

M-am dezbrăcat mecanic şi m-am băgat în pat. Nimeni nu m-a chemat la cină. Nici nu mi-a fost foame. Mai târziu, am auzit-o pe mama cântând colinde cu surorile şi fraţii mei. Atunci am izbucnit în plâns. Am înţeles că păcatul te izolează şi te lasă singur.

Am fost nespus de deznădăjduit – de starea mea! Nici un câine nu va mai accepta o bucată de pâine din mâna mea! Tatăl meu nu va mai putea niciodată să râdă fericit! Nimeni nu are să mă mai iubească vreodată! –

Era târziu în noapte. Toţi se culcaseră deja, în afară de tata. Auzisem zgomotele cunoscute. Probabil că tata mai stătea singur aplecat asupra lucrului lui în camera de studiu.

Am auzit uşa deschizându-se. A urcat în camera lui de la etajul întâi… Acum! Mi s-a oprit inima – am auzit clar cum urcă mai departe scările – sus la mine, la etajul al doilea!

Foarte încet – treaptă cu treaptă! De parcă ar fi dus o povară grea!

Gândurile mele speriate mi s-au învălmăşit în minte: nu-mi aminteam ca tata să fi venit vreodată în mica mea cameră. Ce vrea de data asta! Va urma marea răfuială? Are să mă alunge din casă?

A ajuns deja în faţa uşii mele. Am observat cum s-a oprit o clipă… apoi uşa s-a deschis… a intrat în camera întunecoasă… Mi-am ţinut răsuflarea. A rămas nemişcat. Apoi a întrebat încet:

— Dormi deja?

Am izbucnit în plâns. Nu am putut să spun nimic. Atunci a venit la patul meu… foarte tandru mi-a pus mâna pe cap şi mi-a spus:

— Acum eşti bucuros că totul a ieşit la lumină, fiul meu drag!

Am simţit cum s-a aplecat şi m-a sărutat. Apoi a plecat.

Am rămas ca trâznit. Şi totuşi – cel mai mult mi-aş fi dorit să sar din pat… să sar de gâtul tatălui meu:

— Dragul meu tată!

Dar înainte să găsesc puterea să o fac, am auzit uşa camerei lui închizându-se.

Am stat singur în întuneric. Rar mi-a fost dat să mă simt atât de fericit. Iertarea! Iertarea!! Da, acum totul va de veni nou!…

Ziua următoare, tata s-a dus la învăţător. Nu ştiu ce au discutat. Cu mare zel m-am pus pe treabă şi de Paşti am adus acasă note bune.

Tata nu a mai amintit niciodată această întâmplare. A fost complet dată uitării. Vina a fost iertată – „aruncată în adâncul mării” – cum spune Biblia…

Mulţi ani mai târziu am învăţat iertarea păcatelor, pe care Dumnezeul cel viu ne-o dă în dar în Domnul Isus, cel răstignit. Atunci mi-am amintit întâmplarea din copilărie: aceasta este iertarea, ca vina sa nu mai fie amintită niciodată şi să fie complet şi cu adevărat dată uitării.

Şi aici – în iertare – se află întreaga putere pentru o viaţă nouă. Cine o experimentează şi crede în iertare, din inima acelui om se revarsă dragostea Tatălui.

Gabi Lupescu – Cat este dispus Dumnezeu sa ierte… omului pacatos ?

 “ Pe cel ce vine la Mine… nu-l voi izgoni afara !.” ( Ioan 6, 37 ).A m i n .
Cat este dispus Dumnezeu sa ierte… omului pacatos ?. Exista o limita…
Ce se intampla cand omul nu vine la Christos cu povara vinovatiei lui… ci fuge de El ? Dumnezeu ramane cu darul iertarii in mana…Daca exista o limita a iertarii, aceasta nu se afla la Dumnezeu !!!…ci la om, in propria lui vointa si alegere. Ascultati cu cata durere trebuie sa constate Dumnezeu faptul ca cel ce intoarce spatele iertarii …este chiar cel ce are cea mai mare nevoie de ea: “Pieirea ta, Israele, este ca ai fost impotriva Mea… impotriva Celui ce te putea ajuta.” ( Osea 13, 9 )
Asadar, daca in final vor fi oameni neiertati si nemantuiti… aceasta se va intampla nu pentru ca Dumnezeu nu a vrut sa-i ierte… ci pentru ca ei nu au vrut sa vina la El …pentru a primi darul iertarii.
Adesea auzim spunandu-se: “Nu pot sa trec peste asta. N-a venit la mine …ca sa-si ceara iertare. Cum sa-l iert, daca el nu o cere ?” Si, ca sa ne justificam pozitia, deschidem Biblia si citim: “Daca fratele tau pacatuieste …impotriva ta, mustra-l ! Si, daca-i pare rau, iarta-l ! Si chiar daca  pacatuieste de sapte ori pe zi si de sapte ori pe zi se intoarce la tine si zice: “Imi pare rau !” – sa-l ierti.” ( Luca 17, 3-4 ).
Se pare ca Insusi Mantuitorul ne invata sa iertam doar pe cei care regreta fapta lor si isi cer  iertare. Dar daca cel gresit… nu-si cere iertare ? Daca I-am fi pus lui Isus aceasta intrebare….. ce credeti ca ne-ar fi raspuns ? Din cat Il cunoatem pe Domnul, oare ar fi putut El sa ne raspunda: “Daca nu-i pare rau… sa nu-l iertati !”? Asa …ne-ar fi invata El ?
Cu siguranta, ca Isus …nu ne-ar fi invatat sa procedam in felul acesta ! Sunt convins ca Acela care ne-a invatat sa ne iubim vrajmasii, care ne-a invatat sa ne rugam pentru cei ce ne persecuta, sa facem bine celor ce ne vorbesc de rau, Acela care pe cruce s-a rugat: “Tata… iarta-i ca nu stiu ce fac !”, ne-ar spune si noua astazi: “Daca celui ce ti-a gresit nu-i pare rau… iarta-l de doua ori mai mult… caci nu stie ce face. Ai mila de el, caci este intr-o stare nenorocita. Roaga-te pentru el, ca Dumnezeu sa-i deschida ochii… sa-si vada pacatul si sa primeasca …darul pocaintei.”
Da, Dumnezeu ne cere sa iertam… in orice imprejurare !. Si cand semenul nostru regreta fapta lui, dar mai ales… cand inima lui este impietrita si mintea intunecata. Cel ce asteapta sa ierte doar dupa ce se implinesc toate ritualurile rabinice, nu va ierta niciodata…Si el insusi nu va fi iertat…
Marturisirea greselii este necesara nu pentru cel ce trebuie sa ierte… ci pentru cel ce are nevoie de iertare !. Vindecarea noastra fizica si spirituala este strans legata de capacitatea noastra de a ne ierta unii pe altii… dar si de iertarea pe care ne-o acorda Dumnezeu !. Preamarire Domnului !
Cuvantul “iertare” exista in majoritatea limbilor care se vorbesc pe pamant. Poate ca suntem constienti sau nu, insa acest cuvant este cel mai scump cuvant …din cele existente. De ce ? Pentru ca, pentru ca acest cuvant sa existe in vocabularul oamenilor, Dumnezeu a trebuit sa plateasca cel mai mare pret posibil din Univers: viata Unicului si Prea Iubitului Sau Fiu !. Si, desi L-a costat atat de mult, El e dispus sa ne ofere …darul iertarii fara nicio plata.
De ce …sa nu primim acest dar ? Si, mai ales, de ce sa nu-l oferim si noi semenilor nostri gresiti… indiferent daca isi cer sau nu iertare ?
Te invit sa traim impreuna …in atmosfera iertarii si sufletele noastre bolnave de boala pacatului se vor vindeca cu certitudine. Crezi lucrul acesta ? Amin

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari