Emanuel Contac – Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

de la revista Oglindanet.ro

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).

Introducere

Viaţa şi teologia pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, spânzurat de nazişti la 9 aprilie 1945, în lagărul de la Flossenbürg, exercită o fascinaţie specială pentru creştinii occidentali. Cea mai proaspătă dovadă este faptul că recenta sa biografie (Pastor, Martyr, Prophet, Spy – A Righteous Gentile vs. the Third Reich), publicată în aprilie 2010, s-a vândut în 160.000 de exemplare într-un an de la momentul lansării.

Dietrich Bonhoeffer (1932)

Dietrich Bonhoeffer (1932) (Photo credit: Wikipedia)

În textul de mai jos, parte a unui studiu amplu dedicat prezentării activităţilor antinaziste ale lui Bonhoeffer, vom prezenta câteva dintre etapele formării lui ca teolog capabil să formuleze critici serioase faţă de statul totalitar german, într-o perioadă în care imensa majoritate a compatrioţilor săi fie au fost seduşi de propaganda lui Hitler, fie au cedat presiunilor exercitate de regimul său.

Barcelona şi New York
După obţinerea titlului de doctor în teologie (iulie 1927) la Universitatea din Berlin, Bonhoeffer decide să parcurgă stagiul de vicariat la Barcelona, într-o comunitate de expatriaţi. Până la excluderea sa din învăţământ, în 1935, tânărul teolog avea să fie atras în egală măsură de viaţa academică şi viaţa bisericească. La finalul primei săptămâni din februarie 1928, pleca deci la Barcelona. Era prima ieşire pe termen lung, departe de familie, într-un mediu complet nou, într-o comunitate cu oameni marcaţi de materialism şi foarte puţin interesaţi de dezbaterile intelectuale care animau viaţa Berlinului, de unde venea Bonhoeffer. Activitatea de predicare şi catehizare a fost dublată de cea social-caritabilă. În calitate de coordonator al biroului organizaţiei Deutsche Hilfsverein de la Barcelona, Bonhoeffer a ajuns să intre în contact cu persoane dintre cele mai stranii: vagabonzi, criminali, foşti membri ai legiunii străine, îmblânzitori de lei care abandonaseră Circul Krone, dansatoare de la cabaretele spaniole etc.

Aici întâlnesc oameni aşa cum sunt, departe de mascarada „lumii creştine”; oameni cu patimi, tipuri criminale, oameni mărunţi cu scopuri mărunte, lefuri mărunte şi păcate mărunte; sunt oameni care se simt fără casă în ambele sensuri şi care încep să se dezgheţe când li se vorbeşte cu bunătate – oameni adevăraţi; pot spune doar că am impresia că tocmai aceşti oameni sunt mai mult sub har decât sub mânie şi că lumea creştină este cea aflat mai mult sub mânie decât sub har.

Deşi sofisticatele predici sau prelegeri ţinute de Bonhoeffer în biserica din metropola spaniolă treceau adesea peste capetele enoriaşilor, la finalul anului de stagiatură, tânărul pastor a fost invitat să rămână la Barcelona, dar a preferat să revină în Germania. Fiind prea tânăr pentru a fi hirotonit ca pastor, a început să-şi pregătească teza de Habilitation în vara şi iarna anului 1929. În februarie anul următor, a pus ultimele retuşuri, iar formalităţile au avut loc pe 18 iulie 1930.

În a doua parte a anului 1929, s-a conturat posibilitatea de a pleca în Statele Unite ca student. Deşi în opinia lui Bonhoeffer teologia americană era inexistentă, perspectiva de a studia într-o altă cultură s-a dovedit totuşi suficient de atrăgătoare. Pe 6 septembrie 1930, părinţii îşi luau rămas bun de la el pe nava Columbus, în portul Bremerhaven. Era începutul unei perioade care a marcat decisiv concepţia lui Bonhoeffer despre implicarea socială. Prieteniile pe care le-a legat aici cu Erwin Sutz, Paul Lehmann şi Jean Lasserre l-au influenţat profund, pentru tot restul vieţii. Albert F. Fischer, unul dintre colegii lui de la Union Theological Seminary, printre puţinii studenţi de culoare din vremea aceea, l-a familiarizat cu situaţia socială dificilă a locuitorilor din Harlem, cartier situat în apropierea seminarului.

Deşi UTS avea deja o tradiţie de aproape o sută de ani când a sosit Bonhoeffer ca student, cursurile de dogmatică şi de exegeză lipseau aproape cu desăvârşire. La auzul unor citate din lucrarea lui Luther De servo arbitrio, unii dintre studenţi au izbucnit în râs. Când nu era luată în răspăr în felul acesta, dogmatica serioasă pe care o studiase Bonhoeffer în Germania era pur şi simplu ignorată, deoarece nu rezona cu interesele profesorilor şi studenţilor. În schimb, curriculumul era dominat de cursurile de etică şi de cele de analiză şi prezentare a culturii şi societăţii americane contemporane.

Sejurul american al lui Bonhoeffer se încheia oficial în vara anului 1931. În absenţa lui, situaţia în mediul universitar german devenise tulbure. La universitatea din Berlin, studenţii evrei fuseseră ţinta unor virulente atacuri verbale („Moarte evreilor”!) sau al unor grave agresiuni fizice (unii au fost aruncaţi pe fereastră). Adolf Deissmann, rector al universităţii în 1930–1931, n-a îndrăznit să cheme poliţia în campusul universitar. Erau primele semne prevestitoare ale unui rău mult mai amplu care avea să culmineze cu Noaptea de Cristal şi cu distrugerea comunităţii evreieşti din Germania şi din Europa. Deşi aflat în SUA, Bonhoeffer era în general la curent cu principalele ştiri din ţara sa natală. Odată cu revenirea lui în Germania, începea doua faza a carierei sale, de lector universitar şi pastor. Potrivit principalului său biograf, în această perioadă Bonhoeffer preda într-o facultate a cărei teologie nu o împărtăşea şi predica într-o biserică a cărei încredere de sine o consideră nefondată.

Revenirea în Germania. O „experienţă evanghelică”?

Dietrich Bonhoeffer

Aflat la Bonn în iulie 1931, Bonhoeffer participă la unul dintre seminariile lui Karl Barth. Impresionat de o remarcă a lui Bonhoeffer, Barth se arată interesat să-l cunoască mai bine şi îl invită la un prânz (23 iulie 1931). Diferenţa de douăzeci de ani dintre cei doi teologi nu i-a împiedicat să devină prieteni şi să colaboreze strâns ca aliaţi pe acelaşi front al rezistenţei împotriva nazismului. În opinia lui Bethge, „este dincolo de orice dubiu că nu a existat niciun contemporan faţă de care Bonhoeffer să-şi fi deschis inima atât de complet cum şi-a deschis-o faţă de Karl Barth”.

Cândva în perioada 1931–1932, Bonhoeffer a fost marcat de puternice frământări lăuntrice urmate de ceea ce am putea considera o convertire, deşi el n-ar fi folosit niciodată acest termen pentru a o descrie. Fie că e vorba de o convertire sau nu, consecinţele acestui eveniment au început să fie foarte evidente pentru cei din jur. Spre deosebire de ceilalţi teologi de catedră, Bonhoeffer a început să aibă o abordare meditativă asupra Bibliei, diferită de cea exegetică sau cea omiletică. În 1932, studenţii lui erau uimiţi de această practică neobişnuită. Bonhoeffer a început să vorbească despre o viaţă în comun, de ascultare şi rugăciune care să înnoiască viaţa spirituală. În acest an, Bonhoeffer începe să păşească serios pe un drum care îmbină ancorarea personală în Dumnezeu şi vocaţia de profet pentru biserica din vremea sa. Într-o scrisoare din ianuarie 1936, adresată Elisabetei Zinn, Bonhoeffer îşi analiza retrospectiv această „experienţă evanghelică”:

M-am apucat de lucru [în teologie] într-o manieră necreştină. O ambiţie pe care au remarcat-o mulţi mi-a îngreunat mult viaţa. Apoi s-a întâmplat ceva, ceva care a schimbat şi transformat viaţa mea până în prezent. Pentru prima dată am descoperit Biblia… Predicasem adesea, fusesem foarte implicat în biserică, vorbisem şi predicasem despre ea, dar încă nu devenisem creştin. Ştiu că în acele momente preschimbasem învăţătura lui Isus Hristos într-un avantaj personal. Mă rog lui Dumnezeu ca aşa ceva să nu se mai întâmple. De asemenea, înainte nu mă rugam, sau mă rugam foarte puţin. Cu toată singurătatea mea, eram destul de mulţumit de mine. Apoi Biblia, şi în special Predica de pe Munte m-a eliberat de toate acestea. De atunci, totul s-a schimbat. Am simţit asta în mod clar, şi au simţit-o şi alţi oameni în jurul meu. A fost o mare eliberare. Mi-a devenit limpede că viaţa unui slujitor al lui Isus Hristos trebuie să aparţină bisericii, şi pas cu pas mi-a devenit tot mai clar cât de mult trebuie să merg. […] Chemarea mea îmi este destul de limpede. Ce va face Dumnezeu cu ea nu ştiu… Trebuie să urmez calea. Poate că nu va fi una atât de lungă. Uneori ne-am dori să fie aşa (Fil. 1:23). Dar este un lucru minunat că mi-am realizat chemarea.

Predicile lui Bonhoeffer din această perioadă, uneori extrem de tăioase, sunt caracterizate de o efervescenţă profetică. Refuzând să se conformeze atmosferei sărbătoreşti de Ziua Reformei şi să accepte omagierea ipocrită a celebrei declaraţii a lui Luther („Hier stehe ich; ich kann nicht anders, Gott helfe mir. Amen”), Bonhoeffer rostea următoarele cuvinte în duminica alegerilor pentru Reichstag (6 nov. 1932), de la amvonul Bisericii Treimii (Dreifaltigkeitskirche) din Berlin:

Acum, când sărbătoreşte Reforma, biserica nu poate să-l lase pe bătrânul Luther în pace. El trebuie să sufere pentru toate lucrurile groaznice care au loc în biserică astăzi. Deşi este mort, îl proptim în biserică şi îl facem să-şi întindă mâna, să facă semn spre biserică şi să spună iar şi iar aceleaşi cuvinte încrezătoare, cu tot patosul lor: „Aici mă găsesc; nu pot face altfel” Nu reuşim să vedem că aceasta nu mai este biserica lui Luther, că Luther era tulburat şi agitat, strâns la zid de Diavol şi temător de Dumnezeu când a spus: „Aici mă găsesc” şi că aceste cuvinte cu greu s-ar potrivi să fie rostite de noi. Este o dovadă de uşurătate sau aroganţă ipocrită sau de neiertat să ne refugiem în spatele acestor cuvinte. Putem face altfel, sau cel puţin ar trebui să fim în stare să facem altfel, şi cu siguranţă nu ne-ar aduce nicio onoare înaintea lui Dumnezeu sau a omenirii dacă am face numai cum facem acum şi nu altfel. Niciunul dintre noi n-a făcut acest pas decisiv după care nu ne mai rămâne decât să ne rugăm lui Dumnezeu „Nu pot face altfel. Aşa să mă ajute Dumnezeu”. Putem şi trebuie să facem altfel.

Critici faţă de Führerprinzip

Bonhoeffer-1932

Bonhoeffer-1932 (Photo credit: Wikipedia)

Anul 1933 a însemnat o schimbare drastică în politica internă a Germaniei, o dată cu învestirea lui Hitler în funcţia de cancelar, pe 30 în ianuarie 1933. La două zile după acest eveniment, Bonhoeffer a ţinut un discurs radiofonic intitulat „Schimbări cu privire la conceptul de Führer, în concepţia tinerei generaţii”. Discursul său nu-şi propunea să-l atace direct pe Hitler, ci era o critică a unui concept care circula deja de mai multă vreme în spaţiul intelectual german. De altfel, prezenţa lui Bonhoeffer la microfonul postului Funk-Stunde (din strada Potsdam nr. 10) fusese programată cu mai bine de două săptămâni înainte de alegerile pentru Reichstag. Deşi textul fusese bine gândit pentru a se încadra în timpii de antenă alocaţi, în mod neaşteptat, emisiunea a fost întreruptă înainte ca Bonhoeffer să rostească ultimele cuvinte, în care avertiza cu privire la pericolul transformării Führerului într-un idol şi într-un Verführer („Amăgitor”). În ciuda speculaţiilor lui Bethge, este improbabil ca oamenii lui Goebbels să fi preluat controlul atât de repede asupra postului de radio berlinez. Mai plauzibilă este ipoteza că, nefiind obişnuit să vorbească la radio, Bonhoeffer nu s-a încadrat în timpul alocat discursului. Supărat de cele întâmplate, Bonhoeffer s-a grăbit să trimită în aceeaşi zi o circulară explicativă prietenilor săi. Discursul radiodifuzat (publicat într-o versiune prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung) a fost apoi transformat într-o prelegere ţinută la două universităţi germane. Următoarea salbă de citate profetice ilustrează cu prisosinţă discernământul lui Bonhoeffer şi capacitatea sa extraordinară de a identifica duhul veacului:

Oamenii şi mai ales tinerii vor simţi nevoia de a da liderului autoritate asupra lor, atât vreme cât nu se simt ei înşişi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a împlini exigenţele aşezate în această autoritate. Liderul va trebui să fie conştient în mod responsabil de această restricţie asupra autorităţi. Dacă liderul îşi înţelege funcţia diferit de cea stabilită astfel, dacă liderul nu le oferă celor conduşi detalii clare cu privire la natura limitată a misiunii sale şi cu privire la responsabilitatea lor, dacă liderul încearcă să devină idolul pe care îl caută cei conduşi (ceea ce oamenii conduşi speră întotdeauna de la liderul lor) atunci imaginea liderului se transformă în cea a unui amăgitor, atunci liderul acţionează incorect atât faţă de cei conduşi, cât şi faţă de sine. Liderul adevărat trebuie să fie mereu capabil să dezamăgească. […] Liderul trebuie să respingă în mod radical ispita de a deveni un idol, adică autoritatea supremă a celor conduşi. […] Liderul şi funcţia care se transformă în dumnezei îl batjocoresc pe Dumnezeu şi (…) trebuie să se prăbuşească.

Intuiţiile lui Bonhoeffer cu privire la ceea ce urma să aducă regimul lui Hitler s-au dovedit extrem de exacte. La începutul lui februarie, teologul îi împărtăşea lui R. Niebuhr faptul că Germania urma să aibă parte de schimbări substanţiale, la nivel economic, politic şi social. „Dar o şi mai mare ameninţare este o cumplită barbarizare a culturii noastre. […] Calea care stă înaintea bisericii rareori a arătat atât de sumbră”. Şi totuşi, în aceeaşi epistolă, Bonhoeffer dădea glas unui optimism neaşteptat: „Trăim în timpuri extrem de interesante şi aproape că nu ţi-ai dori să le schimbi cu altele”.

Incendierea Reichstagului (pe 27 februarie) a permis restrângerea libertăţilor şi instaurarea unui regim semi-dictatorial, în care domnia legii era drastic diminuată. Au urmat un boicot al magazinelor evreieşti (1 aprilie) şi introducerea „clauzei ariene” (7 aprilie). Pe plan bisericesc, regimul a propus alinierea tuturor instituţiilor din Germania la linia partidului. Aşa-numitei Gleichschaltung nu i-a scăpat nici Biserica Evanghelică. Urmare a circumstanţelor tumultuoase din perioada Reformei, Biserica Evanghelică era constituită ca federaţie de douăzeci şi opt de biserici regionale pe care Hitler şi-ar fi dorit să le unifice într-o singură Reichskirche, sub conducerea unui Reichsbischof. Marioneta aleasă de Hitler pentru acest rol a fost Ludwig Müller (foto), fost capelan în Marină, dedicat trup şi suflet proiectului de anexare ideologică a bisericii de către nazişti. În primă fază, proiectul a fost zădărnicit, dat fiind că la alegerile bisericeşti din 27 mai cel ales în funcţia de episcop a fost Friedrich von Bodelschwingh, un personaj antipatic „Creştinilor Germani”. Manifestările de huliganism, intimidările şi violenţa la care s-au dedat „Creştinii Germani”, ajutaţi de trupele SA, au dus la demisia lui Bodelschwingh. În această situaţie de criză, Bonhoeffer şi prietenul său Gherhard Jacobi au propus o soluţie radicală – intrarea în grevă a pastorilor luterani –, dar sugestia lor nu s-a bucurat de aprobarea celorlalţi clerici. Cu aproape o săptămână înainte de alegerile bisericeşti programate pentru 23 iulie, Bonhoeffer analiza lucid situaţia într-o scrisoare către prietenul său elveţian Erwin Sutz:

Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.

În aceeaşi scrisoare, Bonhoeffer anunţa că i s-a propus să meargă la Londra ca pastor german responsabil cu activitatea ecumenică. Aşa cum anticipa Bonhoeffer, la alegerile din 23 iulie Creştinii Germani au obţinut o majoritate copleşitoare (70%) iar omul lui Hitler a fost ales ca Reichsbischof. Lupta pentru Biserică intra în faza ei critică. În perioada următoare, implicarea lui avea să se diminueze, fiindcă dăduse curs invitaţiei lui Heckel de a merge ca pastor la Londra. Pe 30 iulie, săvârşea slujbele din Bisericile germane Sydenham şi St. Paul şi era intervievat de comitetul comun al celor două biserici. Totuşi, nu era decis să renunţe complet la sfera academică, de aceea în august i-a scris lui Lütgert pentru a avea promisiunea că se va întoarce la post după terminarea activităţilor sale în Anglia.

Bethel şi Barmen
Până la plecare efectivă în Anglia, lui Bonhoeffer i-a mai rămas totuşi un răgaz pentru a se implica în lupa pentru Biserică. În august lucra febril la redactarea unei confesiuni care să ducă la limpezirea situaţiei din biserică: „Vrem să încercăm să-i facem pe Creştinii Germani să-şi declare intenţiile”, îi scria el de la Bethel bunicii sale nonagenare. Prima versiune a acestui document a fost pregătit de Bonhoeffer şi Hermann Sasse. În decursul lunii august documentul a fost extins şi revizuit prin contribuţia altor cercetători, astfel încât pe 31 august, Bodelschwingh îl trimitea unui grup de douăzeci de teologi spre evaluare.

Secţiunea 6.5 („Biserica şi statul”) preciza că „orice autoritate lumească, fie bună sau rea, se află nu pe tărâmul mântuirii, ci pe tărâmul morţii”. Deşi atât puterea temporală cât şi Biserica sunt de la Dumnezeu, ele sunt separate de graniţe care nu pot fi transgresate: „Biserica nu poate fi niciodată absorbită de guvernarea lumească, adică nu poate fi «integrată» în structura unui stat. Conţinutul proclamării ei o plasează întotdeauna împotriva autorităţii temporale”. Terminologia folosită în partea a doua acestui articol devine şi mai aspră: Biserica are menirea de a-i păzi pe oameni de înşelăciunea Diavolului, care îi îndeamnă pe oameni să se închine statului ca unuia care dă viaţă şi mântuire. Cât despre conflictele dintre Biserică şi stat, ele apar în două situaţii: (1) când Biserica încearcă să devină un factor politic şi (2) când autoritatea lumească vrea să transforme Biserica într-un instrumentul politic. „Respingem doctrina mincinoasă a statului creştin, indiferent de tipul acestuia. Autorităţile, fie în ţările păgâne, fie în cele creştine, îşi îndeplinesc bine slujba când exercită puterea săbiei în mod drept şi rămân între graniţele lor”. În finalul secţiunii era condamnată erezia potrivit căreia Biserica este sufletul sau conştiinţa statului.

Din nefericire, adnotările unora dintre teologii care au citit textul au diluat sau chiar eliminat multe aspecte radicale propuse de Bonhoeffer şi colegii lui. Unul dintre teologii care au influenţat decisiv textul final al Confesiunii de la Bethel, propunând formulări moderate cu privire la relaţia dintre Stat şi Biserică, a fost chiar Adolf Schlatter, cu care Bonhoeffer studiase NT la Tübingen. Deşi era îngrijorat de imixtiunile statului în viaţa Bisericii, teologul afirma totuşi că instituţiile prezente în creaţie (căsătorie, familie, naţiune, proprietate, vocaţie şi autoritate lumească) au valoarea absolută a unei reglementări (Satzung) divine şi că încălcarea acestor instituţii „ne face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne închide accesul către Hristos”. Imaginea armonioasă a relaţiei dintre Stat şi Biserică pe care a introdus-o Schlatter în textul final al Confesiunii a fost prea mult pentru Bonhoeffer şi Sasse, drept care aceştia şi-au retras semnătura.

Atitudinea conciliantă a lui Schlatter faţă de nazism era desigur prevalentă în mediul teologic al vremii. „Sinodul Brun” al Uniunii Vechii Prusii adoptase „clauza ariană” pe 6 septembrie, deci răul fusese făcut. La câteva zile după acest veritabil „sinod tâlhăresc” (cum îl numea Bonhoeffer în cercul de prieteni), Karl Barth era întrebat de mai tânărul său coleg:

Vă întreb în numele multor prieteni, pastori şi studenţi, vă rog să ne spuneţi dacă socotiţi că se mai poate rămâne într-o biserică ce a încetat să fie creştină, adică dacă putem exercita în interiorul ei oficiul de pastor când acest oficiu a devenit un privilegiu pentru arieni. […]  Câţiva dintre noi sunt foarte atraşi de ideea de „biserică liberă”. Diferenţa dintre situaţia noastră de astăzi şi cea a lui Luther, am putea spune, este că Biserica Catolică l-a excomunicat pe Luther, considerând tezele sale o erezie, dar regimul nostru bisericesc nu poate face asta fiindcă îi lipseşte complet până şi conceptul de erezie.

Deşi era de-acord că situaţia era gravă, Barth se arăta rezervat faţă de ideea lui Bonhoeffer privind ieşirea din Biserică: „Dacă trebuie să fie schismă, trebuie să vină de partea cealaltă. Probabil va veni imediat, sub forma unui răspuns la protestul în numele pastorilor creştini evrei”. În Germania, pastorii alertaţi de cursul evenimentelor au format aşa-numitul Pfarrernotbund, o ligă pastorală care să răspundă situaţiei de criză prin care trecea Biserica. Critici mult mai dure au fost exprimate într-un document adresat de pastorii din Berlin Sinodului Naţional al Bisericii Evanghelice Germane, organizat la Wittenberg pe 27 septembrie 1933. Sub presiunea opiniei publice, episcopul Müller a renunţat (temporar) la introducerea clauzei ariene.

În toamna aceluiaşi an, Bonhoeffer a plecat la Londra pentru a-şi începe propriu-zis activitatea de pastoraţie la cele două comunităţi germane. Procesul de aliniere a Bisericii Evanghelice din Germania şi-a urmat cursul sub direcţia dată de Heckel şi Müller. Deşi departe de Berlin, Bonhoeffer şi-a păstrat interesul pentru evoluţia situaţiei din Germania şi a continuat să zădărnicească acţiunile de dezinformare ale Creştinilor Germani. În noiembrie 1933 Bonhoeffer avea ocazia de a-l cunoaşte personal pe George Bell, episcopul de Chichester, pe care îl întâlnise deja la unele reuniuni ecumenice. Acesta a devenit probabil cel mai bun şi mai influent prieten al lui Bonhoeffer în Anglia. Informaţiile de primă mână venite de la Bonhoeffer au constituit, prin intermediul lui Bell, un mijloc puternic de contracarare a intoxicărilor mediatice practicate de Müller.

La începutul anului 1934 conflictul dintre Pfarrernotbund şi Müller a intrat într-o nouă fază. Pe 4 ianuarie episcopul Reichului reintroducea clauza ariană şi, într-o încercare disperată de a pune capăt opoziţiei făcute de grupul condus de Martin Niemoller (foto), a emis aşa-numitul „decret-botniţă” (denumit oficial „Decretul pentru Restaurarea Ordinii în Biserica Evanghelică Germană”). Sfidarea acestui decret de către mii de pastori germani, care au criticat samavolnicia de la amvoane, nu a fost fără consecinţe. Din dorinţa de a pacifica situaţia, care îi crea numeroase probleme de imagine, pe 25 ianuarie Hitler a primit în audienţă un grup de pastori în frunte cu Niemoller. Pentru a-i intimida pe reprezentanţii Bisericii Mărturisitoare, la semnalul lui Hitler, Göring a derulat înregistrarea unei conversaţii telefonice potenţial sediţioase, între Niemoller şi unul dintre colegii lui. În cazul în care Niemoller ar mai fi avut vreo iluzie cu privire la caracterul lui Hitler, ele trebuie să se fi spulberat odată cu percheziţia casei sale (în aceeaşi seară) şi mai cu seamă odată cu explozia unei bombe artizanale plasate în holul casei sale, câteva zile după acest eveniment. Arestarea şi internarea lui într-un lagăr de concentrare în 1937 n-a fost probabil o surpriză pentru cei care au ştiut să citească semnele vremurilor în 1934.

Pe fondul acestei situaţii tensionate, în perioada 29–31 mai 1934 liderii Bisericii Mărturisitoare au organizat un sinod la Barmen. Documentul adoptat la acea întâlnire, redactat în mare măsură de Karl Barth, a purtat numele „Declaraţia de la Barmen”. La câteva zile de la adoptare, documentul apărea în ziarul londonez Times, prin mijlocirea episcopului de Chichester. Acesta era momentul în care Biserica Mărturisitoare se declara Biserica legitimă în Germania. Totuşi, eforturile lui Bonhoeffer de a determina organizaţiile ecumenice să recunoască Biserica Mărturisitoare drept singura Biserică legitimă pe teritoriul Germaniei nu au dat roade. În tot acest timp, situaţia politică din Germania luase o turnură sinistră, după „Noaptea Cuţitelor Lungi” (29 iunie), o acţiune de purificare a SA, în timpul căreia au fost executate sute de persoane. Deşi prezentată ca o încercare de îmblânzire a organizaţiei SA, „Noapte Cuţitelor Lungi n-a avut menirea de a înlătura un element violent din sânul guvernului nazist, ci doar l-a înlocuit cu un alt sistem, mai sinistru, mai invaziv, unul care poseda susţinerea deplină din partea Führerului şi a resurselor statului”.

Os Guiness – Engaging an increasingly post-Christian culture in the west (Gospel & Culture Lectures)

in_the_world

~~You can always look at what conversion means at any moment by whether the church is likely to be worldly or not.

~~The key test is conversion. Conversion should be the radical break that is the bridge between an old way of life and old culture, and a new way of life and a new culture. And when conversion is as radical as it’s supposed to be, that radical about turn of heart-mind-spirit lifestyle- everything, then the church leads on to a new way of life that’s shaped by the Word and not by the world.

~~Now, let’s be blunt. The church in America is numerically large, compared with Europe and many other parts of the modern world. But, it is culturally desperately weak, because it’s weak and worldly. At point after point, after point, the church in America is shaped by the modern world. The world and not the church.

via www.churchleaders.com and photo via www.amginternational.org Video (47 min) from RedeemerCFW (Tim Keller’s Church).

One of the great turning points of World War II was the battle of Britain. And, both before and after that battle in June 1940, Winston Churchill made two of his greatest speeches. The speech before it is the more famous, and is recalled by the words of the last line: ‘their finest hour’. But, after the war was over, certainly after the battle was won, there was a burst of intellectual activity among some of the leading Christian intellectuals in Europe about another line that Churchill had said, in a speech not so famous. Churchill simply said, „The battle of Britain is about to begin. Upon the outcome of this battle depends the future of Christian civilization.”

And after the war, T.S. Elliott, Jack M., Christopher Dawson, Emil Brunner and a whole host of the Christian intellectuals had a strong debate: What was particularly Christian about the victor? What did it mean that any civilization was Christian? How was it that the Christian faith was linked to civilization?And what were the prospects of restoring a genuine Christian influence in civilization today?

What’s interesting is that the same debate broke out after World War I, although a much more secular discussion. Historians who picked up H.G. Wells and many others, asked the question about civilization again. As we look book after 60 years of the second of these debates, you can see on the one hand where they were exactly right. They were at a moment when a fragility of the civilization showed through. And the underlying barbarianism was obvious. But, on the other hand, any hope they had of restoring civilization has not worked out.

Can we, should we really seek to change the world?

We are today, a long way from a christian civilization in the West. Many, for 30 years have blithely talked about turning America around, making a difference in culture, changing the world. But, can we, should we really seek to change the world? What I am not speaking to is  the crisis. You can easily argue at many levels of a divided West, of an American republic on the verge of potential decline, about the weakness and worldliness of the church in America. We could look at the various aspects of the cultural crisis, particularly in the West. But, I want to assume much of that, And, if that is so, what should our attitude be?

Is it that we resort to nostalgia or defeatism? No, obviously not as people of faith. But, what does it mean, to move potentially into something of a new darker age, if not a new dark age itself?

Let me lay out some thoughts arguing for a Christian renaissance:

1. Bear in mind the first, global task of the church in the global era.

As we look around the world today, the Christian faith is the world’s first, truly global faith. We are the most numerous faith on earth, the church is the most diverse community on earth. In many, perhaps most parts of the world the fastest growing faith on the face of the earth, not Islam. And our faith is through conversion, not demographics. And the Bible is quite simply the world’s most translated  book in all Christian history. But, the church is doing magnificently well in the so called global south and far from well, in the advanced modern world- the so called global north, Europe and the United States in particular. That leaves us with 3 grand global tasks:

  1. To prepare the global south. What is done in the church in the west is capitulation to the modern world the church helped to create. Much of the global south is premodern. So their challenge is coming. And anyone who sees the remarkable growth of the church through the Gospel in China, for example, where I was born is the epicenter of an explosion of the house church movement. Or in SubSahara Africa. Anyone who knows that story, which is real, encouraging and inspiring, knows that much of the growth is a mile wide and an inch deep, as the arch bishop of Uganda put it recently. You can see, the crying need in the global south is for discipleship to match the evangelism. And a discipleship that is aware of what’s coming, with all the challenges, subtle and overt of modernity.
  2. To win back the West. Many people look at the discouragement of the church in the west, and are discouraged and defeatist. But, if you think we are the product of 2 earlier missions of the West. The first of course was the conversion of Rome. Three hundred years- an incredible achievement under the Holy Spirit. But the faith that the Romans had conceived of was provincial misfits. We have replaced the ideology of mighty Rome itself. When the western empire fell, so did most of the western church. And less well known to Christians in the west today is the second mission to the west. The so called conversion of the barbarian kingdoms. What we Europeans need to acknowledge is that while the Chinese were civilized for thousands of years, we were the barbarians. Violent, war thirsty, warring, tribal, and it was the Gospel that gentled us. But the winning of the barbarian people to Christ is an extraordinary story. Patrick in Ireland. Columbo in Scotland. Columban, down through Gaul, and so on. But, of course we are now living in the twilight of that second mission to the west. And the challenge before us today: Do you commit yourself to  a third mission to the west? Do you believe that we could win the West back for our Lord again?
  3. Contribute constructively to the human future. We’re moving into what’s called the crunch generation. For those of you in your 20’s, in your adulthood, many of the world’s questions, global issues, demography, economic and environmental questions, nuclear… many, many issues are coming together. They will have to be answered wisely and well by your generation. Now, at such a moment, we followers of Christ are usually good at fighting evil. We have a long record, unprecedented in human civilization of reforms, of standing against injustice and oppression. But, today we are less good at getting into the thick of any of the great issues of human kind, not just the great evils. Conceiving and articulating, and struggling for constant solutions to guide human kind forward to the future.

2. Explore relationship between Christian faith and civilization

Explore the somewhat surprising relationship between the Christian faith  and culture in civilization. You can define culture very complexly. And the same for civilization. You can equally put them very simply: A culture  is simply a way of life, lived in common.  So you can talk about the youth culture, hippie culture, etc..- a way of life lived in common. A civilization, put simply  is a culture with sufficient extension (it spreads widely enough), sufficient duration (it lasts long enough), and sufficient elevation- it produces sufficient excellence.

If you think about it that way, the Christian faith is actually the decisive factor in what’s now described as the world’s most powerful civilization. If only because our civilization is globalizing the entire world and is not limited to any region or time. But, that’s surprising. We’ve first got to admit that the Christian faith is unnecessary to culture. Can you be good without God? Can you create a civilization without Christ? Some Christians have argued ‘No’. But, I think many have understood that all human beings, whether they recognize God or not are made in His image, living in His world, there is such a thing as common grace, and so you can have ‘good pagans’  who may be better artists than another Christian artist, or better husbands than another Christian husband. And equally, you can have great civilizations that have never had any regard for God, like the Chinese, or the Mayan or Greek, or Roman. Photo below http://www.mbconf.ca

Culture Gospel and ChurchYou can go further though, and say that the Christian faith is unlikely, as a faith to produce civilization. Jesus says, „My kingdom is not of this world.” And He is relatively indifferent to most of the issues we talk about today in political and global affairs. He repudiates and renounces force, which you need to establish any culture. And you can see that neither He, nor His first followers had any discussion or effort to build a culture or create a civilization.

And yet, it is undeniable that the Christian faith is the decisive force in the world. Of course, if we look at our western civilization, we owe a great amount to the Greeks: Philosophy, Science, Democracy, Drama, Tragedy, Literature. And the Greeks were the fist Europeans to have the self awareness that they were not in this case Asians. We owe a great deal to the Romans, particularly in America who prizes the Romans above the Greeks. Whereas in Britain, we prize the Greeks above the Romans. But, law, stability, order, empire lie much behind the American founders understanding of the American republic. And of course, we owe everything to the Hebrews: Supremely to their understanding of God, and all the difference that a radical, ethical monotheism makes. And his view of history and human agency  and a dozen other things.

We owe a lot to all of these. But, if you think we talk of western civilization- all of those were Mediterranean. What was it that made it European, and then Western? It was the church and the Gospel. And particularly, the winning of the blood thirsty barbarian European tribes.And there’s no question. If you look at the rise of western civilization, the church and the Gospel were the decisive factors in creating what we see today as the West.

You look at western civilization and say: What’s distinctive? Our reforms, our philanthropy, the rise of the modern universities, the rise of modern science, human rights, an indirect link to capitalism, an indirect link to democracy, and so on.. all going back to the Gospel and the Scriptures. (18:00)

3. Let’s acknowledge a paradox of our reformation heritage

Don’t misunderstand, I am an anglican out of the reformed heritage and a proud  and grateful heir of the Reformation, as an evangelical. It is the 400th anniversary of the King James Bible. We owe to the Reformation the rediscovery of the Gospel, the restoration of the Scriptures, and the reemphasis on lay people. And through that many historians have said- creation of the modern world. But, we have got to acknowledge with realism and humility that the story is a little deeper than that. And I add some factors, not to debunk the reformation, but to remember that God’s sovereignty in grace and sin, and the fact that as we work today in culture, we too must be realistic about what we are doing, and deeply humbled, because nothing we work at comes out as humbly as we had hoped. (continued below video….)

1. The Reformation’s complexity – There were 4 reformations. Most of us are from the 2nd Reformation of Jean Calvin. But, there was Luther, there was Zwingli, and there were the Anabaptists. Of course, now we recognize that the so called counter reformation was itself a reformation of sorts. So, you take even the 2nd Reformation, it has extraordinary sins of commission. Take the iconoclastic movement, which at the time destroyed the arts in various cultures.

Or you take the sins of omission: It is almost unbelievable today that the Reformation rediscovered the Gospel, but never rediscovered mission. The counter Reformation rediscovered mission.  And Matteo Ricci reached China in the name of the Jesuits. And the Reformation had no missionary movement to speak of. Or you look at one of the great blind spots of the Reformation. The whole notion of the cessation of the work of the Holy Spirit.  The Reformation reacted rightly and understandably against the superstition before it, the way that healing and deliverance had become specialized- you went to a saint, or a shrine that was specialized and commercialized and exploited. The Reformation threw out the bath water, and sadly the baby and said that the work of the Holy Spirit had stopped with the Apostles. Clearly it didn’t stop with the Apostles in the New Testament and it didn’t stop with the apostles in the early church and is one of the great mistakes of protestantism to keep that belief alive today. If ever we need both the word and the Spirit,  it’s today. The Reformation in many circles has lost that. Photo from http://theresurgence.com

2. Or, take, let’s be honest- the Reformation’s entanglements. The greatest 2 corruptions of the Christian Church in 2000 years are with political power  and financial (economic) power. The Renaissance papacy showed both and the Reformation attacked both, rightly. But, we had our own political entanglements. Thank God for Frederick the Wise,  who helped Martin Luther. But, Martin Luther got into bed with Phillip of Hesse’s bigamy and even bypassed his bigamy and moral flagrant sins because he was supporting Luther. And you can see, flowing right down to the 19th century, many of the great protestant nations created great nationalistic religions and clearly, the political power was the ruler and the church was the tool. So, Christian American exploitations are not new.But, the Reformation has led to its own political entanglements, from which we’ve got to break free.

3. The Reformation’s ironies, unforseen consequences- We say rightly that ideas have consequences and they do, but, never simply and straightforwardly .   There are always good ideas, bad ideas, mixed ideas and ironies. The Reformation talked about restoring unity to Europe. And some reformed people are fighting and splitting ever since. The Reformation talked about restoring a ??supernaturality??. In some places they did, but they’ve also produced in certain places the most secular societies  the world has ever seen. They’re enormous ironies and we’ve got to face the heritage of the Reformation as paradoxical, so that we go in today with all that we try to do with a realism and humility. Nothing ever works out quite as we intend in a fallen world. (24:00)

4. Explore these secrets of the cultural dynamism of the Gospel. Getting more constructive and positive here. Why is the Gospel in the church, so powerful in culture? Well, of course you say, „It’s the Lord! The power of His Word, the power of His Spirit.” That’s true. But, what is it when the Gospel and the culture, the Word and the Spirit work in us? That makes even frail sinners like us, together powerful in culture?

There is a key principle that people have noticed. When the church is true to this, the church is truly culture shaping. The key principle goes back to our Lord’s call that we are to be ‘in the world, but not of the world’. In, but not of. Or, as Paul picks it up, „Be not conformed, but transformed, by the renewing of your minds.  And when that’s lived, it is called social dualism- a tension with culture that makes the church powerful in culture.

C.S. Lewis put it one way: He said there are many religions in the world which are world affirming. Say- Confucianism, or humanism. They are world affirming, they only have this world and their whole emphasis is on this world. Then you have other religions in the world that are world denying. Take Buddhism, described as a world gigantic NO human aspirations in all of history. But, Lewis pointed out, the Christian faith is unique. It’s both world affirming, and world denying. The world was created good, very good. And the church has gloried in all sorts of positive things, humanity above all. But, there’s also fasts as well as feasts, sacrifice as well as fulfillment, and denial and so on. And the Christian faith is uniquely both.

The secret of the cultural dynamism of the Gospel:

The social tension of being in, but not of the world

marks the church when it is most powerful.

city of God augustineBut, the deepest formulation of the social tension was St. Augustine’s, in his great book „The City of God’. And that is so important to us because he lived in a time rather like ours. You remember that the conversion of Rome was not actually in 312 A.D. The Christians were allowed and favored after 312 A.D. But, the real declaring of the Roman Empire Christian was 388 A.D., under Roman Emperor Theodosius. And from 388 A.D. onwards were called the Christian times. And believe it or not, they thought the emperor was the second King David. And that Rome would conquer the world and the church through Rome would conquer the world. That was the new understanding under that commission. So these were the Christian times, with the church now identified with Rome.

And St. Augustine said: No- in, but not of. He said, „There are two loves: Love of God and love of the self. And because of that, two humanities: To love God supremely and those who love themselves supremely. And because of that, two cities: The city of God, typified by Jerusalem and the city of man, typified by Rome, Babylon earlier. And Augustine’s point was that the city of God and the city of man are inexplicably entangled, intertwined. But ultimately, they are mutually exclusive. And when Christians live in the kingdom to the city of God- in, but not of- the are powerful. It was his breaking with those Christian times and putting the kingdom of God first, ‘in, but not of’, which lay the siege of the church that took us through the dark ages that were to come. (29:20)

That’s the key principle. But, there’s a key question. We can easily say ‘in, but not of’. ‘Not conformed, transformed’.  Against the world, for the world.  All sorts of nice, fancy formulations to roll off the tongue. Nice balance for the mind. But they don’t make any difference if we’re not living them. So, the key question to ask of the key principle: Is it any one moment in the church which is dominant? Is it the Word or is it the world? Is it the Spirit of God, or is it the spirit of the age? (30:00)

photo from pray-america-pray.org

Now, let’s be blunt. The church is America is numerically large, compared with Europe and many other parts of the modern world. But, it is culturally desperately weak. Because it’s weak and worldly. At point after point, after point, the church in America is shaped by the modern world. The world and not the church. That’s not my central point today (though).

The key test is conversion. Conversion should be the radical break that is the bridge between an old way of life and old culture, and a new way of life and a new culture. And when conversion is as radical as it’s supposed to be, that radical about turn of heart-mind-spirit lifestyle- everything, then the church leads on to a new way of life that’s shaped by the Word and not by the world. And so, you can always look at what conversion means at any moment by whether the church is likely to be worldly or not. That’s why I think the Insider Movement mission in Islam is so dangerous. Encouraging people to come to Christ and stay in the mosque. 31:50 It’s those who have broken with the mosque courageously, sometimes at the cost of their life. The faithfulness and the fruit afterwards are 100 fold different.

But, the same challenge comes to church in America. Look and say on the gay movement. Many of you are on the tail end of that. It started very early with Jimmy Carter’s election to the presidency. Chuck Colson’s conversion, his book ‘Born Again’.  But much of the ‘born again’ movement, looking back, you can see this whether you examine it sociologically or spiritually- has been a form of religious conformism to the American culture, and not a radical breakthrough into a new way of living that marks the kingdom of God. So, explore that with great depth. The secret of the cultural dynamism of the Gospel. It’s the social tension of being in, but not of the world which marks the church when it is most powerful. (33:00)

5. Count on the unique dynamics of the kingdom. I say this because the huge discussion that took place last year was half correct. It put in place a good understanding of the secular dynamics of how cultures are changed. You can read a book, for instance, like Randall Collins’ ‘The Sociology of Philosophies’ (800 pages). If you boil it down to the core of the points made, and they’re all good points, you can see how ideas shape culture and they’re easy to say. There are three principles:

  1. Through leaders, rather than followers
  2. Through the center of a culture, rather than periphery
  3. Through networks, rather than just through individuals or institutions

We as Christians and evangelicals have a lot to learn form that. Our Roman Catholic brothers and sisters are much better at the first- they always go for leaders. Now, their danger always is falling over into elitism. And we, evangelicals, since the second awakening first was led by real leaders and intellectuals like Jonathan Edwards, John Wesley and so on. The second awakening- the Cambridge Revival in Kentucky, you can see the populism, the suspicion of leaders, the resentment of discipline, the throwing off of hierarchy. Everybody wanted it all to be easy, instant and available to ordinary people. Since then we’ve relied on mass movements and we’ve been unable to change culture, one of the central weaknesses of the Christian right.

On the second point, too, we’ve got a lot to learn, although not you people here in New York. In other words, you change culture through the key cultural centers. Again, evangelicals have missed the boat here. It is often said, „Where are the Jewish people strong? New York, L.A., Chicago, which are the leading cultural centers of America. Where are Christians strong? Colorado Springs, Orlando, Wheaton. Thank God for what’s happened here in the last 20 years (New York), but this is rather different.

The third point we’re much better at. The networks, the disciples, the benedicting, the Moravians, the Wesley cell groups, the Clapper circle of Wilberforce, we’re better at that one. But, all those 3 together are only the secular ways of how ideas change culture.

The apostle Paul is aware of that. In his own way, he is always aiming (for example) for Rome. And he finally gets there. But, you can also see in the Scriptures, the unique dynamics of the kingdom which are different. And it’s not one or the other, it’s both and.

  1. The first dynamic of the kingdom is the leader: Is the Spirit. Take the book of Acts. How does the Gospel get to Africa? The Spirit tells Phillip to go to a certain crossroads and he meets the eunuch and it gets to Ethiopia. How does the Gospel get to Europe? Paul is sure the next place should be Bythinia in Asia minor and he cannot get in. Frustrated, the Spirit speaks to him and he goes from Troas to Philippi. One historian says that when that little rabbi (Paul)  crossed unknowing from Troas to Philippi, that was more history changing in one moment than the great battle of Actium which took place just 20 miles away. How did the Gospel get to the Gentiles? The Spirit speaks to Peter. In other words: Not vision, mission, all these grand things we have today. our strategic understandings of timelines and next steps, and all that. FOLLOW THE SPIRIT, AND THEN WE’LL REALLY MOVE.
  2. Another unique dynamic of the kingdom are surprising reversals. I love Luke 3;1 The day when the Emperor was Tiberius, and the Governor of Judea was Pontius Pilate, and the tetrarch of Galilee was Philip… rolls on like that into the high priests. And then it says, „The Word of the Lord came to John in the desert.” It bypassed all of them and went to a nobody. And of course, the whole teaching of our Lord: The first- last. The humble exalted. The high and mighty brought down. We’re in the upside down kingdom and we know that God always works through extraordinary reversals and surprising moves, if we’re open to him.
  3. The third principle you can see in the unique dynamics of the kingdom is that culture is usually almost always a by product. It’s not a goal, it’s not a name, it’s a byproduct. We do have some near exceptions, like William Wilberforce, who at 28 sets out his 2 great objects and for 47 years pursues them. But, as one historian says, „How extraordinary.” And remember that he died just 3 days after slavery was abolished. So, here’s his whole life work and at the end, just 3 days apart. And as one historian says, „How rare that anyone’s termination of their life  and determination of their labors exactly coincide? But, actually, many of the greatest influences in history have been unknown to the people that did it. They’ve been a byproduct. Culture most often is and our Lord’s view of the kingdom is organic, not organizational. It’s like a seed that grows surprisingly in the night. That notion of the organic invisible secret, unstoppable growth is at the heart of so many of them. And you can see today that we tend to ignore that in our organizational frenzied type world. T.S. Elliot said in the previous discussion- You don’t build a tree, you grow it. And the same is true of a great Christian culture. „Seek first the kingdom of God- living the way of Christ in the world today- and all these things are added to us. We don’t necessarily aim for those as the goal. We seek, we’re faithful in our lives, in our callings in whatever sphere of our society we are called to be in and we leave to God the results.

6. Think through some of the enduring lessons of Christian engagement with culture. It is clear that there is no one Christian culture. There is no golden age behind us. It’s ahead of us, when Christ comes. Every period in the past, however great had it’s flaws. But, there are certain lessons of the enduring relationships of the church with the culture.

  1. Success often carries the seeds of failure. I talked about the church at the time of Rome. If you think, ‘How extraordinary that the church would become identified critically with Rome, when Rome was alien”, what is less surprising, but in even greater capitulation, was when the church capitulated to its own culture: Christendom. And one writer at the time of Christendom says, „I started the story of two cities and now I am only writing about one city- the Christian city of Christendom. But that’s precisely why they lost this social tension and it’s not surprising that out of CHristendom came the greatest evils the church has ever produced in the world. Take the Inquisition. Take the wild slaughter of the Albigenians. Take the excesses of the crusades, in the name of Jesus. Many of the evils of Christendom we are still living down today. But, at the time of Christendom they lost the cultural tension, the social tension, „the in, not of”,  and so, they never criticized their own culture and the truth is that the moments of success are often carrying the seeds of our failure, cause we who succeed are sinners. And the one thing that very few of us can argue against, ever, is our own success. That convinces us. 
  2. The second of the enduring lessons sounds like a cliche but it does prove that the darkest hour is always before dawn. That is true of every revival. Five minutes before the SPirit speaks, things look terrible. Five minutes after the Word speaks, everything changes. Take Jefferson’s prediction that evangelicals will disappear and enlightenment would sweep America. Then came, within one year, the second awakening and Jefferson died a disappointed man. The same is true of the so called dark ages. We’re often blamed for the dark ages. „The church created the dark ages.” Nonsense. The Dark Ages were very dark. But, what carried through the light of civilizations of the Dark Ages was the Gospel and the Church. And even historians like H. G. Wells that Christianity „saved learning and saved civilization.” Christopher Dawson says, „Church was the ark of which it was saved through.”
  3. The third principle, also counterintuitive, is the church goes forward best, by going back first. That sounds crazy in a day of innovation. everything’s gotta be new. The newer, the truer, the greatest. No one wants to be left behind technologically. That’s all wrong for the church. Revival and reformation  are actually going back. The two greatest movements in the west, of ideas were the renaissance- largely pagan, and the Reformation. Both of them were movements that were going back. And the simple fact is, as you see in the Scriptures and as you see in history- the church of Jesus goes forward best, by going back first.

Karl Barth  described Martin Luther with this wonderful little picture. He said: Martin Luther was this man, groping his way up dark, steep steps of a medieval Cathedral to the top. Pitch black. Afraid of stumbling, he reached out, he found the stair rope in the circular stairs. He found the rope and pulled it to steady himself, and to his amazement heard a bell ringing above him, which woke up the whole countryside. It wasn’t the stair rope, it was the bell rope. In other words, Luther didn’t say, „REFORMATION. Mission, timeline”, and all that sort of stuff. Luther wrestled with God, wrestled with his conscience, wrestled with his times, wrestled with his church in his times and out of that great man’s grappling came what we call THE REFORMATION. I believe we go forward, each of you  with your faith in God, with your calling in the world- in the arts, in politics, in finance, whatever you’re in. Each of you, so wrestling with the Lord honestly, totally, and together, that the Lord knows what may fall out. Christopher Dawson says, „Is it possible to think that for a third time, the church might be revived in the West, having come to the end of the second time? Then he says, „Of course.” Every Christian would answer in the affirmative. But he says, „We mustn’t answer it too quickly and too easily because what’s at stake today is potentially the whole future, not just of the West, but of humanity.

Description for Redeemer church Youtube video:

As we discuss how the church can engage an increasingly post-Christian culture in the west, it is helpful to take a step back from our own times and historically examine how Christianity has dealt with cultures that seemed implacably opposed to it. Christianity was never expected to convert the Roman empire; nor was it expected to convert the barbarian tribes after Rome fell. Yet, it both cases it succeeded despite the odds. Similarly today, Christians must hold onto hope for a revival in the modern west.

This lecture was given as part of the Gospel & Culture Lecture series featuring Os Guinness. Os Guinness is an author and social critic. Great-great grandson of Arthur Guinness, the Dublin brewer, he was born in China in World War Two where his parents were medical missionaries. A witness to the climax of the Chinese revolution in 1949, he was expelled with many other foreigners in 1951 and returned to Europe where he was educated in England.

To view more resources, please visit http://www.faithandwork.org/resources.

Published on May 23, 2012 by – http://www.faithandwork.org/gospelculture

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari