Leonard Ravenhill – Go Weeping, Return Rejoicing

VIDEO by Christian Praise and Worship in Songs, Sermons, and

Leonard Ravenhill – Flesh Keeps us from Praying


3 short ‘Chapel of the Air’ LIVE Interviews with Leonard Ravenhill

Pentru traducere automata, fa click aici – Romanian
leonard ravenhillLeonard Hill interviewed on the following 3 topics on a radio program called ‘Chapel of the Air’. Here are some very brief highlights from the 3 interviews featured on this video:

  1. Local Church – Ravenhill is asked to give the church in North America a grade and to tell why he picks that number. Responds Ravenhill: „On a scale of 1 to 1-, I would give the church, I am thinking of the Evanglical Church, about a 4, because I sense a lack of a eternity and the majesty of God in current evangelism.” When asked how he would strive to correct and what he would change, Ravenhill responds: „We need to have a recovery, I’m sure, of the awesome majesty of God.I asked a congregation last Sunday: Did you come here tonight to meet God, or to hear a sermon about God? I’ve asked that many times, in many churches, and only once did I get a response from one person: ‘Well, I do come to meet God’…….”
  2. 13th minute mark – Seminaries – Leonard is asked, of all the men he has trained under, formal and informal, which one influenced him the most. Ravenhill responds: „Without question, Samuel Chadwick. I happened to be born in Leeds, England, at about the time that Samuel Chadwick had a local revival in the city, that cleared up the night spots, closed taverns and everything. And again, it was only in the course of his preaching, which by the way was the same as the revival of 1725 that came in the ordinary course of a faithful pastor’s ministry, that was Jonathan Edwards. He could have held up and said: „George Whitfield’s coming into town, soon, but there was no staging of anything, there was no projecting of human personalities. It was just that the Holy Ghost came. ” Ravenhill is asked about seminaries and if he were to teach a course, what subject would he want to teach that course on? Ravenhill responds: „I think I would teach it on revival. I am sometimes accused of being anti-intellectual. But the great Dr. Martyn Lloyd-Jones, in his great church at Westminster Abbey, he taught with me about revival. And he said that he believed that Jonathan Edwards was the greatest intellectual America has ever had…..”
  3. 24th minute mark – How religion is seen on radio and television. Ravenhill is asked if religious radio and television is good or bad. Ravenhill responds: „We haven’t much in England and of course it’s state controlled. In the United States, the stuff that’s offered is so shallow. I mean, this is too severe, again, I say: if John the Baptist preached on radio on Sunday, would he get on the next Sunday? Or Elijah?” Ravenhill wrote about the dangers of misusing media in some of his early books: „Finney inspired countless evangelists to seek revival and that they could produce revival anywhere, using means selected by themselves, to decide what they should use…. In TV evangelism today, I find people totally revolted at the begging that goes on. I mean, why should a man that has $15,000 income a year and who is struggling to keep his farm or his family together, why should he send his tithes to a man who has $55,000 a year and all his expenses paid? I think it’s immoral. I mean, in the old stories in England, Robin Hood robbed the rich to help the poor. Now we rob the poor to help the rich. These big fellows live in ostentation, and they have private jets. I think that most of these ministers are filthy with filthy lucre. And I used to say that before long, the church will suffer for the sin of America. Now, I believe America will suffer for the sin of the church. When you think, a number of them get in almost a million dollars a week, coming in. How will they answer at the judgment seat for the ways they use it.” When asked, if he were asked to address the National Religious Broadcasters Group, and he felt led to accept, what would Ravenhill preach to that group? Ravenhill answers: „I would preach on hell. All the great revivalists were strong on hell. You can take Moody, you can take Finney, you can take Jonathan Edwards. They didn’t do it with a barking, horrible, gravel voice. They did it with tears and brokenness. I don’t see very much brokenness and tears. I believe the next revival will come through the local churches with men who have been waiting on God…..

VIDEO by SermonIndex.net

(Sermon Clip) God’s Judgment Coming to America by Leonard Ravenhill

VIDEO by SermonIndex.net

The Rapture by Leonard Ravenhill

VIDEO by SermonIndex.net

Tozer, Ravenhill and a poem on christians facing the judgment seat of Christ

Excerpted from one of Leonard Ravenhill’s sermons titled: The Judgment Seat of Christ, which you can read in its entirety here.


A W TozerI think again of a statement A. W. Tozer made to me once. He said, „Len, you know, we’ll hardly get our feet out of time into eternity that we’ll bow our heads in shame and humiliation. We’ll gaze on eternity and say, ‘Look at all the riches there were in Jesus Christ, and I’ve come to the Judgment Seat almost a pauper.'” For God had not only given us Jesus Christ – He has with Him freely given us all things (Rom. 8:32).

Leonard Ravenhill-

I heard the story for years, about the woman who came to Jesus with an alabaster box of ointment, before I understood it – before I realized that she came for one reason only. She came to worship Jesus. How do I know? Because she brought the most sacrificial gift she had and because she never said a word while she was there. How do I know? Because she didn’t wash His feet with water, but with her tears. She didn’t dry His feet with a towel, but she dried His feet with the hair of her head. And she poured out that costly fragrance and then wiped His feet. So what happened? The fragrance she poured out on Him came back on her.

Leonard RavenhillDo you wonder why your life isn’t more fragrant? It’s because you don’t take time to be holy. You don’t take time to be with Jesus. Because you think all the knowledge you get at Bible school is enough. Oh no, God isn’t going to measure your intellect. He’s going to try your life with His fire. Did you get up this morning and thank God you were pure? Did you thank Him that He broke that devilish fever you used to have for sniffing cocaine or something? Are you really glad you’re not a prostitute anymore, but now you’re a part of the Bride of the Lamb instead? Are you glad He removed your bad temper and all those creepy horrible things that used to master you?



I heard a woman say not long ago, „Well, praise the Lord. I’m glad I don’t have to account for anything when I go to heaven. There is no condemnation for those who are in Christ Jesus.” Wait a minute, you can never isolate a scripture by itself. There’s no condemnation for our past sins, and I’m sure we are all mighty glad of that. But God was always saying to Israel, „Remember when thou wast a bondsman in Egypt…remember your sin…remember your iniquity.”

You might say, „It doesn’t say the Christians are going to be judged out of the books.” Yes, I think it does. Where? In Malachi (Mal. 3:16). It says that God has a Book of Remembrance, and I think it would do you good before you go to bed every night this week to ask God, „What did You put in Your book today for my life?” It doesn’t have to be some outward act. You can worship God on a tractor. It may not be the best way, but you can do it.

The Bible says that „we shall all stand before the Judgment Seat of Christ” (Rom. 14:10). I think that scripture means just what it says.


Do you get so near to the heart of God that you share His grief over the world and over the backslidden and apostate church that we have today? One of the most famous preachers in the country recently called at nearly midnight and said, „I’ve come to this conclusion: God Almighty has already taken His hand off America – for the simple reason that we’ve had so much light and we’ve rejected it!” It’s not only true that we live in a world of bankrupt politics, we live in a world (this is the most tragic part of all) of a spiritually bankrupt church.


We ought to live our lives conscious of eternity – ready to be cut off at any moment. If you were to stand before the Lord at this very moment, would you like your life story read by all the millions in eternity? None of the outcasts of hell are going to be there. Won’t it be wonderful – or will it? Or do you think you might shrink a bit when you hear now God used David Brainerd or John Wesley or some little washerwoman that had a life of intercession?

There’s no burden too heavy, or no situation too hard for the one that you love. If we are love-controlled, love-motivated, and love- energized, it will be all right when we stand up there, because if there’s anything about love – it’s obedient. We need to become a people who are baptized with obedience. We need to be submissive to the total will of God, not concerned about human opinion, and not asking for more to spend on ourselves. We need to say, „Oh God, I want this life of mine to glorify You, so that when I stand in Your awesome presence, as John says, I shall not be ashamed at Your appearing” (I John 2:28).

His Plan For Me

When I stand at the Judgment Seat of Christ
And He shows His plan for me,
The plan of my life as it might have been
Had He had His way – and I see
How I blocked Him here, and checked Him there,
And I would not yield my will,
Will there be grief in my Savior’s eyes,
Grief though He loves me still?
Would He have me rich and I stand there poor,
Stripped of all but His grace,
While memory runs like a hunted thing,
Down the paths I cannot retrace.
Lord, of the years that are left to me
I give them to Thy hand
Take me and break me and mold me,
To the pattern that Thou hast planned!
-Author Unknown

Leonard Ravenhill – What is your life?

Leonard Ravenhill:

You never have to advertise a fire. Everyone comes running when there’s a fire, you will not have to advertise it. The community will already know it.

Epistle of James:

For what is your life? It is a vapor

that appears for a little time and then it vanishes away.

You will never face a more challenging question than this text. Notice what it doesn’t say. It doesn’t say what is life, because if it did, nobody has an answer. It doesn’t say what is our life, or we would pool all our thinking. It says, „What is your life?” and it replies, „It is even a vapor that appears for a little time.”

couple tripYou hear people say, „Life isn’t just; life isn’t fair.”  One man said life is a feast, another wise man said life is a fast. One man said life is a paradise, another man said life is a prison. You see, the question here is very pointed, it is very personal, maybe very painful if you could answer the question. What is your life? It’s a failure. What is your life? It’s a success. What is your life? It’s a disappointment. But, actually, it explains to us by the very context that life is like a vapor, it’s like the steam- when you try to get a handful of it, it’s gone. And, in every case in the word of God, where life is referred to, life is likened to something that is very swift. It’s likened to a tent that men wrap up and move on with in the night.

Isaiah likens our life to the grass of the field, which today is, and tomorrow is cast into the oven. Supposing we change the language? Paul says, „Christ in you.” With Christ, nevertheless I live. And yet, when Christ lives in me and the life which I now live here, in the flesh, I live by the faith of the Son of God.

If I was to ask you tonight, „Are you saved?” would you say, „Yes, I’m saved?” (If yes) When? „Oh, well so and so preached, I got baptized…” But, what are you saved from? Hell? Are you saved from bitterness, are you saved form lust? Are you saved from cheating, are you saved form lying? Are you saved from bad manners, are you saved from rebellion against your parents? What are you saved from?

90 % of the people in the nation are not saved, they claim to be. „Well, I’ve been to an altar, I’ve confessed my sins.” „Fine, fine, you confessed them. Do you know that they’ve done that at every Roman Catholic Church last Sunday?” A man needs more than to be forgiven. He needs cleansing. He needs more than cleansing, he needs indwelling. He needs more than indwelling, he needs in doing. I’m not asking you for one night to kneel down and make a confession, and after that your life is not changed, your lifestyle is not different, your prayer life is not different, come on…

If I say most people are half saved, do you know what I mean? You go to the cross, but not on the cross. You go and get your sins forgiven and seem happy. And you go and to the same sins again the next day. Come on, what kind of a salvation is that? Once a man is born again he doesn’t want another life.

I ask, „Are you really saved?” and you say, „I don’t really know.” Oh, supposing you carry a 100 lb sack on your back, and someone takes the sack off your back and you climb up to the top of the hill, and a man says, „Have you lost your sack?” And you say, „I don’t really know.” It seems that someone would know when someone else took 100 lbs off his back.

….So we love the things we love the things we didn’t like and hate the things we used to love. I don’t think anybody gets it better than Paul, when he writes to the Colossians, „If you have been raised  with Christ, you set your heart on those things above.” Set your affections on things which are above. Your life is now hid in God. Can there be anything more wonderful than that? Your life is hid with God. Not when I die, but even here on this earth.

I bid the world goodbye, not tearfully, but cheerfully. All of its pleasures, its pomp and its pride. And, that’s what Paul says the world means – a system of corruption, rottenness and vileness.

Is the world crucified to you tonight? Or does it fascinate you? And Paul says, „I got branded there, because all of my thinking is about Jesus.” Do you think he fooled around with the material things of his day? His head was branded, his hands, his feet. „Let my hands perform His bidding, let my feet run in His way, let my eyes see Jesus only, let my lips speak only praise. All for Jesus.

Are you just a Sunday morning Christian? Do you live and move and have your being in Jesus Christ every waking moment of your life? Has he got your thinking, let me finish with Paul’s words here, ” The past, we are risen with Christ, the present we are dead, but in the future, Christ is our life.” What does John say in his epistle? „He that has the Son has life, and he that does not have the son does not have life.

Leonard RavenhillIn Romanian – De ce intirzie trezirea de Leonard Ravenhill (Top carte – essential reading)

FREE Audio Book Download – A W Tozer’s life story

Each month ChristianAduio.com gives away a free audio book through download. This month (May 2013) the giveaway is Lyle Dorsett’s

A Passion for God

The Spiritual Journey of A. W. Tozer

Photo via http://christianaudio.com
Pastor A. W. Tozer, author of the Christian classics The Pursuit of God and The Knowledge of the Holy, was a complex, intensely private, deeply spiritual man, and a gifted preacher whose impact for the kingdom of God is immeasurable. In this thoughtful biography, bestselling author Lyle Dorsett traces Tozer’s life from his humble beginnings as a Pennsylvania farm boy to his heyday as a Chicago pastor–when hundreds of college students would travel to his South Side church to hear him preach and thousands more heard his Sunday broadcasts on WMBI. Eventually, he came to his final pastorate in Toronto.

From his conversion as a teen to his death in 1963, Tozer remained true to one passion: to know the Father and make Him known, no matter what the cost. The price he paid was loneliness, censure from other, more secular-minded ministers of the times, and even a degree of estrangement from his family. Read the life story of a flawed but gifted saint, whose works are still impacting the world today.

„I fear we shall never see another Tozer. Men like him are not college-bred but Spirit-taught.” Leonard Ravenhill, 20th century British evangelist.

They way this works: Instructions: Add the download to your cart, login to your christianaudio.com account, and complete the order. If you don’t have a free christianaudio.com account, you’ll be prompted to open one. A coupon code is not required to receive the free download, however you must have an account and go through the checkout process.

Take a look at all their FREE-mium audio downloads here

and share this page with all of your friends.

Called to Preach – Leonard Ravenhill recounts a story told by A.W. Tozer

A. W. Tozer

color photo of Leonard Ravenhill

Leonrad Ravenhill recounts meeting A.W.Tozer, who was holding a scrap of paper in his hand which to Tozer was more valuable than receiving a letter from the President. The letter was from an african man named Dumas, who was saved in a small baptist church in Africa.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=Kw56FTvxUMs?rel=0&w=420&h=315]

Alin Lolos (Blaine) citat de la Leonard Ravehill

(sursa Facebook)

Multi fatarnici, adormiti, in rutina, de doua ori morti, avand doar o forma de evlavie… duplicitate, nelegiuire, comfort, compromis, oameni umbland pentru lucrurile de jos, neiubitori de DUMNEZEU…asta vad, aud, miros si simt pe unde merg in diferite locatii, conferinte si intruniri… Alin Lolos

„O… Dumnezeul meu ! Daca in necredinta noastra culturalizata si in teologia noastra obscura si in slabiciunea noastra spirituala am intristat si inca mai intristam pe DUHUL SFANT, de ce nu ne versi din gura ta ? Daca nu poti sa te folosesti de noi si nu poti lucra prin noi, atunci Te rugam, Dumnezeule, fa ceva fara noi ! Treci pe langa noi si alege-ti un popor din cei care acum nu Te cunosc ! Mantuieste-i, sfinteste-i si imputerniceste-i prin DUHUL SFANT pentru o misiune a minunilor ! Trimite-i in lume „frumosi ca luna, curati ca soarele si viteji ca o armata de flamuri desfasurate”, ca sa trezeasca la viata o BISERICA bolnava si sa cutremure din temelii o lume inglobata in pacat !”

Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindca acestia sunt prea nestiutori, ci fiindca sunt prea plini de ei insisi. Fratilor, abilitatile noastre au ajuns handicapuri, talantele noastre, pietre de poticnire.

Dumnezeu cauta un OM, nu un comitet sau o religie, secta sau un inger, ci un OM nu ca sa predice, ci „sa strea in mijlocul sparturii”.

Daca Biserica ar avea azi oameni ai rugaciunii pe cati sfetnici si expperti administrativi are, am avea o trezire spirituala mondiala intr-un an de zile.

Daca Ioan Botezatorul sau Ilie ar fi azi, n-ar rezista nici sase saptamani pe strazile unui oras modern. Ar fi aruncati in inchisoare sau intr-o casa de nebuni, fiindca s-ar ridica impotriva pacatului si nu si-ar tine gura. L. RAV

Predicatorii de meserie vor sa ajute pe oricine si sa nu supere pe nimeni, dar predicatorii adevarati rascolesc lumea si pe unii ii infurie chiar. Unii predicatorii se iau dupa lume, alti merg impotriva ei fiindca se ridica impotriva pacatelor natiunii, nepoliticos fiindca limba lui este o sabie cu doua taisuri, este inflacarat si umplut de DUMNEZEU avand in loc de inima un vulcan si in loc de voce o furtuna… L. RAVENHILL

Articole asemanatoare

Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare? America nu poate sa cada… fiindca deja e jos


  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!

De ce atâta nepăsare?

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.
E mort sufletul, dragostea, dorul.
Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,
Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”
Biserica din Laodicea

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”
Ezechiel 16:49

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”
Mica 2:7

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.
Samuel Chadwick

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.
Joseph Parker

Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!


  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

sursa pozei Sirbu Cristian

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma Rugăciunii”, E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată.” Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Domnului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă.”

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajungem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine altora, în înţelegerea sa asupra voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!” Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi neplăcut.” El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o.” E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!” Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o singură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii).

William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică şi magnifică pe care o poate exercita sufletul omenesc.”

Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui.” În timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Conferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?” Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei imperii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!”

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley – oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele” ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care – binecuvântat să fie Numele Domnului – mai există o rămăşiţă, trăieşte şi se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele Domnului nespus de mari şi scumpe.” Aici stăm pe o temelie de granit. Aici suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bolnave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei” ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!” Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!” Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

Rugăciunea ia timp. În fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării.” Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

Am auzit chemarea,
Cu duioşie şi har:
„Vino după Mine!”
Atâta doar…

Şi bucuriile lumii
Au dispărut uitate,
Iar eu am pornit
Pe căi neumblate.

M-a chemat Isus.
Cu duioşie şi har
Şi-am mers după El,
Atâta doar…

Dar tu ce crezi?
Tu nu L-ai urma
Dacă şi pe tine
Isus te-ar chema?

„Poate un marinar sta nepăsător când aude strigătul de „Ajutor!” Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume întreagă zace în osândă în jurul nostru?”
Leonhard Ravenhill

Dă-mi iubirea călăuză pe cărare,
Credinţa, cu forţă arzătoare,
Nădejdea, să nu dau înapoi,
Râvna să ard, să nu fiu sloi;
Să nu cad ca un bulgăre de tină,
Fă-mă ulei de candelă,
O, Flacără divină!
Amy Wilson Carmichael

„…În care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.
Filipeni 2:15,16

„Voi sunteţi lumina lumii”
Matei 5:14

Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi


  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.
Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”

PAGE of LINKS to Sermons and Biblical Resources in the Chinese language (Audio, Video and Online Books)

Having been born in a (once) communist country, Romania, we know firsthand the persecution that the church endured and the preciousness of any Bibles and Biblical material that would be shared secretly by believers. Yesterday, we had the pleasure to find out that Martin Tu, a reader from Taiwan who came across our blog, has been translating and subtitling video sermons in the Chinese language by Paul Washer, Bob Jennings, Tim Conway, Leonard Ravenhill, Al Mohler with Ravi Zacharias and RC Sproul, John Piper and John MacArthur. Below are some links that we are familiar with that can be shared with our brothers and sisters in China. Pray for the Lord to open the hearts and eyes of the men and women of China so that they may receive the Gospel of Jesus Christ unto salvation. Also pray that God raises up men and women to do the tedious work of translating and to be ready to serve when and where God will open doors in this huge country (see map comparison to the USA at bottom of this page).

Matthew 9:35-38 

The Harvest Is Plentiful, the Laborers Few

35  And Jesus went throughout all the cities and villages, teaching in their synagogues and proclaiming the gospel of the kingdom and healing every disease and every affliction. 36 When he saw the crowds, he had compassion for them, because they were harassed and helpless, like sheep without a shepherd. 37  Then he said to his disciples, “The harvest is plentiful, but the laborers are few; 38 therefore pray earnestly to the Lord of the harvest tosend out laborers into his harvest.”

Click here for the Youtube VIDEO Page (Chinese subtitles) here.

Here are some audio links to Paul Washer in Chinese from www.SermonIndex.com:

  1.  神造男人的目的 – The Purpose of a Man by Paul Washer
  2.  寻访古道 – Finding the old path by Paul Washer
  3. 凭他们的果子 – By their Fruit by Paul Washer
  4. 走小路 – Walking the Narrow Way by Paul Washer
  5.  进窄门 – Entering the Narrow Gate by Paul Washer
  6.  夫妻之道 – Husbands And Wives by Paul Washer
  7.  作妻子的 – Attention: Wives! by Paul Washer
  8.  教子有方(上)- Training Children by Paul Washer

Three online books available for download or in pdf format

––John Piper’s – Desiring God website in traditional Chinese here – http://zh.desiringgod.org/

––John Piper – Desiring God Page for Chinese Simplified – 122 articles click here – http://www.desiringgod.org/resource-library/language-index/chinese-simplified

Here are a couple of photos to acquaint you with the geographic location and size of China.

Where exactly on the globe is China?

And, how big is China? 

China & the US are almost the same size! And at almost the same latitude!

Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Related articles

 Citeste – din Cartea “De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

  1. Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Partea (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Partea (5) O trezire intr-un cimitir plin cu oase

Din Capitolul 6 – Ravenhill: Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

click photo for source http://fotohal.com/cities-towns/

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu.”

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Biserica din Efes – sursa pozei http://www.israeljerusalem.com

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer„. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce limbaj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!
Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.
Dr. R. Moffat Gautrey

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.
Samuel Chadwick
„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.
Samuel Chadwick

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.
Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.
Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.
Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.
Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.
Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.
Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.
Archibald Brown

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.
Dr. Joseph Parker

Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

 Citeste – din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

  1. Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?
Ai munţi la care nu te poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate:
„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată în circ de activităţi sociale!

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a Bisericii”
Paul S. Rees

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.
F. Linciome

Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).

Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”. 

Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Citeste – din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

  1. Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali” în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie” e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au contractat o pasiune!

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!”  Bine spus!

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pierderea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi textul de la Isaia 6:1-9:

  • În versetul 5, „Vai de mine!” – o mărturisire! 
  • În versetul 7, „Iată… cărbunele acesta” – o curăţire. 
  • Şi în versetul 9, „Du-te” – o trimitere.

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!” Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dumnezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers.” De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având probabil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm.

Citiţi şi plângeţi:

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi – „oameni fără ţară”. Ce durere copleşitoare, amarnică!

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

– 15 milioane de evrei;
– 315 milioane mohamedani;
– 170 milioane budişti;
– 350 milioane confucianişti şi taoişti;
– 255 milioane hinduşi;
– 90 milioane şintoişti;
– şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Domnului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!” în biserici a dispărut cam odată cu dispariţia maşinilor Ford „model T”. Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

Poate – cine ştie? – Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mergea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care urmează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea”? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să salvez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!”

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!”, nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!”, ci „Sfânt, sfânt, sfânt!” Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!” Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!”

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!” pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!” O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!” Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!”

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella.” S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul” corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu” al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!” Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi.” Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul.” Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am convingeri personale.” Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte.” Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!” – o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). Atunci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.
James Gilmour de Mongolia

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.
Joan Climacus

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.
R. Sibbes

„Caut printre ei un om!”  (Ezechiel 22:30)
„Ilie era un om…” (Iacov 5:17)

Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Citeste Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi organizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor – este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!” S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega”, deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri…” Aţi făcut lucrul acesta în ultima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a contemporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi administrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita”, al lor era pe „a se ruga”. Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.
S. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.
P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.
Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, acestea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.
S. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.
Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,
O, Dumnezeule, se întâlnesc;
Am totul pe deplin în Tine,
Prin Tine azi trăiesc!”
Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.
Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”
Ap. Pavel

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari