Mina Ianovici – Ştie Dumnezeu ce să facă….doar că suferinţa e greu de acceptat.  Facă-se voia Lui!

Ştie Dumnezeu ce să facă…..

Toată viaţa am aspirat să cresc spiritual. Înainte de a mă împrieteni cu Florin, la 22 de ani, începusem să mă gândesc a doua oară în viaţă, că poate pentru mine ar fi o variantă să intru în mediul monahal, să mă pun deoparte pentru Dumnezeu.
Dar mi-a fost teamă să mă dau pe mâna unui sistem religios care îmi va spune ce să fac şi ce să gândesc, care nu îmi va permite o altă opinie şi îmi era teamă că mai târziu voi regreta că nu am o familie, pentru că nevoile şi gândurile oamenilor se schimbă.
În mănăstire nu faci ce vrei şi nici măcar nu crezi ce vrei, iar regulile sistemului pe care îl adopţi trebuie urmate până la capăt.

Mă uitam la oameni, la lume şi nu era ce îmi doream. Dar l-am întâlnit pe Florin, în prima zi de facultate, la Drept. Citea Platon, Aristotel, Kant, Filocalia şi o mulţime de alte scrieri religioase, filozofice. Avea un duhovnic la o mănăstire izolată din Moldova, se întâlnea cu Părintele Galeriu o dată pe săptămână, la Schitul Darvari, împreună cu alţi colegi, ca să înveţe să îl înţeleagă şi să îl urmeze pe Dumnezeu.

Apoi ne-am căsătorit şi am început să căutăm împreună să creştem spiritual. Totdeauna am crezut că trebuie să avem o relaţie personală cu Dumnezeu, că trebuie să existe argumente palpabile ale acestei relaţii, nu un monolog.
Mereu am crezut că noi trebuie să vrem ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi, rugăciunea noastră să schimbe lucrurile rele, iar Dumnezeu să răspundă personal sufletelor noastre. Aşa am ajuns la Betel.

Între timp Florin a făcut Institutul Teologic Penticostal şi Facultatea de psihologie, la care am fost din nou colegi de grupă.
La 8 ani de la venirea la Betel i s-a propus să candideze la pastoraţie. Mi-a spus că mă lasă pe mine să decid dacă va candida sau nu , pentru că lucrul acesta ne va afecta pe mine şi pe copii, că timpul pentru noi şi aşa puţin, se va împuţina şi mai mult.
Ştiam că aceasta e chemarea lui. Am fost de acord cu două condiţii:1. Să aibă grijă de amărâţi, de oamenii trişti, săraci, loviţi, să le fie alături. 2. Să nu îşi lase serviciul. În momentul în care sursa ta de venit, unica, provine din terenul religios greu mai poţi spune că mai ai libertate de credinţă. Ce faci când crezi că lucrurile ar trebui făcute altfel? Dacă nu poţi schimba nimic, ce faci? Ai puterea să renunţi când ştii că îi ruinezi pe cei dragi? Eu cred că de cele mai multe ori, nu.

A urmat o perioadă de muncă, sacrificii din partea lui, o perioadă în care dacă avea febră şi nu ajungea la o evanghelizare primea un perdaf despre seriozitate şi o minipredică, depre cum te ridici în numele Domnului şi poţi, chiar dacă crezi că nu poţi. Cei mai mulţi l-au iubit, au avut nevoie de el, dar au fost şi alţii care din „mare este secerişul şi puţini sunt secerătorii” au înţeles că mic este secerişul şi prea mulţi sunt secerătorii.

Cu cât lucrarea lui lua amploare cu atât ne era mai greu, întregii familii. Tot timpul ni se întâmpla câte ceva, ani la rând: de la adversităţi ale oamenilor, care depăşeau firescul, până la întâmplări de tot felul: când era într-o evanghelizare a căzut o poartă de fier peste mine, pe un viscol năpraznic, se oprise orice circulaţie şi acolo am rămas…destul, cu ocazia altei evanghelizări mi-a căzut o bucată de zid pe picior şi mi-a spart glezna, copiii păţeau mereu câte ceva, ba eram la spitalul Budimex, ba la Grigore Alexandrescu, iar ce am enumerat acum e mai nimic.

Atât de mult mi-aş fi dorit să fim într-o biserică, amândoi pe ultima bancă. Atât de des m-am gândit ce frumos ar fi fost dacă ar fi fost aşa. Au fost momente când ar fi renunţat. Lucrarea a adus cu ea lucruri la care nu ne-am aşteptat. Încercări foarte multe.

Mi-a spus să îi spun când vreau să renunţe şi o va face pentru că suntem una. Aş fi vrut, dar nu am putut să îi fac asta nici lui şi nici lui Dumnezeu. Tot timpul primea telefoane de la oameni necăjiţi, fără sprijin, care trec prin încercări foarte mari.
O dată nu a raspuns la telefon până spre seară şi avea 100 de apeluri nepreluate. Eu totdeuna am avut nevoie de oameni când mi-a fost greu. Am încercat , dar nu mă pot echilibra fără sprijinul oamenilor. Eu cum să las cu un cuvânt (Renunţă!) atâţia oameni fără sprijin?

Dinafară lucrurile păreau înfloritoare pentru unii, de invidiat pentru alţii şi grele pentru cei care erau oamenii rugăciunii, fraţi…..fraţii noştri.
Ca să putem face faţă posteam cât mai mult, ne rugam cât mai mult, împreună, singuri, cum puteam. Uneori mă duceam la serviciul lui, în capătul celălalt al Bucureştiului să mai facem o rugăciune împreună, pentru că noaptea, când ajungea acasă, era extenuat, iar dimineaţa plecam înaintea lui.

Şi uite aşa, din problemă în problemă, din rugăciune în rugăciune, din post în post, ajungi să ai ce predica. Pentu că fericiţii nu sunt cei care au cea mai mare nevoie de predică, ci încercaţii, amărâţii, loviţii vieţii, aşa cum era şi el şi cum eram şi eu. A fost şi este foarte serios cu pregătirea predicilor: se documentează şi se roagă mult pentru o predică.
Dar ceea ce face diferenţa este o înţelegere deosebită a vieţii, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, darul pe care Cel de Sus l-a pus în el şi… ceea ce catalizează totul: durerea sufletească.

Florin poartă o durere permanentă. Iar viaţa, să zicem aşa, ca să nu o punem în dreptul nimănui, i-a potenţat-o cu evenimente, unele normale, altele aberante, din plin. Poate s-ar fi mândrit fără toate lucrurile acestea.
Şi ca să fiu sinceră până la capăt: am convingerea că s-ar fi mândrit. De fapt, de cele mai multe ori predică despre necazurile prin care a trecut chiar el, sau eu, sau cei apropiaţi.

Şi în mijlocul rugăciunilor şi posturilor noastre vine şi o bombă incredibilă. Florin a avut ocazia să fi uimit de oamenii din jurul lui, pe care îi credea aşa cum se prezentau, cum căutau să se arate, unii mai de aproape, alţii mai de departe. Eu nu am fost uimită aşa tare de oameni.

Trebuie să recunosc că nu am crezut niciodată în dragostea frăţescă nedovedită. Faptul că un om se botează şi avansează în ierarhia bisericească nu îmi spune nimic privitor la caracterul şi sufletul lui. Am văzut prea multe. Nu m-am întrebat de ce fac oamenii ceea ce fac, pentru că ştiam.

Mi-am pus o întrebare mult mai grea….şi mai periculoasă. De ce îngăduie Dumnezeu asta? Eu i L-am dat Lui pe Florin şi am renunţat la timpul minim pe care putea să mi-l ofere mie, copiilor. Iar eu pe Florin l-am iubit enorm, toată viaţa. Am înţeles că peste cel care îl slujeşte pe Dumnezeu vin încercări şi am acceptat. Dar de ce Dumnezeu a dat voie oamenilor să facă aşa ceva unui om care Îl iubeşte şi Îi slujeşte? Nu L-am mai înţeles pe Dumnezeu. I-am văzut pe cei care fac răul trăind bine, având respect şi iar nu am înţeles cum merg lucrurile.

Apropo, dacă în lumea asta mult blamată de noi cineva face o afirmaţie, trebuie să o dovedească şi oamenii se uită şi la profilul moral al celui care acuză. Dar când cei care judecă sunt înţeleşi cu cei care reclamă, iar judecătorii nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce fac şi au puterea să le râdă în nas tuturor cu dreptul acesta pe care şi-l arogă, în lumea lor, în sistemul lor, nu mai există nicio şansă pentru cel care incomodează tare.

Şi uite aşa, sub bila grea a ierarhiilor formale, au zburat poziţiile incomode ale ierarhiilor informale.
După 17 ani în care am fost juristă la Cultul Creștin Penticostal, a trebuit să plec, ajutată substanţial, aşa cum a fost ajutat şi Florin şi nu îmi pare rău.

Am ales să merg la Renovatio în mod asumat, pentru că am crezut şi cred în lucrarea aceasta. Am nevoie să cred în slujitorii din faţă, am nevoie să nu îmi vorbească nimeni de la o pretinsă înălţime spirituală, care nu există. Vreau ca cel care vorbeşte din faţă să fi experimentat, să fie un om încercat, să fi pierdut şi să fi biruit cu Dumnezeu şi să îmi povesteasă şi mie. Există o mulţime de tehnici de manipulare. Nu vreau să văd la amvon aşa ceva.

Ar fi tragic dacă Dumnezeu ar avea nevoie de aşa ceva. Noi, cei din sală, nu suntem naivi, indiferent de studiile pe care le avem, pentru că mai mult sau mai puţin, a trecut viaţa peste noi. Ne dăm seama când tonalitatea se schimbă în mod forţat sau când cel din faţă e mişcat de ceea ce spune.

Deosebim emoţiile reale de cele atrase în mod forţat, ca să slujească vorbitorului. Vreau să aud ceva autentic. Vreau ca cel din faţă să creadă din tot sufletul ce spune. Vreau să fie un om bun, să biruie greutăţile vieţii cu Dumnezeu şi să ne spună şi nouă, celor din sală cum a făcut.

Dacă greşeşte, vreau să ne spună şi nouă. Ştiţi, mesajul e mai mult nonverbal decât verbal. Vreau ca vorbitorul să îl tot strângă pe Dumnezeu în inima lui şi să îşi verse sufletul acolo, în faţă, înaintea bisericii. În ultimă instanţă, cam ştim şi noi ce să facem, dar nu mai găsim puterea uneori. Şi vrem ca în biserică să o recăpătăm. Vreau mult? Cred că vreau mult. Dar de ce aceste lucruri banale au devenit aşa mult? Ne-am învăţat cu altceva şi a ajuns să ni se pară normal?

Mă uit în urmă la răul pe care atunci nu l-am înţeles. De ce face omul asta? Dar Dumnezeu de ce îngăduie? Şi am înţeles că fără tot răul acela nu am fi avut puterea unei desprinderi, chiar dacă ne-am dorit-o cu mult timp înainte uitându-ne la atâtea şi atâtea lucruri.

Ştie Dumnezeu ce să facă….doar că suferinţa e greu de acceptat.
Facă-se voia Lui!

Mina Ianovici

Mina Ianovici – Ce simt eu

Florin Ianovici

Sărbătorile acestea au prins familia mea cu bucurii la care nu ne aşteptam, dar şi cu umbre care ne-au pus în uimire. Pe cât de mult mi-a plăcut în viaţă traiul liniar, fără evenimente deosebite, pe atât de mult nu am avut parte de el.

Am înţeles, însă, că Dumnezeu aşează omul în faţa încercărilor în care poate birui, care îl cresc spiritual, cu condiţia să le abordeze corect, cu rugăciune şi post.

Am înţeles că nu există sisteme ale lui Dumnezeu în integralitatea lor, ci oameni ai lui Dumnezeu, de cele mai multe ori neştiuţi, loviţi de semeni şi  de viaţă, comentaţi, acuzaţi, lăudaţi (aceasta din urmă mi se pare mai rea decât restul), etc.

Am mai înţeles că lucrurile sunt bune aşa cum sunt ele, cum sunt lăsate de Dumnezeu, sau îngăduite de El să se întâmple.

 Florin,

Ştii că toată viaţa te-am iubit enorm, am plâns cu tine, am râs cu tine (asta mai puţin, e drept, nu prea faci casă bună cu veselia), ţi-am fost alături tot timpul, am fost şi sunt una cu tine.

Să mă ierţi că m-am bucurat că Dumnezeu a îngăduit ca eu şi copiii noştri să nu te mai împărţim cu nimeni câteva luni. Mi-a părut rău pentru tine, dar mi-a părut bine pentru noi. Şi m-am gândit că s-o fi uitat Dumnezeu cu milă şi spre mine şi copii când a îngăduit asta.

Mi-am crescut copiii mai mult singură, explicându-le că tatăl lor lipseşte pentru că alţii au probleme mai mari decât noi şi că el trebuie să tragă oamenii spre Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Domnului şi mai trebuie să meargă şi la serviciu, ca să putem avea ce ne trebuie.

Din păcate , echilibrul între muncă şi viaţa de familie e o glumă pe care o poate crede numai cineva care nu ştie cum merg lucrurile. Facem bine ceva doar dacă ii dedicăm tot ce avem, iar uneori, mai mult decât avem. Investind jumătăţi de măsură, culegem jumătăţi de măsură.

Când m-am îndrăgostit de tine, m-a atras tristeţea aceea profundă, inteligentă, care izvora dintr-o înţelegere dureroasă a vieţii şi a omului. Ai avut şi ai o viaţă care te-a pus în imposibilitate să scapi de ea. Înţelegi mai multe despre viaţă, te întristezi mai mult, eu te plac mai mult….hai, că nu e rău!

Eşti pomul meu lovit de pietre, sprijinul meu, darul lui Dumnezeu pentru mine.

Să nu îţi pară rău de nimic! La un moment dat, omul trebuie să se oprească din vorbit şi doar să observe, pentru ca atunci când va reîncepe să vorbească, să aibă ce spune.

Tuturor, sărbători frumoase cu Domnul!

Mina Ianovici

La Multi Ani Fericiti, Mina Ianovici !

Happy Birthday Proverbs

…femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. – Proverbele 31:30

Domnul să o binecuvînteze pe sora Mina Ianovici, soția pastorului Florin Ianovici. Chiar săptămâna aceasta am pus mâna pe volumul de poezii a sorei Mina „Aproape de îngeri” şi am citit câteva poezii. Am copiat, aici, una dintre ele:

Adă, Doamne, primăvara

Adă, Doamne, primăvara
Și rămâi şi Tu cu noi
C-am avut atâta iarnă
Și îngheț, şi vânt, şi ploi.

Uită-te în sinea noastră
Ce de viscole am avut!
Dă din nou un rost la toate,
Rostul care s-a pierdut.

Iarna sufletelor noastre
Ne-a asprit, ne-a însingurat,
Am iernat pană şi vara
Sub un zâmbet înghețat.

Doar Tu, Doamne, eşti mai tare
Decât colții asprei ierni,
Sub cereasca vindecare,
Fă un semn ca să ne chemi.

Fă-ne, Doamne, să-nflorim
Cu copacii, înc-o dată
Și miros sa răspândim
De credință adevarată.

Adă, Doamne, primăvara
După care tot tânjim,
Dă-ne dor de cele sfinte
Și putere să iubim.

Mina Ianovici
Volumul „Aproape de îngeri”

O Poezie pentru cei singuri…

Cei singuri sunt mai singuri de Crăciun,
Dar şi de Paşte este tot aşa.
Ar aştepta şi ei ceva mai bun,
Dacă ar şti că au ce aştepta.

Forţaţi de o uzanţă socială
Îşi iau cu toţi surâs protocolar.
Singurătatea nu-i doar o povară,
E un stigmat, o vină, un calvar.

În luna mai, când înfloresc copacii,
Şi trec perechi, perechi pe sub fereastră,
Sunt numai spectatori la fericire,
Sortiţi în mod bizar să n-o trăiască.

Văzând pe alţii cu copii în braţe,
Cu ochii încercănaţi şi osteniţi,
Ce drag le-ar fi şi lor să obosească,
Fiindcă iubesc şi fiindcă sunt iubiţi.

Anii se duc şi nu aduc nimic.
Se străduiesc să nu se înrăiască…
Ca nu cumva, ratând atâtea lucruri,
Nici poarta către cer să n-o găsească.

De cei din jur nu prea sunt respectaţi.
Oricum, respectul e o raritate
Şi greu se prinde astăzi de vreun om,
Iar pe cei singuri îi cam dă deoparte.

Dacă gândiţi cumva că au vreo vină,
Fiţi siguri că-i plătită înzecit,
Că nicio neîmplinire nu-i mai mare
Decât aceea că nu eşti iubit.

Cei singuri sunt mai singuri de Crăciun,
Dar şi de Paşte şi de Anul Nou,
Iar dacă nu putem să-i ajutăm,
Măcar atât: Să nu le facem rău!

de Mina Ianovici

PAGINA ~ Mina Ianovici ~ aici

SPER de Mina Ianovici

În dragoste nu se găseşte frică
Şi nici în frică nu găseşti iubire.
Ţin trei valize într-un colţ de suflet
Şi-n minte un bilet de despărţire.

N-am unde să aşez povara asta
Şi am poruncă să o port cu mine.
Sper, Doamne, că-n dreptatea de pe urmă
O să mă-nveţi ce-nseamnă fericire.

Când ai să crezi că lacrimi sunt destule,
Să deschizi uşa coliviei mele.
Eu pân-atunci voi da mereu din aripi
Şi-am să mă uit de Tine printre stele.

de Mina Ianovici

Suntem Femei – Mina Ianovici

women

Photo credit www.ummchealth.com

Suntem femei

Suntem femei, deci suntem vinovate,
Dacă în casă nu este curat,
Copiii dacă nu ascultă în toate
Şi temele corect nu prea le fac.

Suntem de vină când apare o pată
Pe rufele ce vin de la spălat,
Dacă mâncarea nu e variată,
Sau pur şi simplu nu este pe plac.

Suntem de vină când, crescând copiii,
Se îndreaptă spre un drum de neînţeles,
Suntem de vină când îmbâtrânim,
Cu toate că oricum n-avem de ales.

Suntem de vină când suntem frumoase,
Suntem de vină când ne urâţim,
Iar uneori ne pare că-i o vină
Şi simplul fapt că încă mai trăim.

Şi când trec anii, iar suntem de vină,
Că devenim aşa nesuferite.
Din când în când ne punem întrebarea
Dac-avem dreptul să mai fim iubite.

Ne mai acrim şi ne uităm urât
La cei din jurul nostru uneori
Şi nu înţelegem unde am greşit,
Că tot atragem fulgere şi nori.

Aşa ne îndreptăm spre Dumnezeu,
Fără răspunsuri şi cu lacrimi multe,
Având atât de mult de povestit,
Dar neavând cine să ne asculte.

Umplem biserici, facem rugăciuni
Nădăjduind mereu să fim iertate,
Ca cel puţin în viaţa de apoi
S-avem şi noi de fericire parte.

Destinul e comun. Puţine scapă.
Şi atunci când scapă dau de altceva.
Să mergem deci cu Dumnezeu ´nainte,
Fiindu-ne de ajuns iubirea Sa.

Mina Ianovici

Ce e NOU la PAGINA Florin Ianovici

Poezii Mina Ianovici –

 

MEDITAŢIE DULCE-AMĂRUIE – Mina Ianovici

Photo credit patch.com

Doamne,multe-s de vânzare
Şi mai scumpe şi nu prea,
Între Mall şi miniprix-uri
Se tot duce viaţa ta.
Când ajungi să ai ce-ţi place,
Tocmai afli cu stupoare
Că a apărut pe piaţă
O maşină şi mai mare.
Că prietena superbă
Ce o ai de-anul trecut
Este astăzi surclasată
De vreo trei, poate mai mult.
Când credeai că strălucirea
Te învăluie mai tare
Şi-a înălţat unul o casă
Cu mai multe dormitoare.
Şi alergi cu disperare
Ca să fii şi tu în top,
Când de fapt sufletul tău
E demult, demult în plop.
Nu mai vede,nu-nţelege,
E ameţit şi vinovat,
Nu mai face diferenţa
Între bine şi păcat
Simţi un gol, dar nu-nţelegi
C-ai puterea să alegi,
Că de fapt nu eşti legat,
Doar un pic cam deplasat.
Poţi să guşti din libertate
Şi să strigi apoi SE POATE!
Poţi să râzi de vrerea lumii
Şi de tot ce-au spus nebunii
Să-I dai sufletul din tine
Lui Cristos şi va fi bine.

de Mina Ianovici

Alte poezii scrise de Mina Ianovici –

 

Mina Ianovici – O meditatie/poezie de Toamna

000

Să aveți hambarul inimii plin de roade sfinte!

Proverbele 20:4 „Toamna, leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic! –”

Împreună cu Mina vă dăruim o meditație…de toamnă!

Toamna

M-a cuprins un fel de toamnă
Și n-am aripi să mă duc,
N-am nici fructe să se coacă,
Și nici ploi nu pot s-aduc.

Mi-au crescut prea multe ramuri,
N-am știut să mă opresc.
Și mă dor acum cu toate,
Să le tai, nu îndrăznesc.

Rădăcina mea adâncă
A prins apele amare,
Iar acum îmi curg prin vene.
Mi-au pătruns chiar și-n visare.

Vino, Doamne, mai aproape,
Să m-ajuți cu toamna mea.
Și când vezi că-i vine vremea,
Să o schimbi în altceva.

Mai multe Poezii/eseuri de Mina Ianovici aici

Cele mai recente articole de Mina Ianovici-

Ce e Nou la PAGINA Florin Ianovici

Mina Ianovici – ÎNTRE PESIMISM ŞI OPTIMISM

Alte articole de Mina Ianovici-

PAGINA Florin Ianovici PREDICI/MESAJE

Că pesimismul este rău, e de la sine înţeles. Că optimismul este bun, din punctul meu de vedere, este discutabil.

Luna trecută a murit de cancer un tânăr de treizeci şi ceva de ani. Era în fază terminală. Sub tratament boala a intrat într-o remisie uşoară. Se întâmplă uneori ca la final, bolnavii de cancer să aibă şi câteva zile mai bune, după care boala se năpusteşte mai tare, pentru ultima dată. Deşi medicii ştiau cum stau lucrurile, au găsit cu cale, în lumina mult lăudatului optimism să dea omului şi familiei speranţe deşarte şi au deturnat într-o oarecare măsură gândurile lui de la pregătirea pentru ce va urma, de la împăcarea cu Dumnezeu şi cu ceea ce i s-a întâmplat, înspre o luptă lipsită de şanse, de a rămâne în viaţă.

Probabil că generaţiile acestea de adolescenţi, dacă nu ar avea un optimism nefondat, în cea mai mare parte, ar învăţa mai mult, şi-ar organiza mai bine vieţile, s-ar împrieteni mai tare cu munca. Dar ei sunt optimişti: „Va fi bine.”

Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi un necaz, o problemă aparent fără ieşire, să vă spuneţi şi voi sufletul cuiva, care să vă trântescă un „va fi bine” aşa , dezlegat de orice logică şi de orice context? Cum v-aţi simţit?

Uneori optimismul denotă superficialitate, lipsă de logică şi de înţelegere a vieţii, încredere nefondată în forţele proprii, iar pentru creştini, în particular, o înţelegere greşită a lui Dumnezeu.

Dacă a fi cu Dumnezeu ar însemna să îţi meargă bine pe pământul acesta, în sensul comun acceptat, ar însemna ca toţi miliardarii să fie credincioşi, politicienii, toţi cei cu o sănătate de fier, cu servicii foarte bune, cu copii premianţi, toţi care ar câştiga la loto, care ar primi moşteniri uriaşe, etc. Dar lucrurile stau altfel, aproape invers. Dumnezeu nu ne lasă, ne ajută în greul nostru, dar în modul în care vede El rezolvarea problemei cu care ne confruntăm, care nu seamănă întotdeauna cu ceea ce înţelegem noi prin rezolvare.

Pentru divinitate binele pământesc se află în subsidiarul binelui ceresc. Dar pentru noi, de multe ori, într-o înţelegere firească a lucrurilor, aici e începutul, aici e sfârşitul. În ochii lui Dumnezeu, viaţa omului este pregătirea pentru rai. El lasă uneori pe câte cineva să ne dea cu rigla peste degete, ca să ne scriem mai frumos povestea vieţii.

Preamărirea optimismului a apărut ca un curent inspirat din religii orientale, în care se consideră că mintea omului influenţează realitatea obiectivă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, tot ele consideră că este discutabil dacă ceea ce numim realitate este chiar realitate sau doar o iluzie. Vă sună cunoscut? „Oare…cu adevărat….?”

Punând un semn de întrebare după fiecare lucru bun şi adevărat şi aşezând totul pe temelia găunoasă a probabilităţii, se alege praful de sistemul nostru de înţelegere a vieţii: „Oare de ce m-aş mai strădui, dacă toate încep cu oare”?

Pesimismul, ştim toţi, că seacă forţele omului. Pentru orice lucru este nevoie de determinare şi de credinţă. Şi ca să poţi trece strada trebuie să fii hotărât să treci şi să crezi că poţi face asta. Nu se poate să te opreşti în mijlocul străzii şi să te gândeşti că poate nu e bine ce faci, că te lovesc maşinile. Dacă ai început să treci, trebuie să te grăbeşti şi să te duci până la capăt.

Între pesimism şi optimism se află realismul. Iubesc realismul. Iubesc să înţeleg viaţa în lucrurile ei mari şi mici, să mă înţeleg pe mine, să ştiu cine sunt cu adevărat, să ştiu ce e bun şi ce e rău în mine şi după ce înţeleg toate acestea, să sper, să aspir într-un mod fondat, nu naiv. Vreau să ştiu că am o şansă la ceea ce sper. De fapt vreau să ştiu că am mai multe şanse şi dacă se poate aş vrea să ştiu şi procentual ce şanşe am.

Transpus în viaţa mea, „a aspira” înseamnă „a avea sens să muncesc pentru ceva”. Şi, ca orice om , am în faţă două categorii obiective, de lucruri de înfăptuit:

  1. Cele pentru care trebuie să lupt, să muncesc, indiferent de situaţie, dacă am înzestrare sau nu, dacă îmi face plăcere sau nu, etc. Trebuie să îmi fac datoria pe unde sunt, trebuie să am grijă de casă şi de familie, material şi spiritual, să fac tot ce pot, iar uneori, mai mult decât pot, să îmi forţez barierele. Aici nu îmi pun întrebări, că nu are sens. Mă agăţ de poala lui Dumnezeu, cer inspiraţie, ajutor în tot ce fac, milă şi binecuvântare.
  2. A doua categorie o reprezină lucrurile pe care am dreptul să aleg sau nu să le fac. Mă orientez spre ceva la care să mă pricep şi aleg o cale care să aibă o poartă deschisă. E foarte importantă poarta. Apropo, mi-am dorit „de-a dreptul eroic” în urmă cu câţiva ani să scriu texte pentru cântece creştine. Doar că un cântec are nevoie şi de melodie, şi de interpret. Iar pentru a ieşi o treabă bună, fiecare trebuie să fie bun în ceea ce face. M-a durât sufletul când am renunţat să mai sper că ar putea ieşi ceva frumos şi util. Pur şi simplu, nu am avut o poartă deschisă. Aşa că m-am reorientat, cu voie, fără voie…

Există oameni care înafară de faptul de a munci ca nişte robi, de a rezolva problemele lor şi ale altora, de a fi mereu presaţi să facă una sau alta, nu au nimic altceva pentru care să poată opta liber.

Totuşi există o poartă deschisă pentru oricine, care se închide în faţa sau în spatele nostru doar în momentul morţii. Aşa că oricine are cel puţin o unică posibilitate de a alege. Şi mai e ceva: oricâte ne-ar lua oamenii, viaţa, mai ştiu eu cine, pe gândurile şi sufletele noastre suntem stăpâni. Până şi Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a alege, poate fiindcă „dragoste cu forţa nu se poate”.

Să fim înțelepți,
Mina Ianovici

Nimic de spus – Mina Ianovici

Photo credit whatwillmatter.com

Nimic de spus

N-avem nimic de spus despre iubire,
Este un vis cu mult prea îndepărtat.
Tânjim după o biată toleranţă,
La limită, între nobil şi păcat.
Când omul şi-a croit un scop în viaţă,
Atât de clar şi atât de important,
Cum ar putea să aibă relevanţă
Ce crede sau ce simte celălalt?
Să-şi facă datoria, asta este!
Pe cei din jur să nu-i mai plictisească.
Să nu mai pomenescă de durere
Şi doar ce se vorbeşte să vorbească.
Să fim utili e scopul general
În angrenajul social al muncii.
Să nu incomodăm pe cineva
Când şchiopătăm sub greutatea crucii.
„Util” este cuvântul cel mai tare.
Iubirea îl priveşte în timp ce moare,
C-a înţeles că este inutilă
Şi-i pare omenirea… cam ostilă.

de Mina Ianovici

Mina Ianovici – CUM SCĂPĂM DE TRISTEŢE

Photo credit oneillgallery.com

Mai multe articole si poezii de Mina Ianovici aici

CUM SCĂPĂM DE TRISTEŢE

De ce suntem trişti? Pentru că nu avem ce ne dorim. Şi ce ne dorim? Ce nu avem, că doar n-o să ne dorim ceea ce avem deja. Dar dacă ajungem să avem ce ne dorim, vom fi fericiţi? Pentru moment da, însă după un timp ne vom dori un alt lucru, pe care nu îl avem, iar dintre dorinţele noastre unele se vor împlini, altele – nu.

Omul este o fiinţă centrată pe ceea ce îi lipseşte. Minimalizăm binele din viaţa noastră, ni se pare normal, de la sine înţeles şi maximizăm nereuşitele şi lipsurile. În inima noastră ceea ce nu avem este cât un munte, iar ceea ce avem este cât o furnică. Şi uite aşa, musteşte nefericirea peste tot. Unii se zbat să dezvole teorii care să îi facă să îşi accepte propriile vieţi, cu durerile lor cu tot. Alţii se prăbuşesc în necazurile lor. Unii se lipesc de Dumnezeu, ca să facă faţă, alţii aşteaptă mila oamenilor, iar unii nu mai aşteaptă nimic.

Sentimentul de nemulţumire de multe ori este o capcană. Vieţile noastre au şi bune şi rele, aşa cum tot pământul are şi bine şi rău. E adevărat, diferă proporţia. E normal şi sănătos să ne străduim în fiecare zi să ne fie mai bine. Dar viaţa este ca o casă veche la care repari ceva şi se strică altceva, aşa că din reparaţii nu ieşim. Acel „îmi rezolv problema aceasta şi apoi îmi este bine” e o glumă care poate fi crezută cel mult până la maturitate. De la rezovarea unei probleme până la următoarea cu care ne confruntăm putem avea cel mult o perioadă de respiro, sau nici măcar pe aceea. Şi atunci cum ne putem găsi liniştea, dacă zbuciumul acesta nu se sfârşeşte decât odată cu noi?

1. Înţelegi că problemele pe care le ai reprezintă crucea ta, îngăduită de Dumnezeu pentru tine. Asta ai tu de făcut pe pământ: să tratezi frumos, creştineşte binele şi răul din viaţa ta şi să valorifici ceea ce ţi se oferă, în aşa fel încât Cel căruia i te închini, să fie bucuros de tine. Dacă nu aveai necazurile pe care le ai, aveai alte. Nu scăpai.

2. Nu te mai centra pe ce simţi, ce crezi, ce îţi doreşti, ce ai fi vrut, „de ce aşa?”, centrază-te pe a face bine celor din jur. Ajută-ţi familia, prietenii, străinii. În privinţa străinilor orientează-te spre cei credincioşi, cu bun simţ, ca să fii unealta lui Dumnezeu pentru binecuvântarea lor. În felul acesta şi răsplata pe care o vei primi de sus pentru binele făcut, va aduce bucurie vieţii tale. Apropo, dacă eşti fraierit şi un profitor scoate de la tine diverse avantaje, nu îi faci un serviciu nici lui Dumnezeu, nici ţie şi nici profitorului, care învaţă că se poate trăi mai bine fiind incorect cu cei din jur. Între păcălit şi altruist e mare diferenţă, chiar dacă altruistul e mai uşor de păcălit în unele privinţe. Fii un om al rugăciunii şi vei şti spre cine să te îndrepţi şi spre cine nu.
Toţi avem de oferit câte ceva. Şi cel mai sărac om are cuvinte, rugăciuni şi o privire caldă.

3. Când mergi la biserică nu analiza prestaţia ca la spectacol. Nu avem de ce să fim nemulţumiţi că nu am plătit bilet la intare. Acolo fiecare face ce poate şi cât poate. Chiar dacă stai în sală, mergi cu gândul să oferi. Ocheşte un sărac şi dă-i ceva. (El nu e mai prejos decât tine fiindcă e sărac, e doar un om peste care Dumnezeu a îngăduit crucea sărăciei, aşa cum peste altul a îngăduit crucea bolii, a singurătăţii, aşa cum a îngăduit şi peste tine crucea ta.) Vorbeşte cu un om singur, spune unui amărât că te vei ruga pentru el, oferă ceva, dar nu uita: să îţi fie clar ce ştii şi ce nu ştii şi să faci ceea ce ştii să faci, că altfel e trist.

Când tu însuţi nu vei mai fi atât de important pentru tine, nici necazurile, eşecurile, lipsurile tale nu vor mai fi atât de dureroase. Se vor estompa şi ele. Este logic, nu?

Să zicem că vreau să fac asta, să mă îndrept spre cei din jur, apare totuşi întrebarea: Ce fac, dacă sufletul meu nu vrea? E posibil ca eu să vreau cu mintea să iubesc, dar sufletul meu să nu vrea. E posibil ca eu să vreau să mă doară durerea altuia, dar lucrul acesta să nu se întâmple. E posibil ca eu să vreau să simt într-un fel, dar să simt în alt fel. Cum să mă schimb? Prin rugăciune susţinută şi prin fapte armonizate cu rugăciunea, prin eliminarea din vieţile noastre a ceea ce ne ispiteşte şi ne trage în jos. De exempu: dacă nu am bani pentru săraci, fiindcă mi-e drag să merg în mall să îmi iau şi eu ceva, sau la o cafea, înseamnă că mall-ul mă desparte de faptele bune şi nu mai merg.

Ştiţi de ce ni se pare viaţa complicată? Pentru că lucrurile complicate sunt puţin neclare şi ne convine să greşim puţintel, dar vrem să greşim într-un fel în care să nu avem mustrări de conştiinţă. Şi atunci complicăm lucrurile simple, cu „explicaţii mult prea adânci”, când, de fapt, binele aduce bine şi răul aduce rău.

În concluzie, scăpăm de tristeţe detaşându-ne de egoismul nostru natural, căutând în permanenţă să facem bine celor din jur, renunţând la atitutinea critică şi răutăcioasă, căutând să aducem bucurie Creatorului.

Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici

Alte articole de Mina Ianovici

 

Mina Ianovici – DESPRE SENS ŞI RUGĂCIUNE

Ca să putem merge zi de zi mai departe avem nevoie de ceva care să ne susţină. Avem nevoie să ştim că viaţa noastră are un sens, altul decât acela de a merge cinci zile pe săptămână la serviciu, de a face mâncare, curăţenie, de a o lua de la capăt cu toate, iar şi iar. Totul este ca o roată care se tot învârte, iar atunci când ni se întâmplă ceva deosebit, înseamnă că am încurcat-o, că am dat de necaz.

Ne străduim să ne facem viaţa mai bună, nouă şi dragilor noştri, aşa cum înţelege fiecare, dar simţim nevoia să ştim că suntem mai mult decât viermele, care roade cât poate, de unde poate şi în urma lui nu rămâne decât pagubă. Vrem să rămână după noi ceva bun, nesupus pieirii. Vrem să slujim unei valori indiscutabile, aflate deasupra a ceea ce este obişnuit. Când prin ceea ce faci în mod primordial urmăreşti propăşirea ta, a altuia, a unei idei înseamnă că acel ceva este sensul vieţii tale.

Sensul vieţii trebuie să fie un ideal căruia să îi slujim. Nu faceţi din oameni scopul vieţii voastre, pentru că veţi regreta. Imperfecţiunea omului este incompatibilă cu idealul. Orice om are părţi bune şi părţi mai puţin bune. Nici tu nu eşti minunat, nici soţul sau soţia, nici copilul, nici eu, niciun om, oricare ar fi el.

Din când în când vedem la televizor pe unii care ne spun unde trebuie să ne căutăm fericirea, cum trebuie să ne petrecem timpul. Ştiţi voi compromisurile pe care le duc în spate? La scurt timp după ce ne arată ce frumoşi şi fericiţi sunt aflăm că divorţează. După ce nu mai este credibilă o mască e abordată alta. Este cumva media un mare spectacol, iar noi suntem naivii care cred ce se spune acolo?

Să facem din Dumnezeu scopul vieţii noastre şi nu vom regreta. Să ne rugăm şi să citim biblia. Există progres şi în rugăciune. Ea modifică strucrura interioară a omului. Din depresiv şi anxios poţi ajunge puternic prin rugăciune stăruitoare. Din nervos poţi deveni calm, din zgârcit –darnic, din nemulţumit – mulţumit, din neîmplinit împăcat cu viaţa ta. De fapt, ceea ce ne doare nu este ceea ce ni se întâmplă, ci felul cum percepem ceea ce ni se întâmplă.

Rugăciunea ne scapă de cel rău şi de noi înşine.( Că nu e o bucurie nici să fii tu însuţi.) Rugăciunea aduce binecuvântare, mântuire, schimbă viaţa. Dacă ar fi ca la un moment dat, pentru un motiv oarecare, să nu mă mai pot ruga de atunci înainte, aş prefera ca acela să fie ultimul moment al existenţei mele. Fără rugăciune, eu însămi aş fi cel mai mare rău al vieţii mele. Rugăciunea aşează gândurile şi stabileşte priorităţile.

Click pt. sursa

Când vă rugaţi, nu o faceţi expeditiv. Daţi timp lui Dumnezeu să vorbească inimilor voastre. Fiţi receptivi la voia Lui. Dumnezeu de cele mai multe ori nu e de părerea noastră. Cât sunt de departe cerurile de pământ, aşa sunt de departe gândurile oamenilor de gândurile lui Dumnezeu. Lucrarea principală a rugăciunii este propria transformare, după care urmează împlinirea celor cerute. Dar şi aceasta din urmă are pentru Dumnezeu o ţintă spirituală. Fiţi flexibili, ca să vă puteţi transforma după voia Lui. Inflexibilul se crede superior celorlalţi, are o formă de mândrie şi de răutate. El se saboteză singur, nu mai are nevoie de duşmani. Înţeleptul este uşor de înduplecat (în cele bune).

E adevărat că Dumnezeu nu se vede, dar El ne iubeşte şi ne este aproape. Alţii se văd şi ne fac să ne simţim atât de singuri şi de străini. Nu îl vem pentru că nu avem nevoie de lucrul acesta.

Pe cea mai bună prietenă a mea am văzut-o la doi ani după ce am început să vorbim la telefon. Se ruga pentru mine, postea, avea mereu un cuvânt bun de spus. Iar eu încercam să răspund frumos bunătăţii ei. Nu m-a interesat cum arată, pentru că lucrul acesta nu avea nicio importanţă în relaţia noastră.

În lipsa rugăciunii viaţa noastră se desprinde de Dumnezeu şi nu realizăm totdeauna acest lucru. Omul bine intenţionat când greşeşte este în eroare. Fără rugăciune rămânem în eroare, lucrurile se amestecă, nu mai deosebim clar binele de rău, iar atunci când ştim ce e bine nu avem şi puterea de a-l urma.

Cel rău are suficientă răbdare pentru a întinde fiecăruia cursa potrivită. Nicio slăbiciune a omului nu rămâne neexploatată de el. Scopul lui este să greşim, să păcătuim, să ne pierdem.

click pt sursa

Claritatea în gândire este obţinută prin rugăciune şi citirea cuvântului lui Dumnezeu. Poate eşti ocupat şi nu ai timp. Dar dacă nu ai timp, de ce să renunţi tocmai la timpul de rugăciune? Aceasta e activitatea cea mai puţin importantă pentru tine? Cine nu se roagă, nu se roagă pentru că nu vrea, indiferent de explicaţia cu care îşi leagănă conştiinţa. Toţi avem un timp oarecare la dispoziţie şi facem cu el ce ne este drag.

Am cunoştinţe foarte ocupate, harnice care nu prea au timp de rugăciune. Eu ştiu cum şi-ar putea reorganiza timpul ca să se poată ruga. Lor li se pare că nu au alternativă. Eu cred că tot prin rugăciune poţi obţine şi posibilitatea de a te ruga, atunci când nu ai timp sau spaţiu. Iar ceea ce spun este ce am trăit şi am văzut, că nu are nimeni nevoie de teorie. Toţi simţim nevoia ca cel care ne spune ceva să fi experimentat el însuşi ceea ce ne spune, ca să nu trăim gluma aceea românească, tristă, care zice că cine nu ştie nici pentru el învaţă pe altul.

Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici

Mai multe articole si poezii de Mina Ianovici aici

Mina Ianovici – Iacov

Traind prin credinta Photo credit crossgrace.org

Iacob 1:2-3

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie cînd treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare

Priviţi cu bucurie, fraţii mei,
Când treceţi prin atâtea încercări,
Căci încercarea vă va da răbdare,
Care la rândul ei e o lucrare.

Dacă vreunul n-are înţelepciune,
S-o ceară cu credinţă tot mereu.
Şi dac-o cere fără îndoială,
Atunci i-o dăruieşte Dumnezeu.

Dar cel nehotărât şi nestatornic,
Nimic să nu se-aştepte să primească,
Că-i tulburat şi împins ca valul mării.
Izbândă nu-i, când lupta e firească.

Ispita care vine peste om,
Din pofta lui se naşte şi tot creşte,
Iar pofta corconită o să nască
Păcatul ce cu moartea se sfârşeşte.

Grăbiţi să fiţi mai mult în ascultare,
Decât să spuneţi ce aveţi de spus,
Căci ascultarea este lucru mare
Şi-i place tare mult Celui de Sus.

Mânia peste voi să nu se lase,
Căci păcătos e cel ce se mânie.
Să fiţi străini de orice răutate,
Cuvântul sfânt sădit în voi să fie.

Chiar dacă omu-şi spune credincios,
De n-a învăţat frâu limbii să îi pună,
Din alergarea lui n-are folos,
Căci bârfitorii-n rai nu vor ajunge.

Iar judecata este fără milă
Pentru acel ce milă n-a avut.
Prin milă biruieşti la judecată
Şi eşti iertat că n-ai putut mai mult.

De unde vine cearta dintre voi?
Din pofta care luptă-n mădulare.
Poftiţi, şi nu aveţi şi vă certaţi,
Iar sufletu-i topit de întristare.

Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii.
Judecătoru-i aspru judecat,
Cu propria măsură ce în viaţă
Pe cei din jur atent i-a măsurat.

Dacă vreunul este-n suferinţă
Să cheme pe prezbiteri să se roage,
Căci rugăciunea în duh şi în credinţă
Până şi munţii poate să-i răstoarne.

Şi nu vă mai văitaţi unii de alţii,
Că faceţi nume rău fratelui vostru.
Răbdaţi tăcând durerea şi ispita,
Şi puneţi peste vorbe un căpăstru.

Nu vă juraţi pe cer, nici pe pământ,
Cuvântul e destul că e cuvânt.
Nu vă încurcaţi în vorbe întortocheate,
Că Cel de Sus le vede clar pe toate.

Mărturisiţi când aţi păcătuit
Şi cereţi de la Domnul vindecare.
Cel ce-a luptat şi e neprihănit
Are o rugăciune mult mai tare.

Aşa, Ilie era un om ca noi,
Dar rugăciunea lui a oprit ploaia.
Şi tot la ruga lui, după trei ani,
Din cer se cobora din nou iertarea.

Cu mult mai greu este de cel bogat,
Chiar dacă viaţa lui e îmbelşugată,
Căci lunecoasă-i calea către cer,
Când duci în spate şi averea toată.

Eu, Iacov, rob al lui Hristos,
Mă rog să vă dea Domnul sănătate.
Cuvântul să vă fie de folos
Şi apoi o să aveţi folos în toate.

de Mina Ianovici

Ce e NOU la PAGINA Florin Ianovici

Altfel de sărbători de Mina Ianovici

Cei singuri sunt mai singuri de Crăciun,
Dar şi de Paşte este tot aşa.
Ar aştepta şi ei ceva mai bun,
Dacă ar şti că au ce aştepta.

Forţaţi de o uzanţă socială
Îşi iau cu toţi surâs protocolar.
Singurătatea nu-i doar o povară,
E un stigmat, o vină, un calvar.

În luna mai, când înfloresc copacii,
Şi trec perechi, perechi pe sub fereastră,
Sunt numai spectatori la fericire,
Sortiţi în mod bizar să n-o trăiască.

Văzând pe alţii cu copii în braţe,
Cu ochii încercănaţi şi osteniţi,
Ce drag le-ar fi şi lor să obosească,
Fiindcă iubesc şi fiindcă sunt iubiţi.

Anii se duc şi nu aduc nimic.
Se străduiesc să nu se înrăiască…
Ca nu cumva, ratând atâtea lucruri,
Nici poarta către cer să n-o găsească.

De cei din jur nu prea sunt respectaţi.
Oricum, respectul e o raritate
Şi greu se prinde astăzi de vreun om,
Iar pe cei singuri îi cam dă deoparte.

Dacă gândiţi cumva că au vreo vină,
Fiţi siguri că-i plătită înzecit,
Că nicio neîmplinire nu-i mai mare
Decât aceea că nu eşti iubit.

Cei singuri sunt mai singuri de Crăciun,
Dar şi de Paşte şi de Anul Nou,
Iar dacă nu putem să-i ajutăm,
Măcar atât: Să nu le facem rău!

de Mina Ianovici

PAGINA ~ Mina Ianovici ~ aici

Mina Ianovici – M-am hotărât

M-am hotărât să-mi placă tot ce am,
Să-mi fie drag de greu şi de uşor,
Să nu-mi mai ţin închisă fericirea
În veşnic neprezentul viitor.

Şi vreau să-mi fie dragă oboseala,
Durerile de spate şi de cap,
Tendinţa de îngrăşare prea şireată,
Aşa încât mi-a cam venit de hac.

Să-mi fie drag serviciul cu de toate
Şi în sfârşit, să nu aştept respect.
Bine-ai venit la mine, libertate!
Mi-s toate dragi, pe toate le accept.

Să-mi fie dragă vorba aluzivă,
Cuvântul şuşotit în urma mea.
O fi şi în acestea o dreptate
Sau poate că dreptatea va urma.

Să-mi fie dragă casa mea cam veche,
La care tot mereu ceva se strică,
Bucătăria în care mori de frig
Şi debaraua infinit de mică.

Dar şi copiii mei adolescenţi,
Cu care nu mai ştiu cum să vorbesc,
Dar ştiu de posturi şi de rugăciuni
Şi ştiu de ajutor dumnezeiesc.

M-am hotărât să-mi placă tot ce am,
E pasul meu târziu spre fericire.
Când e mai greu să am ce îmi doresc,
Doresc ce am, că şi aşa e bine.

Mina Ianovici via Facebook

Vezi

PAGINA poezii/eseuri Mina Ianovici aici

Florin Ianovici – Din Slujba Legii in Slujba lui Dumnezeu – Interviu cu Radu Moraru la Nasul TV 20 Martie 2014

Florin Ianovici Nasul TV 2014 Radu Moraru

Mai intai o poezie de Mina Ianovici:

Arta şi iubirea

Sunt slove de iubire foarte multe
De-o frumuseţe chiar paranormală.
Păcat că cel ce vrea să-ţi dea un munte
Îţi dă şi altceva ce-o să te doară.

Iar după zece întâmplări ciudate,
Nu-ţi este clar ce ţi se mai întâmplă,
Fiindcă sfârşitul e de fapt acolo
Şi viaţa după aceea-ţi pare lungă.

Poţi fi lăsat să frângi în bucăţi omul
Şi-n mare să-l arunci dacă-ţi doreşti,
Că toate acestea oricum nu se întâmplă
Şi-n timp o să te saturi de poveşti.

Prăpastie între suflete şi artă,
Iubirea-i exerciţiu pe hârtie.
Ce e în cântec nu ni se întâmplă
Şi nici măcar ce e în poezie.

De aceea fug de orice amăgire
Şi niciun munte nu îmi mai doresc.
Vreau doar crâmpeiul meu de fericire
Venit prin ajutor dumnezeiesc.

de Mina Ianovici

Radu Moraru: Ce facem cand nu mai avem speranta, cand iesim pe usa bisericii pentru ca vedem cenusiu totul, vestile sunt proaste, televiziunile se intrec in a da numai vesti proase. De multe ori sunt si reale si am constatat ca, sigur, credinciosii apeleaza la Dumnezeu. Aici este si un fel de marketing, stiu ca daca ma rog, stiu ca Dumnezeu ma ajuta, ceea ce nu e normal. N-ar trebui si noi oamenii sa facem mai mult? E o vorba romaneasca, ca Dumnezeu iti da, dar El nu-ti baga in traista. Ce trebuie sa faca societatea romaneasca?

Florin Ianovici: Eu cred ca credinciosul care are o relatie cu Dumnezeu numai in sensul mercantil – Ajuta-ma sa scap de necazuri, n-a descoperit inca ceea ce inseamna forta credintei. Credinciosul nu-i naiv, nu este neancorat, si nu dovedeste pasivitate. Societatea, in general, si oamenii care au schimbat lucrurile in viata au fost niste curajosi. Oamenii care au intelepciune si oamenii care sunt curajosi isi trag aceasta putere din relatia cu Dumnezeu. De aceea, eu nu cred ca un crestin este un om care sa evadeze, un om deznadajduit, are momente grele, are momente dificile, dar este un om care pana in momentul in care inchide ochii lupta pentru ceea ce reprezinta credinta lui si de aceea spun ca poate vorbim despre altceva decat despre credinta. Pentru ca din nefericire si Dumnezeu este privit uneori asa cum bine spuneati, ultima solutie. Nu mi-a iesit cu prietenii, nu mi-a iesit nici cu spitalul, nici cu loto, imi iese cu Dumnezeu. Si atunci lucrul acesta nu este credinta. Este o alta varianta, un surogat, pana la urma. Insa, credinta adevarata, care-si are temelia in sfanta Scriptura, in viata de disciplina a rugaciunii face din crestin, face din credincios un om ancorat. Imi pasa, nu-mi este egal ceea ce se intampla, doresc sa fac lucrurile cu mult mai bine decat le-am facut pana acum si vreau sa am un cuvant de spus. Oriunde pot fi auzit, voi spune tot ceea ce am de spus.

Radu Moraru: Vreau sa va intreb ceva, ca pe un duhovnic va intreb. Cum se face ca escrocilor… acuma, va spun din experienta mea de 20 de ani ca ziarist.. lor le-a iesit toate. Atat de usor le ies milioanele, atat de usor ajung in varful puterii, atat de usor scapa dupa aia, un an, doi de puscarie. Atat de usor obtin toate lucrurile acestea si ei n-au nici un dumnezeu, acesti oameni, si ati vazut ce a spus inainte D-l Capusu, ca Romania va scapa atunci cand va avea oameni cu frica de Dumnezeu in frunte. Iar oamenii credinciosi, oamenii buni care se feresc sa pacatuiasca, sa raneasca oameni, sa faca rau pe planeta asta, tot ce obtin ei este foarte greu. Mi se pare usor nedrept. Stiu ca exista explicatie, dar mi se pare nedrept ca aia sa obtina totul atat de usor si uneori sa nu plateasca cu nimic, iar omul obisnuit, sa nu treaca o zi sa nu se loveasca de obstacole, de necazuri. Te si intrebi uneori, cand vezi niste oameni buni, cand au o suferinta uriasa, se pare nedrept.

Florin Ianovici: E adevarat. Si dilema aceasta a framantat pe multi oameni ai Scripturii. Chiar exista un psalm cu aceasta tema, in care cineva spunea: „Ma uit cum s-au ingrasat, cum le merge bine. Eu vreau sa fac totdeauna lucrurile bune si mie nu-mi ies.” Totdeauna, crestinii, credinciosii sunt recunoscuti postmortem. Se pare ca in timpul vietii le merge bine celor oportunisti si iata c ainducerea in eroare este profitabila. Pe de alta parte insa, eu ma bucur ca exista oameni, posturi ca al dvs. care trag un semnal de alarma, pentru ca eu cred ca si naivitatea aceasta condamanabila a omului de rand: neasumarea, neimplicarea, neconstientizarea, lipsa, pana la urma, a unui efort minim de a gandi lucrurile care sunt in viata ne transforma in victime. A gandi nu e lucru usor si presupune, la un moment dat un efort. Daca esti dispus la acest efort este un prim pas, ca la un moment dat sa poti sa ai o valoare corecta, dincolo de care decizia ta sa fie o decizie constienta. Eu cred ca aici este marea noastra problema. Avem o anumita letargie si o anumita lene balcanica, un spirit care trebuie schimbat. Omul credincios se trezeste devreme, se culca tarziu pentru ca are un rost ceea ce face el. De multe ori folosesc aceasta expresie cu tinerii care imi calcac pragul fundatiei, tineri care vin din orfelinate si ii intreb: Ce vrei sa te faci? ‘Pilot’, zice el. Si eu il intreb, atunci: ‘La ce ora decolzei din pat dimineata? Si la ce ora aterizezi in pat, seara?’ Pentru ca conteza. Inainte sa fi pilot trebuie sa ai niste deprinderi. Eu cred ca pe fondul acesta propasesc oamenii de nimic si oamenii care au ceva de spus si sunt oameni harnici, pana la urma, si oameni onesti; acesti oameni, le merge greu pentru ca societatea nu-i dispusa sa faca un efort minim de intelegerea lucrurilor care se intampla.(29) Din primele 10 minute
…..

Radu Moraru: Cam care sunt problemele Romanilor?
Florin Ianovici: Probleme de ordin relational. Intai de toate, oamenii acuza un puternic sentiment de instrainare. Pur si simplu, oamenii nu mai gasesc corespondent in ceea ce li se ofera. Oamenii spun ca dau mult, primesc putin sau de loc. De asemenea, o mare problema este a parintilor- o generatie turbata. Nu exagerez. Vine o generatie turbata, care pur si simplu a ucis cuvantul mama si a ucis cuvantul tata. Si odata cu aceste lucruri, doua cuvinte au disparut: respect si responsabilitate. Mama inseamna respect si tata inseamna responsabilitate. Este o societate a consumului, a unei distractii si a unor placeri nemarginite, fara sa existe in viata o ancorare si un scop. Apoi, saracia. Foarte multi se lupta cu saracia. Sunt oameni care, de exemplu, au mari probleme in a-si accepta ultimele zile din viata. Noi nu avem pentru oamenii batrani si bolnavi posibilitatea sa le oferim o moarte decenta. Mor urat romanii nostri. Probabil ca cea mai trista zi petrecuta de mine in Romania a fost cand am plecat intr-o slujba. Trebuia sa ajung intr-o localitate sa tin o slujba si am plecat de dimineata, la 5. Eu locuiesc in Rahova. Am o casa simpla in Rahova. Si am trecut pe langa un loc in care am vazut o multime de oameni stand la rand cu scaunele. M-am oprit, curios din fire. Eu decat sa-mi pun intrebari fara de raspuns, mai bine parchez si intreb. Si am gasit acolo o batrana si am intrebat-o: „De ce stati?” A zis: „pai, ne dau doua paini gratuite.” „La ce ora?” am intrebat-o. „La ora 8.” „Si dvs. de la ora 5, pana la ora 8, stati pe un scaunel sa primiti doua paini?” Si a zis: „Ce sa faci, maica, cu pensia care o am eu?” Sa ma credeti ca nu sunt un om atat de sensibil, dar m-am dus in masina si am avut o stare de slabiciune. Am spus: „Este trist sa nu dai o sansa la decenta, sa-ti plece batranii tai cu fruntea sus. Daca ultimii ani din viata trebuie sa stai la un rand pe frig, sa iei doua paini, inseamna ca noi suntem intr-un moment critic. Lucru asta m-a impresionat profund.(40)

Radu Moraru: Cred ca suntem singura tara dn Europa care n-avem grija de copii si de batrani. Eu n-am mai pomenit asa ceva. De copii, pentru ca nu avem grija sa aiba educatie si sanatate.

Inima credintei e Hristos si Hristos inseamna jertfa. Eroii nostri de astazi sunt eroi falsi. Adevaratul erou in credinta e Hristos, care inseamna jertfa si lepadare de sine. Inteleg de ce un credincios poate sa fie un bun guvernator, pentru ca a inteles lepadarea de sine, pentru ca a inteles esenta guvernarii: lepadarea de sine, urmarirea binelui obstesc intr-o maniera in care sa respecti omul si sa-i dai voie sa creasca. Jertfa- miezul credintei.

……….
Florin Ianovici: …cine te iubeste iti spune adevarul. Cine nu te iubeste iti spune ce vrei sa auzi tu. Aceea nu e dragoste. Aceea e de fapt un mod de a ma iubi pe mine. Te folosesc in asa fel si iti spun ceea ce vrei sa auzi pentru ca eu sa pot sa-mi implinesc interesele. Adevarul vindeca. Dar mai intai raneste. Intai raneste, iar apoi vindeca.

VIDEO by Radu Moraru Interviul cu Pastorul Florin Ianovici incepe la minutul 19:00-57:00

Mina Ianovici – AI MILĂ, DOAMNE, DE ROMÂNIA!

Romania Hai ridica-te Catalin CiuculescuPhoto –  Catalin Ciuculescu – Romania, hai ridica-te

Ne uităm cu toţii cu uimită durere spre ţara noastră şi vedem cum se alege praful de ea, în mâinile celor care i-au prins hăţurile.

Îmi pun întrebarea cum o fi corect să procedezi când cei care ţin frâiele ţării tale mint cu nonşalanţă? Ce trebuie să faci când vezi cât se fură în jurul tău, când oameni care teoretic trăiesc din salarii strâng averi uriaşe? Când legile ţării tale sunt date în aşa fel încât cel care trăieşte bine să trăiască şi mai bine, iar cel care trăieşte rău să trăiască şi mai rău? Ce trebuie să faci când vezi că, după ce s-a furat aproape tot de pe pământ, unii şi-au dat seama că se mai poate fura în continuare şi din pământ? Când ţara noastră, frumoasă, primeşte deşeurile chimice ale altor state, că aşa dictează unele interese?

Nu se mai fură pe ascuns, se fură pe faţă. Nu se mai minte cu jenă, se minte cu tupeu. O reţea uriaşă de neamuri, interese, cumetrii a pus stăpânire pe ţară. Îi vedem cum mint, cum se îmbogăţesc şi nu facem nimic. Când cineva atacă dreptul nostru, ne-am învăţat unii pe alţii să ducem un cadou. Nemţii fac reclamaţie. Noi nu avem la cine.

Se fură de la stat, adică de la noi toţi. Statul a ajuns cel mai prost proprietar din câţi există. Pierde în permanenţă, când cumpără ceva, cumpără la suprapreţ, mereu i se fură câte ceva şi nu zice nimic. Se vor înmulţi taxele. Bugetarii, săracii, pensionarii , cei cu întreprinderi mici vor scotoci prin buzunare să-şi plătescă dările către stat.

Dacă ne trezim peste 10 -15 ani şi ne vom urni să facem ceva, vom constata că tot ce a mai rămas din ţară sunt datoriile şi contractele pe termen lung, prin care alţii vor lua în continuare ce se mai poate lua.

Pentru ţărişoara noastră în care noi vom îmbătrâni, ne vom pensiona şi vom muri, în care vor trăi copiii noştri (că doar n-or emigra toţi) nu putem face nimic?

Într-o ţară prost condusă lucrurile funcţionează numai în mod aparent. Se fac mereu împrumuturi cu precădere de pe piaţa externă, dar despre scadenţă nu se spune nimic. Cum vor arăta vieţile noastre într-o ţară spoliată şi datoare, obligată să respecte contracte păguboase, care au fost semnate de cei dispuşi să îşi vândă ţara pentru a se îmbogăţi ei?

Mă întreb care e atitudinea corectă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor? Ce e drept să facem? Ştiu că trebuie să ne rugăm, dar dacă ne intră un hoţ în casă nu îl lăsăm în pace şi ne rugăm să nu ne ia nimic. Facem ceva. România e ţara noastră, a copiilor noşti, a nepoţilor noştri. Nu e drept să ajungem un popor de bătrâni singuri, fiindcă ceilalţi au plecat, că ţara lor nu le-a oferit nicio şansă. Trăim o aşa zisă democraţie. Tu eşti de acord cu ce se întâmplă în ţară? Oare nu mai e nimeni care ajungând la conducere să fie interesat de oameni? Voi vedeţi că noi nu ne mai acordăm nicio şansă? Cine credeţi că ne va ajuta? Cineva din afară? Nu vi se pare că avem o datorie şi faţă de ţară? Când o vom împlini?

Mina Ianovici

ROMANIAPhoto credit Stana Ioan

Mina Ianovici – CONSTRUIEŞTE CU CĂRĂMIZILE TALE

Cunosc o bătrână dintr-o biserică mai mică, dintr-un oraş sărac, care, de câte ori se roagă pentru mine, invariabil viaţa mea se schimbă în bine. Se roagă tot timpul, nu zice nimic rău de nimeni, în fiecare moment se gândeşte ce ar dori Dumnzeu ca ea să facă. De zeci de ani se roagă pentru băiatul ei, să se pocăiască şi are credinţă că lucrul acesta se va întâmpla. Posteşte în fiecare zi şi citeşte cam 70 de psalmi, plus alte părţi din Biblie. E o femeie oarecare, din cele care au grijă iarna să nu cadă pe gheaţă în drum spre biserică, fiindcă, dacă vor cădea, au încurcat-o. Îmi creează sentimentul că e mult prea departe de mine şi nu voi reuşi niciodată să fiu ca ea. Poate nici nu e nevoie, poate eu trebuie să fac altfel lucrurile, să construiesc cu cărămizile mele.

Mai ştiu o femeie săracă, de vreo 50 de ani, singură; are doar câteva clase, e îngrijitoare. Are sentimentul propriei demnităţi şi al împlinirii, mai puternic decât mulţi oameni şcoliţi şi înstăriţi. Spune că toţi pe la care a muncit au lăudat-o că face curat bine, că e discretă şi neclevetitoare. Nu poarta pică părinţilor ei, care au băut până nu au mai putut şi nu şi-au dat la şcoală cei nouă copii. Deşi munceşte până cade din picioare, din când în când munceşte “şi pentru Domnul”, gratis, acolo unde consideră că este nevoie sau unde este chemată. Ea asta ştie să facă şi asta face. Se roagă, spune o vorbă bună. Nu vorbeşte oamenii de rău, nici măcar când e nedreptăţită, fiindcă ”Domnul nu ne dă voie”. Deşi am vorbit de zeci de ori cu ea şi mă consideră apropiată am aflat de la alţii ce stil barbar de bătaie a luat cândva de la soţul ei, care i-a rupt coastele. N-are şcoală, dar lucrurile pentru ea se împart în ce ne dă voie Domnul şi ce nu ne dă voie. Din fericire pentru ea, nu are o privire “nuanţată” asupra credinţei, care să îi pună mântuirea în pericol. Există lucruri minunate lângă noi, există şi lucruri urâte, important este la ce ne uităm.

Adevărata reuşită în viaţă nu este să faci lucruri extraordinare în ochii celorlalţi, ci să fructifici cât mai bine ceea ce ai. Dacă ţi se pune în faţă, de înfăptuit, un lucru mare pentru Dumnezeu – e bine, dar bune sunt şi lucrurile mai mici şi mai multe. Dacă eşti sărac, fără “conexiuni sociale” şi nu ai cine ştie ce, ai totuşi gândurile tale, sentimentele tale, vorbele tale, timpul tău. Ai ce oferi. Şi mai ai şi cui, toţi avem. Atât de multe împliniri putem avea singuri într-o cameră, cu o Biblie în mână. Avem mai mult decât credem că avem, dar realizăm aceasta numai atunci când pierdem, pentru că atunci ceea ce am pierdut capătă valoare în ochii noştri.

În privinţa lucrurilor frumoase pe care le putem construi diferenţa este că unele sunt “cu răsunet” şi altele fără. Fiţi stăpânii gândurilor şi sentimentelor voastre. Aprecierea celorlalţi este de multe ori o capcană. Indiferent dacă ai sau nu aprecire, când o doreşti nu poate fi decât rău, te-a prins.

Toţi putem construi lucruri frumoase: tineri şi bătrâni, mai isteţi şi mai puţin isteţi, săraci şi bogaţi, sănătoşi şi bolnavi, toţi. Doar că avem materiale de construcţie diferite şi fiecare nu le poate folosi decât pe ale lui. Nu e nevoie să mergem la capătul pământului pentru a face lucruri plăcute lui Dumnezeu. Te uiţi la viaţa ta, vezi ce găseşti bun prin ea şi lucrezi cu materialele pe care le ai, ca să scoţi ce se poate. În viaţă construim cu ce avem. E tristă risipa de energie, să te gândeşti că ai fi vrut ce au alţii. Nu ne este accesibil totul. Trebuie să ştim să fructificăm ce avem noi. La Dumnezeu e mai important pentru ce ai muncit în viaţă, decât rezultatul pe care îl vezi. Între efortul tău şi finalitate se pot interpune mulţi factori, pentru care nu ai nici vină şi nici merit. Căutăm să pricepem care este următorul pas bun şi îl facem. De multe ori ajungem într-un loc frumos doar pentru că am mers pas cu pas în direcţia bună.

Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici

Articole Mina Ianovici

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari