Vladimir Pustan povesteste – O scena care m-a marcat mult in viata

wpid-IMG_76518525035067.jpegPhoto credit wallpaperstock.net/fireball_wallpaper…

In fond si la urma urmei, cine suntem noi? Exista in Anglia o catedrala mica, foarte mica, dar care are niste vitralii foarte ciudate si foarte frumoase. Ele se vad foarte bine, sunt sfinti facuti din cioburi de sticla si omul care a lucrat pe vitraliile astea s-a dus la un atelier mare de sticla si a luat toata sticla aia colorata care era aruncata, de toate culorile. Se mai sparge, cand taie cate o bucata de geam. In sfarsit, cand face cioburi si atunci omul arunca sticla. Si el s-a dus si a luat cioburile alea, bucatile acelea si a facut cu cioburile acelea colorate, din sticla, pe sticla, la geamurile bisericii, a facut din cioburile acelea sfinti. Cand bate soarele, se lumineaza si lumineaza toti sfintii aceia.

Stiti ca noi suntem asa? Noi am fost cioburi. Aruncati, bucati aruncate la cosul de gunoi. Si Dumnezeu ne-a adunat, ne-a ales. Ciob cu ciob ne-a pus impreuna prin fereastra Duhului Sfant a suflat peste noi. Si cand razele Duhului Sfant vin peste noi, luminam. Slavit sa fie Domnul! Dar nu uitati ce ati fost, cioburi colorate. Deci, fara pretentii. Nu erati buni si nu eram buni de nimic. Si Dumnezeu, din cioburile acestea a facut oameni. Slavit sa fie Domnul!

Scena care pe mine m-a marcat cel mai mult in viata, ca sa-mi dau seama ce a facut Dumnezeu cu mine. Eram pe clasa XI-a baietii facuse un fel de campionat din asta de fotbal. Si am trait asa, cu speranta , ca domn diriginte Turcu sa ma duca si pe mine in echipa. Sa joc si eu fotbal, o repriza, ceva sa fac acolo. A venit prin clasa, a facut echipa, eu nu eram. Nu eram. Si la un moment dat, vine si zice catre mine, „Uite mai, pe tine si pe inca unul, pe voi doi, veti fi rezerve.”

Toata noaptea n-am dormit si de amarat si de emotii. Si m-am dus sa fiu rezerva. M-am asezat pe marginea terenului. M-am pregatit. Eu cred ca am fugit mai mult ca cei de pe teren ca sa fiu in forta. Nimeni nu m-a bagat in prima repriza. Se ducea meciu incet, incet spre repriza II-a si eu tot rezerva. Tot rezerva. Eu cred ca el a vazut ca am plans inainte cu doua zile si de aia m-a bagat rezerva. Nu le aveam eu cu astea.

Si stand acolo, vine un tata suparat si isi cheama copilul, coleg de-al meu. Si zice, „Acasa, acuma in clipa asta.” Parca era sansa mea. Se duce suparat si baga cealalta rezerva. Il pune pe teren. Ramaneam singur langa gard. In sfarsit…

Si dintr-o data mi se iveste a doua sansa, si marea sansa a vietii atunci. Unul dintre colegii mei primeste o lovitura grozava la genunchi, cade jos, nu mai poate juca; tot tremura piciorul la el. Si vine domn diriginte la mine, dar cu o figura din aia suparata, dar fara nici un fel de entuziasm, „Hai acuma tu. Hai ca nu mai avem pe altul.” M-am dus dupa el. Era sfarsitul meciului. Mi-am dat seama ca daca nu se accidenta ala si daca pe ala nu-l fluiera tatal sau, eu nu aveam cum sa ajung pe asta.

Fratilor, asta-i imaginea care m-a zapacit ani de zile. Nu se sterge din cap, faptul ca cineva m-a luat a saptea roata la caruta, numai pentru faptul ca celelalte roti se prapadisera cumva si „Hai si tu aici”. Dar nici o bucurie pe el. Intelegeti? Nici un entuziasm.

Fratilor, Dumnezeu stiti cum m-a ales pe mine si pe voi? Cand ne-a vazut de la bun inceput, ne-a zis, „Eu nu vreau sa fiti rezerve. Pe voi va bag in cer.” Si s-a bucurat. Nici unul dintre voi n-a facut tuse, nici macar un minut pentru ca Dumnezeu ne vrea in cer si vrea sa fim in echipa Lui. Slavit sa fie Domnul. Zice Domnul, „Abia astept sa joc cu ei. Abia astept ca ei sa fie echipa Mea. Abia astept ca ei sa fie cu Mine in cer.” Slavit sa fie Domnul. Si Domnul se bucura. Nu uitati ca suntem straini si calatori.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari