Poet şi pastor în Mexic

poet-si-pastor-in-mexic-octavian-curpas

Poetul Marcel Vasilache (35 de ani) a plecat din România în urmă cu 10 ani. S-a stabilit în Mexic după ce a cunoscut-o pe Blanca, fiica faimoasei cântăreţe Maria Elena Sandoval.

Viaţa lui Marcel Vasilache, fost membru al Cenaclului Literar “Al. Vlahuţă” din Bârlad, judeţul Vaslui, s-a schimbat total în 2001. A cunoscut-o pe internet pe Blanca (42 de ani), fiica unei celebre cântăreţe de muzică populară mexicană din anii ’60, Maria Elena Sandoval. După cinci luni de corespondenţă, Marcel ateriza pe continentul de peste Ocean, pentru a-şi întâlni viitoarea soţie. Şi acolo a rămas!

“Am fost primit cu braţele deschise. Soacra mea m-a protejat. Ştiam să zic în spaniolă doar «te quiero mucho, mi amor» (n.r. – te iubesc mult, dragostea mea). Soţia încă râde de mine când îşi aduce aminte cum pronunţam acele cuvinte. Primii doi ani au fost dificili, dar apoi lucrurile s-au aranjat, odată cu venirea părinţilor mei aici”, povesteşte Marcel.

Cărţile lui se vând în toată America

După trei ani petrecuţi în capitala Ciudad de Mexico, românul s-a mutat cu familia în Tequisquiapan, o localitate dintr-o zonă semideşertică din statul Queretaro. În 2005, Marcel a reînceput să scrie, direct în limba spaniolă. S-a orientat spre poezia religioasă şi a scos volumele “No Callaré” (n.r. – “Nu voi tăcea”), şi “La Cizaña” (n.r. – “Neghina”). “Cărţile mele au fost bine primite şi se vând în librăriile creştine nu numai din Mexic, ci şi din toată America Latină. Cred că am început să schimb ceva în felul de a scrie poezie religioasă”, spune el.

Marcel Vasilache mai are o mulţime de afaceri. “Cumpăr terenuri în zone rezidenţiale, pe care construiesc case şi le vând, dau meditaţii de engleză, îi consiliez pe străinii care au nevoie de acte pentru a munci aici, sunt pastor al bisericii Fuente de Vida (n.r. – Fântâna Vieţii) şi o mai ajut pe soţia mea la agenţia de turism pe care o deţine”, încheie bârlădeanul, care, în 2007, a devenit tăticul micuţei Abigail.

CONTINUARE aici – http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/poet-pastor-si-afacerist-in-mexic-543186

Reclame

Manual de igienă morală şi spirituală

de Sanda Panait

Octavian CurpasSituat la limită, între jurnalist şi scriitor, Octavian Curpaş, unul dintre cei mai credincioşi oameni de scris cu şi despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuşește să surprindă prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea caldă a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsă  sau poate mai greu de găsit / regăsit la autori în ultima vreme -,  o simplitate care poate este împrumutată prin empatie de la personajele intervievate.

Atmosfera specială a cărţii lui Octavian Curpaş are drept fundal  trăirile de ieri şi de azi ale exilului românesc. Compusă din mai multe capitole şi subcapitole, cartea încearcă să trateze (şi reuşeşte, în mare măsură) drumul sinuos al trupului şi mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros şi dificil, politico-economic, să-şi croiască destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile şi lipsurile locurilor în care au văzut lumina prima oară, însă fără să-şi nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cărţii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventură destul de greoaie şi cel puţin la fel de riscantă, pentru că autorul reuşeşte să surprindă cu întâmplări şi fapte uluitoare în fiecare capitol, ca şi cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoţește, se află într-un permanent concurs cu alţii şi cu el însuşi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o manieră nostalgică în vremurile şi locurile de care, fiecare în parte şi toţi la un loc, nu s-au desprins niciodată. Regăsim în fiecare protagonist adânc înrădăcinat şi în ciuda timpului păstrat cu sfinţenie, sentimentul de dragoste faţă de glia străbună, de neam şi de ţară, sentiment doar amorţit şi păstrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului şi care are nevoie de un mic gest, de vibraţia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge şi a ieşi la suprafaţă într-un abur uşor melancolic pe care autorul, cu o tehnică desăvârşită, reuşeşte să-l surprindă perfect: „…

CONTINUARE aici – http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/26/manual-de-igiena-morala-si-spirituala/

 

„Am ajuns sa semnez ca nu mai dau un pumn la nimeni”

serafim-scrobut-la-biserica-ekklesia-arizona

Serafim Scrobut in vizita la Ekklesia, Arizona!

Duminica, 30 octombrie, 2016, biserica Ekklesia din Arizona, pastorita de Andy Olariu, l-a avut ca invitat pe pastorul Serafim Scrobut din Oradea, care a vestit Evanghelia la ambele servicii.

Programul de seara poate fi urmarit integral aici:

Predica intitulata „Incercarile vietii” a fost ilustrata cu exemple personale din viata de predicator si misionar punand accent pe suprematia lui Dumnezeu care nu-i paraseste niciodata pe ai Sai.

Unele probleme din viata ni le cauzam noi, constata pastorul Serafim. „Am fost sportiv, am practicat box de performanta. 9 ani de zile mi-am distrus fata de atatia pumni, de sute si mii de pumni. Am ajuns sa semnez pentru sportul acesta sa nu mai dau un pumn la nimeni, dupa ce mi-am pierdut toti dintii”. Acestea sunt probleme pe care ni le cauzam noi.

Furtunile vietii au lovit insa in familia Serafim si prin pierderea celor mai dragi si mai inocente fiinte din familie. Urmariti inregistrarea de la linkul de mai sus in care marturia fratelui Serafim Scrobut se imbina armonios cu cantarile inaltatoare ale serii.

„M-am simtit ca acasa la Phoenix. De la familia Denisa si Norbert Iancu, care mi-au fost gazde exemplare, pana la primirea calduroasa pe care mi-a facut-o pastorul Ionel Grosu, care m-a binecuvantat si cu volumul sau de poezii, totul a fost realmente coplesitor. In partasia pe care am avut-o impreuna am simtit unitatea Duhului si legatura pacii”, marturiseste pastorul oradean.

Octavian Curpas

With Barnevernet, Norway is going South – Med Barnevernet er Norge på nedtur

Sursa - Maria Goron

Sursa – Maria Goron

Scroll down for Norwegian.

With Barnevernet, Norway is going South

<Communism is the death of the soul. It is the organization of total conformity – in short, of tyranny – and it is committed to making tyranny universal>. Adlai E. Stevenson

Eastern Europeans sensed the communist system in Norway, for they had lived under that kind of regime.

Under communism, the institutions of the state had been doing „their job” (but often not the job that they were supposed to do.), so there were certainly laws under communism, and they were enforced. We were just questioning the content of the laws and the way they were applied.

What’s happening right now with Barnevernet (CPS) in Norway is very similar. The system there is not imposed by force though.

Apparently, Norwegians trust a system that can easily condemn innocent people.

They point at „abuses” that supposedly happened in some natural families but seem to ignore that there is more violence in foster families.

Barnevernet is using trivial reasons to accuse parents and confiscate their children from them without any due process, any warning, or any social investigation.

Norwegians seem to trust their state agencies. We trust our people.

The persons who revealed the atrocities from our communist countries were the victims.

In Norway, victims who did not know each other said quite similar things about the government abuses. The very way evidence from a lot of different sources converged was a sign that it might be true. And it was!

All the evidence about Barnevernet coming in from all sorts of families in Norway should have given the Norwegian authorities an important message, too.

They should not have discarded it as unreliable. They should have gone into every single case long ago. Then they would have found enough sure evidence to point out what their obligation was: to stop Barnevernet. Immediately.

There are two major signs of communism:

1) Lack of transparency

We recently learned that the healthy children removed from good families that are well known in our community now have bruises and scratches on their bodies. A 13-year-old girl died in a foster home.

The public did not find out what repercussions these will have on Barnevernet.

2) Investigative journalism is almost nonexistent

There is very little journalism of investigation in Norway, and their journalists do not unveil / report independent findings that adversely affect the institutions of state.

Marianne Haslev Skanland, professor emeritus of linguistics at the University of Bergen in Norway, made the point when referring to Norwegian media in relation to Barnevernet. She stated, “The real questions, never asked by the main-stream media, ought to be: 1) If there are really as many very serious cases as they claim, why then does Barnevernet spend huge resources on cases which, when you look into them, turn out to be unnecessary interference and harassment and destruction of children in families which are normal and good? 2) What kind of „treatment” does Barnevernet have for the children in whose families they do intervene and how does that „treatment” work out? We know the answer: they destroy the family unit and keep the children in foster homes, and the result of that is very dark.”

The results of foster care are not encouraging in other countries either. The arguments from the National Coalition for Child Protection Reform here in America are well put:

THE EVIDENCE IS IN

Foster Care vs. Keeping Families Together: The Definitive Studies

http://www.nccpr.org/reports/evidence.pdf

Thousands of children would have been saved from these rotten outcomes if Norway had reformed its Child Welfare system to emphasize safe, proven programs to keep families together!

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

NORWEGIAN

3 mars 2016

Med Barnevernet er Norge på nedtur

Av Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona, USA

                                            „Kommunisme er sjelens død. Det er

                                           organiseringen av total konformitet – kort

                                            og godt av tyranni – og det er totalt innstilt

                                            på å gjøre tyranniet universelt.”

Adlai E. Stevenson

Øst-europeere oppfattet det kommunistiske systemet i Norge, for de hadde levet under den slags regime.

Under kommunismen hadde statens institusjoner gjort „jobben sin” (men ofte ikke den jobben de burde gjøre), så det eksisterte absolutt lover under kommunismen, og de ble håndhevet. Det var bare det at vi spurte om innholdet av lovene og den måten de ble tolket på i praksis.

Det som skjer for tiden med Barnevernet i Norge er svært likt. Men systemet blir ikke tvunget igjennom med makt.

Normenn stoler øyensynlig på et system som lett kan dømme uskyldige mennesker. De peker på „overgrep” som det heter seg er skjedd i noen naturlige familier, men ser ut til å glemme at det er mere voldelighet i fosterfamilier.

Barnevernet benytter trivielle grunner til å beskylde foreldre og konfiskere barna deres og ta dem uten noen holdbar rettergang, uten varsel, uten noen sosial undersøkelse.

Nordmenn later til å stole på sine institusjoner. Vi stoler på vårt folk. De menneskene som avslørte uhyrlighetene fra våre kommunistland var ofrene. I Norge har ofre som ikke visste om hverandre sagt svært sammenfallende ting om de offentlige overgrepene. Slik som evidens fra mange forskjellige kilder konvergerte, var det et signal om at det kunne være sant. Og det var det!

All dokumentasjonen om Barnevernet som kom fra alle slags familier i Norge burde gitt norske myndigheter viktige opplysninger også. De skulle ikke ha avfeiet det som upålitelig. De skulle gått inn i hver eneste enkeltsak for lenge siden. Da ville de ha funnet nok av sikker evidens til å vise dem hva som var deres plikt: å stoppe Barnevernet. Omgående.

Det er to viktige tegn på kommunisme:

1) Mangel på innsyn

Vi fikk nylig vite at barna som var sunne og friske da de ble tatt fra gode fmailier, familier som er godt kjent i vårt samfunn, de har nå sår og skrammer på kroppen. En 13 år gammel pike er død i et fosterhjem.

Offentligheten får ikke vite hva slags følger dette får for Barnevernet.

2) Undersøkende journalistikk er nesten ikke-eksisterende

Det er svært lite undersøkende journalistikk i Norge, og norske journalister avdekker ikke, eller rapporterer ikke, uavhengig evidens som berører statlige institusjoner på en negativ måte.

Marianne Haslev Skånland, som er professor emeritus i lingvistikk fra Universitetet i Bergen i Norge, nevnte dette særskilt med referanse til norske medias relasjon til Barnevernet. Hun sa: „De viktige spørsmålene, de som aldri stilles av den politisk korrekte pressen, burde være: a) Hvis det virkelig fins så mange veldig alvorlige saker som Barnevernet hevder, hvorfor bruker Barnevernet da kjempesummer på saker hvor det, når du ser på innholdet av dem, viser seg at det de gjør er å trakassere og ødelegge familier som er normale og gode? b) Hva slags „behandling” har barnevernet for barna i de familiene der de griper inn, og hva er resultatet av denne „behandlingen”? Vi vet svaret: de ødelegger familieenheten og holder barna i fosterhjem, og resultatet av det er svært dystert.”

Resultatet av fosterhjemstilværelse er ikke oppmuntrende i andre land heller. Argumentene fra National Coalition for Child Protection Reform (Nasjonalt forbund for barnevernsreform) her i Amerika er rammende, se

THE EVIDENCE IS IN (Bevismaterialet foreligger)

Foster Care vs. Keeping Families Together: The Definitive Studies

(Fosteromsorg mot å holde familier sammen: De definitive studiene)

http://www.nccpr.org/reports/evidence.pdf

Tusner av barn kunne vært reddet fra disse råtne resultatene hvis Norge hadde reformert sitt system for barnevelferd, og gått inn for pålitelige, evidensbaserte metoder for å holde familier sammen!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

THE SNOW QUEEN OF EVERY BOOK – THE REVIEW OF A BOOK NOT (YET) EDITED

By Angela-Monica Jucan

Octavian Curpas 2Octavian Curpas already retold for us Andersen’s fairy tale and he is always willing to recount stories of books he has read. And, going by the gifted critic’s accounts, there remains no reason to doubt that the original stories he interprets were written by authors of extraordinary talent. Sometimes he provides us with interpretations of books that are not available in our area and which we will never get to read. We can only imagine those astonishing – according to his description – creations and we know they are, at least temporarily, inaccessible to us. It is as if the spiritual light they emanate is truly the fastidious and intangible light of a boreal cloud that arose from the ionization of the mind’s emissions under the influence of the radiation of fantasy (according to the physics definition).

Octavian’s interpretations are usually lengthy, giving the impression that the work presented is recounted in great detail, which leads some to believe that they no longer need to read the original text. This is a false impression, as Octavian’s endeavors represent syntheses. He has the ability to grasp the essence of the text and otherwise create a concise monograph.

His titles are catchy, summative phrases. A review of a book by Vavilia Popovich, for example, is titled ‘Mom’s Book’ – Memories with the scent of days past in a prose poem authored by Vavila Popovich. Another review of a book of poems by Daniela Voiculescu is called “How is it like to live on poetry in a time of angels”. The title of an article dedicated to one of Melania Cuc’s novels reads ‘Babilon Lace’ or how it feels like to be a hostage in a modern historical novel about tragic destinies and the ordinary man’s psychological crisis. Another text about a novel by Ligia Seman is called “The image of God reflected in a novel about a quest at the time of discovering the meaning of life”. A presentation of a book of poetry by Petru Lascau is titled religious verses bordering between meditation and contemplation: “The signature of love” by Petru Lascau. And finally, the exegesis of the latest book of poetry by Victorita Dutu is called ‘I want a different world’ by Victorita Dutu – Christian poetry about eternity, love, and humility.

His titles are oftentimes followed by a sympathetic motto, usually selected from the book under review (“The memories, as they were narrated to me, surge upon me like a torrent. They contain too much of reality in them, a beautiful and yet painful jungle of reality… As in a dream, I imagine centuries past…’; ‘I don’t know why, but I still preferred the color grey’).

The beginning of the exposition is abrupt and confounding (Is it easy or is it difficult to fight sleep?), or informative and austere (Vavila Popovici is the author of numerous books of poetry and prose), or gnomic (Petru Lascau is a poet of the religious ecstasy), or meant to create a certain atmosphere through associations with a different epoch (At the beginning of the nineteenth century Napoleon’s armies had control over all of Europe. Russia was one of the few countries that he had not yet conquered), or attempting to prepare the reader for what is to come (In 1970 the American director Arthur Hiller won an Oscar for a wildly successful film entitled simply ‘Love story’).

Then, with a few biographic remarks and a note on the literary accomplishments of the author in question, with some general statements about the work, with an analysis of the plot and characters (if the work is a novel), and after establishing any literary filiation and offering some text samples, Octavian Curpas manages to construct a well rounded and perfectly balanced whole, which he then seals with a closing statement.

Along the way, the critic sheds light upon the elements which confer artistic value to the book and reveals to the reader the underlying meaning of the text, the one that is harder to grasp, yet necessary in order to reinforce the literary value of the text.

Octavian Curpas 1

Writer by vocation and journalist by training (having completed journalistic, paralegal and business studies), Octavian D. Curpas is a kind of character that is rarely encountered on the journalistic scene these days. He puts his gift, his passion and his dedication in his writing. He wants to assure us (and we feel we should believe him) that every work he brings to the attention of the reader is the book of the year in terms of technical achievement, and a work of unmatched beauty in terms of artistic quality, absolute and splendid as only a realm covered in eternal snow can be. In fact, Octavian’s texts strike an even higher note than Andersen’s ‘The Snow Queen’ because his stories about wondrous books always end before that moment when Gretchen brings Karl back to the mundane reality.

Inexplicably, no one wants to leave their place of detention because when you are free you have no desire to escape, you have no reason to run. From now on, both the past and the present will occur in the future tense because there is another story to be written, a story that has not yet begun. The gift, the inspiration and the work ‘wasted’ for the benefit of others, and as of now, not yet gathered in a well deserved (by the author and all the rest of us) book.

From now on, the Imbrium Sea will carry its waves to the shore and, perhaps someday, the poet who praised its beauty will find not only the long sought ideal, but also the answer to a seemingly rhetorical question: ‘Who is the queen of Saba?’.

The Snow Queen. No matter what color the muse is (the not necessarily historic, but the rather enigmatic ‘muse’ of Solomon). Because here, in Octavian’s chronics, contrary to Andersen’s tale and contrary to the realities of life, everything is reflected in a conscience that sees nothing but beauty.

Ilie Nadaban – Marturie la Ekklesia, Arizona – Visul prin care s-a intors la Dumnezeu si cum a fost botezat instantaneu

Marturie la Ekklesia, Arizona – Visul prin care s-a intors la Dumnezeu si cum a fost botezat instantaneu de catre Pavel Chiu:

Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” – Faptele Apostolilor 10:43

„In 1967-68 eram un disc jockey si imi placea mult sa prezint muzica. Prezintam centece de Jimmy Hendrix, Led Zeppelin si mama zicea catre tata: „Ce s-a intamplat cu Ilie? Ce muzica e asta care o asculta?” Zicea tata, „Mai, Cati, lasa-l in pace ca intr-o zi Dumnezeu il va cerceta, sa vezi ce va face din el!” A avut o gura de aur atunci tata, slavit sa fie Dumnezeu. ….. M-am intors la Domnul in 1982, cu totul neasteptat…”

Marturie – Ilie Nadaban (Noiembrie 15, 2015)

Mesaj: Ilie Nadaban –

Ioan Botezatorul a fost un om pocait

(Noiembrie 15, 2015)

VIDEO by Ekklesia Church

(HT Octavian C.)

“CASA VINDECĂRII”- Credinţa în acţiune în oraşul Câmpina

Casa Vindecarii Campina

“CASA VINDECĂRII”- Credinţa în acţiune în oraşul Câmpina

Interviu cu Dumitru Huţan, pastorul Bisericii Penticostale Betel şi Preşedintele Asociaţiei “Casa Vindecării” – Centrul de reintegrare socio-profesională, Câmpina

“Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.” Biblia – Iacov 1:27

Câmpina, oraşul prahovean aşezat într-un minunat amfiteatru natural, încadrat de albiile a trei râuri ce au modelat o splendidă terasă triunghiulară cu pante mai line sau mai abrupte ce conferă aşezării o specificitate aparte, este cunoscut ca fiind localitatea din România cu cele mai multe zile însorite pe parcursul unui an şi cu un aer cu reale calităţi curative. Şi-apoi, cine nu a auzit de Şcoala de Agenţi de Poliţie din Câmpina – un alt reper important în definirea identităţii oraşului?! Înconjurat de dealuri, adevărate bariere naturale în faţa asprelor vânturi ce bat dinspre câmpie, oferă privelişti de o frumuseţe uimitoare şi-un aer patriarhal care linişteşte şi îmbie la curăţime spirituală.

Perceptele creştine, susţinute chiar şi de cadrul natural de care am amintit, o comunitate de oameni cu frică de Dumnezeu şi milă faţă de cei fără un adăpost sau posibilitatea croirii propriului drum în viaţă, au adus o rază de speranţă în sufletele multor tineri crescuţi în orfelinate care şi-au găsit calea de urmat păşind în “Casa Vindecării” – un cunoscut Centru creştin de reintegrare socio-profesională, care funcţionează la Câmpina din anul 2008. O comunitate de oameni vrednici de toată lauda sub patronajul Bisericii Penticostale Betel din localitate şi îndrumarea atentă a pastorului Dumitru Huţan, având şi sprijinul nemijlocit al autorităţilor locale, a reuşit să însenineze viaţa multor tineri crescuţi în orfelinate care după ce au devenit majori erau sortiţi eşecului şi disperării. Acestora li s-a oferit şansa de a se realiza profesional, dar şi de a se împlini pe plan spiritual în “Casa vindecării” – un proiect de suflet, pentru suflet, care merită toată aprecierea şi recunoştinţa noastră!

Dumitru Hutan

Pastorul Dumitru Hutan la Biserica Baptisata Campina

Octavian Curpaş (Î): Sunteţi pastorul Bisericii Penticostale Betel din Câmpina, biserică în care s-au întâmplat atâtea lucruri minunate. Prin ceea ce s-a înfăptuit aici şi prin Centrul de reintegrare socio-profesională denumit generic “CASA VINDECĂRII” aţi realizat mult pentru comunitate, atât din punct de vedere spiritual cât şi social. Cum s-a derulat acest proiect?

Dumitru Huţan (R): Totul a început după Revoluţie când am demarat construirea bisericii. Într-o vacanţă am fost vizitaţi de nişte copii de la un orfelinat care ne-au rugat să-i adăpostim pe timpul vacanţei, deoarece nu au pe nimeni, nu au unde să meargă şi să stea. Ca biserică, am acceptat să-i sprijinim şi le-am oferit suport, atât material (cazare în clădirea bisericii), precum şi spiritual. Între timp, mulţi dintre ei s-au hotărât să-L slujească pe Dumnezeu cu sinceritate şi devotament. În proiectul de construcţie al bisericii am prevăzut construirea unui loc special pentru a-i adăposti pe aceşti copii, care, după terminarea şcolii ne-au solicitat să-i ajutăm din nou. Cu trecerea timpului, numărul lor s-a mărit, apărând şi alţi tineri care nu erau creştini… Găzduirea în incinta bisericii era tot mai dificilă, aşa că ne-am decis să construim un spaţiu special, în curtea bisericii. Dumnezeu ne-a sprijinit să facem acest lucru şi în anul 2006 ne-am apucat de construcţie, care a durat doi ani. Un lucru pe care aş dori să-l amintesc, este acela că toată biserica a fost implicată în dezvoltarea şi buna derulare a acestei lucrări, fiecare contribuind cu ceea ce a avut pe inimă. Spre exemplu, surorile s-au ocupat zilnic, prin rotaţie, timp de aproximativ 18 ani (de când au sosit primii tineri la biserică) de asigurarea şi pregătirea hranei. În fiecare duminică, alături de celelalte anunţuri necesare, nu lipsea nici cel cu privire la planificarea persoanelor care se ocupau de gătit.

Î: Spuneţi-ne, vă rog, care este scopul acestei asociaţii şi cum se desfăşoară activitatea în cadrul centrului “Casa Vindecării”?

R: În prezent, Asociaţia “Casa Vindecării” este un Centru de reintegrare socio-profesională care a început să funcţioneze din anul 2008 şi care are ca scop principal ajutorarea tinerilor proveniţi din orfelinate sau familii defavorizate. Ajutorul acordat constă şi în consilierea psihologică şi spirituală în situaţii de criză, cum ar fi: lupta împotriva viciilor (dependenţa de alcool, tutun, droguri). Totodată, acestor tineri li se oferă posibilitatea de a urma anumite cursuri de pregătire şi formare profesională în domeniul social. “Casa Vindecării” este, deci, un Centru atât de zi, cât şi de noapte, ce asigură condiţii de cazare, hrană, dar şi instruire, în vederea obţinerii unor locuri de muncă. Pentru a-i obişnui pe tineri cu munca, avem o mică fermă cu găini, porci şi iepuri. Astfel, ei învaţă să se autogospodărească şi să devină capabili şi responsabili să se descurce în societate. Tot în acest scop, avem şi un teren în custodie pentru o perioadă determinată, cu scopul de a-l cultiva, lucru foarte folositor, deoarece putem avea propria producţie pentru gospodărirea centrului.

Î: Cum aţi gândit programul de asistare, integrare şi formare profesională a tinerilor care sunt preluaţi de către asociaţia dumneavoastră?

R: Asistenţa pentru această categorie de vârstă este foarte importantă, pentru că societatea nu oferă nici o alternativă tinerilor care pleacă din orfelinate/centre de plasament. Aceştia, neavând nici un suport material, în mod normal şansele lor de reuşită în viaţă sunt minime sau chiar nule. Dacă cei care sunt crescuţi în familii bune nu au posibilitatea de a-şi crea un viitor din cauza condiţiilor vitrege , cum se vor descurca cei care nu au o familie… mai ales în această perioadă a vieţii, în care au cea mai mare nevoie de suport moral, financiar, spiritual etc ? De moment, putem asigura cazare şi instruire doar băieţilor peste 18 ani. Viziunea noastră este ca perioada de sprijin să fie de doi ani. Ultima fază a serviciilor oferite de asociaţia noastră este aceea în care cei asistaţi să poată să se descurce singuri. Aceştia sunt ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă, o gazdă, fiind totuşi supravegheaţi în continuare pentru a li se oferi sprijin pe mai departe. De menţionat este şi faptul că pe parcursul celor doi ani, tinerilor doritori li se oferă posibilitatea să recupereze, din punct de vedere al educaţiei, cam ce au pierdut din cauza situaţiei lor. Astfel, tinerii sunt înscrişi într-un program de învăţare, numit ”A doua şansă”, program iniţiat de Primăria Municipiului Câmpina, program foarte util, deoarece educaţia este un factor important, o şansă în plus pentru reuşita pe plan social şi personal.

Î: Cum este structurat centrul şi ce capacitate are?

R: Centrul are nouă dormitoare, cinci la etaj şi 4 la mansardă, fiecare dormitor având baie proprie. La demisolul clădirii se află bucătăria, camera pentru depozitarea alimentelor şi sala de mese. Parterul cuprinde cabinete medicale şi o sală de primire. Centrul “Casa Vindecării” poate găzdui aproximativ 20-25 de persoane, fiind repartizate câte 2-3 persoane/cameră, în funcţie de solicitările existente.

Î: Pentru asistarea şi îndrumarea tinerilor aveţi nevoie de personal. Cine se ocupă de acest aspect?

R: De îngrijirea şi educarea tinerilor se ocupă un personal calificat. Avem personal plătit, dar şi voluntar, toţi fiind calificaţi în munca pe care o fac. Personalul cuprinde: asistent social, asistent medical, psiholog şi administrator.

Î: Este minunat ceea ce aţi reuşit şi ceea ce faceţi. Ce planuri aveţi pentru viitor?

R: Planuri de viitor? Sunt multe: la cantina Centrului tinerii beneficiază de o masă caldă şi alte persoane care nu sunt integrate în programul asociaţiei, dar care provin, fie din familii defavorizate/dezbinate, fie au o situaţie financiară precară. Una din dorinţele noastre este continuarea asigurării acestei mese celor nevoiaşi. Un alt plan este acela de a construi un atelier de tâmplărie în care să-i învăţăm pe tineri să facă diferite unelte şi scule necesare autogospodăririi. Pe viitor ne dorim să cumparam un teren pe care să construim mici locuinţe (căsuţe) personale, integrate în programul pe care centrul “Casa Vindecării” şi-l propune, locuinţe în care tinerii să locuiască după ieşirea din centru. Am avut tineri care, stând aici, s-au realizat. Spre exemplu, unii s-au căsătorit, iar noi, ca biserică, ne-am implicat în ajutorarea acestora în primii paşi ai căsniciei. Alţii, învăţând o meserie au obţinut un loc de muncă şi s-au putut realiza din punct de vedere social. Nu uităm nici faptul că mulţi tineri au devenit buni creştini şi s-au implicat în activităţile spirituale ale bisericii. Aşadar, planurile noastre de viitor constau în continuarea lucrării începute cu dedicare şi perseverenţă.

Î: Este un proiect amplu care necesită fonduri băneşti substanţiale. Cum aţi reuşit să gestionaţi activitatea şi să-i asiguraţi continuitate? Aţi beneficiat de sponsorizări în derularea lui? Care sunt nevoile prioritare de care depinde bunul mers al activităţii centrului?

R: Ca în orice proiect, este dificil să stabileşti priorităţile şi să gestionezi fiecare activitate. Până în prezent, această lucrare a înaintat prin credinţă şi neavând nicio asigurare constantă din partea vreunui sponsor. Totuşi, centrul “Casa Vindecării”, funcţionează prin harul lui Dumnezeu şi în urma donaţiilor făcute de către diverse persoane, oameni cu suflet şi a căror inimă a fost sensibilizată de situaţia acestor tineri. Nevoile principale cu care ne confruntăm sunt procurarea alimentelor necesare pentru hrana zilnică şi banii necesari pentru plata persoanelor angajate.

Î: În încheiere, dacă aveţi un mesaj pentru cititorii noştri v-aş ruga să le adresaţi câteva cuvinte.

R: Noi, cei implicaţi în acest proiect avem o deviză care se bazează pe un important adevăr biblic, scris în Epistola lui Iacov: “Religiunea curată şi neîntinată..” şi avem certitudinea că Domnul Dumnezeu rămâne pentru viitor singurul Mântuitor, dar şi Apărătorul văduvelor şi Tatăl orfanilor.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Vocea ei a răsunat din catedrala din Munich la Campionatul Mondial de Fotbal, în 2006! (VIDEO) – Octavian Curpaş, interviu cu tânăra penticostală Florence Joy Enns

Photo credit www.marianagurza.ro

Articol preluat cu permisiune (O. Curpas) și se poate citi în întregime aici –  http://www.actualmm.ro

Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.
Florence (Büttner) s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.):
  Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Photo credit www.express.de

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?
F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.
O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?

„Mein Ziel” – By Florence Joy Büttner (Enns)

F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.
O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?
F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.
O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?
F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.
O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?
F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
Octavian D. Curpas, Phoenix, Arizona

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari