April 16th, 2016 – Protest in Phoenix against Norwegian CPS’ abuses

a

April 16th, 2016 – Protest in Phoenix against Norwegian CPS’ abuses

“Tens of thousands of Romanian-Americans will peacefully demonstrate in over 20 metropolitan cities in the United States and Canada, Romania’s largest cities, renowned cities across Europe, and Australia, denouncing the abuses perpetrated by Norway’s

Child Protection Services (BARNEVERNET) by impudently abducting all 5 children of Marius & Ruth Bodnariu” (Pastor Cristian Ionescu – Chicago, Illinois, Spokesman for Bodnariu family).

In Phoenix, Arizona the protest will start at 10:00 AM at the following location:

Cesar Chavez Plaza
201 W. Washington Street
Phoenix, AZ 85003.

a

At the link below is an example of child manipulation by Norwegian Psychologist:

Norwegian CPS (Barnevernet) is frequently using trivial reasons to incriminate loving and supporting parents and confiscate children from parents without any due process, any warning, or any social investigation. Here is a list of reasons given by the Child

Protection Services (CPS) of Norway for depriving children of their parents:

http://www.mhskanland.net/page10/page122/page122.html

The below video shows a devastated mother in Norway holding her two little girls before Barnevernet is about to confiscate them:

Please join our demonstration on April 16th, 2016 and make the world aware of what’s happening in Norway!

Octavian D. Curpas

Related articles –

„Ipocrizie norvegiană!” ~ Octavian D. Curpaș

In Norvegia sunt doua unitati de masura. Una pentru violatori si pedofili si alta pentru parintii care isi disciplineaza copiii. Cititi mai departe ca sa vedeti unde duce o politica care l-a scos pe Dumnezeu din mintea si inima lor: REVOLTĂTOR: Ce “pedepse” primesc norvegienii care violează minore!

„Ipocrizie norvegiană!

Octavian Curpas 2In Norvegia dacă părintele îi dă o palmă peste fund copilului riscă să i-l ia statul.

Dacă, însă, copila minoră este violată de un infractor sau de un grup de infractori, respectivii primesc pedepse extrem de blânde. Aceasta denotă foarte clar cât de mult le pasă norvegienilor de copii și faptul că în jurul lui Barnevernet nu gravitează grija pentru copii ci este o afacere financiară profitabilă. Confiscarea unui copil dă de lucru unei armate de oameni pentru o perioadă de câțiva ani. 

Am intrat în dialog pe forum cu mai multi norvegieni și am constatat cu stupoare că norvegienii consideră că, “copiii nu sunt proprietatea părinților“, deci copiii tăi nu sunt ai tăi!

I-am întrebat atunci ai cui sunt? Mi-au răspuns că “children are people, they are not someone’s property“.  Le-am spus că totuși copiii nu sunt maturi și cineva trebuie să decidă în dreptul lor. Mi-au spus că statul decide, dar nu admit că aceștia sunt proprietatea statului. Nu cred că le place cum sună ideea aceasta.

Iată ce pedepse ridicole au primit acești violatori. Unul care a violat bestial o fetiță a primit vreo 2 săptămâni de închisoare iar un grup de bărbați care au violat o minoră, în Norvegia, au primit ca pedeapsă “munca comunitară” :

http://www.barenakedislam.com/2013/10/14/no-wonder-muslim-paedophiles-love-norway-so-much/

Iată cele doua cazuri în norvegiană pe care le puteți traduce cu google translate:

https://www.frieord.no/innenriks/bile-mohamed-elmi-18-og-abdirizak-nur-ali-21-domt-for-grove-overgrep-mot-norsk-14-aring/.

https://www.frieord.no/utenriks/somalier-voldtok-12-arige-ida-fikk-22-dagers-samfunnstjeneste/

Deci grija norvegienilor se limitează la părinți, nu cumva părinții să-i disciplineze fizic.

Când încerci să duci discuția mai departe mintea li se blochează.

În rest, dacă copiii sunt violați bestial sau abuzați sexual nimeni nu ripostează.

Mentalitate scandinavică aburdă.

O jurnalistă norvegiancă îmi spunea că de multe ori cea mai bună opțiune pentru copil este ca acesta să fie luat din familie și plasat la foster parents.

Am întrebat-o de unde poate ști cineva care e cea mai bună opțiune pentru copil din moment ce există atâtea cazuri în Norvegia în care copiii au fost luați din sânul familiei pentru o palma la funduleț și au ajuns să fie agresați sexual de către foster parents?

Le-am dat să citească acest studiu făcut tot de norvegieni în care se spune ce se întâmplă de obicei cu acești copii plasați in foster homes.

http://armoniamagazineusa.com/2015/12/23/mental-disorders-in-foster-children-a-study-of-prevalence-comorbidity-and-risk-factors/

În orice caz, norvegienii sunt capabili să ducă discuția până la un punct pe acest subiect, după aceea li se blochează creierul. Refuză să gândească.  Aceasta și pentru că ei nu mai fac copiii. Nu știu ce înseamnă legătura emoțională dintre un copil și un părinte.

Ei știu un singur lucru: părintele nu are voie să atingă copilul nici cu un deget.

Dacă o face, norvegianul se revoltă și e în stare să decreteze cele mai aspre pedepse.

În mod paradoxal, însă, același norvegian, consideră că un individ care-ți violează fiica de 10 de ani merită să primească pedeapsa “180 de zile de muncă în folosul comunitatii…“.

Oare câte zile de muncă în folosul comunității n-ar face părinții cărora le-au confiscat statul norvegian copiii? Nu li se dă însă această șansă!

Mai multe detalii despre aceasta instituție numită Barnevernet, aici:

http://delightintruth.com/

În unele cazuri violatorii sunt minori, iar norvegienii spun că sistemul lor se axează mai mult pe reabilitare decât pe, pedeapsă, mai ales când infractorul e minor. In acest sens, un adolescent de 17 ani poate viola liniștit fetițe de 10-11 ani pentru că el  știe că nu riscă mai nimic în această țară…

Octavian D. Curpaș

via http://saltmin.com/2016/01/12/octavian-d-curpas-revoltator-ce-pedepse-primesc-norvegienii-care-violeaza-minore/

Fariseii din toate timpurile – o abordare satirică

Memoriile lui Eutih Petru Lascau

Fariseii din toate timpurile – o abordare satirică

Scriitorul rus Leonid Andreev, celebrul lider al mişcării expresioniste în literatura rusă, ne-a lăsat o nuvelă intitulată “La fereastră”. Personajul acesteia împărtăşeşte cititorului impresiile sale, privind viaţa de la fereastra casei sale. Asemenea lui Andreev, Petru Lascău remarcă în cartea sa “Memoriile lui Eutih”, aspecte inedite ale existenţei pe care le-a observat de la fereastra bisericii sale. Volumul ce îi poartă semnătura ne invită să privim lucrurile dintr-o perspectivă provocatoare, autorul dovedindu-se a fi un excelent povestitor.

Eternii farisei

Cu un talent deosebit în a discerne perspectiva unui tânăr aflat într-o comunitate creştină, Petru Lascău ne propune o viziune cu totul nouă: „M-am hotărât să-mi scriu memoriile. Aşa se obişnuieşte acum. Vedeţi, oamenii ascultă la apostoli, predicatori, preoţi, evanghelişti şi ei nu sunt prea gata să te bage în seamă pe tine, unul dintre iubiţii ascultători.”

Identificându-se cu personajul Eutih, autorul de fapt, realizează o satiră foarte reuşită la adresa „eternilor farisei”. „Portretele acestea de farisei s-au născut dintr-o serie de plachete satirice pe care le-am publicat în revista Exodus şi în alte publicaţii. Ele s-au înmulţit de-a lungul anilor, pe măsură ce m-am ciocnit de un alt tip de fariseu. Portretele formează doar o mică expoziţie dintr-o galerie mai mare de farisei ai zilelor noastre. Ele au fost zugrăvite mai degrabă ca lucrările unui pictor amator decât de penelul artistului profesionist. Am adăugat, pentru a mai îndulci puţin amarul rândurilor mele, câteva caricaturi inspirate de viaţa bisericească.”

24 de tipuri de farisei

Dar de ce tocmai fariseii devin ţinta unor ironii fine, dar pătrunzătoare? Pentru că se pare că fariseii n-au dispărut odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, ca orice lucru firesc, s-au diversificat şi s-au adaptat atât de bine la cultura creştină. „Am scris această carte cu scopul precis de a-i supăra pe farisei. Regăsindu-şi chipul în aceste rânduri, ei pot continua nepăsători stilul lor de viaţă sau se pot ridica împotriva celui care i-a desconspirat sau pot decide să se schimbe.”

Cu o vioiciune a stilului ce este rezultatul unei experienţe îndelungate în ale scrisului, Petru Lascău identifică nici mai mult nici mai puţin de 24 de tipuri de farisei. Cu siguranţă că lista nu este exhaustivă, însă în orice caz, multe persoane religioase se vor regăsi în cel puţin una, ca să nu spunem mai multe categorii de farisei. Nomenclatorul de denumiri al acestor genuri de fariseism îmbracă forme deosebit de hazlii sau ironice, dar fiind de fiecare dată, la obiect. Dintre denumirile alcătuite de autor cu privire la tipologia fariseilor de pretutindeni, se remarcă următoarele: amărâtul-vesel, bun-de-gură, fosila vie, fratele-beton, hopa-Mitică, Morbus Sabaticus, sfântocul, nomadul, secătura batjocoritoare, smeritul-îngâmfat, etc.

„În căutare de apreciere şi aplauze”

Fără a discrimina alte categorii de farisei, cele 24 de tipologii amintite reuşesc să surprindă fenomenul „dublei personalităţi”, specific oamenilor ce se pretind a fi spirituali. „Isus Hristos era deranjat profund de discrepanţa dintre viaţa particulară şi cea publică a cărturarilor şi fariseilor. Aceşti oameni ajunseseră experţi în a stoarce bani pe pietatea lor şi mai ales, de la văduvele sărace şi femeile slabe de înger, care se lăsau impresionate de pioşenia feţelor lor sacerdotale. Rugăciunile lor lungi, de ochii lumii, nu erau planificate să ajungă la Dumnezeu, ci la urechea celor ce-i ascultau. Erau rugăciuni orizontale, cu scopul de câştig financiar, în căutare de apreciere şi aplauze.”

Fariseul de azi

Fariseului din secolul XXI, la fel ca şi celui din vremea când Mântuitorul Se afla printre oameni, îi lipseşte credinţa. Sau mai bine-zis, credinţa pe care o are este una formală. Iată de ce, „fariseul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează, pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează, pentru credinţa omului aflat în criză.

Dar nu îndrăzneşte să se roage pentru vindecare. Dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?” Prestigiul de fariseu înseamnă printre altele, şi cât mai multe semne exterioare ale semereniei spirituale, dreptul de a-i judeca pe alţii – cum ar fi de exemplu, vameşul – mândria, inversarea valorilor, dar şi preamărirea trecutului. Fariseul nu găseşte nimic bun în prezent, însă elogiază trecutul şi pe înaintaşi pentru că se consideră el însuşi a fi un apărător al identităţii religioase. Fariseul vrea să pară fundamentalist, dar nu este.

„Fariseul de azi deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluştrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toţi sfinţii au trăit în trecut. Şi ce mari au fost aceşti sfinţi ai trecutului! Şi vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni mai suntem cu toţii!”

Copiii fariseului

Şi pentru că tot ceea ce se naşte din pisică şoarece mănâncă, urmaşii fariseului, nu neaparăt copiii săi naturali (care s-ar putea să nu mai aibă niciun fel de preocupare religioasă), ci mai ales cei spirituali, îi vor călca pe urme. Chiar dacă noua generaţie de farisei se pretinde a avea vederi largi, a aprecia noul şi a fi promotorii săi, este clar că istoria urmează să se repete şi că încă o dată, copiii vor face la fel ca părinţii.

„Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează). Copiii fariseului ne vor constui mormintele şi ne vor lăuda cărţile scrise de noi şi afurisite de tatăl lor. Vor aprecia inovaţiile şi curajul nostru de a sparge tiparele verificate. Bineînţeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.”

După chipul şi asemănarea lor

Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” nu redă altceva decât percepţia pe care în principal tânăra generaţie o are asupra „eternilor farisei”, care sub o formă sau alta prescriu reguli cu privire la ce se poate face sau nu în biserică. Din nefericire, fariseismul, zugrăvit în multiplele lui faţete de către Petru Lascău, reprezintă principala cauză pentru care tinerii aleg la vârsta maturităţii să părăsească locul în care reguli absurde ajung să sufoce adevărata spiritualitate creştină. Fariseii dau indicaţii ce sunt croite după chipul şi asemănarea lor. Acestea nu au legătură cu Biblia şi cu învăţătura sfântă. Însă pentru o minte tânără este deosebit de greu să facă diferenţă între cele două.

Iată de ce,, „Memoriile lui Eutih” pot fi însemnările unui tânăr care a ales să părăsească biserica din cauza celor pretinşi „sfinţi”, dar pot fi şi impresiile celui a cărui opţiune rămâne biserica lui Dumnezeu, însă fiind decis să nu urmeze falsul exemplu ce îi este oferit. Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” deşi au o formă satirică, expun un adevăr ce trebuie să ne impresioneze şi să ne determine să lepădăm orice formă de fariseism din vieţile noastre. Cu alte cuvinte, fariseismul trebuie să devină un lucru trecut, depăşit, mai bine zis, abandonat pe deplin.

Octavian D. Curpaş,

Phoenix, Arizona

Lupta cu somnul

Petru Lascau

Dilemele etice din creştinismul contemporan

Un volum de 45 de eseuri despre incertitudinile şi frământările vieţii
„Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Photo Octavian Curpas

Photo Octavian Curpas

„De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este
actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona ( http://www.agapearizona.com ).

„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noastre doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul
nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.

Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar
cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră…

Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune:
„Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care
scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi
construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic
de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”

Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.

În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

„Biserica în asediu”

Biserica in Asediu

“Cei mai mulţi martiri creştini au fost în secolul XX”

Într-o cunoscută carte, numită „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos şi lume. Astfel, folosind metafora cetăţilor, Sfântul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflată în opoziţie şi luptă continuă cu cetatea acestei lumi. Această frumoasă ilustraţie avea să fie admirabil dezvoltată multe secole mai târziu de către predicatorul John Bunyan în două cărţi monumentale, „Călătoria creştinului” şi „Războiul sfânt”.

„Biserica în asediu”

Nu putem decât să ne bucurăm aşadar, că utilizarea acestor metafore fundamentale pentru înţelegerea luptei spirituale ce se poartă de peste două mii de ani sunt folosite şi pentru a ilustra evoluţia bisericii din România în perioada comunistă şi după aceea. Acest lucru îl avem foarte bine evidenţiat în cartea „Biserica în asediu”, scrisă de Petru Lascău, pastorul bisericii “Agape” din Glendale, Arizona (www.agapearizona.com).

Petru Lascau 2013Ca întotdeauna, autorul, având un talent aparte în ceea ce priveşte exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne călăuzeşte în înţelegerea fenomenului religios creştin din România. Plecând de la asediul bisericii de către puterea ateismului comunist de dinainte de revoluţie, suntem călăuziţi pas cu pas către conflictul prezent, în care forţele ostile, de data aceasta îmbrăcate în haine religioase, încearcă să distrugă puterea Evangheliei în spaţiul românesc.

Pornind de la tragedia asediului cetăţii Samariei, relatată în cuprinsul Scripturii, Petru Lascău îşi structurează cartea în mai multe etape, care cuprind evoluţia bisericii creştine din ţara noastră. Utilizarea termenului biserica creştină din România ar putea să fie ambiguă, pentru că autorul nu doreşte ca volumul de faţă să se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toţi cei care respectă principiile învăţăturii lui Isus Hristos.

Marea luptă

„Afirmaţia acestui titlu („Biserica în asediu”) poate fi şocantă pentru unii dintre cititori. Biserica creştină este supusă constant unui asediu din partea forţelor răului, care se vor folosi de tot ce le stă la dispoziţie pentru a o reduce la tăcere, pentru a-i secătui energiile şi pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atât de proaspăt în minte exemplul bisericii din România, care a fost ţinută sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusă la tăcere şi moarte spirituală de liberalismul materialist al gândirii teologiei moderne. În Statele Unite asistăm în aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei şi al corupţiei alimentate de abundenţa materială.” Prin urmare, asediul la care a fost supusă biserica creştină din România nu reprezintă altceva decât o parte a marelui front deschis de către forţele răului împotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la această perspectivă, înţelegem că este esenţial să învăţăm lecţiile istoriei pentru a putea face faţă realităţilor prezente şi viitoare, care în mare măsură vor relua multe din temele luptelor despre care am citit în Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realităţile româneşti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizează o radiografie impresionantă asupra efectelor presiunilor exercitate de către ateismul comunist în România. Astfel, o primă consecinţă a fost cea a ridicării de ziduri înalte între confesiunile protestante din România, după principiul „Divide et impera”. Una dintre realizările cele mai de seamă ale comunismului se descoperă prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la fărâmiţarea bisericii lui Hristos din România. „O altă expresie destul de vizibilă a asediului este zidul confesional prin care ne izolăm unii de alţii din punctul de vedere al credinţei. Îmi aduc aminte câtă furie a declanşat atât la nivelul liderilor religioşi, dar mai ales la cel al politicienilor, când în România am început colaborarea mai strânsă cu unele dintre bisericile de altă confesiune. Aceeaşi rezistenţă am întâlnit-o şi peste hotare, în Chicago, atunci când am organizat întrunirile tinerilor creştini din toate bisericile creştine române din Chicago. Izolaţi unii de alţii în spatele zidurilor confesionale din spatele cărora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca şi creştini, cu totul ineficienţi pentru transformarea societăţii în care trăim.”

Lupta pentru supravieţuire

O altă consecinţă a asediului ateu se poate vedea în absenţa bisericii de la datoria pe care o are faţă de lume. „Biserica din România a ajuns o mare absenţă din viaţa socială. Dacă în spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenţa a mii de lucrători creştini, azi cu greu se mai poate vedea aşa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de bătrâni au fost secularizate ca orice instituţie. Contribuţia bisericii în aceste sectoare este nulă. Absenţa bisericii de la datorie, o absenţă forţată, a fost apoi folosită de propaganda anticreştină pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de instituţii creştine în societate.”

În legătură cu tehnica asediului, Petru Lascău enunţă un principiu deosebit de relevant. „Aşa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legăturilor asediaţilor cu restul lumii. Izolaţi fiind, victimele vor cădea curând pradă aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediaţii vor înceta lucrul, resursele lor umane şi materiale se vor concentra pentru supravieţuire, spectrul foametei va crea derută şi deznădejde. În lupta pentru supravieţuire, interesele colective dispar şi instinctele de autoconservare îi vor face pe mulţi indivizi să caute evadarea.”

„Vino să vezi”

Mergând mai departe, Petru Lascău examinează cauzele asediului. Astfel, identifică o primă mare problemă, în strategia de luptă pe care biserica creştină a adoptat-o împotriva provocării ateist-comuniste şi ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii înăuntrul organizaţiei, utilizăm azi tot felul de tehnici. Formaţiile noastre muzicale, uneori şlefuite până la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” şi nu atât de mult slăvirea lui Dumnezeu. Pe această linie, se înscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tânăra generaţie. Întreaga structură a bisericii se organizează în jurul acestei strategii „vino să vezi”, iar atunci când se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodată bani, pentru că trebuie să îi cheltuiască cu tapiţarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpărarea unor clădiri mai mari, etc.”

Liderii

O altă cauză a asediului este reliefată de lipsa de viziune a celor aflaţi în poziţii de conducere. „Este o adevărată tragedie ca în fruntea unui popor să se afle un om fără Dumnezeu, un om corupt şi vândut idolilor. Este o dramă să ai în fruntea bisericii un lider compromis, fără viziunea lucrării lui Dumnezeu, care nu urmăreşte interesele ei, ci mai degrabă ale sale, un lider ce nu îşi asumă responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a păstra aparenţele.”

Petru Lascău concluzionează: „Un lider care va trasa o strategie greşită bisericii sale, o strategie de luptă contrară celei stabilite deja de Dumnezeu, îşi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege în fruntea noastră oameni ai lui Dumnezeu, devotaţi slujirii Sale, oameni neprihăniţi ce fac din înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu scopul vieţii lor.”

Frică şi necredinţă

O altă cauză majoră a asediului bisericii creştine rezidă din frică şi necredinţă. „Frica este dovada sigură a nesiguranţei mântuirii şi a vieţii veşnice. Ea dovedeşte cât de puţin ne mai încredem în cuvintele Domnului. Când suntem gata să murim pentru El, începem să gustăm din adevărata libertate, pentru că libertatea nu înseamnă altceva decât ce ai tu în interiorul tău. Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne.”

În continuare, Petru Lascău ne arată care sunt „consecinţele asediului” şi enumeră câteva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituală, luptele interne, pierderea tinerei generaţii şi necredinţa. „În multe dintre bisericile noastre există tensiune şi nemulţumire, lupte şi partide. Rezolvarea situaţiei nu se poate face prin predici despre dragostea frăţească, care să ne adune la un loc. Energia spirituală a bisericii trebuie să fie canalizată numai spre lucrarea lui Dumnezeu. În caz contrar, ea îşi va croi drumuri neobişnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineînţeles, nu ar fi suficient doar să se zugrăvească imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decât la descurajare. Iată de ce, autorul ne propune şi soluţia biblică la astfel de probleme. Astfel, îndrumă spre înţelegerea măsurilor ce trebuie luate pentru timpul de faţă, având ca model imaginea leproşilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu în timpul lui Elisei.

În primul rând, este necesară o judecată limpede, pentru a înţelege faptul că e necesar să ne schimbăm modul de a fi. După aceea, trebuie să acţionăm în vederea realizării acestei schimbări. În acest sens, suntem chemaţi să ieşim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obişnuit în materie de religie şi să încercăm căi noi, inspirate de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, avem datoria de a reîncepe lupta împotriva forţelor răului. Astfel, vom înţelege că biruinţa a fost deja câştigată prin Isus Hristos, iar vrăjmaşul este pus pe fugă. „Aruncarea în tabăra adversă a fost un act de disperare din partea leproşilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea şi lipsa de perspectivă i-au adus la o hotărâre de viaţă şi de moarte. Nu vom lua decizii majore cât timp avem alternative în care putem eventual, evada. În faţa unei crize, ne evaluăm resursele şi posibilităţile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rău e faptul că Dumnezeu intră în calculele noastre numai atunci când epuizăm prin încercări, toate ieşirile posibile.”

Uriaşul care doarme

Există o veste bună pentru fiecare dintre noi – potenţialul pe care îl are biserica creştină din România este imens, fiind asemenea unui „uriaş care doarme”, dar care poate fi trezit din amorţirea de moarte în care a fost adus de către ateismul comunist de dinainte de revoluţie şi de cel materialist de după 1989. „Biserica de astăzi este un uriaş care doarme. Instituţionalizându-se în ierarhii de diferite nivele, fiecare încearcă să lase celuilalt să facă ceea ce ar trebui el să facă. Piramidele structurilor de conducere creează zi de zi noi şi noi nivele în ascensiunea pentru locul din vârf, neglijând până la indiferenţă infrastructura bisericii, care ar trebui să fie în acelaşi timp, obiectul suprem al interesului său: cei păcătoşi, care au nevoie de mântuire.”

Pescuirea minunată

Alternativa pe care o propune Petru Lascău la suprainstituţionalizarea organizaţională a bisericii creştine din România începe de la o reformă individuală care să evolueze colectiv, conducând la o trezire spirituală. Cei care gândesc la fel ar trebui să se unească în rugăciune şi acţiune pentru a trezi uriaşul din somnul său, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să intervină să schimbe acest curs al lucrurilor şi să ne ofere „o pescuire minunată”. În acest sens, biserica poate să fie asemănată cu o corabie ce trebuie condusă departe de ţărm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogată în lucrurile spirituale şi în salvarea celorlalţi. „Lecţia de pescuit dată de Isus ucenicilor Săi ar trebui să ne inspire, mai ales că El este acelaşi, neschimbat în dorinţa Sa de a mântui întreaga lume. Detaliile acestei lecţii sunt mai mult decât grăitoare. Dincolo de spiritualizarea şi dacă vreţi, interpretarea lor teologică, există simplul adevăr că Isus ne vrea pescari de oameni.” Este adevărat că atunci când purtăm luptele Domnului, putem să avem de-a face cu confruntări care nu vor fi uşoare. „Mulţimea lucrărilor apărute în ultimii ani referitoare la suferinţele şi persecuţiile creştinilor din multe părţi ale lumii, în special din ţările marxiste, a scos în relief unul din aspectele contemporane ale creştinismului: suferinţa. S-a constatat că cei mai mulţi martiri creştini au fost daţi de secolul XX. Numai în China comunistă numărul lor se ridică la câteva milioane.”

„L-am întâlnit pe Isus Hristos”

Se pare că nu este suficientă „evanghelizarea prin stilul de viaţă” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degrabă, este necesară o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce întrece orice imaginaţie. „Să ne imaginăm scena când Zacheu a bătut la uşa primului năpăstuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai că înapoiază banii luaţi în mod necinstit, dar şi recunoaşte fapta murdară săvârşită, îşi cere iertare şi când în uimirea sa, bietul om încearcă să afle motivaţia unei astfel de minuni, Zacheu îi spune: „L-am întâlnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat păcatele. El m-a învăţat că Dumenzeu este drept şi că aşteaptă de la mine să îndrept răul făcut altora. Vă puteţi imagina o Evanghelie mai simplă şi mai frumoasă? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o întreagă viaţă schimbată de Hristos.”

Dar bineînţeles, nimic nu se poate face fără revărsarea Duhului Sfânt, care ne va călăuzi şi împuternici să fim lucrători pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat că Dumnezeu nu a încetat şi nu încetează să facă intervenţii miraculoase în istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Însă El are nevoie întotdeauna de oameni sfinţi, cu totul dedicaţi lucrării Sale. Pe aceştia îi înzestrează cu darurile Sale, îi îmbracă cu putere de sus şi îi foloseşte la răspândirea Evangheliei.”

Să luptăm sau să fim înfrânţi

Prin urmare, se poate ieşi din asediul în care se găseşte biserica creştină din România, însă acest lucru presupune o acţiune unită, menită să dea la o parte orice oprelişte pusă de vrăjmaş. Pe de altă parte, deşi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrăjmaşului nu sunt şi niciodată nu vor fi de o mai mică amploare, mai ales în viitor. „Vrăjmaşul va folosi din nou forţele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va încerca din nou, închiderea comunităţilor creştine între ziduri pentru ca foametea spirituală să ne macine fiinţele duhovniceşti. Presiunile vor fi menite să distrugă credinţa tinerei generaţii şi influenţa creştină în societatea românească să fie din ce în ce mai puţin simţită.” În faţa unei asemenea realităţi, nu ne rămâne decât să luptăm sau să fim înfrânţi. Însă imaginea biruinţei asupra oştirilor vrăjmaşe din timpul lui Elisei ne inspiră să credem că este posibil ca în spaţiul nostru românesc, atât din ţară, cât şi din diaspora să se producă o schimbare majoră. În măsura în care tot mai mulţi oameni vor răspunde chemării divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va răspândi de la inimă la inimă şi de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru românesc să devină cu adevărat creştin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mântuitorului nostru? Iată care este adevăratul mesaj pozitiv al cărţii scrise de pastorul Petru Lascău şi merită să fie urmat.

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

,,Portrete din cioburi” – O analiză a eşecului şi triumfului în dragoste – Octavian D. Curpaş

În ,,Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

Ligia Seman şi lumea din romanele sale

Ligia SemanLigia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.

O istorie de viaţă

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”

În căutarea sensului propriei existenţe

Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”

Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire

Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societăţi

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

„O stea veşnică pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

CITESTE si – ,,Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre existenţă

Interviu cu Ioan Ciobota, redactor la RVE Timisoara

Ioan Ciobota

Ioan Ciobotă şi-a propus să vindece lumea de dependenţa de Internet şi de pornografie

Interviu cu Ioan Ciobotă, redactor la Radio Vocea Evangheliei Timişoara

Pasionat de jurnalism, Ioan Ciobotă se descoperă ca un om ce trăieşte zilnic bucuria sufletească a lucrului bine făcut. Debutul său în mass media s-a produs la revista “Lydia”, însă adevărata împlinire profesională a venit pentru el abia în 1996. De atunci, Ioan Ciobotă slujeşte cu dăruire şi punctualitate, în radio. Toată munca de aici îl încântă şi consideră că frumuseţea unui program o face invitatul însuşi. Ioan Ciobotă este în prezent, redactor la Radio Vocea Evangheliei Timişoara, unde realizează emisiuni, documentare, ştiri, corespondenţe, interviuri, etc. Activitatea în eter se completează în cazul lui, cu editarea de cărţi care conţin dialogurile pe diverse teme pe care le-a construit şi difuzat tot la acest post de radio.

Ioan Ciobotă a absolvit Facultatea de Calculatoare şi Automatică din Timişoara şi are o specializare la BBC School of Journalism. În anul 1998, primeşte Premiul Naţional “Civic Media Awards”, iar în 2005, Premiul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism în România. Ioan Ciobotă s-a născut în Ardeal, în oraşul Alba Iulia, la 23 decembrie 1968. Este căsătorit şi are doi fii, Isac-Daniel şi Luca-Petuel.

– Câte ore munciţi pe zi? Cum arată programul dvs. într-o zi obişnuită de lucru, cu alte cuvinte cât de mult seamănă o zi cu cealaltă?

– Opt ore pe zi, dar nu în flux continuu. De obicei, patru ore dimineaţa şi patru ore seara. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Mereu se ivesc noi interviuri de făcut, oameni noi pe care trebuie să-i cunosc, locuri noi în care să merg pe teren. Cred că am intervievat peste o mie de persoane în ultimii 13 ani.

– Au fost si proiecte la care a trebuit să renunţaţi? De ce?

– Nu au fost proiecte la care să renunţ undeva pe parcurs, să le abandonez. Îmi place să duc orice lucru la bun sfârşit. Un proiect încheiat recent şi de care îmi pare rău că s-a încheiat a fost editarea de cărţi care conţin interviuri de la Radio Vocea Evangheliei. Titlurile acestor cărţi sunt: “Vieţi transformate”, volumele 1, 2 si 3; ”Depresia – durerea sufletului. Unde se poate găsi eliberare şi pace?”; “Ce nume i-ai da copilului tău nenăscut?” (despre avort); «Ce s-a întâmplat de fapt, de Paşti?»; “Homeopatie, acupunctură, bioenergie şi alte forme de medicină alternativă. O perspectivă creştină.”; “Alcoolismul – există totuşi speranţă!”; “Singurătatea – o viaţă pustie?” O mare parte dintre aceste cărţi au fost distribuite gratis pentru evanghelizare în Oltenia, Moldova, etc. Acum, ar fi nevoie de 10.000 $ pentru a reedita toate aceste titluri, pe care misionarii ni le cer, dar pe care nu le mai avem din lipsa fondurilor.

Ioan Ciobota RVE 1

– Ce aţi dorit să le comunicaţi cititorilor prin aceste cărţi? Ce impact au avut asupra acestora, ce reacţii aţi primit?

– Am dorit să transmit speranţă, speranţă, speranţă, dragoste şi bucurie. Bucuria întâlnirii cu Cristos, încă de pe acest pământ, în mijlocul problemelor şi suferinţelor şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în Cerul pregătit pentru noi.

– Vi s-a întâmplat să vă confruntaţi cu problema monotoniei în emisiunile cu care ieşiţi pe post?

– Nu, niciodată. Frumuseţea unei emisiuni o face invitatul. Dacă invitatul este plicticos, prefer să închei emisiunea mai repede şi să difuzez muzică, decât să plictisesc ascultătorii.

– În ce măsură reuşiţi să menţineţi idealul creştin de educare a publicului în spiritul valorilor biblice, dar să le şi oferiţi ascultătorilor ceea ce îşi doresc?

– Eu ştiu foarte foarte clar ce cred, de ce cred ceea ce cred, dar mai ales în CINE cred. Dacă trâmbiţa dă un sunet neclar, oamenii nu ştiu încotro să alerge, însă, dacă trâmbiţa dă un SUNET FOARTE CLAR, oamenii ştiu exact direcţia în care trebuie să meargă. Eu îmi doresc să fiu o trâmbiţă a lui Dumnezeu, cu un SUNET FOARTE FOARTE CLAR. Radio Vocea Evangheliei este o fereastră către Dumnezeu. Dacă noi prezentăm Evanghelia clar şi fără compromisuri faţă de lumea din jur, oamenii apreciază această poziţie, pentru că orice om simte dincolo de cuvinte puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

– Cât de important este pentru dvs. acest loc de muncă în raport cu aspectul financiar?

– Financiar este catastrofal, dar nu se compară cu bucuria sufletească. Bucuria şi împlinirea sufletească în urma muncii depuse nu se pot cumpăra cu niciun fel de salar. Salariul meu aici este cam cu 70-75% mai putin faţă de cât aş putea câştiga “într-un post laic”, deci eu câştig doar pe un sfert faţă de foştii mei colegi de faculate, dar nu-mi pare rău deloc. Niciodată nu ne-a lipsit in familie pâinea de pe masă. Iar cel mai important lucru pentru mine este că lucrez pentru ÎMPĂRĂŢIE şi sunt sigur că Dumnezeu “contabilizează” aşa zisele “pierderi financiare” ale mele datorită muncii în “via LUI”. Şi ştiu că Dumnezeu este credincios şi drept, iar răsplata pentru mine, copiii şi soţia mea este mare în Cer.

– Cum este să lucrezi în echipă şi să împarţi succesul?

– În termenii “lumii”, gândind egoist, este “nasol”, dar noi, fiind slujitori umili ai Împăratului nostru, nu avem astfel de probleme. Ne bucurăm împreună de succes şi plângem împreună pentru nerealizari. Nu avem merite speciale niciunul. Meritul este al Domnului.

Ioan Ciobota RVE 2

– Ce realizări deosebite aţi avut ca echipă în ultimul an?

– Au fost oameni care s-au botezat ascultând emisiunile de la Radio Vocea Evangheliei. Acestea sunt cele mai valoroase realizări – sufletele oamenilor.

– Tot la realizări, însă personale se încadrează şi cele două importante premii pe care le-aţi primit în 1998 şi în 2005. Vă rugăm să ni le prezentaţi.

– În 1998 am avut harul din partea Domnului să primesc Premiul Naţional “Civic Media Awards”, oferit de Revista Bucharest Business Week şi Fundaţia Tinerilor Jurnalişti. Eu am concurat cu un documentar pe probleme sociale. A fost singurul premiu laic acordat unui post de radio creştin. Am primit premiul pentru secţiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost câştigat de Televiziunea Română, şi la Presa scrisă de “Curierul Naţional”. Premiile au fost în valoare de 100$ şi au fost decernate de Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, în timpul unui concert. Cu ocazia respectivă ni s-au acordat şi nouă, câştigătorilor, câte 2-3 minute să spunem câteva cuvinte. Eu am folosit acele minute ca să citesc 1 Corinteni 13 – capitolul despre dragoste – in faţa tuturor celor prezenţi, iar Sala Palatului era atunci arhiplină. Am fost foarte încântat. În 2005 am avut din nou harul din partea Domnului să câştig un alt Premiu Naţional, şi anume Premiul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism în România. La acest concurs am participat cu un documentar despre avort, intitulat “CE NUME I-AI DA COPILULUI TĂU NENĂSCUT?”. Juriul a fost alcătuit din Lucia Hossu-Longin, Florian Pittiş şi Ioana Avădani.

Am primit premiul tot pentru secţiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost câştigat din nou de Televiziunea Română, şi la Presa scrisă de “Evenimentul zilei”. Premiul a constat într-un reportofon digital şi un laptop. A fost acordat tot la Sala Palatului, cu ocazia aniversării a 50 de ani de când România este membră ONU (UN), tot în timpul unui concert cu sala arhiplină, doar că eu nu am putut merge atunci la Bucureşti, deoarece copilul cel mic s-a îmbolnăvit grav chiar în seara dinainte. A mers un coleg din Bucureşti să ridice premiul în locul meu. Aşadar, în 1998 şi în 2005 Domnul mi-a dăruit titlul de cel mai bun jurnalist radio din România, între toate posturile de radio – creştine şi laice deopotrivă. Spun asta cu toată smerenia, dar şi cu toată bucuria, bineînţeles. Nici nu-mi puteam dori o răsplată mai mare din partea Împăratului meu. Ştiam că El răsplăteşte cu vârf şi îndesat, dar nu cum ne aşteptăm noi, ci “dumnezeieşte”, cum noi nici măcar nu ne putem gândi. Un al treilea premiu, dar care nu a fost de fapt, un premiu ca şi celelalte două dinainte, dar pe care eu îl consider cel mai important, este faptul ca în anul 2003, de Paşti, BBC radio din Londra – secţia română – a transmis un documentar radio realizat tot de mine, intitulat “CE S-A ÎNTÂMPLAT DE FAPT, DE PAŞTI?”. Este un documentar de 15 minute, care conţine Evanghelia pură, dar spusă pe limba celor “de afară”, deci nu cu un limbaj de lemn pe care să-l înţeleagă doar “ai noştri”. A fost singurul documentar preluat în toată istoria de BBC secţia română de la un alt post de radio şi difuzat integral.

– Care a fost cel mai mare proiect la care aţi lucrat până acum?

– Documentarele pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

– Dar pentru viitor, ce proiecte aveţi?

– Lucrez acum la două documentare: unul despre DEPENDENŢA DE INTERNET şi încă unul despre PORNOGRAFIE. Sunt probleme grave, care afectează deopotriva şi biserica şi lumea.

– Ce recomandare aţi dori să îi faceţi unui tânăr care aspiră să lucreze în radio?

– Să iubească oamenii din toată inima.

– Ce pasiuni aveţi, cum vă petreceţi weekend-ul sau vacanţa?

– Pasiunea mea este să răspândesc Evanghelia. În weekend-uri de multe ori pregătesc materiale cu emisiuni radio, pe care le trimitem ulterior misionarilor din Oltenia şi Moldova.Vacanţele le petrec cu familia, cu soţia şi copiii.

– Ce alte posturi de radio vă place să ascultaţi, în afară de Radio Vocea Evangheliei?

– Uneori, nici Radio Vocea Evangheliei nu-mi place să ascult şi atunci dau telefon colegilor care sunt de serviciu în ziua respectivă 🙂 Glumesc, dar aşa e la noi, în echipa de la Timişoara – veghem unii asupra altora în ceea ce priveşte emisiunile. Ne susţinem, ne criticăm şi ne incurajam reciproc, unii pe alţii. Alte posturi de radio nu-mi place să ascult. De fapt, pe orice canal media laic – radio, TV, ziare, online, etc., poţi auzi doar cum se ceartă preşedintele cu parlamentul, primarul cu nu-ştiu-cine sau bârfe murdare, de doi bani. Nu mă interesează aşa ceva şi simt că nu primesc nimic pentru sufletul meu. De asta şi cred că este MARE MARE NEVOIE de media creştină – oamenii sunt însetaţi după un mesaj pentru suflet, şi doar media creştină poate oferi acest mesaj. Media laică pare ca o cutie goală de tinichea, asta atunci când nu oferă conţinut pornografic. Dacă mai transmite şi pornografie…, atunci zic şi eu ca Pavel, apostolul… totul este gunoi

– Care este visul dvs.?

– Un post de radio creştin naţional, ca de exemplu de talia Europa FM – dacă aş avea bani, aş cumpăra Europa FM şi aş transmite conţinut creştin. Un post de televiziune creştin – de talia PRO TV – dacă aş avea bani, aş cumpăra PRO TV şi aş transmite conţinut creştin, de calitate BUNĂ. Un ziar creştin naţional sau o revistă de talia ziarului “Adevărul”. Şi online, bineînţeles. Pe online sunt câteva site-uri absolut încântătoare, din punct de vedere creştin, vorbind.

– Dar cel mai mare vis?

– Toţi românii să se întoarcă la Cristos, să se pocăiască. Nu în sensul ca să se închidă bisericile ortodoxe şi catolice, ci în sensul ca şi ortodocşii şi catolicii şi baptiştii şi penticostalii şi creştinii dupa Evanghelie, etc., toţi să se pocăiască cu adevărat, să arunce tot ce este de aruncat şi să-şi trăiască creştinismul conform Bibliei. Să nu creadă cineva că doar ortodocşii şi catolicii au idoli la care se închină. Nici vorbă. Vă dau un exemplu: am vizitat de curând o familie de buni pocăiţi dintr-un sat din jud.Bacău. Ne-am întâlnit prima dată în viaţă şi am stat la ei 20 minute. Am fost şocat că sora respectivă nu-şi putea desprinde ochii din televizor, chiar şi când vorbea cu noi. Era TOTAL DEPENDENTĂ de televizor – idolul din casa ei – la care se închina fără să ştie şi fără să recunoască. De fapt, nimeni care se închină la idoli nici nu ştie, nici nu recunoaşte. Alţii se închină la bani, la maşini, la case luxoase, etc., etc. Mă doare pentru astfel de oameni.

– Ce gând de final aţi dori să le adresaţi cititorilor acestui interviu?

– Să ne punem pe genunchi şi nu ne ridicăm de acolo până când nu simţim că Dumnezeu ne vorbeşte. Să citim Biblia constant, din scoarţă în scoarţă, nu ca pe o reclamă pe care o primeşti pe stradă.

Si chipul lui Dumnezeu va străluci pe faţa noastră.

Iov 19:25-27

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia.

Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.

Interviu realizat de Octavian D. Curpaș și publicat în septembrie, 2007 în revista Pasi.ro

(articol postat cu permisiunea autorului)

 

 

“CASA VINDECĂRII”- Credinţa în acţiune în oraşul Câmpina

Casa Vindecarii Campina

“CASA VINDECĂRII”- Credinţa în acţiune în oraşul Câmpina

Interviu cu Dumitru Huţan, pastorul Bisericii Penticostale Betel şi Preşedintele Asociaţiei “Casa Vindecării” – Centrul de reintegrare socio-profesională, Câmpina

“Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.” Biblia – Iacov 1:27

Câmpina, oraşul prahovean aşezat într-un minunat amfiteatru natural, încadrat de albiile a trei râuri ce au modelat o splendidă terasă triunghiulară cu pante mai line sau mai abrupte ce conferă aşezării o specificitate aparte, este cunoscut ca fiind localitatea din România cu cele mai multe zile însorite pe parcursul unui an şi cu un aer cu reale calităţi curative. Şi-apoi, cine nu a auzit de Şcoala de Agenţi de Poliţie din Câmpina – un alt reper important în definirea identităţii oraşului?! Înconjurat de dealuri, adevărate bariere naturale în faţa asprelor vânturi ce bat dinspre câmpie, oferă privelişti de o frumuseţe uimitoare şi-un aer patriarhal care linişteşte şi îmbie la curăţime spirituală.

Perceptele creştine, susţinute chiar şi de cadrul natural de care am amintit, o comunitate de oameni cu frică de Dumnezeu şi milă faţă de cei fără un adăpost sau posibilitatea croirii propriului drum în viaţă, au adus o rază de speranţă în sufletele multor tineri crescuţi în orfelinate care şi-au găsit calea de urmat păşind în “Casa Vindecării” – un cunoscut Centru creştin de reintegrare socio-profesională, care funcţionează la Câmpina din anul 2008. O comunitate de oameni vrednici de toată lauda sub patronajul Bisericii Penticostale Betel din localitate şi îndrumarea atentă a pastorului Dumitru Huţan, având şi sprijinul nemijlocit al autorităţilor locale, a reuşit să însenineze viaţa multor tineri crescuţi în orfelinate care după ce au devenit majori erau sortiţi eşecului şi disperării. Acestora li s-a oferit şansa de a se realiza profesional, dar şi de a se împlini pe plan spiritual în “Casa vindecării” – un proiect de suflet, pentru suflet, care merită toată aprecierea şi recunoştinţa noastră!

Dumitru Hutan

Pastorul Dumitru Hutan la Biserica Baptisata Campina

Octavian Curpaş (Î): Sunteţi pastorul Bisericii Penticostale Betel din Câmpina, biserică în care s-au întâmplat atâtea lucruri minunate. Prin ceea ce s-a înfăptuit aici şi prin Centrul de reintegrare socio-profesională denumit generic “CASA VINDECĂRII” aţi realizat mult pentru comunitate, atât din punct de vedere spiritual cât şi social. Cum s-a derulat acest proiect?

Dumitru Huţan (R): Totul a început după Revoluţie când am demarat construirea bisericii. Într-o vacanţă am fost vizitaţi de nişte copii de la un orfelinat care ne-au rugat să-i adăpostim pe timpul vacanţei, deoarece nu au pe nimeni, nu au unde să meargă şi să stea. Ca biserică, am acceptat să-i sprijinim şi le-am oferit suport, atât material (cazare în clădirea bisericii), precum şi spiritual. Între timp, mulţi dintre ei s-au hotărât să-L slujească pe Dumnezeu cu sinceritate şi devotament. În proiectul de construcţie al bisericii am prevăzut construirea unui loc special pentru a-i adăposti pe aceşti copii, care, după terminarea şcolii ne-au solicitat să-i ajutăm din nou. Cu trecerea timpului, numărul lor s-a mărit, apărând şi alţi tineri care nu erau creştini… Găzduirea în incinta bisericii era tot mai dificilă, aşa că ne-am decis să construim un spaţiu special, în curtea bisericii. Dumnezeu ne-a sprijinit să facem acest lucru şi în anul 2006 ne-am apucat de construcţie, care a durat doi ani. Un lucru pe care aş dori să-l amintesc, este acela că toată biserica a fost implicată în dezvoltarea şi buna derulare a acestei lucrări, fiecare contribuind cu ceea ce a avut pe inimă. Spre exemplu, surorile s-au ocupat zilnic, prin rotaţie, timp de aproximativ 18 ani (de când au sosit primii tineri la biserică) de asigurarea şi pregătirea hranei. În fiecare duminică, alături de celelalte anunţuri necesare, nu lipsea nici cel cu privire la planificarea persoanelor care se ocupau de gătit.

Î: Spuneţi-ne, vă rog, care este scopul acestei asociaţii şi cum se desfăşoară activitatea în cadrul centrului “Casa Vindecării”?

R: În prezent, Asociaţia “Casa Vindecării” este un Centru de reintegrare socio-profesională care a început să funcţioneze din anul 2008 şi care are ca scop principal ajutorarea tinerilor proveniţi din orfelinate sau familii defavorizate. Ajutorul acordat constă şi în consilierea psihologică şi spirituală în situaţii de criză, cum ar fi: lupta împotriva viciilor (dependenţa de alcool, tutun, droguri). Totodată, acestor tineri li se oferă posibilitatea de a urma anumite cursuri de pregătire şi formare profesională în domeniul social. “Casa Vindecării” este, deci, un Centru atât de zi, cât şi de noapte, ce asigură condiţii de cazare, hrană, dar şi instruire, în vederea obţinerii unor locuri de muncă. Pentru a-i obişnui pe tineri cu munca, avem o mică fermă cu găini, porci şi iepuri. Astfel, ei învaţă să se autogospodărească şi să devină capabili şi responsabili să se descurce în societate. Tot în acest scop, avem şi un teren în custodie pentru o perioadă determinată, cu scopul de a-l cultiva, lucru foarte folositor, deoarece putem avea propria producţie pentru gospodărirea centrului.

Î: Cum aţi gândit programul de asistare, integrare şi formare profesională a tinerilor care sunt preluaţi de către asociaţia dumneavoastră?

R: Asistenţa pentru această categorie de vârstă este foarte importantă, pentru că societatea nu oferă nici o alternativă tinerilor care pleacă din orfelinate/centre de plasament. Aceştia, neavând nici un suport material, în mod normal şansele lor de reuşită în viaţă sunt minime sau chiar nule. Dacă cei care sunt crescuţi în familii bune nu au posibilitatea de a-şi crea un viitor din cauza condiţiilor vitrege , cum se vor descurca cei care nu au o familie… mai ales în această perioadă a vieţii, în care au cea mai mare nevoie de suport moral, financiar, spiritual etc ? De moment, putem asigura cazare şi instruire doar băieţilor peste 18 ani. Viziunea noastră este ca perioada de sprijin să fie de doi ani. Ultima fază a serviciilor oferite de asociaţia noastră este aceea în care cei asistaţi să poată să se descurce singuri. Aceştia sunt ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă, o gazdă, fiind totuşi supravegheaţi în continuare pentru a li se oferi sprijin pe mai departe. De menţionat este şi faptul că pe parcursul celor doi ani, tinerilor doritori li se oferă posibilitatea să recupereze, din punct de vedere al educaţiei, cam ce au pierdut din cauza situaţiei lor. Astfel, tinerii sunt înscrişi într-un program de învăţare, numit ”A doua şansă”, program iniţiat de Primăria Municipiului Câmpina, program foarte util, deoarece educaţia este un factor important, o şansă în plus pentru reuşita pe plan social şi personal.

Î: Cum este structurat centrul şi ce capacitate are?

R: Centrul are nouă dormitoare, cinci la etaj şi 4 la mansardă, fiecare dormitor având baie proprie. La demisolul clădirii se află bucătăria, camera pentru depozitarea alimentelor şi sala de mese. Parterul cuprinde cabinete medicale şi o sală de primire. Centrul “Casa Vindecării” poate găzdui aproximativ 20-25 de persoane, fiind repartizate câte 2-3 persoane/cameră, în funcţie de solicitările existente.

Î: Pentru asistarea şi îndrumarea tinerilor aveţi nevoie de personal. Cine se ocupă de acest aspect?

R: De îngrijirea şi educarea tinerilor se ocupă un personal calificat. Avem personal plătit, dar şi voluntar, toţi fiind calificaţi în munca pe care o fac. Personalul cuprinde: asistent social, asistent medical, psiholog şi administrator.

Î: Este minunat ceea ce aţi reuşit şi ceea ce faceţi. Ce planuri aveţi pentru viitor?

R: Planuri de viitor? Sunt multe: la cantina Centrului tinerii beneficiază de o masă caldă şi alte persoane care nu sunt integrate în programul asociaţiei, dar care provin, fie din familii defavorizate/dezbinate, fie au o situaţie financiară precară. Una din dorinţele noastre este continuarea asigurării acestei mese celor nevoiaşi. Un alt plan este acela de a construi un atelier de tâmplărie în care să-i învăţăm pe tineri să facă diferite unelte şi scule necesare autogospodăririi. Pe viitor ne dorim să cumparam un teren pe care să construim mici locuinţe (căsuţe) personale, integrate în programul pe care centrul “Casa Vindecării” şi-l propune, locuinţe în care tinerii să locuiască după ieşirea din centru. Am avut tineri care, stând aici, s-au realizat. Spre exemplu, unii s-au căsătorit, iar noi, ca biserică, ne-am implicat în ajutorarea acestora în primii paşi ai căsniciei. Alţii, învăţând o meserie au obţinut un loc de muncă şi s-au putut realiza din punct de vedere social. Nu uităm nici faptul că mulţi tineri au devenit buni creştini şi s-au implicat în activităţile spirituale ale bisericii. Aşadar, planurile noastre de viitor constau în continuarea lucrării începute cu dedicare şi perseverenţă.

Î: Este un proiect amplu care necesită fonduri băneşti substanţiale. Cum aţi reuşit să gestionaţi activitatea şi să-i asiguraţi continuitate? Aţi beneficiat de sponsorizări în derularea lui? Care sunt nevoile prioritare de care depinde bunul mers al activităţii centrului?

R: Ca în orice proiect, este dificil să stabileşti priorităţile şi să gestionezi fiecare activitate. Până în prezent, această lucrare a înaintat prin credinţă şi neavând nicio asigurare constantă din partea vreunui sponsor. Totuşi, centrul “Casa Vindecării”, funcţionează prin harul lui Dumnezeu şi în urma donaţiilor făcute de către diverse persoane, oameni cu suflet şi a căror inimă a fost sensibilizată de situaţia acestor tineri. Nevoile principale cu care ne confruntăm sunt procurarea alimentelor necesare pentru hrana zilnică şi banii necesari pentru plata persoanelor angajate.

Î: În încheiere, dacă aveţi un mesaj pentru cititorii noştri v-aş ruga să le adresaţi câteva cuvinte.

R: Noi, cei implicaţi în acest proiect avem o deviză care se bazează pe un important adevăr biblic, scris în Epistola lui Iacov: “Religiunea curată şi neîntinată..” şi avem certitudinea că Domnul Dumnezeu rămâne pentru viitor singurul Mântuitor, dar şi Apărătorul văduvelor şi Tatăl orfanilor.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Biblioteca Centrală din Phoenix, Arizona

Libraria Centrala Phoenix

Biblioteca Centrală din Phoenix, Arizona

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane”

Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică „Phoenix Public Library”. Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu – sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor… Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat” bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii. „Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a relatat Toni Garvey.

Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona”, 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind 4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey. Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante, având în patrimoniul său 338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet).

Central Phoenix Library

Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva mii de cărţi în acest sistem. Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului.

Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977. „Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.

În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept de „demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» – specialişti în informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» – ştiinţa şi tehnologia informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat? (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să fie credibil!»

Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» – relatează Toni Garvey – pe care publicul larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei. Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.

Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz. Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul instituţiei. Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”. Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Crestinismul si Politia sunt complementare: ambele lupta impotriva raului! Interviu cu Petrica Bohus, vicepresedintele Asociatiei Politistilor Crestini din Romania

politia

“Seful politiei universului” si o marturie a unui sef de politie. FA CLICK PE POZA pentru articol.

Citeste si –

Crestinismul si Politia sunt complementare:
ambele lupta impotriva raului!

Interviu cu Petrica Bohus, vicepresedintele Asociatiei Politistilor Crestini din Romania.
Corespondent:  Octavian D. Curpas, Surprise, Arizona

Domnule Petrica Bohus, va rog sa ne spuneti câteva cuvinte despre aceasta asociatie: când s-a format, cum a evoluat si care este scopul acesteia?

– În anul 1993 am constientizat faptul ca sufletul este atât de valoros încât numai Fiul lui Dumnezeu putea sa plateasca pretul rascumpararii lui. Am fost salvat din robia pacatului prin credinta în Domnul Isus Cristos si abia atunci am înteles planul lui Dumnezeu cu omul. Oare iubeste Dumnezeu si oamenii în uniforma? Cu siguranta, oricine cheama Numele Domnului v-a fi mântuit. Devenisem un politist practicant al credintei crestine si în anii urmatori am cunoscut si alti politisti dornici sa aiba o relatie personala cu Dumnezeul Bibliei, atât în orasul meu, Oradea cât si în alte localitati din România. Am aflat despre existenta unor Asociatii ale Politistilor Crestini (APC) în Marea Britanie, Elvetia, USA, asa ca am început sa ne rugam lui Dumnezeu sa aduca si vremea înfiintarii APC România. În luna martie 1999, la sediul orfelinatului crestin “IOSIF” din Beius, judetul Bihor ne-am adunat un numar de 10 politisti crestini din 6 judete diferite ale tarii. Duhul lui Dumnezeu ne-a pus pe inima dorinta de a face toate demersurile pentru înfiintarea APC România, si prin harul Domnului în decembrie 2000 s-a realizat acest obiectiv. De atunci pâna în prezent am avut multe conferinte, misiuni, activitati de tot felul prin care am cautat sa crestem din punct de vedere spiritual si sa influentam în sens pozitiv viata si comportamentul colegilor nostri precum si a oamenilor din jur. Daca în primii ani dupa caderea comunismului în România eram doar câtiva politisti “nascuti din nou” în prezent suntem peste 300. A lui Dumnezeu sa fie lauda! Asociatia Politistilor Crestini din România are prin statutul sau un caracter profund crestin, bazat pe învataturile Bibliei, dar este o organizatie ne-guvernamentala, non-denominationala, independenta, constituita pe ideea libertatii de credinta a tuturor membrilor sai.. APC România cauta sa-i ajute pe politisti sa înteleaga ca Dumnezeu le-a încredintat o misiune nobila, de doua ori folositoare: 1. Sa militeze pentru diminuarea faradelegilor si pentru instaurarea domniei legii în societate; 2. Sa reflecte prin viata si munca lor caracterul nepatat al Domnului Isus Cristos, în aceasta lume în care decaderea morala devine tot mai mult o boala sociala globala. APC România priveste politistul crestin din perspectiva crestina, de aceea considera ca acesta trebuie sa fie un model de probitate etica si morala în serviciu, familie si comunitate.

– Cum credeti ca este privit în general politistul de catre cetateanul român: prieten sau dusman?

– Oamenii au fost profund marcati de duritatea “militianului” care reprezenta organul represiv în regimul trecut din România. Lucrurile s-au schimbat însa în mod radical. Acum politistul este în slujba cetateanului si nu invers. La ora actuala, politistul este privit ca si prieten apropiat al cetateanului, întrucât omul legii raspunde prompt la solicitarile oricarei persoane. Cunosc aceste aspecte pentru ca, în calitate de politist de proximitate, sunt zilnic în mijlocul cetatenilor, sectorul meu având în jur de 24.000 locuitori.

– Daca ar fi sa portretizati politistul crestin, cum l-ati descrie?
– Politistul crestin este omul care vede în fiecare persoana o creatie a lui Dumnezeu, de aceea îi acorda respect dezinteresat, aplicând legea corect si fara discriminare. Chemarea lui este nu doar pentru a salva vieti de la pericolele fizice, ci si de la condamnarea eterna; nu doar pentru arestarea unui infractor, dar si pentru a împartasi cu el dragostea lui Cristos, prin care oricine poate fi eliberat din lantul pacatului. Politistul crestin este onest în toate împrejurarile, respingând orice încercare de mituire; nu de frica sefilor, ci pentru ca asculta de Dumnezeu, care stie si vede totul.

– Profesia de politist presupun ca implica anumiti factori de stres. Confruntarea cu diverse acte reprobabile naste revolta si chiar ostilitate. Reusiti sa va mentineti “un duh blând si linistit” si în astfel de situatii?

– În conditiile actuale când fenomenul infractional este în continua crestere munca de politie devine tot mai dificila. Slujba unui politist este diferita de oricare alta. Politistul este angajat într-o lupta permanenta cu infractorii, fiind expus pericolelor de tot felul. Chiar si o simpla actiune de control al traficului rutier poate deveni periculoasa. Se asteapta de la politisti sa intervina ori de câte ori constata ca se încalca legea, chiar si atunci când sunt cu familiile lor în timpul liber. Ostilitatea si revolta se regasesc adesea în sufletul politistului. El este instruit sa-si stapâneasca emotiile. Însa stresul si emotiile sunt reteta perfecta pentru o tragedie. Menirea politiei este complementara crestinismului deoarece ambele lupta împotriva raului. Atunci când politistul intra în contact cu credinta crestina, lucrurile sunt mult mai usoare pentru ca el se bazeaza pe Proverbe 3:5-6 “Încrede-te în Domnul din toata inima ta si nu te bizui pe întelepciunea ta. Recunoaste-L în toate caile tale si El îti va netezi cararile”. Cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa fac fata solicitarilor zilnice la locul de munca, si în acelasi timp sa fiu un politist al pacii.

– În final, va rog sa adresati un mesaj tuturor românilor din SUA.

– În primul rând, stati tot mai aproape de Dumnezeul cel viu, sursa tuturor binecuvântarilor ceresti si pamântesti, pentru ca suntem doar straini si calatori în aceasta lume, indiferent de tara în care locuim pentru o vreme. Apoi, cautati sa reprezentati cu cinste România, tara din care ati plecat de curând sau de mai mult timp. Rugati pe Domnul secerisului sa ridice lucratori pasionati pentru câstigarea sufletelor pierdute, oameni care sa proclame cu putere si îndrazneala Evanghelia Domnului Isus Cristos în toata lumea, la toate nivelele societatii.

Petrica Bohus – Domnul vine esti tu gata?

(Biserica Pancota )

28.02.2012 Invitati : Petrica Bohus , Un Grup de frati Politisti.
Biserica Apostolica Pancota.
Pastor : Muscan Tiberiu

VIDEO by Seba Sebastian

Sometimes one witness’ statement is enough – Octavian D. Curpas

Octavian D. Curpas, journalistIn the December, 2008 National Geographic magazine, there was an interesting story called “The Real King Herod, Architect of the Holy Land”. However, what caught my  attention was not the well documented discussions of his construction projects.

The author noted that King Herod is perhaps best known for ordering the slaughter of male infants in an attempt to kill the newborn Jesus Christ. The author went on to claim that, “Herod is almost certainly innocent of this crime, of which there is no report apart” from what is recorded in the Bible’s book of Mathew.

Really? Claiming an event did not occur because only one of the gospels recorded it is fairly fallacious reasoning. For example, in addition to the adult ministry of Jesus, Mathew’s author emphasized the fulfillment of the Old Testament prophecy. Other gospel writers focused on other things. Each explains Jesus through selected events, but none of them are identical.

Although it is always appropriate to examine a witness’ credibility, I consider that in a court of law, the judge should instruct the jury members that “they should not decide any issue merely by counting the number of witnesses who have testified on opposing sides.

The testimony of one witness, which you believe, is sufficient to prove any fact.It is also noteworthy what else is only in the book of Mathew.

Although I personally like the language of the Christmas story in Luke better, the account in Mathew is the only gospel that mentions wise men. In spite of a well known hymn, we don’t actually know whether there were three wise men or kings that traversed afar. We do know, however, that they brought gifts consisting of gold, frankincense and myrrh.

The belief that wise men went searching for Jesus Christ after his birth is generally accepted by everyone who owns a nativity scene. I do not recall anyone saying, “Hey these wise men thing might not be true because it’s only in the book of Mathew.”

Sometimes one witness’ statement is enough.

I do hope that your holiday season is merry, whether you receive many gifts, one gift or no gift. May God Bless every member of our Romanian-American communities and bring us joy, peace and love!

Octavian D. Curpas

Presedintele Romaniei Klaus Iohannis ESTE Evanghelic Luteran

Cele mai noi articole”

Klaus Iohannis

Klaus Johannis și Episcopul Reinhart Guib la Palatul Episcopal Luteran ianuarie 2014

Klaus Johannis și episcopul Luteran Reinhart Guib în timpul unui eveniment la Palatul episcopal din Ianuarie  2014. Klaus Iohannis

Este Klaus Iohannis Evanghelic?

Confirmare de la Jurnalistul Dan Andronic care este si directorul general EVZ (Evenimentul Zilei), referinduse la Klaus Iohannis : …Mai ales că au ales un Președinte cu origini nemțești și membru al Bisericii Evanghelică-Luterană! 

Klaus Johannis, membru al congregației AB din Sibiu, președintele vechi al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), iar din anul 2000 primarul orașului Sibiu, a fost ales în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Romania de la 16 noiembrie 2014, președintele României.

Pastorul Reinhart Guib este Episcopul Bisericii Evanghelice Luterane din Romania. A fost ales in aceasta functie, prin voturi, in anul 2010  fiind al 37-lea episcop de Sibiu.

Biserica Evanghelica Luterana C.A. initial a avut sediul la Biertan, dar din anul 1867 sediul a fost transferat la Sibiu.

Biserica Evanghelica Luterana de Confesiune Augustana din Romania numara in present in jur de 14.300 de credinciosi, dupa ce intre anii 1990 – 1993, 85% din membrii, care au fost majoritatea de etnie germana au decis sa paraseasca tara stabilindu-se in Germania.

Bisericile Evanghelice Luterane din Romania sunt comunitati organizate cu scopul practicarii vietii spirituale de catre credinciosii evanghelici luterani, parte a Bisericii lui Isus Christos. Invataturile si slujirea Bisericilor Evanghelice Luterane din Romania se bazeaza pe Sfanta Scriptura.

Bisericile Evanghelice Luterane din Romania, considera ca misiune sfanta, primita de la Isus Christos, propovaduirea corecta si din convingere a Evangheliei catre fiecare suflet, impartasirea Sfintelor Sacramente dupa invataturile date de catre Mantuitor si practicarea faptelor dragostei, ca rod al credintei.

Sunt organizate in doua denominatii: Biserica Evanghelica C.A. (de Confesiune Augustana) si Biserica Evanghelica-Luterana din Romania.

Klaus Iohannis face parte din Biserica Evanghelica C.A. (de Confesiune Augustana).

Doctrinele Bisericii Evanghelica C.A. :

Pentru a se manifesta unitatea Bisericii lui Dumnezeu in aceasta lume este nevoie, pe langa dreapta propavaduire si administrare a Sfintelor Taine (Botezul si Impartasania / Cina), si de calauzirea vazuta prin pastorii Bisericii. Biserica este in asteptarea continua a lui Cristos si se roaga prin cuvintele “Maran atha” – “vino Doamne”.

Initiatorul Reformei Protestante a dorit revenirea Bisericii din Evul Mediu la paradigmele doctrinare si institutionale ale Sfintilor Apostoli si ale Bisericii Primare, aspecte care pentru Martin Luther nu se concretizeaza sacramental in fuctia preoteasca sau episcopala, ci in propavaduirea veridica a Sfintei Scripturi.

00

Richard Wurmbrand Agnus Dei

Richard Wurmbrand, martirul care a fost tinut in puscariile comuniste intre anii 1944-1964, pentru credinta lui in Isus Christos, unde a fost torturat zilnic de catre calaii comunisti, dar pe care suferinta in loc sa-l faca slab si sa renunte la credinta lui in Isus Christos, in schimb la intarit si mai mult, pana intr-acolo incat se ruga pentru cei care-l bateau si torturau, a facut si el parte din Biserica Luterana din Romania.

Cine isi putea imagina vreodata ca la 50 de ani dupa eliberarea luteranului Richard Wurmbrand din inchisorile romane, persecutat pentru credinta sa in Isus Christos, un alt crestin luteran evanghelic cu numele de Klaus Iohannis va ajunge presedintele ales al Romaniei. Mari si nepatrunse sunt caile Tale Doamne, Dumnezeu al minunilor!

~ ~ ~ ~ ~

În nordul Germaniei majoritatea credincioșilor aparțin

Bisericii Evanghelice Luterane

Luteranismul este o denominaţie creştină prezentă cu preponderenţă în Germania, Statele Unite şi, într-o mai mică măsură, şi în Europa de Est. Pentru a afla mai multe detalii despre biserica luterană am stat de vorbă cu doi pastori ai unei biserici luterane – biserică în care își are rțdăcinile spirituale și noul președinte al României. De fapt, pentru cei care l-ați cunoscut sau ați auzit de el, pastorul Richard Wurmbrand (omul care a petrecut 14 ani din viață în pușcăriile românești), unul dintre puținii pastori evanghelici acceptat de către toate denominațiunile creștine, este la rândul lui tot evanghelic luteran. Aceeași credință a îmbrațișat-o și regretatul om de cultură, Cristian Ioanide, unul din fondatorii revistei Romanian Times.

Interlocutorii noştri, John Sprain şi Kirby Spevacek, sunt pastori ai bisericii “Shepherd Of The Valley” din oraşul Surprise, statul Arizona. “The Valley” (Valea) este un cognomen al statului Arizona.

Biserica Luterană Evanghelică în Arizona. Luteranii predică Biblia în Surprise, Arizona

Peste 300 de oameni noi vizitează în fiecare an Biserica Luterană Evanghelică “Păstorul din Vale”, din orașul Surprise. Uneori, vizitatorii îi întreabă: “Sunteţi la fel ca şi celelalte biserici luterane din Surprise sau Phoenix?” Drept răspuns la întrebarea de mai sus, pastorul John Sprain care slujeşte Biserica “Păstorul din Vale” de 11 ani, spune că nu toate bisericile luterane sunt la fel.

În prezent, în SUA sunt trei ramuri ale bisericii luterane: Biserica Luterană Evanghelică din America (ELCA), fiind cea mai mare, urmată de Biserica Luterană Sinodul Missouri (LCMS), apoi cea mai mică – Sinodul Evanghelic Luteran din Wisconsin (WELS). Biserica “Păstorul din Vale” este parte a acesteia din urmă. Diferenţa dintre aceste trei ramuri este credinţa în Biblie. Sinodul Evanghelic Luteran din Wisconsin mărturiseşte că întreaga Biblie este cuvântul insuflat de Dumnezeu, fără cusur. Împărtăşesc aceeaşi mărturisire de credinţă cu a lui Martin Luther, reformatorul german. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt păcătoşi şi merită pedeapsa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, născut din fecioara Maria, a venit să trăiască o viaţă de dreptate şi să moară nevinovat, pentru păcatele noastre. El a înviat din morţi şi toţi aceia care cred în El primesc iertarea de păcate şi viaţa veşnică. Martin Luther a fost puternic încurajat de pasajul scris de Pavel către Romani (1:17), “…cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Pastorii luterani, îi invită pe toţi cei ce sunt interesaţi de a învăţa cât mai multe din Biblie, să li se alăture la Biserica “Păstorul din Vale”, din Surprise, folosind adesea afişuri, cărţi poştale şi anunţuri în mass-media. Locaţia bisericii este următoarea: 14650 W. Bell Road, Surprise, Arizona. Serviciile de Laudă şi Închinare încep la 8:30 şi 11:00, duminica dimineaţa. De asemenea este o slujbă de Laudă şi închinare Sâmbăta, la ora 6:00, seara. Şcoala duminicală pentru copii începe la ora 09:40, duminica dimineaţa. Sunt câteva grupuri care se întâlnesc pentru studiu biblic atât duminica, cât şi în timpul săptămânii. Biserica “Păstorul din Vale” a luat fiinţă în anul 1997 dintr-un grup de 30 de oameni care au dorit să răspândească vestea bună a Evangheliei în Surprise. Astăzi, biserica se bucură de binecuvântarea de a avea peste 200 de membri care îl laudă împreună pe Dumnezeu, împlinind Biblia, botezându-se în apă şi luând parte la Cina Domnului. Credincioşii se bucură, de asemnea, de diverse activităţi pe tot parcursul anului. Datorită creşterii congregaţiei şi a oportunităţilor de a ajuta oamenii, în 2007 a fost chemat pastorul Kirby Spevacek ca să ajute în lucrare. El a slujit în prealabil în lucrări misionare în mai multe părţi ale lumii. A fost misionar în Africa, Bulgaria şi Rezervaţia Indienilor Apaşi din Arizona. În călătoriile sale a vizitat şi România, pe care o consideră o ţară fabuloasă.

Octavian D. Curpaş

Surprise, Arizona

Photo credit Octavian Curpas

ENGLISH – Romania has historically elected the first non orthodox president in its history, President Klaus Iohannis who is an Evangelical Lutheran. For our evangelical readership, here is a a synopsis of evangelical lutheranism in the US, although Klaus Iohannis is an Evangelical Lutheran of the Augustinian Synod. 

Lutherans Preach the Bible in Surprise, Arizona

Biserica Luterana Evanghelica in Arizona

Three hundred new people or more visit Shepherd of the Valley Evangelical Lutheran Church Surprise each year. Sometimes a visitor will ask, “Are you the same as the other Lutheran churches in Surprise and Phoenix? Pastor John Sprain has been pastor at Shepherd of the Valley for eleven years. He responds that not all Lutheran churches are the same. Today in the United States there are three larger Lutheran church bodies. The Evangelical Lutheran Church in America (ELCA) is the largest, followed by the Lutheran Church Missouri Synod (LCMS). The smallest of the larger church bodies is the Wisconsin Evangelical Lutheran Synod (WELS). Shepherd of the Valley is a member of this last group. The difference between these three church groups is seen in their faithfulness to the Bible. The Wisconsin Evangelical Lutheran Synod confesses that the entire Bible is the inspired word of God without error. They join with Martin Luther, the German reformer, in the following confession of faith. The Bible teaches that all people are sinful and deserve God’s eternal condemnation. However, God’s Son, Jesus Christ, born of the Virgin Mary, came to live a righteous life in our place and to die an innocent death for us. He rose from the dead and all who believe in him have the free gift of forgiveness of sins and eternal life. Martin Luther was greatly encouraged by the passage of St. Paul to the Romans (1:17), “the righteous will live by faith.” The Lutheran pastors would invite all those who are interested in learning more of the Bible to join us at Shepherd of the Valley Evangelical Lutheran Church in Surprise. The church is located at 14650 W. Bell Road in Surprise. Worship services are at 8:30 and 11 a.m. on Sunday. There is also a Saturday worship service at 6 p.m. There is Sunday school for children on Sunday at 9:40 a.m. There are a number of Bible study groups that meet on Sunday and throughout the week.

Shepherd of the Valley started in 1997 with a group of thirty people who wanted to spread the good news of the Bible in Surprise. Today the church is blessed to have over200 members who have joined together to worship God around the Bible and the sacraments of Baptism and the Lord’s Supper. The people also enjoy a number of food fellowships and other activities throughout the year. Because of the growth of the congregation and the opportunities to help people, the congregation in 2007 called Pastor Kirby Spevacek, a retired pastor, to assist in the ministry. Pastor Kirby Spevacekhas served in the world- wide ministry of the WELS. He has been a missionary serving in Africa, Bulgaria and the Apache Indian reservation in Arizona. In his travels he has also been blessed to visit Romania. If Pastors Sprain and Spevacek can be of assistance please call them at 623-975-0605.

Octavian D. Curpas

Surprise, Arizona

Octavian D. Curpaş: Interviu cu scriitoarea creştină Ligia Seman

Photo credit Octavian Curpaş

Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei. Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp.

În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

– La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?
– Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.

Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme. În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul. Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul.

Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei. Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului Petrică Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”

– În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?
– Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost:
“Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.

– Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?
– Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşte sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…

Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.

– Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?

– Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.

Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală. M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.

Photo credit Octavian Curpaş

– Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?

– Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele – cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

– În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?

– Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.

Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lume
celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri. Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse. Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât.

Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.

– Ce rol are cititorul, atunci când scrii?
– Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.

– Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?

– Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.

În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.” Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”

– Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?
– Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.

– Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?

– În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului

– majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.

Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin careDumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele.

Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”. După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.

– Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?

– Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.

– La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?

– În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.

– Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?

– Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult? Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină

– noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…

– Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?
– În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptulcă librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.

– Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?
– Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.

– Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci această lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei. Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie.

Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională . Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate. Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre.

În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor. În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune. Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja. Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.

– Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?
– În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei. Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră. În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „Domnind peste împrejurările vieţii”.

– Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?
– Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur. De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

(Publicat cu permisiunea autorului O.C.)

Vocea ei a răsunat din catedrala din Munich la Campionatul Mondial de Fotbal, în 2006! (VIDEO) – Octavian Curpaş, interviu cu tânăra penticostală Florence Joy Enns

Photo credit www.marianagurza.ro

Articol preluat cu permisiune (O. Curpas) și se poate citi în întregime aici –  http://www.actualmm.ro

Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.
Florence (Büttner) s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.):
  Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Photo credit www.express.de

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?
F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.
O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?

„Mein Ziel” – By Florence Joy Büttner (Enns)

F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.
O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?
F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.
O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?
F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.
O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?
F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
Octavian D. Curpas, Phoenix, Arizona

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari