Petru Popovici — Gloria si jalea la intrarea in Ierusalim

Petru Popovici — Gloria si jalea la intrarea in Ierusalim

TEXT Luca 19:29-47

29 Când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi 30 şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. 31 Dacă vă va întreba cineva: ‘Pentru ce-l dezlegaţi?’ să-i spuneţi aşa: ‘Pentru că Domnul are trebuinţă de el’.” 32 Cei ce fuseseră trimişi s-au dus şi au găsit aşa cum le spusese Isus. 33 Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegaţi măgăruşul?” 34 Ei au răspuns: „Domnul are trebuinţă de el”. 35 Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi, şi-au aruncat hainele pe el şi au aşezat pe Isus călare, deasupra. 36 Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum. 37 Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. 38 Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” 39 Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” 40 Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”.

Ziua de Florii a fost unica. Nu a vorbit dinainte cu ucenicii despre ziua aceasta. Nu i-a pregatit dinainte. O zi in care totul a fost spontan. Si e bine cand unele lucruri sunt spontane, adica, tasnesc dinauntru, ca prea de multe ori sunt doar de la suprafata si nu au rezultatul care ar trebui sa-l aibe. Doi ucenici sunt trimis pentru o slujba umila. Daca i-ar fi trimis sa vorbeasca ceva cu Pilat sau cu Marii Preoti, era slujba de onoare. Asta, da. Dar, dupa un magarus… nu stiu daca eu as trimite pe un frate de aici sa mearga dupa un magarus pentru mine. Nu stiu daca ar fi gata sa mearga pentru un magarus. Domnul nu i-a pregatit, ci totul a fost spontan…..

Petru Popovici – Sfarsitul lumii

petru-popovici-1

Va fi un sfarsit. Cuvantul Domnului e adevar sigur si semnele din jurul nostru ne stirga ca, da, se apropie sfarsitul. Traim in vremea sfarsitului.

Fratii mei si surori, scuturati-va din nepasare.  Cautati sa mantuiti pe cine se mai poate sa fie mantuit. Avem copiii nostri care nu sunt mantuiti. Apropiati-va de ei. Luati-i de o parte, stati de vorba, rugati-va cu ei ca sa ajunga sa fie al Domnului.

TEXT – Matei 24

PETRU POPOVICI – Nu vreau sa fac pronosticuri si date cand are sa vina Domnul. Dar Domnul, in textul acesta, a vorbit clar ca va fi un sfarsit  al veacului acestuia. Tot ce incepe are si sfarsit. Si ucenicii doreau sa stie cand va fi si care sunt semnele. In seara aceasta vreau sa vorbesc putin despre sfarsitul lumii acesteia. Nu prea am auzit aici predici despre sfarsitul lumii. Textele care arata  si care sunt adevarate, unele sunt prea grozave. De aceea predicatorii evita sa vorbeasca despre sfarsitul lumii. Dar el vine fara sa ne intrebe. Doar unele semne le avem aratate. Si eu as vrea ca sa arat, nu date, nu amagiri.

[..] Vreti sa aveti dovezi ca ceea ce spune Biblia e adevarat? Eu va dau doar trei dovezi in fuga. Una e inmultirea faradelegii. Matei 24:12 se vorbeste despre inmultirea faradelegii. Si astazi exista o inmultire a faradelegii DIRIJATA. Exista apoi pe paginile Bibliei, nu numai inmultirea faradelegii, inchisorile sunt pline, dar nu sunt toti cei care traiesc in faradelege la inchisori. Ca probabil ar fi mult mai multi la inchisori decat liberi afara. O a doua dovada e prabusirea familiei. In 2 Timotei 3:1-5 se vorbeste despre starea si lipsa de dragoste intre soti si sotie, intre parinti si copii. Copiii devin rebeli in familie. Unii parinti plang in ascuns pentru copiii lor ca nu ii asculta. Biblia se implineste sub ochii nostri. O a treia dovada in legatura cu adevarul de sfarsit e in Matei 24:14

Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. – Matei 24:14

Bagati ed seama „in toata lumea,” sunt cuvinte spuse inainte de rastignire. Dupa aceasta, Domnul Isus a fost rastignit si ucenicii se puteau intreba: Doamne, cum Evanghelia  sa ajunga in toata lumea? Astazi, vreti dovada ca a ajuns in toata lumea? Cautati si cititi statisticile Societatii Biblice si veti constata ca cele mai multe parti ale pamantului au la ora aceasta Biblia in limba lor. Si Biblia, o au predicata pe calea undelor, pe calea internetului. Numai cine nu vrea, cine e rebel fata de Biblie, acela cauta sa tagaduiasca.

Orice carte tradusa dureaza 3-4 ani in circulatie, s-a invechit. Autorul poate sa fie inca in viata, dar cartea s-a dus pe apa Dambovitei. Nu mai are trecere. Evanghelia aceasta a Imparatiei e de 2.000 de ani si inca astazi e la varf in ce priveste raspandirea.Nici o alta carte pe fata pamantului nu are o asa raspandire.

Inmultirea faradelegii si prabusirea familiei – Sunt date, nu de la cei credinciosi, ci de la cei necredinciosi. Ei ne fac sa ne dam seama ca, ce a spus Hristos Domnul, se implineste. Doar a treia – raspandirea Evangheliei este lucrata de cei credinciosi. Si astia ar putea mult mai mult. In zilele anului care s-a scurs, de cate ori ati fost la spital, la un bolnav, ca sa-i duceti Evanghelia? Cand eram pastor la Arad, aveam Sanatorul de Tuberculosi, nu departe de cladirea noastra. Si mereu am mers cu tineri si niciunul nu s-a imbolnavit de tuberculoza, dar am avut tuberculosi care au fost vindecati de Dumnezeu. S-au pocait.

As vrea sa va scuturati din nepasare. „Vine, vine sfarsitul,” striga Ezechiel. „Vine, vine sfarsitul!”, si noi ne bucuram aici, ca avem cor frumos, avem cor barbatesc, avem cor de copii, Avem orchestra cu ora tineretului, fanfara. Nu pot uita niciodata, cand eram pastor, odata s-a apropiat de mine o femeie care se predase Domnului. In doua randuri, a incercat sa se sinucida si Dumnezeu a impiedicat-o. Un frate a adus-o la Casa Domnului. In Saptamana Patimilor, aveam evanghelizare in fiecare seara. A adus-o intr-o seara. Ea nu a vrut sa vina, dar fratele a zis: „Eu nu plec de aici fara dumneata.” Ea a zis: „Nu ma duc, ca nu ma duc la nici o biserica. Am fost, dar n-am gasit mantuire pentru sufletul meu.Si, nu ma duc la nicio biserica.” Si fratele acesta a staruit si i-a spus: „Acuma, unul dintre noi trebuie sa ne calcam cuvantul. Dumneata ai spus ca nu mai mergi si eu am spus ca nu plec de aici fara dumneata.” Atunci, a cedat ea si a venit la Casa Domnului. Intr-o zi de Duminica, dupa terminarea serviciului, cand am dat mana la usa [cu fratii], cu lacrimi in ochi a spus: „Frate Popovici, nu va inchideti in acesti patru pereti. In afara sunt mii de suflete zdrobite de pacat. Mii de suflete care au nevoie de mantuire.” O Doamne, invata-ne sa cautam pe cei pierduti. Daca Hristos Domnul a fost gata sa paraseasca gloriile cerului, cum ar trebui noi sa ne luam inima in dinti, indiferent cine e cel care e in fata noastra, e un simplu muritor si intr-o zi, daca nu-i spun, eu voi raspunde. Traian Dorz a scris poezia „O om, ce mari raspunderi ai….”

Va fi un sfarsit. Cuvantul Domnului e adevar sigur si semnele din jurul nostru ne stirga ca, da, se apropie sfarsitul. Traim in vremea sfarsitului. (24)

As vrea sa arat trei lucruri. Primele doua le trec in fuga si vreau doar la al treilea sa ma rezum, sa ma opresc putin, care e pentru noi. Si as vrea ca sa fie o stare de mare har pentru fiecare de aici.

Va fi o groaza la sfarsit. O groaza nemaipomenita. Nu incerc sa va descriu, ca e prea grozava. Ziua aceea ne face praf pe toti. Ganditi-va doar putin. In sfanta Evanghelie dupa Luca spune – Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;Luca 21:25. Fenomene ale naturii. Dar ele au un grai, sa ne spuna ca vine Domnul. Daca ati vedea numai putin ca soarele sa se intunece ziua la amiaza mare, ce ati zice? Biblia vorbeste ca va fi un cutremur mare de pamant care va despica muntii. Ce va fi cand un cutremur nu va fi de gradul 5 sau 6, ci de 12, de 15. Se vor rupe si aratatoarele de pe cronometrul acela care arata cat e gradul. Cladirile mari ale New Yorkului, ale Shanghaiului si ale marilor orase vor fi praf. Nu cobesc, dar asta va face. Cum s-ar putea sa ramai linistit in patul tau? O Doamne, ai mila de noi. 

Vor fi razboaie. Biblia vorbeste in Daniel despre un razboi puternic in Zaharia, despre un razboi grozav. Si in Apocalipsa se vorbeste despre razboiul din Armaghedon. In Ezechiel, despre razboi cu domnul rosului si al Mesecului. S-ar putea sa fie unul singur.  Sau s-ar putea sa fie doua. Depinde de Domnul, nu de noi. Interpretarile sunt diferite. Dar, in razboaiele astea, la cartea lui Daniel cap. 12 se vorbeste despre razboiul asta care va dobori poporul sfant, tara lui Israel. O va face praf. Intoarceti la Zaharia, cap. 14. Nu staruiesc asupra lor, doar vi le sesisez. Zaharia cap 14 e vorba despre asediul Ierusalimului. La vers. 12 spune: Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură.Zaharia 14:12 E ceva prea grozav. (31)

Fratii mei si surori, scuturati-va din nepasare.  Cautati sa mantuiti pe cine se mai poate sa fie mantuit. Avem copiii nostri care nu sunt mantuiti. Apropiati-va de ei. Luati-i de o parte, stati de vorba, rugati-va cu ei ca sa ajunga sa fie al Domnului. Ca in cer, se face bucurie pentru un singur suflet care se intoarce la Domnul.

Ce groaza va fi cand in ziua aceea, Domnul Isus vine. ‘In ziua aceea’, am spus. Nu in vremea sfarsitului. In ziua sfarsitului. In 2 Tesaloniceni 1, apostolul Pavel le spune, le vorbeste despre venirea Domnului si le vorbeste despre starea celor nemantuiti- ‘la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,2 Tesaloniceni 1:7 O flacara de foc- El vine pe nori intr-o flacara de foc. Nu stiu cum e asta. Nu caut sa va explic. Dar sesisez adevarul acesta – într-o flară de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. – 2 Tesaloniceni 1:8 Intr-o flacara de foc. 2 Petru 3, sa nu va mirati ca ap. Petru scrie Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. – 2 Petru 3:10 […] Se pare ca asta se petrece cu cateva minute (sa zic asa) inainte de invierea mortilor. Domnul vine si se face invierea. 

Apocalipsa 20:12 spune Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. – Apocalipsa 20:12 Dar in vers. 11, Ioan face specificarea: Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. – Apocalipsa 20:11 Bagati de seama: pamantul si cerul AU FUGIT DINAINTEA LUI. Ce te vei face atunci? Daca esti mantuit, Domnul te-a trecut din moarte la viata. Daca nu esti mantuit, groaza va fi coplesitoare pentru toti nemantuitii. 

Dar am spus ca trec peste astea. Nu caut sa le… doar vi le-am sesizat si as vrea ca sa trec mai departe. Sa va arat ca dincolo de acestea, vine Domnul! Vine Cel ce ne-a mantuit. Cel ce a purtat osanda pacatelor noastre  si care din dragoste pentru noi ne-a oferit prin Evanghelie mantuirea. Am primit-o si El ne-a stramutat din Imparatia intunericului in Imparatia dragostei. Piara toate, Isus e-al meu. El vine intr-o flacara de foc si toti mantuitii Lui, transformati, schimbati in acelasi chip, nu mai ii arde flacara. O, cum ar trebui sa cautam sa traim . Petru spune la vers. 14 – De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace. – 2 Petru 3:14  Acelea [rele] vin si isi fac partea lor pentru cei nemantuiti. Ce fel de oameni ar trebui sa fim noi, printr-o purtare sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind  venirea Lui. Doamne, invata-ne lucrurile astea. 

Spune Biblia ca atunci cand vine Domnul, si in textul citit si in Apocalipsa cap 7, spune ca oamenii vor alerga la munti. Cei nemantuiti, vor incerca sa se roage de munti sa-i acopere. ‘Acoperiti-ne, ascundeti-ne de mania lui Dumnezeu si a Mielului. Si voi, care suntei aici, copii ai Domnului si nu v-ati predat Domnului, vreti sa aveti parte de manie? Cautati si fie seara aceasta o seara de hotarare. E sfarsit de an, sfarsit cu pacatul, de viata de neascultare de parinti, de viata de neascultare de Cuvantul Sfant. Terminati si apucati calea Domnului. Sa o urmati in totul. Se vor boci, dar, prea tarziu.

Exista insa, la cei credinciosi, starea de bucurie. Domnul Isus spunea: când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.Matei 24:33 Cand veti vedea toate aceste fenomene ale naturii, unii isi vor da sufletul de groaza. Cand veti vedea voi, ridicati capetele voastre ca e clipa izbavirii. Doamne, ajuta-ne sa ridicam capetele noastre, sa ne bucuram. Si in Matei 24, textul care a fost citit, Domnul spune ca va trimite pe ingerii Sai ca sa culeaga din imparatia lumii acesteia pe toti cei rascumparati. Ii duce, nu stiu unde. Nu ma intrebati. Pamantul a fugit din fata Domnului. Legile astea care tin gravitatia, legile naturii, puterile cerurilor vor fi clatinate, schimbate. Stelele isi vor pierde cursul lor si vor cadea. Dar pentru cei crednciosi exista starea asta de bucurie.

El va trimite pe ingerii Sai ca sa culeaga din lume pe toti cei rascumparati. Si o alta echipa de ingeri vor aresta pe toti cei care nu sunt ai Domnului. Matei 13 unde vorbeste despre pilda cu neghina. Si Domnul Isus spune ca tarina e lumea. Samanta buna  sunt fii Imparatiei. Neghina sunt fii celui rau. Seceratorii sunt ingerii. Si la vers. 41 e  scris: Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea – Matei 13:41 Arestati cu totii si dusi in fata tronului. S-ar putea sa nu te bucuri. Un inger sa te poarte. Ingerii ne vor conduce. Si cand ne vor aseza la dreapta Domnului si vom auzi glasul: „Veniti binecuvantatii Tatalui,” tu, care nu esti a Domnului, nu crezi ca merita sa te predai Domnului chiar numai si din cauza asta? De groaza care va fi atunci? Domnul Isus a venit tocmai ca sa ne mantuiasca de mania aprinsa a Domnului. In seara aceasta, cauta si ia hotararea sa fii a Domnului. 

 

 

Petru Popovici — Paziti de puterea lui Dumnezeu

Petru Popovici — Paziti de puterea lui Dumnezeu

Voi sunteti paziti de puterea nespus de mare, UIMITOARE,  a lui Dumnezeu. Indiferent unde te afli pe pamantul acesta blestemat, Dumnezeu are puterea sa te ocroteasca.

Viata asta e vremelnica. E  o nimica toata. Vesnicia conteaza. Toate semnele arata ca venirea Lui e apropiata. Fiti gata sa-L intalniti.

In fata necunoscutului, oamenii au teama. Anul 2017 e necunoscut pentru noi. Ce va aduce anul? E natural, daca numai putin ai ochii deschisi, e natural sa ne speriem de viitorul care e necunoscut. Cuvantul sfant ne arata ca vin vremuri grele. Unii nu vor sa creada cuvantul. Dar, vor gusta. Unii nu cred ce spune Dumnezeu. Dar, vor ajunge sa creada.

Fratele Petru [Pitt] Popovici are BLOG

Pitt Popovici cu Hortenzia Popovici la implinirea de 97 de ani in 2015

Pitt Popovici cu Hortenzia Popovici la implinirea de 97 de ani in 2015

Pastorul Daniel Branzei ne anunta ca fratele Pitt Popovici, care este binecuvantat de Dumnezeu de-a fi in al 99-lea an al vietii sale,  are un blog unde sunt postate predicile si editorialele dinsului. Il pretuim mult pe acest frate pastor care lucreaza cu credinciosie in campul Evangheliei la o varsta cand majoritatea s-ar fi oprit [deja de mult]. Dumnezeu sa-l binecuvanteze cu sanatate si sa continue sa predice Cuvantul cu aceeasi claritate si tarie cu care l-a propovaduit pana acum. Ii multumim lui Dumnezeu pentru fratele Pitt Popovici si bucuria de-ai asculta predicile in acesti ultimi ani pe internet!

Blogul este aici – http://petrupopovici.com/

Un editorial scris de fratele Popovici la inceputul anului:

Un strigăt după mila Domnului

“Ai milă de mine, Dumnzeule…!”

Psalmul 51:1a

Aici e strigătul după milă al lui David, un rege din poporul Domnului, care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a fost trezit din starea lui prin cuvintele directe ale proorocului Natan: “Tu ești omul acela!”. Binecuvântați sunt toți Natanii care pot trezi pe alții din starea lor de păcat.

O PERIOADĂ DE ASCUNDERE A PĂCATULUI.

Așa a avut și David în viața sa. Toți păcătoșii caută să-și ascundă păcatul, își îngroapă conștiința în treburi și în plăceri; nu vor să fie deranjați de conștiință. Pentru ei păcatul e un fleac. Nu țin seama că gravitatea vinei e în rapot cu persoana ofensată.  În armată, una e neascultarea de dl. fruntaș și cu totul alta e neascultarea de dl.general. Orice neascultare a noastră e față de Dumnezeul cel PreaÎnalt. Deci, vina ta e foarte gravă! Și ține seama, dacă nu-ți recunoști păcătoșenia acum și aici, dincolo o vei recunoaște toată veșnicia, în Iad, dar va fi prea târziu… căci în Cer, în Cetatea sfântă, nu va intra nici un păcat: “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.” (Apocalipsa 21:27).

Aceștia, care își ascund păcatul, sunt membrii în registrul bisericii, au fost botezați căci au spus că s-au pocăit, dar în viața lor nu se vede nici o schimbare făcută de Duhul Sfânt. Ei țin cadența cu lumea, umblarea lor e “dupa mersul lumii acesteia”.  Aceștia ar vrea să ajungă în Canaan dar n-au părăsit Egiptul. Ei caută să se poarte frumos, la moda zilei; vin la biserică, le plac societatea, glumele, bancurile; vor o viață veselă, să fie în față; nu țin seama de minciuni în glume, de enervări, certuri, vorbiri de rău. În afara bisericii trăiesc faptele firii pământești. Pentru ei pocăința e un fel de “metanoia”, schimbare a gândirii cum zic unii; nu e schimbarea inimii, a viețuirii, lucrată de Duhul Sfânt. E foarte greu ca păcătoșii să-și recunoască vina căci ei aruncă în spate toate pacatele lor, doar pe ale altora le păstrează în față. Și ce mulți sunt aceștia! Ne mirăm că lumea nu se pocăiește… Din cauza aceasta toată lucrarea Duhului e zădărnicită.

Continuare aici – http://petrupopovici.com/2016/01/07/66/

Petru Popovici — Am puterea sa o dau si am puterea sa o iau

Pitt Popovici la varsta de 97 de ani predica cu putere

Ioan 10:17-18

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.
18 Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am* putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta** este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Invierea Domnului Isus a fost o porunca de la Tatal. El e Cel ce a spus ce nimeni altul  n-a spus vreodata si nici nu va putea  sa spuna vreodata: Imi dau viata, ca iarasi sa o iau.

VIDEO by Gwinnett Romanian Baptist Church — Atlanta

Petru Popovici — Mantuirea lui Dumnezeu

Pete Popovici 3 ian 3016

Petru Popovici — Mantuirea lui Dumnezeu

— 03/25/2016 PM —

Isaia 53:1-8

1 Cine a crezut* în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul** Domnului?
2 El a crescut* înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea** nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
3 Dispreţuit* şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit** cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu† L-am băgat în seamă.
4 Totuşi El* suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
5 Dar El era străpuns* pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.
6 Noi* rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a* deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci** la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8 El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters* de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

Petru Popovici – Predica la Botez in Apa 6 Martie 2016

Misionarul Francis Xavier

Într-un splendid castel de la poalele munţilor Pirinei, la Navara, în nordul Spaniei, în anul 1506, s-a născut un copil. Cine ar fi putut bănui atunci ce va deveni acel copil? Europa iubea muzica şi senzaţionalul. America fusese descoperită şi Spania spera să devină tot mai bogată. Dorinţa de cât mai mare lux stăpânea inimile aristocraţilor, în timp ce săracii nu aveau coaja de pâine. Biserica creştină avea aur şi era organizată în sens firesc, dar corupţia era la culme. Ea pierduse puterea, viaţa, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă. Reforma bătea la uşă.

Într-o aşa perioadă s-a născut Francis Xavier. El a fost legănat în poala luxului şi era natural să iubească viaţa lumească, banchetele şi dansul. Universitatea a făcut-o la Paris şi s-a distins în studierea filozofiei. La 36 ani, ca profesor, preda filozofia la aceeaşi universitate. Printre studenţii lui era unul de vreo 50 de ani, urât şi cocoşat. Acesta, după fiecare lectură îl aprecia, îl felicita pe distinsul profesor pentru cunoştinţele sale, apoi adăuga: „Dar ce va folosi unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? De o parte lumea, de alta sufletul! Să câştigi lumea! Să-ţi pierzi sufletul! Ce folos?” Deşi era urât la chip, cocoşatul avea darul de a se împrieteni. Studentul a câştigat simpatia profesorului, se plimba cu el pe malul Senei sau în pădurile de la marginea Parisului. Întrebarea repetată a studentului a pătruns în mintea profesorului şi a început să-l frământe. Nu se mai putea scăpa de ea. Şi într-o zi a capitulat. Profesorul a îngenuncheat alăturea de student, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi-a recunoscut păcatele sale, s-a pocăit de ele, de viaţa uşuratică ce a trăit-o până atunci şi s-a hotărât pentru o altă viaţă, o viaţă trăită pentru Dumnezeu.

După pocăinţa sa, în anul 1534, s-a făcut membru în „Societatea lui Isus”. El a început să spună altora despre schimbarea vieţii sale. Acum, mintea sa a devenit preocupată de starea celor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Aceasta l-a făcut să se hotărască să devină misionar.

Întrucât regele Ioan al III-lea al Portugaliei avea o colonie înfloritoare în India, Xavier a plecat la Lisabona, a primit scrisori de acreditare şi era gata să facă totul ce era în puterea sa, spre a fi un misionar cu succes în acel loc. A plecat în anul 1540 cu o corabie pe care era şi noul vicerege al acelei colonii, care îi era prieten. Deci, avea în spate atât puterea seculară, cât şi cea ecleziastică a papei. Ce contrast izbitor este în această privinţă între Xavier şi Carey, care cu 250 de ani mai târziu a mers tot acolo, dar a trebuit să înfrunte puternica împotrivire a Companiei Indiei de Est!

La 6 mai 1542, Xavier a debarcat de pe corabie în insula Goa. El însă nu ştia limba acelora. Avea traduse cele 10 porunci, rugăciunea Tatăl nostru, credeul şi Ave Maria. Pe acestea le-a învăţat pe dinafară şi le repeta, iar restul conversaţiei în tot timpul celor 7 ani cât a stat în Goa şi India a fost prin translator. El umbla ziua prin sate cu un clopoţel din care suna ca să adune copiii, pe care îi învăţa prin repetare după el poruncile, credeul, Tatăl nostru şi Ave Maria. Duminica, aduna pe părinţi şi pe copii şi făcea cu toţi acelaşi lucru. El le cerea să-şi pună mâinile pe piept în formă de cruce şi să spună că ei cred, apoi îi boteza stropindu-i cu apă. În unele zile boteza un sat întreg.

Fiind trimisul regelui, el nu a întâmpinat nici o greutate, nici o persecuţie. Ba din contră, păgânii treceau formal la creştinism, ca să poată primi unele favoruri. Toată lucrarea lui a fost o lucrare de prozelitism la religia catolică, nu de convertire. Fără pocăinţă, fără o convingere temeinică despre Cristos Domnul ca Mântuitor, în traiul lor, ei au rămas tot păgâni, doar numele acum era schimbat. Nu e nici o mirare că într-o scrisoare el se lăuda: „Am făcut zece mii de creştini într-o singură lună”. Dar, Dumnezeu nu a avut nimic de a face cu toată lucrarea aceasta. Cei şapte ani, Xavier i-a sfârşit în eşec. El a constatat că viaţa celor creştinaţi de el nu era cu nimic schimbată. Ei erau tot atât de păgâni ca şi înainte de botezul lor prin stropirea cu apă. Biserica catolică învaţă că botezul curăţă păcatele şi dă naşterea din nou. Realitatea vieţii însă dezminţea aceasta.

Nemulţumit de rezultatele misiunii sale, în 1549, Xavier a mers în Japonia. Nu cunoştea limba japoneză şi nici nu s-a străduit s-o înveţe. Experienţa creştinării formale a indienilor l-a făcut mult mai prudent în Japonia. Acolo şi-a schimbat metoda de lucru. Într-o scrisoare, el spunea: „Am rămas în acest oraş mult timp vorbind oamenilor pe străzi şi în pieţe. Mulţi ascultători au fost foarte atenţi şi nu-şi puteau reţine lacrimile, când le descriam moartea amară a lui Cristos. Totuşi, foarte puţini au fost gata să primească botezul” (W. P. Walsh în „Eroi moderni ai câmpului de misiune”, pagina 124).

Lucrarea în Japonia a durat doi ani şi jumătate. În timpul acesta el a convertit la catolicism pe unii bărbaţi cu educaţie din clasele înalte şi pe unii din poporul de rând.

În timp ce lucra în Japonia, gândul lui s-a îndreptat spre China. Dorea să misioneze acolo, dar se gândea să intre în China pe cale politică. A scris regelui să-l numească ambasador sau consul, dar o aşa funcţie i-a fost refuzată. De fapt, intrarea în China era interzisă străinilor. În cele din urmă, el s-a hotărât să meargă pe insula San Chan, iar de acolo se gândea că va găsi pe cineva să-l ducă la Canton. Ajuns pe insulă a constatat că nimeni nu are îndrăzneala să calce legea. Oricine ar fi îndrăznit să strecoare un străin în China, era pedepsit cu moartea. În acea vreme, Xavier s-a îmbolnăvit de friguri. După două săptămâni de suferinţă pe acea insulă, pe data de 2 decembrie 1552, Xavier a trecut la cele veşnice. Era în vârstă de 45 ani.

Elgin S. Moyer, în cartea sa: „Who was Who in Christian History”, la pagina 448, spune că lucrarea lui Francis Xavier a fost o lucrare de suprafaţă, superficială, de aceea, rezultatele n-au durat. El credea că botezul mântuieşte şi naşte din nou. Aceasta l-a făcut să stropească cu apă pe mii de persoane. Dar Duhul Sfânt nu a făcut naşterea din nou, şi fără ea, oamenii au rămas tot păgâni.

Zelul său misionar, dezbrăcarea de sine, curajul său, îndurarea suferinţelor, ba chiar şi greşelile sale pot sluji de învăţătură multora.

Din volumul: Lumini peste veacuri – Vol. 2  – Petru Popovici

(Material preluat de pe www.theophilos.3x.ro 

Petru Popovici – Psalmul 1- [Credinciosul] …tot ce începe duce la bun sfârşit

Petru Popovici 2015

Cu ocazia celei de-a 15-a Aniversare a Bisericii Gwinett Baptist Church din Georgia.

Pentru cei ce nu-l cunosc pe fratele [si autorul] Petru Popovici, acest frate scump e in al 97-lea an al vietii sale si inca mai predica Evanghelia cu tarie!

Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. – Leviticul 19:32
Ascultă sfaturile şi primeşte învăţătura, ca să fii înţelept pe viitor! – Proverbele 19:20

…tot ce începe duce la bun sfârşit

Psalmul 1

1 Ferice de omul* care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul** celor batjocoritori!
2 Ci îşi găseşte plăcerea* în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea** Lui!
3 El este ca un pom sădit* lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit**.
4 Nu tot aşa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava*, pe care o spulberă vântul.
5 De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii, în adunarea celor neprihăniţi.
6 Căci Domnul* cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

Petru Popovici: Dumnezeu m-a ajutat pana la anii acestia sa traiesc Psalmul 1. Si as vrea ca si voi, ca persoane credincioase a Domnului, si ca biserica, sa traiti Psalmul acesta.

Cine sunt cei care duc la bun sfarsit tot ce incep?

1. …care nu se duce la sfatul celor răi

Versetul 1 spune: Ferice de omul* care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul** celor batjocoritori! Alta data, cand scria Psalmistul psalmul acesta, oamenii se adunau la cate un colt de strada, undeva era un copac rasturnat si se adunau cate 8, 10, 15. Si isi impartaseau noutatile. Acolo era sfatul celor rai. Uneori se asezau jos pe dunga santului de scurgere de apa de ploaie. Stiu, eu le-am vazut lucrurile astea si le-ati vazut si voi. „nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul** celor batjocoritori.

Voi ati putea spune fiecare ca saptamana asta trecuta si lunile astea trecute din anul 2015 n-ati facut asa ceva. Dar, nu stiu cati ati fi gata sa ridicati mana, ca n-ati deschis televizorul sau internetul, facebook-ul, la sfatul celor rai. Ca astazi, nu te mai duci, ci vin ei in casa ta si te sfatuiesc la tot ce-i rau! Si la desfrau si la inselaciune! Si la minciuna! Tot ce-i rau! Si abia ati scapat de la slujba si gata, intoarcem [butonul] ca sa vedem. E una sa cauti sa afli stirile. Sa fi la curent. Si alta, sfatul celor rai.

NUMAI CEI CE CAUTA sa EVITE SFATUL CELOR RAI, ASTIA ISI DUC LA BUN SFARSIT TOT CE AU INCEPUT! (14)

2. îşi găseşte plăcerea* în Legea Domnului

Cartea asta e legea Domnului. Nu stiu cati iubiti mai mult cartea aceasta decat internetul si televizorul! Si vrea sa se ajunga la bun sfarsit. Verificati-va voi insiva. Ca, nu uitati, exista un sfarsit, un capat. Fratele Liuba a avut capatul si ieri l-ati pus in tarana. As vrea ca sa va dati seama. Nu numai cei batrani, ci si cei tineri, care nu stii dupa care colt te asteapta cu coasa. Nu stiu cine a inventat omul cu coasa, sa reprezinte moartea. Coasa taie iarba, tot ce gaseste in cale. Si moartea uneori. Cel cu coasa e langa tine.  Si tu nu-ti dai seama, nu-l vezi, ca Dumnezeu a facut ca lucrurile care-s spirituale, ochiul nostru sa nu le poata vedea.

„isi gaseste placerea in Legea Domnului, o cerceteaza si cugeta..” Nu stiu cati ati deprins in viata voastra sa cugetati. Sa meditati asupra Cuvantului. Trecem in fuga, in mod superficial la citirea Cuvantului fara sa meditam. Uneori, Dumnezeu ar vrea sa vorbeasca sufletului nostru. Sa se lase cel rau de calea lui si omul pacatos de faradelegile lui. Numai ca noi am citit si ne gandim ca cei din carciuma, cei din casele de desfrau, aia… O, Doamne, invata-ne!

Cei ce-si gasesc placerea in Legea Domnului, in Cuvantul Lui, care mediteaza zi de zi si devin mai placuti Domnului, acestia pot ca sa duca ceea ce au inceput la bun sfarsit.

As vrea sa notez inca un lucru aici. Nu toti cei ce vin la pocaiti sunt pocaiti. Nu. Nu. Nu toti cei ce-s botezati sunt botezati in moartea Domnului. Nu. Nu. Ca atatia inca traiesc dupa felul lumii, dupa lucrurile lumii si vai, Doamne, bancnotele astea, dolarii, a pus stapanire pe inima celor mai multi. Au venit in America, in tara au fost buni pociaiti, plini de ravna si acuma, au ajuns incat nici nu mai pot canta.


Zel, ravna le lipsesc,
incat si ceea ce doresc,
precum as vrea nu indeplinesc.
Cum sunt primeşte-mă!.

Nici atata nu pot sa cante. O, Domnul sa aiba mila. Obiserica cu cei care nu traiesc Cuvantul, care nu iubesc Cuvantul, ci traiesc dupa placerile altora, astia trebuie pusi sub disciplina.

Eu, multumesc Domnului, am fost pastor din 1945. Multi ani… N-a trebuit sa pun sub disciplina. Au fost unii pacatosi in biserica. Da. Da. Numai, am cautat sa incalzesc starea din biserica si aici e pusa metoda, cum sa scapi de cei pacatosi, care se strecoara, se furiseaza in biserica, fie pentru casatorie, fie cu alte scopuri.

Uitati-va la versetul 6 – partea a doua, ca sa fie inteles-

5 De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii, în adunarea celor neprihăniţi.
6 Căci Domnul* cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

-cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii – daca biserica sta sa-i judece, n-au ce sa spuna. N-au capul sus.

nici păcătoşii, în adunarea celor neprihăniţi. Ridicati standardul bisericii! Fiti neprihaniti! Si cei pacatosi, nu trebuie sa-i mai judecati, ca pleaca ei singuri. Eu am experimentat, am acceptat pentru mine metoda spusa in Psalmul 1. Si oamenii care traiau in pacat, au trebuit sa plece. N-a trebuit sa-i scot eu. Nu. Nu. S-au dus ei. Cum asa? Nu stiu daca voi ati avut degete digerate iarna. Nu poti sa le apropii de caldura focului , ca, vai, te ard. Te ard. Exact asa este cu starea pacatosilor in adunarea celor neprihaniti. Ii arde. Nu pot sa stea.

Fratilor, nu uitati, suntem la a 15-a aniversare. Ridicati stacheta. Pretentiile Domnului [din Biblie], traiti-le in viata. Si veti putea atunci sa duceti la bun sfarsit ceea ce s-a inceput. Domnul sa-si faca lucrarea prin Duhul Sfant, ca nu puterea voastra, ci puterea Domnului in neputintele voastre, ca un pom sadit, roada, la vremea cuvenita.

Eu nu sunt pentru mega church. Ca nu se cunosc nici ei intre ei, n-au partasia frateasca, decat, e distractia pastorului ca are multi, multi membrii. Dar, un stup cand nu mai aduna, e sortit mortii. Asta v-o pot spune toti cei care sunt stupari. Si noi am venit in America si aici ati dat de loc intins pentru adunat, nu mierea, ci banii la banca. Si ati uitat de Domnul. Ati uitat de lucrarea sfanta. Stupul, in loc sa fie stup, si in loc sa fie albine, au devenit trantori. Fratii mei si surori,  pe mine ma doare lucrul acesta. Ca, daca as cere, cati de aici, macar un suflet sa fi adus la Domnul, nu stiu cati ati fi in stare s ridicati mana. Verificati-va, dar in fata Domnului, nu in fata mea. Si Domnul care a avut mila de noi, sa aiba mila mai departe. Si sa-si faca lucrarea chiar daca ne doare uneori. Sa-si faca lucrarea. Sa taie, sa cizeleze, sa ne indrepte in totul dupa voia Lui, spre slava Lui si spre binecuvantarea noastra eterna. Amin.

2015-05-17-AM Popovici from Gwinnett Romanian Baptist Church on Vimeo.

Petru Popovici – Cât e ceasul?

Fratele Petru Popovici predica la Gwinnett Romanian Baptist Church. Acest frate scump e in al 97-lea an al vietii sale si inca mai predica Evanghelia cu tarie! Domnul sa-l binecuvanteze!

Petru Popovici: „Cat e ceasul? Mai este mult din noapte? Exista o urgenta in  privinta aceasta. Cand stii ca avionul iti pleaca la ora 2:00 si tu esti inca pe drum, inseamna ca ai pierdut, inseamna ca trebuie sa platesti… Imparatia lui Dumnezeu are o vreme.

 

Cine a fost John Wesley

Din cartea “Lumini  peste veacuri” de Petru Popovici via Calea Credintei
Oamenii mari în cele spirituale şi lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât cunoaştem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum şi împrejurările critice prin care au trecut.
Niciodată religia nu ajunsese la o aşa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăţi a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile şi morala clerului erau îngrozitoare. Raţionalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuşi faţă de cei de la conducere, indiferent că erau beţivi sau desfrânaţi.
Ca să nu dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână duşmănoasă, las pe un cleric să vorbească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul 1700 până cam pe vremea revoluţiei franceze, Anglia părea golită de tot bunul… În locurile de sus era întuneric şi întuneric era şi în locurile de jos, întuneric în tribunal, în cazarmă, în parlament şi în judecătorie, întuneric la ţară şi întuneric şi la oraş, întuneric între cei bogaţi şi întuneric între cei săraci, un întuneric gros, des, religios şi moral, un întuneric care se putea pipăi”.
Dar tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie 1703 John Wesley şi apoi a fost pregătit prin o lungă şi deosebită experienţă ca să lupte cu forţele întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre nouăsprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său şi străbunicul său au fost preoţi anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie 1709. Susana şi Samuel Wesley şi-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să meargă după el, dar flăcările erau prea mari şi căldura prea puternică. Copilul a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul lui şi să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.
Susana Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte evlavioasă şi bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să înveţe. Era foarte grijulie în educaţia copiilor şi menţinea o disciplină de fier în familie.
Fiecare copil ştia ce are de făcut şi cum să-şi ţină în ordine cărţile, hainele şi celelalte lucruri. Timpul zilei era bine împărţit, 3 ore dimineaţa şi 3 ore după masa pentru lecţii. Ea îi învăţa cititul, apoi limba latină, greacă, ebraică, franceză, matematică şi istorie. Culcarea era la oră anumită şi la fel deşteptarea. Punctualitatea avea mare importanţă. Se pare că această disciplină a devenit trăsătură de caracter în viaţa lui John Wesley şi i-a fost de mult folos.
El a fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale bisericii. Era plin de neprihănire personală. În şcoală se hotărî să lupte pentru trezirea sufletelor la o adevărată viaţă creştinească. La vârsta de 21 de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană. La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani şi jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu un an înainte şi numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru citirea Noului Testament în greacă, pentru împărtăşirea de experienţe şi pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru ridicarea morală şi religioasă a studenţilor, pentru ajutorarea săracilor, suferinzilor şi a prizonierilor, precum şi pentru instruirea literară şi religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărţile: “Urmarea lui Cristos” a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” şi “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârşirea creştină” şi “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.
El nici nu se putea gândi că acţiunea lor modestă pentru trezirea păcătoşilor, trezire pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experienţe binecuvântate şi va face din el instrumentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire religioasă de mare amploare.
După ce şi-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a fost trimis de biserica Anglicană ca misionar în Georgia, Statele Unite.
La începutul anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeaşi corabie se afla şi o grupă de emigranţi moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:
“La ora şapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a credinţei lor. Despre umilinţa lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea anumitor servicii josnice pentru alţi pasageri, pe care nici unul dintre englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie şi nu voiau să primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” şi “Scumpul lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Şi fiecare zi le oferea ocazia să-şi arate blândeţea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi jos, ei se ridicau iarăşi liniştiţi şi îşi vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpaţi de duhul fricii tot aşa cum erau scăpaţi de duhul mândriei şi al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu care au început serviciul, valurile puternice se repeziră şi rupseră în bucăţi principala pânză şi învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile de la punte, de parcă am fi fost înghiţiţi de adânc. Ţipete de groază se auziră printre englezi. Germanii cântau liniştit mai departe. După aceea am întrebat pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” – “Slavă Domnului, nu” – răspunse el. Şi am întrebat: “Dar nici femeile şi nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse blând: “Nu, căci femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte”.
După ce a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor, spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat seama ce duh are şi, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie să-ţi pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul tău că eşti copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins şi nu ştiam ce să răspund. El a observat şi m-a întrebat: “Cunoşti dumneata pe Cristos?” Stătui puţin şi apoi răspunsei: “Eu ştiu că El este Mântuitorul lumii”. – “Adevărat, – răspunse el – dar ştii dumneata că El te-a mântuit?” – “Sper că pentru aceea a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoşti pe dumneata însuţi?” La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă parte la un serviciu de închinăciune al fraţilor moravieni, serviciu care lăsă o adâncă impresie asupra lui. El mărturiseşte contrastul izbitor dintre serviciul lor divin şi formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simplitatea mare precum şi solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada celor 1700 de ani şi m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări unde nu era formalism şi stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului şi a puterii”.
Experienţa lui Wesley cu fraţii moravieni pe bordul corăbiei, precum şi probarea inimii sale de către Spangenberg cu privire la naşterea din nou şi siguranţa mântuirii, au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieţi şi în mod permanent a influenţat nu numai învăţătura sa, ci şi comportarea sa în timpurile de încercare şi persecuţii. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul său:
“Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi cred câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu mi se arate moartea în faţă, căci îndată duhul meu se tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câştig!”
În Marea Britanie, John şi Carol Wesley s-au împrietenit cu “fraţii moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie 1738, Wesley a scris în jurnalul său:
“Mi-am găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar duminică, 5, de necredinţa, de lipsa de acea credinţă, singura prin care putem fi mântuiţi. Imediat mi-a venit gândul “Părăseşte predicarea. Cum poţi predica altora, când tu însuţi nu ai credinţa?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce pot să predic?” El spuse: “Predică credinţa până ce o vei avea, apoi vei predica credinţa fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea acestei noi doctrine, deşi sufletul meu căuta să se reţină de la lucru. Prima persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credinţă a fost un prizonier condamnat la moarte”.
Nu peste mult timp, el însuşi a fost condus la deplina siguranţă a mântuirii. Mărturia sa în această privinţă este conclusivă. În jurnalul său citim:
“Miercuri 3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă conversaţie cu Peter Boehler. Şi Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, aşa că a văzut clar natura adevăratei credinţe vii, singura prin care “suntem mântuiţi prin har”.
“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântuire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.
Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.
“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlnească iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit conştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.
Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.
Jurnalul său continuă.
“Vineri 26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristeţe din pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupţi cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele şi să-ţi cauţi adăpost în rănile Domnului Isus”.
Convertirea lui John şi Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr. W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creştinismului, lucruri pe care nici instruirea din casa evlavioasă a părinţilor, nici marea universitate, nici vechea biserică şi nici cărţile renumite nu l-au învăţat pe Wesley. Acestea sunt: că mântuirea e numai prin ispăşirea făcută de Domnul Isus şi nu prin faptele noastre proprii, că singura ei condiţie e credinţa şi că ea este adeverită cunoştinţei spirituale de Duhul Sfânt.
Aceste lucruri au fost pentru Wesley adevărate descoperiri”.
Câteva extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o lumină deosebită asupra pocăinţei sale. El scria:
“La data de 28 februarie 1738, am călătorit cu fraţii John şi Carol Wesley de la Londra la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El ştie că încă nu-l cunoaşte în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubeşte sincer. Fratele său, cu care aţi vorbit adeseori când aţi fost la Londra, este foarte tulburat în gândurile sale şi nu ştie cum să înceapă să înveţe să-L cunoască pe Mântuitorul. L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înţelege totul, dar nu a fost ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru fraţi cu mine, printre care şi pe Wolf să-l vadă şi să-i spună experienţa lor şi să-i arate cum Salvatorul primeşte bucuros şi imediat pe cei păcătoşi. Unul câte unul au început să-i istorisească lui Wesley experienţa lor. Wolf, în special, un nou convertit a vorbit cu multă simţire şi cu mare putere despre harul pe care el l-a primit. Wesley şi cu ceilalţi care erau cu el au ascultat înmărmuriţi. L-am întrebat apoi pe Wesley ce a învăţat din aceste experienţe? El mi-a răspuns că patru exemple au fost prea puţin şi că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest fel în Londra. După puţin timp el se sculă şi zise: “Să cântăm cântarea 456: Sufletul meu înaintea Ta stă proşternut”. În timp ce cântam mereu îşi ştergea ochii plini de lacrimi, şi imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său şi mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credinţă şi că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har. Cum să-şi însuşească el o aşa credinţă? El nu a păcătuit aşa de mult ca alţii. I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare şi l-am încredinţat să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mişcat rugându-mă cu el şi am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune, Wesley a spus că, după ce va primi darul credinţei mântuitoare, nu va mai predica nici un alt subiect decât despre acesta”.
Am mai avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre opoziţia pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoţi drept credincioşi, cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are adevărata credinţă mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privinţa aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă şi dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni 1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de ascultători şi a vorbit în aşa fel că toţi au rămas miraţi. Niciodată înainte n-au auzit aşa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”. Toţi bieţii păcătoşi au putut aprecia aceasta, toţi cei ce îşi simţeau mizeria lor proprie. Mulţi au fost treziţi prin această predică!”
Toată viaţa apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credinţa. La vârsta de 86 de ani a vorbit în faţa unei mulţimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt cel mai mare dintre păcătoşi, dar Isus a murit pentru mine!”
Wesley nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăinţa oamenilor în afară de zidurile bisericii. A fost o mare biruinţă când Wesley s-a ridicat şi a predicat pe mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în aşa numitul locaş sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încredinţat că am făcut mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape 20.000 mineri au acceptat mesajul salvării şi au devenit credincioşi. Numaidecât a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea alăturea de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost şocat privind convertirea oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimţit să predice şi el în aer liber, în faţa a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să… predic săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de suflete au fost convertite. Atunci a învăţat că pentru a mântui sufletele de la pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la Noorfields, iar seara vreo 15.000.
Ca un foc, aşa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol şi cu Whitefield pe oriunde ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o capacitate de o mie de locuri şi nu mult după asta el şi-a mutat aici locuinţa şi cartierul său general.
Într-o zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost convertiţi la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească un locaş de închinăciune care se ridica la 700 de lire şi el avea numai 26 şilingi în mină. Şi cum convertiţii lui erau toţi săraci, poporul râdea de gândurile năstruşnice ale predicatorului.
“Niciodată n-o să vedeţi pus acoperişul pe această clădire” – zise un batjocoritor.
“Eu sunt de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un motiv de îndoială căci, după cum ea a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este necesar pentru terminarea ei”.
“Mare este credinţa ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de temelie şi, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu numai că fusese acoperită, dar şi terminată pentru închinăciune. Şi erau atât de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăşi în mină.
În lucrarea sa a avut şi multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat biruinţă, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moşierul locului care avea mare influenţă asupra minerilor, a dat la câţiva băuturi tari şi, după ce i-a îmbătat, i-a trimis să conturbe şi să împrăştie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu ciomege şi i-a pus sub comanda unui bătăuş numit John Massey. Cu ciomegele ascunse pe sub haine, oamenii aceştia şi-au însoţit şeful la adunare şi aşteptau ca el să dea semnalul şi să înceapă atacul împotriva predicatorul. Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra şefului bandei şi l-a convertit. În cele din urmă bătăuşii au devenit nerăbdători şi unul din ei a strigat şefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?” Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăzneşte să se atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După aceasta minerii n-au mai îndrăznit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al acestei întruniri a fost că şeful bătăuşilor s-a pocăit şi a devenit mare predicator.
Altădată, la Falmouth, răzvrătiţii au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart uşa de afară şi mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra acesteia, o fetiţă a început să ţipe: “Vai, ce să facem?” – „Să ne rugăm” spuse Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeţi?” – “Nu, pentru mine e mai bine să stau unde sunt”. Doar câteva clipe şi uşa trosni prăbuşindu-se. Wesley păşi în faţa lor şi spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din voi i-am făcut vreun rău? Ţie? Sau ţie? Şi zicând acestea, el ieşi încet pe uşa sfărâmată în stradă şi început să strige: “Vecini, cetăţeni doriţi să mă auziţi vorbind?” – “Da, da! strigă mulţimea. În câteva momente mulţimea gălăgioasă se linişti şi el se folosi şi de această ocazie să predice Evanghelia.
Procedeul clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuţi puterile întunericului, ale ignoranţei şi ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeieşti, Wesley scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra lui şi când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulţimea se dădea la o parte şi servul lui Cristos pleca în siguranţă de acolo.
O aşa scăpare, Wesley o povesteşte în următoarele cuvinte: “Mulţi încercară să mă doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraş, zicându-şi că odată ce voi fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în sfârşit am scăpat cu totul din mâinile lor… Deşi mulţi îşi dădeau osteneala să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reuşiră. Numai unul singur reuşi să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o bancnotă în el, o rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în mai multe rânduri să mă lovească cu un ciomag gros de stejar – dacă m-ar fi lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar de fiecare dată lovitura ricoşa în mod misterios, nici eu nu ştiu cum, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbulzeală, ridică braţul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos şi, netezându-mi capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese schimbată, erau bandiţi oraşului, conducătorii mitocănimei dintre care unul fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urşii…”.
“Cu ce gingaşă solicitudine ne pregăteşte Domnul pe nesimţite pentru îndeplinirea voinţei Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între ochi. Luna trecută am primit o lovitură şi astă seară două, una înainte de a veni în oraş şi alta după ce am ieşit, dar amândouă fură ca nimic, căci deşi un om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, aşa încât sângele începu să curgă, totuşi aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău decât dacă aş fi fost atins cu un pai”.
“Eu am crezut în Cristos şi numai în Cristos pentru mântuire şi am primit asigurarea că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele şi m-a mântuit de legea păcatului şi a morţii”. Acestea sunt cuvintele prin care îşi mărturisea experienţa mântuirii sale.
Nu mult după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea naşterii din nou şi îndreptăţirea imediată prin credinţă. Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George Whitefield, un coleg de la Oxford şi membru de asemenea al acelui mic club religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliţi “metodişti”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziţi de el sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător şi predicator. Când predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a aţâţat mânia unor oameni de nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din partea acelora care îl duşmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori bătut. Dar lucrarea a luat mari proporţii. Ajutat fiind de George Whitefield şi de alţii, bisericile metodiste s-au întins în toată ţara, iar la moartea lui John Wesley numărau cam 100.000 de membri.
Dar numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot aşa, cine ar putea înşira rezultatele directe şi indirecte ale vieţii lui? Influenţa vieţii lui a fost ca nişte brazde adânci trase pe caracterul întregii naţiuni. Un mare val de zel religios a mişcat poporul. Până şi biserica anglicană a fost binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc şi faţa bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghiţit de val. O grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană şi avuse conducerea mai bine de 50 de ani.
Un mare entuziasm moral cuprinse întreaga naţiune. Multe rele fură înlăturate. Instituţii noi începură să ia fiinţă. Din gurile predicatorilor începură să pornească tunete împotriva comerţului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea sclavilor din Indii, care erau consideraţi ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de vestitorii Evangheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârşit în anul 1833, câştigând decretarea libertăţii pentru sclavi, precum şi trimiterea de misionari în India.
John Wesley era un om al rugăciunii şi un sârguincios cercetător al Bibliei. În ultimii 40 de ani ai vieţii sale se scula la ora 4 dimineaţa şi întrebuinţa un ceas sau chiar două în studiul Bibliei şi în rugăciune.
El a murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el a călătorit pe cal peste 350.000 km şi a predicat peste 40.000 de predici. El a scris 233 cărţi. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de seamă e: “O examinare a înţelepciunii lui Dumnezeu în creaţiune”.

Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes

Cititi

  1. Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  2. Capitolul 2  – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  3.  Capitolul 3  –  John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  4. Capitolul 4  –  Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
  5. Capitolul 5 A  –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
  6. Capitolul 5 B  –  Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
  7. Capitolul  6 A –  John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter

traducere de Petru Popovici

Rawlins White

Rawlins White a fost pescar mulţi ani la rând în oraşul Cardiff, fiind bine văzut de vecinii săi. În timpul domniei regelui Henric al VIII-lea el s-a dovedit a fi un catolic bun dar când a venit Edward la tron, White a devenit un asiduu căutător al adevărului. El era un om cu totul lipsit de educaţie, analfabet dar şi-a trimis fiul la şcoală şi când băiatul a învăţat să citească, tatăl său îl punea să-i citească Biblia şi alte cărţi, în fiecare seară.

Lui White i-a plăcut atât de mult studiul biblic încât a renunţat la pescuit pentru ca să poată călători din loc în loc şi să-i înveţe pe oameni, luându-şi şi fiul cu el. Deşi nu a învăţat niciodată să citească, White avea o memorie formidabilă şi era în stare să citeze Scriptura cu mai multă acurateţe decât o făceau mulţi învăţăţi ai vremii. În curând White a devenit un învăţător al adevărului binecunoscut şi plin de succes.

La cinci ani după ce White şi-a început lucrarea, regina Maria a urcat pe tron. White a renunţat la predicarea în mod public dar a continuat să predice în particular aducând un mare număr de oameni la Cristos. Deoarece persecuţiile se intensificau, prietenii l-au rugat să-şi vândă posesiunile, să dea banii soţiei şi copiilor săi şi să meargă să se ascundă undeva, dar White a refuzat să se dezică de Cristos. În curând a fost prins şi dus înaintea episcopului de Llandaff, care l-a trimis în temniţă după îndelungate discuţii teologice. White a fost închis în castelul din Cardiff pentru un an întreg şi deşi ştia că soarta sa era pecetluită şi că familia sa va suferi din greu după ce el va fi plecat, a continuat să se roage şi să predice prietenilor care îl vizitau în mod regulat.

La sfârşitul anului de detenţie, White a fost judecat înaintea episcopului de Llandaff, care a ţinut o cuvântare lungă în care a explicat de ce este condamnat White, la care inculpatul a răspuns: “Domnul meu, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt creştin şi nu am păreri care să contravină Scripturilor. Dar dacă da, atunci doresc să fiu corectat cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se facă unui creştin”.

După discutarea în contradictoriu a acuzaţiilor, lucru care a durat câtva timp, episcopul a sugerat că să se oprească şi să se roage ca White să se răzgândească.

“Ei, abia acum faceţi ceea ce trebuie făcut!” a exclamat White. “Dacă cererea dumneavoastră este evlavioasă şi legală, şi vă veţi ruga aşa cum trebuie, Dumnezeu vă va asculta, aşa că daţi-i drumul. Rugaţi-vă la Dumnezeul dumneavoastră şi eu mă voi ruga la Dumnezeul meu şi ştiu că rugăciunea mea va fi ascultată”.

Când rugăciunile au luat sfârşit, episcopul s-a adresat lui White: “Ei, cum stai? Îţi retragi afirmaţiile sau nu?”

“Cu siguranţă domnul meu, Rowlins am fost şi Rowlins am rămas, prin harul lui Dumnezeu, Rowlins voi şi fi. Desigur că dacă rugăciunile dumneavoastră ar fi fost drepte şi legale, Dumnezeu le-ar fi ascultat dar cinstiţi un dumnezeu fals şi vă rugaţi cum nu trebuie, aşa că Dumnezeu nu v-a răspuns la rugăciuni. Eu sunt doar un om sărac şi simplu, dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi mă va întări în cauza Sa”.

Fiindcă episcopul înfuriat vroia să-l condamne pe White, cineva i-a sugerat să se ţină o slujbă şi poate că misa va face o minune cu acest om.

Rawlins White a plecat să se roage singur în timp ce s-a procedat la începerea slujbei şi s-a întors doar când a auzit sunetul clopotului care anunţa momentul principal al misei idolatre.

“Oameni buni” s-a adresat el adunării, “să-mi fiţi de mărturie în ziua judecăţii că eu nu m-am închinat acestui idol!”(ostia). White a fost condamnat şi a fost dus înapoi în temniţa din Cardiff, un loc întunecat şi dezgustător. Atunci când a fost dus la locul execuţiei purta cămaşă sa de mire, o haină veche roşu-cafenie şi un pantalon vechi de piele. Pe drumul către rug şi-a întâlnit soţia şi copiii care plângeau şi vederea lor l-a făcut şi pe el să plângă, dar s-a lovit cu pumnul în piept şi a zis: “Carne, îmi stai în cale!Vrei să trăieşti? Ei bine, îţi spun că poţi să faci ce vrei fiindcă tot nu vei birui.”

White s-a dus bucuros la rug, alipindu-se puţin de stâlpul lui ca apoi să se întoarcă spre un prieten care era în mulţime.

“Simt că trupul meu luptă împotriva spiritului meu şi mă tem că va birui. Dacă mă vezi ispitit, te rog să ridici un deget pentru că sa-mi pot veni în fire.”

În timp ce era înlănţuit de stâlp, White i-a zis fierarului să strângă lanţul bine, pentru cazul în care trupul i se va lupta cu sufletul său. Apoi au început să adune lemne şi paie împrejurul lui, White aplecându-se şi ajutându-i să le stivuiască cât putea el de bine. Când un preot s-a pus lângă el ca să predice mulţimii, el a ascultat respectuos până când s-a vorbit despre sacramentul altarului, moment în care a strigat “Nu-l ascultaţi pe acest proroc fals!”

S-a dat foc rugului iar White şi-a ţinut mâinile în flăcări până când carnea i s-a ars şi grăsimea s-a scurs, ridicându-le o singură dată pentru a-şi şterge faţa cu focul. Tot timpul cât a durat suferinţa sa, şi a durat mai mult decât de obicei, el a strigat “O Doamne, primeşte sufletul meu! O Doamne, primeşte duhul meu!” Până la urmă nu şi-a mai putut deschide gura. Focul i-a consumat picioarele şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

Rawlins White a murit pentru mărturia sa despre adevărul lui Dumnezeu şi a fost răsplătit cu cununa vieţii veşnice

George Marsh

George Marsh a trăit liniştit timp de mai mulţi ani alături de soţia şi copiii săi la o fermă de ţară. Când soţia sa a murit, el s-a dus la universitatea din Cambridge pentru a deveni un slujitor bisericesc, slujind un timp ca ajutor de paroh pentru Lawrence Sanders.

Marsh a predicat o bună bucată de timp până să fie arestat şi închis timp de patru luni, de către episcopul de Chester. Acesta n-a îngăduit ca Marsh să primească vizite şi a dat ordin ca să i se raporteze numele tuturor acelora care se interesau de Marsh.
Acesta a fost dus în faţa lui dr.Cotes de câteva ori, rămânând însă ferm în teologia sa pe care a predat-o în timpul regelui Edward şi nu a putut fi clintit, deşi a recunoscut că:” Vreau să trăiesc tot atât de mult pe cât vrei dumneata, dar nu mă pot lepăda de Stăpânul meu, Cristos fiindcă atunci S-ar lepăda şi El de mine înaintea Tatălui Său din ceruri.”

Marsh a fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna şerifilor.

Din moment ce nu avea voie să primească vizitatori în închisoare, prietenii săi veneau lângă o gaură din zidul exterior de unde îl strigau şi îl întrebau cum se mai simte. El întotdeauna răspundea la fel zicând că este bine şi nerăbdător să moară ca martor al adevărului lui Dumnezeu, încrezându-se în El că va primi putere să se poarte în mod demn şi cu curaj. În ziua execuţiei sale, Marsh a fost scos afară în lanţuri şi unii oameni au încercat să-i strecoare bani, fiindcă toţi criminalii condamnaţi la moarte primeau aceşti bani ca să mituiască un preot ca să facă slujbe pentru ei; dar Marsh le-a spus să dea mai bine banii la cei întemniţaţi sau la cei săraci decât să-i dea lui. La marginea oraşului, în apropiere de Spittle-Boughton, în faţa rugului, şambelanul deputat de Chester i-a arătat lui Marsh graţierea pe care ar fi putut-o primi din partea reginei dacă s-ar fi dezis de credinţa sa. Marsh i-a răspuns că i-ar place s-o accepte, că o iubeşte pe regină, dar nu poate retracta.

Focul a fost aprins dar a ars atât de slab încât Marsh a avut de suferit în mod cumplit, deşi suporta chinurile răbdător. Stătea deja în foc de multă vreme, carnea i s-a ars şi s-a umflat în aşa măsură încât lanţul din jurul său nu se mai putea vedea când brusc şi-a ridicat braţele şi a strigat “Tată din ceruri ai milă de mine!” şi a murit.

Mulţi dintre cei care au fost martori ai morţii sale au spus că Marsh a fost un martir care a murit răbdător şi evlavios, ceea ce a făcut ca episcopul să predice un mesaj în care spunea că Marsh a fost un eretic, a ars ca eretic şi acum arde în focul iadului.

William Flower

William Flower, numit uneori Branch, s-a născut în Snow Hill la Cambridge. El s-a dus la abatia de Ely unde a fost făcut călugăr la vârsta de şaptesprezece ani. El a respectat toate regulile ordinului său, şi a devenit preot, având dreptul să ţină slujbe. Dar la vârsta de douăzeci şi unu de ani, a părăsit ordinul, a renunţat la obiceiurile sale şi a devenit un preot laic întorcându-se la Snow Hill. Aici a ţinut slujbe şi i-a învăţat pe copii timp de şase luni.

Apoi s-a mutat din loc în loc până ce în final s-a stabilit în Tewkesbury cel puţin pentru un timp şi s-a căsătorit; apoi s-a mutat la Londra. Într-o dimineaţă de Paşti, a văzut cum un preot din biserica St.Margaret’s din Westminster dădea împărtăşania la oameni şi înfuriat brusc pe preot din pricina ceremoniei, şi-a scos cuţitul şi l-a tăiat pe preot pe cap, pe braţ şi pe mână, făcând astfel ca potirul şi ostiile consacrate să cadă la pământ, unde s-au amestecat cu sângele preotului.

Când a fost dus înaintea episcopului Bonner, Flower a recunoscut că a procedat necreştineşte şi că trebuie pedepsit. Dar în ceea ce privea credinţa sa despre împărtăşanie, a refuzat să se supună. El i-a spus episcopului că poate face ce vrea cu trupul său, dar nu are nici o putere asupra sufletului său, care aparţine lui Dumnezeu.

Dându-i-se un răgaz de câteva ore pentru ca să se poată gândi, Flower s-a întors la episcop care l-a îndemnat să-şi reconsidere părerea despre împărtăşanie.

“Eu îmi menţin părerea, fie ca legea să mă pedepsească” a răspuns el. Ori de câte ori a fost cercetat de către episcop, părerea sa a fost aceeaşi: “Nu am nimic de spus. Am spus deja tot ce aveam de spus şi n-am de gând să schimb ceva.”

În ziua de 24 aprilie Flower a fost dus în curtea bisericii St.Margaret’s pentru a fi ars pe rug, dar întâi în timp ce i s-a ţinut mâna stângă la spate, i-au tăiat mâna dreaptă. Apoi s-a dat foc rugului şi în timp ce Flower era în puterea flăcărilor a strigat de trei ori cu glas tare: “O, Fiul lui Dumnezeu, îndură-Te de mine!” după care nu a mai vorbit dar şi-a susţinut ciotul mâinii retezate cu cealaltă mână atâta timp cât a mai putut.

John Cardmaker şi John Warne

John Cardmaker a fost călugăr înainte de dizolvarea abatiilor, după care a servit ca slujitor căsătorit şi apoi a fost numit predicator la biserica St.Paul’s în timpul domniei lui Edward. Papistaşii din biserică au fost atât de supăraţi din pricina învăţăturilor sale încât i-au tăiat şi i-au sfârtecat roba cu cuţitele lor.

La începutul domniei reginei Maria, Cardmaker a fost adus la Londra şi întemniţat împreună cu Barlow, episcopul de Bath. După ce cancelarul i-a examinat pe amândoi, i-a declarat catolici credincioşi, probabil pentru a-i putea da drept exemplu care să-i încurajeze şi pe alţii să retracteze, deşi se prea poate că nici poziţia lor să nu mai fi fost atât de categorică. Se ştie că la toate examinările care au mai urmat, cancelarul i-a socotit pe Barlow şi Cardmaker nişte exemple de discreţie şi de nivel de educaţie. Nu ştim ce s-a întâmplat în realitate decât că Barlow a fost pus în libertate şi a continuat să depună mărturie despre adevărul Evangheliei lui Cristos în tot timpul vieţii sale, în timp ce Cardmaker a fost dus înapoi în temniţă în timp ce episcopul Londrei a anunţat în mod public că va fi repus şi el în curând în libertate după ce va fi acceptat doctrina transsubstanţierii şi alte câteva articole ale credeului. Însă Cardmaker nu a fost eliberat niciodată din închisoare.

John Warne a fost un tapiţer care a fost acuzat că nu crede în transsubstanţiere şi refuză să accepte împărtăşania, acuzaţii despre care bucuros a recunoscut că sunt întemeiate. Indiferent ce spunea episcopul şi cu ce-l ameninţa, Warne a rfuzat să îşi lepede credinţa.

În ziua de 30 mai, John Cardmaker şi John Warne au fost duşi la rug împreună. Warne şi-a spus rugăciunile, a fost legat de stâlp iar lemnele şi vreascurile au fost clădite în jurul lui, nu mai trebuia decât o torţă. Între timp, şerifii l-au luat pe Cardmaker deoparte şi au vorbit cu el în particular, până când mulţimea s-a convins că va retracta. Cardmaker i-a lăsat pe şerifi, s-a apropiat de stâlpul rugului şi a îngenunchiat pentru rugăciune, fiind încă îmbrăcat cu hainele sale. De acum oamenii erau siguri că va retracta, dar când şi-a terminat rugăciunile, Cardmaker şi-a dat jos hainele, a sărutat stâlpul rugului şi în timp ce era legat de stâlp, rostea cuvinte de mângâiere pentru Warne.

Când oamenii şi-au dat seama că de fapt Cardmaker a refuzat să se salveze, i-au strigat binecuvântări în timp ce s-a dat foc rugului pe care stăteau cei doi.

Thomas Hawkes

În ziua de 8 februarie au fost aduşi şase bărbaţi înaintea episcopului Bonner: Stephen Knight, William Pigot, Thomas Tomkins, John Lawrence, William Hunter şi Thomas Hawkes. Toţi cei şase au fost condamnaţi în ziua următoare.

Thomas Hawkes era un bărbat înalt şi chipeş, un om vrednic, care s-a născut în Essex şi a fost educat ca gentilom. El era cunoscut pentru purtarea sa blândă cu oamenii şi dedicarea sa faţă de adevărata religie şi evlavie. Hawkes a intrat în slujba Lordului de Oxford, în care a rămas atâta timp cât a trăit regele Edward VI, bucurându-se de o reputaţie bună şi fiind iubit de către ficare om al casei. Însă când a murit Edward, totul a avut de suferit: religia a decăzut, oamenii evlavioşi erau în pericol, şi peste casele de oameni buni au venit vremuri de restrişte. Decât să-şi schimbe credinţa religioasă în aşa fel încât aceasta să se potrivească celei de la curtea reginei Maria şi de la casa Lordului de Oxford, Hawkes l-a părăsit mai bine pe acest nobil şi s-a întors acasă nădăjduind că acolo să se poată închina liniştit.

La nu multă vreme după aceasta, lui Hawkes i s-a născut un fiu şi din moment ce a refuzat ca copilaşul să fie botezat în Biserica Catolică, el a renunţat la sacrament pentru trei săptămâni şi a fost raportat la Earlul de Oxford pentru dispreţuirea sacramentelor. Earlul fie că nu a fost în stare să discute despre probleme de religie cu Hawkes, fie că nu dorea să facă acest lucru, l-a trimis la Bonner, episcopul Londrei. Hawkes i-a spus episcopului că nu are nimic împotriva botezului în sine, ci are ce are cu fastul lui catolic.

“Ai fi de acord ca botezul copilului tău să se desfăşoare potrivit cărţii date de regele Edward?” a întrebat episcopul.

“Da, exact la asta m-am gândit” a răspuns Hawkes.

Fiindcă Bonner nu l-a putut convinge pe Hawkes că botezul catolic este la fel de eficient ca şi cel protestant, l-a chemat pe domnul Harpsfield, arhidiaconul Londrei.

“Cristos a folosit ceremonii” a început Harpsfield, “Nu-i aşa că El a luat ţărână peste care a scuipat şi apoi l-a făcut pe orb să vadă?”

“Ştiu asta, dar El n-a folosit aşa ceva niciodată la botez. Dacă vrei să le foloseşti, foloseşte-le ca şi Cristos” a răspuns Hawkes.

“Să zicem că copilul moare fără să fie botezat?”

“Ei şi?”

“Păi atunci şi tu şi copilul veţi fi condamnaţi”.

“Nu judeca mai mult decât se poate face cu ajutorul Scripturii!”

“Dar nu ştii că copilul s-a născut în păcatul originar?”

“Ba da, ştiu.”

“Şi cum sunt spălate aceste păcate originare?”

“Prin credinţa adevărată în Isus Cristos”.

“Dar cum poate crede copilul tău?”

“Eliberarea sa de păcate este bazată pe credinţa părinţilor săi.”

“Poţi dovedi aceasta?”

“Sfântul Pavel în I Corinteni 7 cu versetul 14 apune: Căci soţul necredincios este sfinţit de către soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită de soţul ei; astfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi.”

“Retractează! Retractează! Nu ştii că Cristos a zis că “Dacă nu vă veţi boteza nu veţi putea fi mântuiţi?”

“Dar depinde oare creştinismul de ceremoniile vizibile?”

“Da, cel puţin în parte. Dar ce spui despre misa?”

“Eu cred că este detestabilă, urâcioasă şi fără nici un folos!”

“Fără nici un folos? Dar epistola şi Evanghelia?”

“Acestea sunt bune dacă sunt folosite aşa cum a lăsat Cristos să fie folosite!”

“Dar de spovedanie ce zici?”

“Este abominabilă şi detestabilă. Este o blasfemie să apelezi, să crezi şi să te rogi la altcineva decât la Isus Cristos.”

“Noi nu-ţi cerem să te încrezi în cineva ci doar să apelezi la cineva şi să te rogi lui. Nu ştii că nu poţi vorbi cu un rege sau cu o regină până ce nu ai vorbit întâi cu altcineva?”

“Vreţi să spuneţi că trebuie să apelez la cei în care nu am încredere? Sfântul Pavel a zis: “Cum vor striga la acela în care nu au crezut?”

“Dar nu vrei ca cineva să se roage pentru tine când vei fi murit?”

“Nu. Odată ce ai murit rugăciunile nu te mai pot ajuta. Sau poate reuşiţi să dovediţi contrariul folosind Biblia.”

“Nu contează rugăciunile celor neprihăniţi?”

“Ba da, însă numai pentru cei în viaţă. Nimeni dintre neprihăniţi nu-şi poate răscumpăra fratele nici să plătească lui Dumnezeu preţul de răscumpărare:”

“Ce fel de cărţi ai?”

“Noul Testament, cărţile lui Solomon şi Psaltirea”.

“Ai vrea să citeşti şi alte cărţi?”

“Sigur că da, dacă-mi daţi acelea pe care le doresc.”

“Şi care sunt acelea?”

“Cărţile lui Latimer, cărţile domnului meu de Canterbury, predicile lui Bradford şi cărţile lui Ridley.”

“Luaţi-l de aici! Toate aceste cărţi nu fac decât să-i sprijine ereziile!”

A doua zi a venit Feckman la el ca să-i vorbească. “Tu eşti acela care nu-şi lasă copilul botezat decât dacă se face un botez în limba engleză şi fără ceremonii?”

“Eu voi împlini orice îmi porunceşte Scriptura”, a răspuns Hauwkes. Au mai continuat să discute un timp, şi Hawkes s-a menţinut ferm pe poziţie şi a citat Scriptura pentru a dovedi fiecare punct asupra căruia au dezbătut. În ziua care a urmat, dr.Chedsay şi episcopul Bonner au fost cei care au stat de vorbă cu Hawkes, întrebându-l ce crede despre Biserica Catolică.

“Este o biserică cu cardinali, preoţi şi călugări păcătoşi, în care nu voi crede niciodată şi în care nu mă voi încrede niciodată” a răspuns el.

“El nu vine la capela mea şi nici nu ascultă misa. Pentru el slujba ar trebui să fie în limba engleză” a explicat Bonner lui Chedsay.

“Dar Cristos nu a vorbit niciodată în engleză!” a răspuns Chedsay.

“Nu, dar nici în latină nu a vorbit niciodată” a răspuns Hawkes şi a continuat spunând “Ce folos am dacă ascult o limbă pe care nu o cunosc?”, după care le-a spus că Biserica Catolică s-a angajat în închinare la idoli, la rugăciunea la sfinţi, la credinţa în pâinea sfântă şi vinul sfânt, lucruri care nu se găsesc în Scriptură şi nici nu sunt cerute în ea.

În ziua de 9 februarie 1555, Hawkes a fost condamnat ca eretic şi a rămas în temniţă până în 10 iunie.

Cu puţin timp înainte să trebuiască să moară, prietenii săi l-au rugat pe Hawkes să le facă o favoare. Ei se temeau pentru propriile lor vieţi şi nu ştiau cât de mult poate credinţa să rabde focul rugului. Hawkes le-a promis că îşi va ridica mâna deasupra capului dacă durerea este suportabilă şi cugetul îi este liniştit. După ce a răbdat focul atât de mult timp că nu mai putea vorbi, pielea i s-a zbârcit şi degetele i-au ars de tot, toţi au crezut că a murit deja dar dintr-odată Hawkes şi-a ridicat mâinile arzând şi a bătut din palme de treii ori! Oamenii care erau de faţă, şi mai ales cei care i-au înţeles gestul, au izbucnit în strigăte de laudă şi l-au aplaudat pe Hawkes în timp ce el s-a prăbuşit în foc şi şi-a dat duhul.

Esti sigur ??? Petru Popovici

View this document on Scribd

Click View this document on Scribd ca sa mariti cartea.

Marturia unor oameni mari (din „Biblia este totuşi adevărată” de Petru Popovici)

„Numai proştii mai cred” e o expresie care se aude atît de des astăzi. A vorbi despre BIBLIE sau a citi BIBLIA, pentru unii înseamnă a fi înapoiat, rămas cu mult în urmă, iar a afirma că tu crezi BIBLIA, înseamnă a fi prost.

„Cum se poate ca azi, în secolul al XX-lea, să mai crezi ce spune BIBLIA?” se întreabă unii.

Datorită acestei mentalităţi pervertite de diavolul, cei necredincioşi nu voiesc s-o citească, iar unii din cei credincioşi se sfiesc să-i dea locul de cinste pe masa lor, ci o ascund şi evită să vorbească despre ea, ca să nu fie consideraţi proşti.

E clar că BIBLIA e o carte dispreţuită, dar e dispreţuită tocmai fiindcă nu e citită şi mai mult, fiindcă nu e trăită de cei ce o citesc.

„Cînd eşti cu lupii, trebuie să urli ca ei,” e o părere cu totul greşită. Aceasta înseamnă să nu mai fi om. Afirmarea demnităţii sale, e caracteristica ce l-a făcut să rămînă om.

E adevărat că mincinoşilor nu le place să le vorbeşti de adevăr, curvarilor nu le place să le vorbeşti de castitate, de sfinţenie, furioşilor de blîndeţe, nervoşilor de răbdare, guralivilor de tăcere, beţivilor de abstinenţă. Dar oare e o ruşine că nu eşti ca ei? Nu, din contra, e o cinste.

Cel ce citeşte BIBLIA şi o trăieşte, are o viaţă curată, o viaţă paşnică în familie şi o viaţă demnă în societate. Cel ce o dispreţuieşte, trăind în desfrău îşi destramă căminul prin beţii, îşi nenoroceşte copiii şi soţia, ajunge în zdrenţe şi în noroiul şanţului. Care din aceştia doi dă dovadă de prostie?

Pe scena lumii s-au ridicat bărbaţi de seamă, cu renume mondial, stimaţi şi preţuiţi nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte, care au citit BIBLIA şi au fost adînc credincioşi.

Despre Newton, descoperitorul gravităţii, se spune că întotdeauna, cînd rostea Numele lui Dumnezeu, îşi ridica pălăria de pe cap în semn de reverenţă. Dau aici mai jos afirmaţiile unora din ei, ca cei înţelepţi să vadă că nu numai proştii cred.

Mărturii cu privire la BIBLIE

GALILEO GALILEI, cunoscutul astronom, fizician şi matematician, declară într-o scrisoare că: „Sfînta Scriptură nu poate niciodată să mintă sau să rătăcească. Adevărurile ei sînt absolute şi neîndoielnice.”

R. BOYLE, întemeietorul chimiei ştiinţifice, a lăsat aceste cuvinte prin testament: „Faţă de BIBLIE, toate cărţile omeneşti, chiar cele mai bune, sînt numai ca plantele care primesc toată lumina şi strălucirea lor numai de la soare.

BLASIE PASCAL, vestitul matematician, fizician şi filozof francez, scrie: „Scriptura are pasaje pentru a consola toate condiţiile şi pentru a intimida toate condiţiile.”

Sir WALTER SCOTT, celebrul romancier englez, cînd era pe patul de moarte, a rugat pe ginerele său, Lockhart, să-i citească ceva din carte. „Din care carte?” a întrebat Lockhart, privind la cele 20.000 de volume, care acopereau pereţii. „Nu există decît o singură carte: BIBLIA!” răspunse Scott.

LORDUL BYRON, ilustru poet englez a lăsat pe BIBLIA sa următoarea inscripţie: „În această prea sfîntă Carte se cuprinde taina tuturor tainelor. Fericiţi sînt acei muritori, cărora Dumnezeu le-a dat darul de a auzi, de a citi, de a rosti o rugăciune şi de a primi cu umilinţă cuvintele acestei cărţi. Fericiţi cei care sînt în stare să deschidă poarta şi să meargă cu hotărîre, pe calea arătată de ea. Iar cei ce o citesc numai ca să se îndoiască de spusele ei, sau să le dispreţuiască, aceia mai bine nu s-ar fi născut.”

EMANUEL KANT, cel mai mare filozof german, scria lui STILLING, prietenul său, despre care a auzit că a început să citească Biblia: „Faci bine că îţi cauţi liniştea în Evanghelie, pentru că ea este un izvor nesecat al tuturor adevărurilor, cum nu se mai găseşte nicăieri”. „Dacă Evanghelia n-ar fi lăsat să ţîşnească depe paginile ei învăţăturile morale, care să alcătuiască temelia neclintită a vieţii omenirii întregi, apoi filozofia nu le-ar fi elaborat nici pînă azi, în curăţia lor divină.”

Iar la 72 de ani, Kant scria: „BIBLIA este cartea al cărei conţinut mărturiseşte el singur originea-i divină. Ea ne descoperă cît de mare este vina noastră, cît de adîncă ne este căderea, dar şi cît de mare este dragostea lui Dumnezeu. BIBLIA este comoara mea cea mai de preţ, fără de care aş fi nenorocit…”

JOHN F. W. HERSCHEL, astronom şi fizician englez spune: „Toate descoperirile omeneşti par a fi făcute numai cu scopul de a confirma cu o şi mai mare putere adevărurile care vin de sus, şi care sînt cuprinse în Sfintele Scripturi.”

RALF W. EMERSON, mare filozof spune: „BIBLIA nu e o carte, ea e o literatură.”

GARIBALDI, marele patriot italian, în timp ce lupta pentru eliberarea Italiei, de sub puterea papală şi a Austriei, scria lui Earl de Shaftesbury: „Cel mai bun din aliaţi, pe care ni-l puteţi procura, e BIBLIA, care ne va aduce realitatea eliberării.”

GUIZOT F. istoric francez şi bărbat de Stat, în ale sale „Meditaţii” prima ediţie pag. 252 face următoarea remarcă cu privire la Evanghelii: „Marea putere a acestor cărţi şi a relatărilor lor, a fost încercată şi probată. Ele au biruit păgînismul; ele au biruit Grecia, Roma şi Europa barbară, ele sînt pe cale de a birui lumea. Şi sinceritatea autorilor nu e cu nimic mai prejos decît puterea cărţilor. Noi putem pune în discuţie pregătirea scolastică şi perspicacitatea critică a primilor istorici ai lui Isus Cristos; dar e imposibil să contestăm buna lor credinţă; ea sclipeşte din cuvintele lor; ei au crezut ceea ce au spus; ei au pecetluit afirmaţiile lor cu sîngele lor.”

ROBERT D. WILSON, profesor cunoscător a 26 de limbi. A studiat în America, apoi !a Oxford în Anglia şi la Berlin.

El mărturiseşte cum a ajuns la convingerea că „toate desbaterile privitoare la textul Bibliei şi la relatările istorîte din Biblie, ar trebui să fie aşezate nu pe terenul mişcător al părerilor personale şi al impresiilor subiective, ci pe terenul solid al faptelor dovedite în mod obiectiv.”

El îşi dădu seama că aceste fapte „n-ar putea să fie cunoscute în mod real, decît cu ajutorul unor adînci cercetări a documentelor redactate în limbile vechi, ce sînt în legătură cu BIBLIA.” Vrînd să aibă lumină în privinţa această, el se dedică studiului.
„Eram pe atunci, spune el, în vîrstă de 25 de ani şi mi-am stabilit planul pentru 45 ani de muncă. Mai întîi aveam să închin 15 ani studiului limbilor necesare, pentru a putea citi vechile documente, singure în stare să-mi procure informaţii de mîna întîia asupra istoriei Vechiului Testament şi anume:

1) Limba ebraică şi limbile înrudite cu ea;

2) Toate limbile în care a fost tradus Vechiul Testament, înainte de secolul al VII-lea al erei creştine.

3) În sfîrşit limbile care, ca persana şi coptă, puteau să-mi arunce ceva lumină asupra Vechiului Testament.

După aceea aveam să închin, alţi 15 ani unui studiu foarte amănunţit al Vechiului Testament, cercetîndu-l în ebraică, cuvînt cu cuvînt, comparînd textul original, cu vechile traduceri şi făcînd adnotări. În fine aveam să studiez timp de 15 ani lucrările Înaltei Critice.”

El istoriseşte cum, după ce a făcut studiul limbilor, s-a dus la Muzeul Britanic din Londra, cu Biblia sa ebraică în mînă şi cum din toţi regii pomeniţi în Biblie, a găsit păstrat pe monumente numele a 41 din ei.

Aceste 41 de nume conţin 191 consoane, scrisul ebraic nu are vocale, din care el a găsit 188, care erau întocmai aceleaşi şi pe monumente.

După 30-40 de ani de studii temeinice, el a declarat: „Ştiinţificeşte, putem să afirmăm desăvîrşita identitate a Bibliei ebraice actuale, cu aceea de care s-a slujit Cristos şi apostolii şi căreia ei i-au dat încuviinţarea lor.”

Deci pe bază de studii de o viaţă de om, nu pe prostie, s-a fondat convingerea şi credinţa lui că BIBLIA E ADEVĂRATĂ.

Sir WILLIAM RAMSAY, savant englez cu renume mondial. Are la activul lui o seamă de descoperiri şi lucrări ştiinţifice.

La început a fost necredincios şi susţinea că Biblia şi mai ales Faptele Apostolilor, scrise de Doctorul Luca, nu sînt demne de crezare.

Ca tînăr profesor, el întreprinse o călătorie de studii în Asia Mică. El căuta să descopere divergenţele între istorisirea Biblică şi proaspetele descoperiri arheologice.

După mai mulţi ani de studiu, a trebuit să renunţe la ideile sale. Descoperirile sale au confirmat în totul relatările biblice. El s-a convins că Biblia e cu adevărat Cuvîntul lui Dumnezeu.

În cartea sa: „Luke the Phisiycian” (Luca medicul) pp. 177-179, el îşi proclamă opiniile sale în faţa lumii, zicînd: „Eu am primit convingerea că relatarea lui Luca e fără egal în ce priveşte exactitatea. Adîncind puţin examinarea de fond a textului, mergînd mai departe decît se obişnuieşte cu lucrările altor istorici, el suportă verificarea cea mai minuţioasă şi tratamentul cel mai dur.”

Iar în prefaţa valoroasei sale lucrări ce poartă titlul: „The Bearing of Recent Discovery on the trustworthings of the New Testament,” editată în 1920, el spune: „Scopul meu e de a stabili anumite principii care decurg din descoperirile moderne şi de a arăta contribuţia lor faţă de Noul Testament.

Metoda constă din examinarea riguroasă, frază cu frază şi cuvînt cu cuvînt a cîtorva pasaje care au fost expuse unei critici defavorabile; din această examinare rezultă că Noul Testament este o carte unică, prin coerenţa, limpezimea, bogăţia şi sinceritatea cea vie a expresiei. Aceasta nu e o caracteristică numai a uneia sau a două din scrierile care alcătuiesc Noul Testament; în diferite chipuri, această caracteristică aparţine tuturor.”
Şi cînd auzi pe unii neisprăviţi, cu liceul abia terminat, sau uneori doar cu patru clase, care nu-şi cunosc bine, nici istoria ţării lor, dar de unde să priceapă să facă examinarea unui document istoric, că vorbesc despre Biblie că nu e adevărată, o ironizează, spun că numai proştii mai cred. Nu e bine să rîzi de ei, ci mai degrabă să-i compătimeşti. Şi nu e bine să te apuci la discuţii, la ceartă de vorbe cu ei, ci mai degrabă să te rogi pentru ei.

W. F. ALBRIGHT, eminent arheolog contemporan, în cartea sa „Archeology and the religion of Israel” 1942 pag. 176 zice: „Nu mai există nici o îndoială că arheologia a confirmat istoricitatea substanţială a istorisirilor Vechiului Testament”.

Sir FLINDERS W. M. PETRIE, profesor Universitar mare specialist în arheologie.

În primăvara anului 1937, în timp ce făcea săpături arheologice în Palestina, a fost vizitat la Ierusalim de către teologul David L. Cooper. Acesta spune în cartea sa: „What man must believe?” Los Angelos 1943 pag. 55, cum l-a întrebat dacă în timpul cercetărilor a descoperit ceva, care să discrediteze Scripturile, la care bărbatul de ştiinţă a afirmat că nu a găsit nimic, care să-i cauzeze vreo îndoială şi a adăogat următoare observaţie:

„Profesorii de catedră din Universităţi şi alte Institute de învăţămînt, care nu au fost niciodată în cîmpul cercetărilor, nu au făcut niciodată săpături, sînt singurii care se îndoiesc de relatările biblice; dar cei ce au cercetat în mod real şi au scos la lumină trecutul, sînt convinşi de exactitatea Scripturilor.”

JEAN REVILLE, într-un eseu publicat în „Revue des deux Mondes” 1864, spune: „Într-o zi, la o întrunire, a fost pusă problema: ce carte ar fi mai bine să ia cu el în celulă, un om care a fost condamnat pe viaţă, dacă i s-ar permite să ia o singură carte.

La întrunire erau catolici, protestanţi, filozofi şi chiar materialişti. Toţi au fost de acord că ar alege numai BIBLIA.”

HEINRICH HEINE, poet evreu, convertit la creştinism declară: „Luminarea mea o datorez pur şi simplu unei cărţi. Unei cărţi? Da. Ba încă este o carte veche, simplă, modestă, ca şi natura şi naturală ca şi aceasta. O carte care are înfăţişarea obişnuită şi lipsită de pretenţii, ca soarele care ne încălzeşte, ca pîinea care ne hrăneşte. O carte care ne priveşte cu atîta încredere şi bunătate, ca o lumină… Şi această carte se numeşte scurt şi cuprinzător, „CARTEA BIBLIA”. Pe drept se numeşte ea şi Sf. Scriptură.

„Cine a pierdut pe Dumnezeul său, acela îl poate găsi din nou în această carte şi cel ce nu L-a cunoscut niciodată, acela găseşte aici adierea Cuvîntului Dumnezeisc.

„Evreii, .care îndeobşte ţin mult la lucrurile scumpe, îşi dădeau foarte bine seama de ceea ce făceau, cînd, la arderea celui de al doilea Templu al lor din Ierusalim, lăsară să li se distrugă obiectele de aur şi de argint, care serveau la jertfe, candelabrele şi candelele, ba chiar şi pieptarul marelui Preot, cu deosebitele lui pietre preţioase şi scăpară din flăcări numai Sfînta Scriptură. Aceasta făcea bogăţia Templului şi slavă Domnului, flăcările n-au mistuit-o.”

SILVIO PELICO, mare scriitor italian, a spus: „BIBLIA este codul adevărat al sfinţeniei şi prin urmare al adevărului.”

În cartea sa, „Închisorile mele” pag. 39 spune despre Biblie: „Cartea această dumnezeiască, pe care o iubisem întotdeauna mult, chiar cînd credeam că sînt necredincios, o studiam acum, cu mai mult respect decît oricînd… ea mă învaţă să-L iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni, să doresc tot mai mult domnia dreptăţii, să am groază de nedreptate, să iert pe cei nedrepţi…”

CHARLES DICKENS, mare romancier englez, într-o scrisoare adresată fiului cel mai mic, cînd acesta părăsea patria, pentru a se duce în Australia, îi scrise: „Îţi pun între cărţi un Nou Testament, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi nădejdi care m-au călăuzit să scriu pentru tine cînd erai copil, pentru că acesta e cea mai bună carte pe care a avut-o şi o va avea lumea şi pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţa omenească, care încearcă să fie sinceră şi conştientă de datoria sa”.

„Cînd au plecat ceilalţi fraţi ai tăi, am scris pentru fiecare cuvinte cum scriu acum pentru tine şi i-am rugat pe toţi să se conducă după această carte, fără a ţine seamă de interpretările şi născocirile omeneşti”.

„Îţi aduci aminte că acasă n-ai fost plictisit cu practici religioase şi formalităţi seci… Vei înţelege cu atît mai bine acum adevărul şi frumuseţea religiei creştine, aşa cum provine de la Cristos însuşi şi neputinţa de a te abate de la adevărata religie, dacă o preţuieşti cu smerenie şi din inimă…”

Iar cînd cineva l-a întrebat pe Dickens, care i se pare că e cea mai patetică istorisire din toată literatura, acesta îi răspunse: „Pilda fiului risipitor.”

JEAN JACQUES ROUSSEAU, faimosul orator, cugetător, scriitor şi pedagog francez, în cartea sa: „Emil” – sau despre Educaţie” ediţia 1839, tomul III, pp. 365367, are cuvinte de toată frumuseţea faţă de Sfintele Scripturi.

El scrie: „Vă mărturisesc că majestatea Scripturilor mă umple cu admiraţie, după cum puritatea Evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele.

„Răsfoiţi lucrările filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţiune, ce sărace, cît de dispreţuit sînt, în comparaţie cu Scripturile! E posibil oare, ca o carte atît de simplă şi totodată atît de sublimă, să fie simpla lucrare a omului?

„E posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine, să fie un simplu om? Găsim ca El să-Şi fi asumat tonul unui sectar entuziast sau ambiţios? Ce dulceaţă, ce curăţie în comportarea Sa! Ce învăţături pline de har! Ce maxime sublime! Ce înţelepciune profundă în cuvîntările Sale! Ce prezenţă de spirit, ce subtilitate, ce potrivire în răspunsurile sale…!”

„Unde este omul, unde este filozoful care să fi trăit aşa şi să fi murit aşa, fără slăbiciuni şi fără împotrivire?… Da, dacă viaţa şi moartea lui Socrate au fost acelea a unui înţelept, viaţa şi moartea lui Isus au fost acelea a unui Dumnezeu.”

„Să presupunem oare, că istoria evanghelică e simplă ficţiune? Într-adevăr, prietenii mei, ea nu poartă nici un semn al ficţiunii. Din contra, istoria lui Socrate, pe care nimeni nu se gîndeşte s-o pună la îndoială, nu e atît de bine dovedită ca aceea a lui Isus Cristos. O aşa presupunere de fapt, ar îmbrăca dificultatea numai în alte haine, fără s-o înlăture, căci e mai greu de conceput ca un număr de persoane să cadă de acord să scrie o aşa istorie, decît că unul singur le-ar fi furnizat materialul.

Autorii evrei erau incapabili de dicţiunea ei şi străini de morala conţinută în Evanghelie. Semnele adevărului ei sînt atît de izbitoare şi de neimitat, încît inventatorul ar fi un caracter mai uimitor decît eroul…”

DENIS DIDEROT, filozof ateu împreună cu alţi liberi cugetători, a întocmit faimoasa „Enciclopedie” editată prin 1751, care e presărată cu germenii necredinţei secolului al XVIII-lea.

A fost considerat ca ateu declarat pe faţă, dar către sfîrşitul vieţii, spre înmărmurirea prietenilor săi, singurei sale fiice, el i-a făcut parte de o educaţie din Biblie.

Iar Stier în cartea sa „Reden Jesu” partea a VI-a pag. 496, ne relatează următoarea întîmplare din viaţa lui Diderot: „Într-una din acele partide de seară a Baronului de Holbach, unde obişnuiau să se adune cei mai celebri necredincioşi ai secolului, conversaţia s-a îndreptat liber, în modul cel mai hazliu spre presupusele absurdităţi, stupidităţi şi toate felurile de inconsistenţe ale Scripturilor Sacre. Filozoful Diderot, care nu a luat parte în discuţii, deodată le-a pus capăt prin următoarea remarcă:

„De minune domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa, nici în altă parte, care să fi putut scrie şi vorbi cu mai multă artă şi talent… Eu vă provoc pe toţi cîţi sînteţi aici, să pregătiţi o povestire aşa de simplă şi în acelaş timp atît de sublimă şi atît de mişcătoare, ca istoria patimilor şi a morţii lui Isus Cristos, care să producă acelaşi efect, care să dea senzaţie pe cît de puternică, pe atît de simţită şi a cărei influenţă să fie aceeaşi, după atîtea veacuri.”

„Această vorbire neaşteptată i-a încremenit pe toţi ascultătorii şi a urmat o lungă tăcere.”

J.W.GOETHE, mare poet, gînditor şi om de ştiinţă german, unul din cei mai distinşi bărbaţi ai literaturii universale, a zis: „BIBLIA nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte ce va trăi veşnic, pentru că atît cît va fi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice şi să spună: „Eu o pricep în tot amănuntul şi în tot cuprinsul ei.”

„Eu personal iubesc şi preţuiesc BIBLIA, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală. Istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adînc în mine şi m-au înfluenţat într-un fel sau altul. De aceea nu mi-au plăcut atacurile nedrepte, batjocoritoare şi răutăcioase împotriva ei.

Am citit-o toată de mai multe ori… am citit-o şi pe sărite şi de la început şi de la sfîrşit… Marea cinste ce se dă Bibliei de multe popoare şi generaţii, se datorează valorii ei lăuntrice… Sînt încredintat că Biblia e cu atît mai frumoasă, cu cît o citeşti mai mult… Consider Evangheliile în totul adevărate, căci în ele există o reflecţie a sublimului, care emană din persoana lui Cristos.”

Iar înainte de moarte cu 11 zile, a mărturisit lui Eckerman următoarele: „N-are importanţă cît va progresa mintea omenească în cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adîncime: ea nu va fi în stare niciodată să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depinde de atitudinea pe care a luat-o faţă de BIBLIE.”

MICHEL FARADAY, distins bărbat de ştiinţă, fizician şi chimist englez, fondatorul concepţiei despre cîmpul electromagnetic, a descoperit benzenul, a descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică, a descoperit legea electrolizei, etc…. dar a fost şi un bun creştin, un bun credincios.

În timp ce ţinea prelegeri ştiinţifice, dădea şi lecţii biblice. Într-o zi fu găsit de un prieten al său, cu capul plecat asupra Bibliei şi cu ochii plini de lacrimi. Acesta îl întrebă dacă e bolnav. Nu, răspunse Faraday, ceea ce mă umple de tristeţe, este faptul că oamenii rătăcesc aşa de mult, fără să ia în seamă această Carte, care poate să-i călăuzească.”

EULER LEONHARD, mare matematician şi fizician elveţian, creatorul calculului variaţiilor, a pus bazele teoriei ecuaţiilor diferenţiale, a elaborat cinematica şi dinamica corpului solid, a pus bazele teoriei giroscopului, etc., dar ştiinţa nu l-a făcut necredincios, ci din contra, pe lîngă alte lucrări ştiinţifice, pe la 1767 scrie cartea „Apărarea revelaţiei divine, faţă de obiecţiunile liber-cugetătorilor”.

Deci, nu numai că credea el, ci în chip deschis şi documentat căuta să apere credinţa în revelaţia divină.

Dr. N.C.PAULESCU, 1869-1931, profesor, fiziolog român, a făcut cercetări importante asupra structurei splinei, asupra mecanismelor de producere a febrei, asupra fiziologiei normele şi patologice, a pancreasului endocrin, care-l situează printre principalii precursori în descoperirea insulinei. El spune:

„Evanghelia Domnului Isus Cristos, e suprema treaptă a ştiinţei. Nu numai că cred în Dumnezeu, dar ştiu că este Dumnezeu.”

EDMOND BARKE, mare bărbat de stat englez şi orator fără pereche, a declarat: „Toată viaţa mea am citit Biblia, dimineaţa, la prînz şi seara. Obiceiul acesta mi-a fost de mare folos.”

Dr. HOWARD A. KELLY, profesor la Universitatea „John Hopkins” o autoritate în materie de radium şi herpetologie, chirurgie şi ginecologie, cunoscut în lumea întreagă, şi-a format obiceiul ca seara după cină, să nu mai citească nimic altceva decît Biblia.

Iată ce spune el:

„O credinţă creştină bine definită este singurul lucru cu adevărat important în viaţă. Şi aceasta în sens literal. Ea este mult mai importantă decît oricare profesiune, decît oricare cercetare ştiinţifică, decît oricare activitate umană.

Experienţa mea mi-a dovedit că Biblia este un Cuvînt viu, Cuvîntul lui Dumnezeu, care mi se adresează mie şi tuturor oamenilor care o citesc, tot aşa de personal, ca şi cum mi se adresează mama mea în scrisoarea pe care o primesc de la ea. În acelaşi timp, Biblia conţine propria sa apărare şi nu are trebuinţă de nici un apologet sau apărător.”

ISAAC NEWTON, mare matematician, fizician şi astronom englez a relaizat formula binomului, care-i poartă numele, a studiat dispersia luminii, a inventat telescopul cu oglindă, a adus contribuţii la fundamentarea mecanicii, a descoperit legea atracţiei universale, etc. E unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă. Cu toate că a ajuns aşa departe în ştiinţă şi atît de renumit, el a rămas pînă la moarte un zelos cititor al Bibliei, pe care o considera adevăratul Cuvînt al lui Dumnezeu.

Pe monumentul lui din Westminster, se află următoarea inscripţie: „Interpret sîrguincios, înţelept şi corect, al naturii şi al Sfintelor Scripturi. Prin filozofia sa, el a afirmat măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar prin caracterul său, exprima simplitatea evanghelică.”

În legătură cu proorociile Scripturii el spune: „Dumnezeu a dat profeţiile nu spre a satisface curiozitatea oamenilor făcîndu-i să vadă mai dinainte lucrurile care urmează, ci pentru că după ce s-au împlinit să poată fi interpretate prin evenimente şi astfel Providenţa Sa, nu a interpretului, să fie arătată lumii.”

CHRISTOPH M.WIELAND, mare poet şi scriitor german, sceptic şi ironic, comparat de unii cu Voltaire al Franţei, a avut o întîlre cu Napoleon la Weimar. În timpul conversaţiei, ajungînd să vorbească despre Biblie, despre Cristos, Napoleon îi zise în şoaptă: „De altfel mai rămîne o mare întrebare, dacă Cristos a trăit întradevăr.” Fără nici o şovăire poetul îi răspunse cam caustic: „Ştiu că sînt unii proşti care se îndoiesc de aceasta,” şi adăugă sarcastic: „Dar aceasta ar fi o prostie tot atît de mare, ca şi cînd cineva s-ar îndoi că Iuliu Cezar a existat, sau că Majestatea Voastră, trăieşte, Sire!”

NAPOLEON BONAPARTE, împărătul Franţei, într-o zi la un banchet, ceru Arhiepiscopului de Milano să-i dea cel mai scurt posibil argument în favoarea Bibliei şi a religiei revelate.

Acesta se mulţumi să arate în tăcere cu degetul pe Mareşalul Massena, care era evreu. Mai tîrziu Napoleon a devenit un sîrguincios cititor al Bibliei.

În 19 martie 1817 a fost găsit de O’Meara citind Noul Testament în franceză. Acesta îi spuse că unii au părerea despre el că e necredincios. Napoleon rîse şi îi răspunse: „Totuşi nu e adevărat, eu sînt departe de a fi ateu. Omul are nevoie de ceva minunat. E mai bine pentru el să caute acest lucru în religie, decît la domnişoara Normandie (o ghicitoare renumită din Paris)”.

Iar altădată a afirmat: „Evanghelia are o virtute ascunsă, ceva ce lucrează cu putere, o căldură care înrîureşte mintea şi pătrunde totodată şi inima. Evanghelia nu este o carte, ci o fiinţă vie, cu o activitate proprie, care învinge tot ce i se împotriveşte. Iată-o aici pe masa aceasta, Cartea Cărţilor (o arată el cu respect) nu voi simţi oboseală citind-o şi încă în fiecare zi cu mare plăcere. Sufletul încîntat de frumuseţea Evangheliei nu-şi mai aparţine sieşi, Dumnezeu se face totul Stăpîn pe el; El îi conduce gîndurile şi puterile. Un aşa suflet este cu totul al lui Dumnezeu.”

WOODROW WILSON, fost preşedinte al S.U.A. la sfîrşitul primului război mondial, a spus despre Biblie următoarele: „Datorită citirii regulate a Bibliei, am primit prin bunătatea lui Dumnezeu, ajutorul necesar care mi-a îngăduit să trec printr-o serie lungă de mari încercări, fără a slăbi. Sînt 14 ani de cînd am luat acest obicei şi nu-l pot recomanda de ajuns tuturora. Dar trebuie să citim sub privirea lui Dumnezeu şi cerîndu-I ajutorul, ca să pătrundem gîndurile Sale. Deplîng pe cei ce nu citesc Biblia zilnic. Se lipsesc astfel de un izvor nesecat de putere spirituală.”

W. GLADSTONE, bărbat de stat englez, fost prim ministru în vre-o patru rînduri, scrie următoarele în prefaţa unei ediţii populare a Bibliei: „În singurătatea unei odăiţe, în liniştea nopţii, pe patul de suferinţă, în faţa morţii, pretutindeni Sfînta Scriptură stă alături de noi; cuvinteie ei vindecă şi alină, îndreptează şi îndrumează, întăresc şi dau îndemn spre tot ce e bun. Mai mult chiar, în învălmăşeala Statului, a comunei, a tribunalului, a străzii, sau a pieţii, cînd deşteptarea poftelor, a pornirilor egoiste, a afacerilor, pare a pune stăpînire deplină pe orice gînd al fiecărui suflet, chiar şi atunci, tocmai atunci se aude glasul Sfintei Scripturi dulce şi potolitor, şi unul sau altul din cuvintele ei dă aripi sufletului încît el îşi ia zborul ca o porumbiţă şi îşi găseşte pacea.”

JOHANN H. PESTALOZZI, mare pedagog elveţian, gînditor şi scriitor deosebit de înzestrat. El a fost unul care s-a adăpat la izvoarele Bibliei. Cînd i-a murit soţia, cu Biblia în mînă, vorbea cu ea, ca şi cum ar fi fost vie: „Cînd toţi ne ocoleau, cînd boala şi sărăcia ne pricinuiau dureri amare, cine ne-a întărit atunci? Apoi puse o Biblie pe pieptul soţiei şi continuă: „Din izvorul acesta am primit şi tu şi eu, curaj şi pace!”

FR. COPPEE, supranumit poetul umiliţilor, mărturiseşte:… „Săptămîni şi luni, cît am stat în pat, am trăit cu Evanghelia. Încet, încet, fiecare verset din Evanghelie a ajuns să fie viu pentru mine. În toate versetele am văzut strălucind adevărul ca o stea şi l-am simţit palpitînd în mine ca o inimă.

Cum n-aş crede în minuni, după ce a săvîrşit Cartea aceasta în mine însumi? Ochiul meu era orb faţă de lumina credinţei, iar acum o vede în toată măreţia ei. Sufletul îmi era surd la Cuvîntul lui Dumnezeu, iar azi sufletul mi se ridică spre cer, în avîntul dragostei. Spiritele necurate de care eram stăpînit, au fost alungate pentru totdeauna…”

LABOULAYE, scriitor şi gînditor francez se destăinuieşte: „După ce am străbătut diversitatea de sisteme filozofice, obosit şi abătut, ca un om copleşit de un vis penibil, deschid Evanghelia: mi se pare, ca şi cum aş ieşi din imperiul umbrelor, pentru a intra în regatul adevărului.”

„Acest limbaj familiar, care mi-a fermecat copilăria, mă uimeşte prin adîncimea lui. Văd şi simt în el o ştiinţă care depăşeşte cu mult toate concepţiile omeneşti. După nouăsprezece veacuri, înţelepciunea veacului ne duce îndărăt la îndoielile unei lumi care se sfîrşeşte: după nouăsprezece veacuri Cristos ne vorbeşte de Dumnezeu, de suflet, de mîntuire, de libertate, de datorie, de dreptate, ca şi cum ar auzi glasul nostru emoţionat, ca şi cum ar răspunde la strigătul inimii noastre neliniştite.”

RUDOLF WAGNER, unul din cei mai vestiţi anatomişti şi fiziologi, spune în cartea sa „Lupta pentru suflet”: „Cea mai minunată însuşire a Scripturilor este fără îndoială puterea cu care încredinţează pe cei ce se adîncesc în ea cu toată sinceritatea şi evlavia, că obîrşia ei nu poate fi decît dumnezeiască…”

JOHANN HEINRICH VON MADLER, mare astronom, cînd se mută într-o casă nouă, luă Biblia şi zise: „Înaintea tuturor celorlalte cărţi, Cartea aceasta trebuie să fie în casa mea” şi el însuşi o duse în casa nouă.

Dr. GOTTHILF HEINRICH VON SCHUBERT, consilier şi profesor la München, doctor naturalist, filozof, psiholog şi scriitor, în cartea sa „Lucruri noi şi vechi din domeniul psihologiei” spune: „Cuvîntul acela necunoscut de cei înţelepţi, are în el cea mai mare înţelepciune. Ştiinţa care cercetează fără întrerupere, de pildă Geognozia şi caută pătrunderea tot mai adînc în mitologie şi limbile popoarelor, a ajuns la rezultate uimitoare şi totuşi ele nu ne spun altceva decît ceea ce ne spune Biblia. Nu e în firea noastră însetată şi cu multe nevoi, nici o trebuinţă, nici o pornire pe care studiul adîncit al acelei cărţi să n-o fi trezit, dezvoltat şi mulţumit. Şi tocmai un astfel de imbold multilateral al puterilor omeneşti, pare că este cea mai de seamă ţintă a Cuvîntului revelat: „Să lumineze nu numai părţile simţurilor întunecate, ci şi pe acelea ale cunoştinţelor limpezi şi adînci…”

FR. BETTEX, pastor german, scrie: „BIBLIA! O carte într-adevăr cum nu e alta. Urîtă şi prigonită, ca nici a altă carte, ea totuşi e indistructibilă. Ea e în acelaş timp şi dispreţuită şi venerată, luată în rîs şi foarte stimată, declarată moartă şi totuşi plină de viaţă. Împăraţi, regi şi pontifici puternici nu au cruţat nici o osteneală şi nu s-au dat în lături de la nimic ca s-o poată nimici. Înţelepţii şi învăţăţii au combătut-o cu sudoarea pe frunte şi acum cînd ştiinţa şi critica cred că au distrus-o, ea se răspîndeşte cu o iuţeală uimitoare în sute de limbi, în milioane de exemplare în lumea întreaga, se citeşte şi se propovăduieşte de la un pol al pămîntului, pînă la celălalt. Pentru credinţa în ea, negrii primesc să fie arşi de vii, armenii şi chinezii să fie torturaţi pînă la moarte. Ei, voi, învăţaţilor şi criticilor, scrieţi o carte ca aceasta şi atunci vom crede în voi.”

„BIBLIA este un pom al vieţii, printre ale cărui ramuri uriaşe şi veşnic verzi, adie cînd dulce, cînd cu putere, vîntul ceresc, un pom cu roade care aduce sfinţenie, putere, sănătate, viaţă de veci, celor atinşi de otrava păcatului.

„Ea este o carte îngrozitoare şi plăcută, plină de o cerească pace, care întrece orice pricepere, plină de tunetele şi trăznetele lui Dumnezeu cel Atotputernic, care zdrobeşte popoarele, cum sfărîmă olarul oalele sale, şi înaintea căruia ele sînt ca o picătură de apă într-o vadră. E plină de cele mai delicate şi plăcute mîngîieri şi făgăduinţi ale unui Dumnezeu care hrăneşte păsările văzduhului, numără perii capului şi dă sănătate copilului pentru care se roagă cu lacrămi o sărmană mamă. O carte care dezleagă cu vorbe simple cele mai adînci probleme ce au frămîntat omenirea de cînd există, care dă răspunsuri copilului şi se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor; o poezie şi o epopee impunătoare, care cuprinde totul în sine, atît de înaltă şi totodată atît de profundă, cum nu e nimic din tot ce s-a scris între oameni…”

Mărturiile oamenilor mari sînt multe, dar mă opresc aici. Cred că acestea sînt destule ca să ne facă să înţelegem că nu numai proştii cred că Biblia e adevărată, ci şi savanţii.

Dacă nu crezi, nu fii leneş, ci străduieşte-te să ai dovezile contrare adevărului. Spre a o combate trebuie să o citeşti şi dacă vei fi sincer, vei sfîrşi crezînd în ea.

Într-o zi, în timp ce călătorea cu trenul, generalul englez Lew Wallace, un înverşunat duşman al credinţei, îl întîlni pe colonelul Robert Ingersoll, un ateu binecunoscut. Amîndoi în discuţii au început să ridiculizeze creştinismul şi Biblia.

Deodată, Ingersoll fixă pe general şi-i lansă provocarea: „D-voastră sînteţi inteligent şi aveţi o înaltă cultură. Pentru ce nu scrieţi o carte spre a arăta că creştinismul e absurd şi că Isus Cristos nici nu a existat?” O atare carte ar avea un mare succes!”

Dorinţa generalului Wallace de a deveni cît mai celebru, l-au făcut timp de cîţiva ani să adune material împotriva Bibliei şi a lui Cristos. În fine, s-a apucat să scrie. Cînd a ajuns pe la capitolul patru, a început să-şi dea seama că Isus Cristos a existat în mod real. Dobîndi apoi certitudinea că El a fost ceva mai mult decît un personaj istoric.

Şi în vîrstă de cincizeci de ani generalul Wallace, pentru prima oară în viaţa sa, a îngenunchiat pentru rugăciune şi a cerut ca Isus Cristos să fie şi Mîntuitorul său personal.

Bogatul material adunat n-a fost lepădat. El revizui primele patru capitole şi le complectă dînd lumii cartea „BEN-HUR”, care a pasionat pe mii de cititori din lumea întreagă.

Facă Domnul lumină şi în mintea şi inima ta, cu privire la Biblie şi atunci şi tu vei repeta cuvintele Domnului Isus: „CUVÎNTUL TĂU ESTE ADEVĂRUL

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari