Traian Dorz – Povestiri Nemuritoare 05

Vezi aici-

VIDEO by liviucanada

Traian Dorz – Povestiri Nemuritoare 3

Vezi aici-

VIDEO by liviucanada

Generalul Von Steuben – E totul în ordine cu tine? Esti OK ?

Totul în ordine? Americanul întreabă simplu: „Okay?”, care prescurtat este: „O.K.”. Această expresie, precis ai auzit-o şi tu de multe ori, căci cuvîntul nu se foloseşte numai în S.U.A., ci şi în multe alte ţări. Te-ai întrebat vreodată de unde vine această expresie cu prescurtare specifică O.K.? Nu este chiar aşa de simplu să răspunzi la această întrebare. Există mai multe explicaţii despre cum a luat naştere acest „okay”.

Doresc să povestesc aici cea mai verosimilă istorie a genezei acestui cuvînt. Oricum, un cuvînt englezesc care să sune aşa, nu există. De asemeni în vocabularele foarte vechi precum şi în scrierile limbii engleze nu se poate găsi acest cuvînt. El apare prima dată în S.U.A., nu în Anglia sau în posesiunile engleze. Prin urmare, acest cuvînt nu poate fi mai vechi decît însăşi Statele Unite, iar S.U.A. există ca stat din 4 iulie 1776, cînd s-a despărţit de ţara mamă Anglia, prin renumita declaraţie de independenţă. Probabil că această expresie deosebită a fost folosită pentru prima oară în timpul războiului american de independenţă, fără nici o intenţie şi totuşi într-un mod foarte original de către un ofiţer german.

Acest german nu este nimeni altul decît cunoscutul general Friedrich Wilhelm von Steuben (1730 – 1794). Înainte de-a reuşi să devină general, el a avut o viaţă agitată. Ca fiu al unui ofiţer prusac, o mare parte din copilăria lui a fost nevoit s-o petreacă în tabăra de companie. La vîrsta de 17 ani intră în armata prusacă şi curînd devine sublocotenent, luptînd curajos în bătăliile războiului de şapte ani. Curînd după aceea, Frederic „cel Mare” îl aduce ca aghiotant în statul său major, lai tîrziu, îl vedem ca mareşal al curţii prinţului de Hohenzollern -Hechingen, iar în cele din urmă drept colonel în armata din Baden.

Curînd însă se scîrbeşte de intrigile de curte, şi mai ales propria-i nelinişte îl împinge la noi acţiuni, în felul acesta el urmează sfatul unor prieteni, înalţi politicieni, şi călătoreşte peste marele ocean spre America de Nord, ţara viitorului, care tocmai se dezbăra de dominaţia Angliei, pregătindu-se pentru lupte grele. Steuben era omul de care America avea nevoie mai mult decît de praful de puşcă şi tunuri.

Miliţia americană este nedisciplinată, decăzută, fără nici o pregătire. Ofiţerii ei nu cunosc nici tactica, nici strategia de luptă. Pe timp îndelungat ei nu pot ţine piept trupelor engleze care atacă, acestea fiind solidare şi bine instruite. Steuben însă, care în anul 1778 este numit inspectorul general al armatei de către Congresul S.U.A., face ordine temeinică. El elaborează instrucţiuni practice pentru serviciul de instruire şi are grijă ca aceste instrucţiuni să fie şi executate. Chiar în calitate de conducător activ de trupe cîştiga rapid succese importante. După ce independenţa este asigurată şi pacea este încheiată, la recomandarea primului preşedinte George Washington, pentru meritele avute faţă de S.U.A., Congresul îi acordă o importantă proprietate de pămînt împreună cu o pensie substanţială. Şi astăzi încă, în luna septembrie a fiecărui an, societatea germano – americană „Steuben” face cunoscuta paradă Steuben în New York.

Însă cum se face că expresia „okay” i se atribuie generalului Steuben? Steuben a fost un general de ispravă, însă cînd a mers la vîrsta de 57 de ani în America, n-a mai avut chef să înveţe limba engleză. Totuşi, silit de împrejurări, el trebuia să-şi însuşească cuvintele cele mai importante, cu toate că-i venea foarte greu. Îndeosebi ortografia lui se orienta mai mult după fonetica germană. Subalternii săi trebuiau uneori să ghicească despre ce era vorba, ceea ce de multe ori era şi un motiv de haz. În felul acesta s-au răspîndit cu repeziciune printre soldaţii americani cele mai noi greşeli gramaticale ale şefului lor. Documentele oficiale pe care le avea de controlat şi semnat trebuiau să poarte însemnarea „all correct: Steuben” ceea ce înseamnă „perfect, în regulă: Steuben”. Ca de obicei însă, generalul Steuben a transcris pronunţia engleză în ortografia germană şi scrie în loc de prescurtarea „a.c.” pentru „all correct”, simplu „O.K.”. Soldaţii săi au găsit această prescurtare foarte hazlie şi aşa a ajuns „okay-ul” foarte curînd de pomină, rămînînd astfel pînă în zilele noastre.

Acum te rog, aruncă din nou privirea asupra titlului. Cum îţi merge ţie? Este totul „okay”, totul în ordine? Nu, nu mă refer la exteriorul tău, ci la omul dinăuntru. Tu spui: „Dar la mine totul este în ordine. M-am orientat totdeauna după cele zece porunci, n-am furat doar de la nimeni nimic şi n-am nici o crimă pe conştiinţă”. Ei, poate fi adevărat, dar cum stai tu de pildă cu porunca a noua? Încă n-ai spus niciodată vreun neadevăr? Sau cum este cu porunca „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta”…? Nu-i aşa că examinat la lumină trebuie să recunoşti că la tine nu este totul în ordine cum ar trebui să fie? Şi dacă eşti foarte sincer, îţi aduci aminte şi mai bine cît ai necinstit sfintele porunci ale lui Dumnezeu!

Dar să presupunem că în toată viaţa ta ai păcătuit numai o singură dată faţă de porunca dumnezeiască; să zicem că ai spus numai o singură dată o minciună, ceea ce este tot aşa de rău de parcă ai spune adevărul pe jumătate. Pentru aceasta eşti supus întregii judecăţi a Sfîntului Dumnezeu, căci El mărturiseşte în Cuvîntul Său: „Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Atunci vei avea pe buze întrebarea cine va putea sta în faţa lui Dumnezeu şi cine va putea intra în împărăţia cerului?” Această întrebare este uşor de înţeles. Ea face destul de clar cît de tristă şi deznădăjduită este situaţia întregului neam omenesc. Totuşi fraza de mai sus se poate numi falsă. Corect ar trebui spus: „Această întrebare face destul de clar cît de tristă şi deznădăjduită ar fi situaţia întregului neam omenesc, dacă Dumnezeu n-ar avea o iubire, o veste bună pentru omenire ca şi pentru tine. Această veste se numeşte: Dumnezeu te iubeşte! Dumnezeu te caută! Da, Dumnezeu L-a jertfit pe Fiul Său, Isus Cristos, pe care-L iubea nespus de mult, drept cel care n-a călcat nici o poruncă, care n-a făcut nici un păcat. Pe El L-a judecat în locul tău. Pedeapsa care ţi se cuvenea ţie, a aruncat-o asupra Lui. Şi s-a întîmplat o minune a harului: Domnul Isus, de bună voie, din dragoste pentru Tatăl Său, din dragoste pentru tine, S-a lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota!

Nu este aceasta o veste bună pentru un suflet condamnat la moarte, cînd un altul îşi asumă vina, iar el este graţiat? Această graţiere însă n-o primeşti automat. Prin poarta strîmtă nu poţi mărşălui în coloană. Pe aici trebuie să se treacă unul cîte unul. De aceea hotărăşte-te! De tine este vorba! Domnul Isus Cristos îţi spune: „… cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ev. Ioan 5:24). O, de ai auzi Cuvîntul Său şi de I-ai da crezare! Atunci cu adevărat este „okay”, totul este în ordine cu tine!
Friedhelm König

Mâna cea puternică

Engadin! – Numele sună a poezie.

Ne-am bucurat de frumuseţile acestei ţări minuate o zi întreagă de vară. Acum se lăsa înserarea. Ne-am mai plimbat puţin pe străzile oraşului Pontresina. Oamenii veniţi la tratament din toate ţările, tinerii angajaţi ai hotelurilor, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci – toţi însufleţeau străzile.

Brusc au trecut pe lânga noi doi bărbaţi puternici, care au atras privirile tuturor: masivi, bronzaţi, nici un gram de grăsime pe corp – au trecut cu paşi uşori, elastici şi indiferenţi prin mulţime.

— Sunt două călăuze renumite, a spus cineva.

Ne-am uitat după ei. Plana asupra lor o boare de aventură. Şi apoi discuţia a fost desigur despre călăuze.

În timpul discuţiei, privirile mele au zburat tot mereu spre piscurile înzăpezite ale munţilor care, învăluiţi în aburii înserării, ne salutau din spatele pădurii de brazi.

Prietenul meu elveţian mi-a urmărit privirea.

— Da, uite acolo creasta ascuţită! Este creasta Bianco. Unei călăuze i s-a întâmplat că unui american i-a venit ameţeala exact pe creastă. S-a ghemuit la pământ şi nu l-au mai putut urni, orice i-au spus. Până când călăuza a ridicat târnăcopul de alpinist şi a strigat la el: „Vă trag una să zburaţi de pe creastă, dacă nu vă mişcaţi imediat mai departe!” Americanul s-a speriat atât de tare, încât a sărit în picioare şi – ca să-şi salveze viaţa – a continuat înfricoşâtoarea drumeţie pe creasta muntelui. Când au ajuns din nou în vale, americanul bogat i-a dat călăuzei un bacşiş frumos. Căci a înţeles cât de mult l-a ajutat călăuza cu ameninţarea ei.

— Despre creasta Bianco mai ştiu şi eu o întâmplare frumoasă, a spus un alt prieten. Drumul urcă pieptiş prin zăpada tare, la stânga şi la dreapta sunt însă prăpăstii nesfârşite şi drumul urcă mereu până la un loc unde creasta se termină.

— Se termină aşa, pur şi simplu? am întrebat eu speriat.

— Ei bine, nu-i chiar atât de râu. Dar trebuie să sari, ceva mai mult de un metru, până unde se continuă creasta.

Nouă, celor de la şes, situaţia ni s-a părut înspăimântătoare. Dar prietenul meu a continuat:

— Pentru oamenii antrenaţi, nu este periculos. Deci acolo s-a întâmplat. Un grup de turişti vrea să facă creasta. Ajung la locul cu pricina. Călăuza sare prima. Următorul ezită. Ca să-l ajute, călăuza întinde mâna.

Fricosul se uită gânditor la mână – se gândeşte dacă să îndrăznească să sară. Atunci călăuza mişcă mâna musculoasă şi bronzată şi strigă: „Puteţi să săriţi liniştit. Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadâ”.

Nu am mai auzit ce s-a discutat în continuare. Căci gândurile mele şi-au urmat calea lor. Am văzut aevea acea mână puternică în faţa mea şi am auzit acele cuvinte pline de mândrie: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”. Dar în mintea mea, imaginea mâinii s-a schimbat. Mâna pe care am văzut-o eu era străpunsă.

Viaţa mea cu Isus este şi ea o drumeţie pe creastă. De când m-am legat de El, am mers adesea pe cărări abrupte şi periculoase. Şi tot mereu am ameţit. Inima mea disperată a spus tot mereu:

— Nu se poate trăi pur şi simplu, în ciuda tuturor aparenţelor, numai pe socoteala lui Isus.

Dar apoi, totul s-a repetat de fiecare dată ca în istoria de pe creastă. El mi-a întins mâna străpunsă pentru mine şi m-a încurajat: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”.

Da, asta este. O, această mână puternică a lui Isus! Poţi să te încrezi în ea. În Evanghelia după Ioan, la capitolul 10, Isus ne promite: „Nimeni nu vă va smulge din mâna Mea”. Şi eu sunt sigur că nimeni şi nimic nu-l va putea transforma pe Isus într-un mincinos.

Mici Povestiri cu Wilhem Busch

„Nu mai pot!”

Pentru înviorarea apărătorilor obosiţi ai lui Cristos, vreau să povestesc aici o mică întâmplare. Noi, creştinii, avem nevoie să ne încurajăm unii pe alţii.

Cel care poate să ne ajute cel mai mult este, desigur, Domnul Însuşi.

Am fost atunci într-o stare de mare disperare. Trecusem prin lupte mari, puterea se epuizase. Şi totuşi, mi se părea că în faţa mea se adună greutăţi şi mai mari. Pe lângă acestea, mai erau şi atacurile din interior. Totul s-a datorat probabil faptului ca nu mai găseam timp pentru rugăciune şi citirea Bibliei.

În această stare de disperare şi de epuizare am participat la o conferinţă religioasă. La început, un vorbitor a vorbit minunat despre rugăciunile ascultate. A fost, întradevăr minunat, şi desigur o mare întărire pentru adunare, când a relatat despre ajutorul lui Dumnezeu.

Mie însă inima mi-a fost şi mai grea. Ah, toată starea mea jalnică interioară mi s-a arătat şi mai clar la această conferinţă. Din cauza disperării legată de starea jalnică a bisericii şi de propria mea stare nu am mai putut nici măcar să-mi ridic privirea.

Un alt vorbitor a urcat pe scenă, îl cunoşteam. Era un bărbat care avea de dus o cruce grea. El a început aşa:

— Vreau acum să spun câteva cuvinte pentru cei cărora Dumnezeu nu le ascultă toate rugăciunile, pentru ucenicii lui Isus care sunt obosiţi şi disperaţi…

Mi-am ciulit urechile. Asta este în mod sigur ceva pentru mine. Şi vorbitorul şi-a luat Biblia şi a citit istoria lui Amram şi Iochebed, părinţii lui Moise. Cu toţi cunoaştem istoria când faraon a dat porunca ca toţi băieţii nou născuţi să fie aruncaţi în râu şi cum Amram şi Iochebed nu s-au supus poruncii lui, prin credinţă. Ei şi-au ascuns copilul timp de trei luni. Dar apoi în Biblie apare propoziţia: „Nemaiputând să-l ascundă…”

La aceste cuvinte, vorbitorul a pus jos Biblia, s-a uitat peste adunare şi a spus:

— Ce grea încercare trebuie să fi fost aceasta, când Iochebed a spus: „Nu mai pot…!” Şi totuşi, a fost un ceas bun. Căci acum Domnul a avut cale liberă. Deci, pentru că Iochebed nu a mai putut, Domnul a luat asupra Lui îngrijirea copilului. Când Iochebed a spus: „Nu mai pot”, atunci a început seria minunilor lui Dumnezeu.

După ce vorbitorul a spus aproximativ aceste cuvinte, a trebuit să stau şi să mă gândesc:

— Aceasta este exact situaţia mea. Nici eu nu mai pot.

Abia am mai ascultat restul discursului. Pentru ziua aceea, mesajul pentru mine a fost suficient. Mi-am aruncat toată povara la picioarele Domnului – şi în plus şi pe mine. Şi am avut experienţa lui Iochebed: Dumnezeu a început să lucreze! Şi ceea ce începe, El duce şi la bun sfârşit.

Aşa s-a repetat în viaţa mea străvechea experienţă a bisericii lui Isus, despre care mărturiseşte deja Isaia: „Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturul” (Isaia 40:30,31).

Mici povestiri de Wilhem Busch


Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari