Profeția celor 70 de săptămani din cartea Daniel – Raspunsuri Pentru Viață 98

RpV 98. Bine ne-am regăsit, stimați telespectatori! Încheiem, în episodul de față, deși am mai avea destule de spus, studiul asupra extrem de complicatei, dar și extrem de importantei Profeții a celor 70 de săptămâni din cartea profetului Daniel 9:24-27.

În episodul anterior am prezentat două argumente în favoarea existenței unei pauze/paranteze temporale între săptămânile danielice 69 și 70.

  1. Primul argument pe care l-am prezentat a constat în demonstrarea faptului că inserarea unui decalaj de timp de aproape 2.000 de ani, corespunzător răstimpului dintre Prima și Ce-a de-a Doua Venire a lui Isus pe pământ, în profețiile mesianice vechi-testamentare a fost o practică obișnuită. Deci nu vedem care ar fi motivul să nu poată exista așa ceva și în profeția în discuție!
  2. Al doilea argument constă în faptul că cele 6 scopuri/obiective stabilite a fi îndeplinite până la încheierea celor 70 de săptămâni danielice sunt atât de radicale, de profunde și de complexe încât extinderea arealului temporal la care acestea se raportează și la Ce-a De-a Doua Venire a lui Isus Hristos se impune cu necesitate. Numai atunci păcatului/fărădelegii i se va pune cu adevărat capăt, de facto, prin terminarea/încetarea acestora; Impărăția milenială a dreptății și neprihănirii ar fi instaurată, conducând la îndeplinirea/pecetluirea tuturor profețiile biblice.

Continuăm, în episodul de față, cu încă două argumente.

  • Argumentul 3. Alcătuirea textuală/frazeologică a profeției danielice permite și impune, chiar dacă nu o anunță explicit, inserarea unei paranteze temporale în desfășurarea acțiunilor personajelor prezentate.În primul rând, să observăm că textul profetic spune: ”După cele șaizeci și două de săptămâni Unsul/Mesia va fi stârpit”. Este singura indicație dată cu privire la relația cronologică dintre cele 62 de săptămâni și tăierea/uciderea Unsului, acest eveniment putând avea loc imediat „după”, sau ceva mai târziu, dar nu ni se spune nimic cu privire la cât de mult timp însemna acest ”după”. În studiul prezentat în două episoade anterioare, Fred G. Zaspel a arătat că acest ”după” ar fi putut fi egal chiar cu întreaga viață terestră a lui Isus Hristos, în măsura în care punctul terminus al celor 62 de săptămâni de ani ar fi Nașterea Mântuitorului, așa cum părea a dovedi studiul în discuție. În orice caz, cu unanimitate de vederi, toți adepții perspectivei hristologice asupra profeției acceptă că uciderea lui Mesia a avut loc „după” împlinirea în totalitate a celor șaizeci și două de săptămâni. Așadar, Răstignirea lui Isus nu este prezentată ca fiind punctul terminus al seriei de șaizeci și două de săptămâni, și, pe altă parte, nici nu este declarată a fi evenimentul de deschidere a săptămânii danielice nr. 70. După cum, este important de spus că stârpirea Unsului nu este nici evenimentul de la mijlocul săptămânii 70, așa cum unii susțin!Ceea ce textul biblic ne spune clar și neechivoc este că acest eveniment se va petrece pur și simplu ”după” cele 7 plus cele 62 de săptămâni. Dar, tot versetul 26, continuă spunând că tot după epuizarea celor 62 de săptămâni de ani, după ”stârpirea Unsului” se va mai petrece un fapt și anume: ”Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș…” Așadar, cumulând informații din întreaga profeție, ceea ce textul biblic ne spune este că după hotărârea de reconstrucție a Ierusalimului, vor trece ”șapte săptămâni” (patruzeci și nouă de ani), apoi vor mai trece alte „șaizeci și două de săptămâni” (434 de ani), cu sau fără pauză de timp între aceste două perioade, după care vor avea loc două evenimente: în primul rând, „Unsul” va fi „stârpit”/ucis cu dezgust. Apoi, tot după încheierea celor 62 de săptămâni, avem de-a face și cu nimicirea cetății Ierusalim și a Sfântului Locaș. Nici în acest caz nu ni se spune că evenimentul s-ar petrece în cadrul celei de-a 70-a săptămâni danielice. Ar fi și imposibil de susținut așa ceva, într-o interpretare literală, deoarece distrugerea Ierusalimului și a Templului au avut loc în anul 70 d.H., deci la 40 de ani de la terminarea perioadei primelor 69 de săptămâni de ani. Așa că nu vedem cum aceste două evenimente, menționate în versetul 26 din Daniel 9, ar putea să încapă într-o perioadă de 7 ani, în săptămâna a 70-a danielică: primul eveniment – Crucificarea Mântuitorului ar fi prea aproape, iar al doilea, dărâmarea Ierusalimului ar fi mult prea departe!Ori, dacă nu lăsăm să spună ceea ce textul, de fapt, nu spune, existența unui decalaj de timp dintre cele două perioade în discuție se impune de la sine și ar trebui să fie acceptat ca atare. În afară de situația că avem noi ceva (nu tocmai justificat și onorabil!) cu Israelul și dorim să-l scoatem, neapărat, din ecuație! Dar să mergem ceva și mai departe în analiza textuală tot a versetului 26, pe care, pe drept cuvânt, îl putem considera a fi un verset de tranziție dintre cea de-a 69-a și cea de-a 70-a săptămână. Să observăm că după evenimentul de distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.H., ni se precizează că ”este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile.” Această precizare indică fără drept de apel că va exista o continuitate a problemelor pentru Ierusalim și Israel ”până la sfârșit”, deci că nu s-a terminat totul cu această națiune odată cu distrugerea Ierusalimului din secolul I d.H., cum mai consideră unii. Bătălia pentru Ierusalim a continuat peste veacuri, până în zilele noastre, când aceasta cunoaște o acutizare fără precedent. De-abia acum, în zilele pe care le trăim, ne apropiem tot mai mult de ceva care foarte bine poate fi acel ”sfârșit” la care s-a referit îngerul Gavril. Iată că necesitatea și validitatea existenței unei perioade mai lungi pe parcursul căreia ”pustiirile și războiul” să poată să se manifeste se impune cu necesitate și prin prisma acestei fracțiuni de text profetic.Credem că transpunerea acestui text într-un limbaj simbolic nu poate avea nicio credibilitate, câtă vreme termenii folosiți de înger în înțelesul lor propriu sunt încărcați de atâta tragism: pustiiri și un război cvasi-permanent! Dar să mergem și mai departe cu mica noastră analiza pe text, abordând acum ultimul verset al profeției – Daniel 9.27 (citat): ”El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Să observăm că Mântuitorul Isus Hristos, în Matei 24.15, se referă tocmai la versetul citat, când vorbește despre așezarea în Sfântul Locaș a ”urâciunii pustiirii”, a ”idolul pustiitor și abominabil”, precizând că este vorba despre un eveniment care se va petrece în viitor față de vremea Sa. Cei care neagă existența unui interval de timp între săptămânile 69 și 70 susțin că manifestarea și așezarea în Templu a ”urâciunii pustiirii” s-ar fi săvârșit în anul 70 d.H., la distrugerea Ierusalimului și a Templului. Dar, chiar și așa, o paranteză temporală între săptămânile 69 și 70 este implicată, zecile de ani diferență neputând să încapă într-o perioadă de doar 7 ani! Și apoi, în cazul în care distrugerile din anul 70 au inclus tot ceea ce este consemnat în versetul 27, ce relevanță mai poate să aibă precizarea expresă cum că incidentul cu idolul abominabil va avea loc ”la mijlocul săptămânii a 70-a danielice”, adică după ce vor fi trecut 3 1/2 ani? În cazul în care anul 70 d.H. este ”mijlocul săptămânii” vizat de profeție, care ar fi evenimentul terminus al celei de-a 70-a săptămâni danielice?! Avem de-a face cu o întrebare lăsată fără răspuns de cei care susțin perspectiva hristologică ne-escatologică asupra Profeției celor 70
    de săptămâni ! Dar să megem cu analiza noastră ceva și mai departe.

Precizarea din versetul 26 că „stârpirea” lui Mesia, va fi făcută nu de către ”domnul care va veni”, ci de către „poporul unui domn care va veni” aduce și ea suficient de clară indicație că evenimentele din versetul 26 și, respectiv cele din versetul 27 nu sunt concomitente, ci se petrec la o anumită distanță în timp. În caz contrar, dacă același domn care s-a implicat în nimicirile din anul 70.d.H., ar urma să săvârșească și evenimentele din versetul 27, exprimarea nu ar fi trebuit să spună că poporul unui domn care va veni va distruge Cetatea Ierusalimului și Sfântul Locaș, ci că domnul însuși urma să facă toate aceste lucruri. În cazul anului 70 d.H., fiind vorba de generalul roman Titus! În concluzie, limbajul profetic, frazeologia folosită, cât și aspectele factuale implicate de profeție reclamă existența unei paranteze temporale, evenimentele din versetul 26, succedându-le pe cele din săptămâna danielică nr. 69, dar precedându-le pe cele din săptămâna a 70-a.

Concluzia este că numai o înțelegere literală, parțial viitorologică a profeției celor 70 de săptămâni poate armoniza într-un mod precis și mulțumitor interpretarea acestui pasaj dificil, existența pauzei temporale în discuție fiind strict necesară.

 

  • Să mergem, în continuare, la un alt argument și anume: 4. Argumentul care decurge din stabilirea corectă a identității ”domnului care va veni” și a acțiunilor acestuia. Identitatea domnului/prințului care va să vină, menționat în Daniel 9.26, este un motiv de dezbateri aprinse și de discuții, adesea, contradictorii. Declarația biblică cea mai uzitată spune: „poporul unui domn care va veni va nimici Cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop”. Este indiscutabil că cel mai bun mod de a determina identitatea ”domnului care va veni” este observând cum este acesta introdus în ”ecuație” și ce urmează să facă acesta la sosirea pe scena istoriei. Ceea ce textul profetic ne spune, mai întâi, este că poporul/oamenii ”unui domn care va veni” vor distruge cetatea Ierusalim și Sfântul Locaș. Ne întrebăm: Au fost distruse orașul și templul? Evident, acest lucru s-a făcut de către romanii conduși de generalul Titus, la anul 70 d.H. Prin urmare, acțiunile discutate sunt un fapt istoric împlinit. Astfel că, prin ceea ce cunoștem că s-a întâmplat deja, putem identifica poporul din care ”domnul care urma să vină” face parte, și anume poporul roman.Cine să fie însă domnul la care profeția face referire?Dacă facem o analiză simplă, în corelație și cu alte texte biblice – pentru că nicio profeție nu se tâlcuiește singură – domnitorul care va veni trebuie să fie un reprezentant de frunte al Imperiului Roman renăscut, identificat prin ”cornul cel mic” din Daniel 7.8. După cum am menționat deja, este semnificativ faptul că se precizează că ”oamenii poporului din care va veni domnitorul”, nu domnitorul însuși, va distruge Ierusalimul și Templul. Din moment ce romanii au fost cei care au distrus Templu, un ultim conducător roman ar trebui să fie domnul cel indicat de profeție. Prințul care vine nu poate fi o referire la Hristos, din moment ce despre El se spune, chiar în afirmația anterioară, că va fi „ucis/stârpit”! Acest domn trebuie să fie cineva care vine după Hristos.Doar două posibilități logice ar putea exista: fie că este vorba de chiar domnitorul roman al cărui popor a distrus Ierusalimul în anul 70 d.H., dacă nu ar exista niciun decalaj temporal în text; fie ar fi vorba de cineva care ar urma să vină la un ”sfârșit”, despre care a și făcut referire îngerul Gavril. De ce nu putem accepta că ar trebui să nu-l vedem în acest personaj pe Titus, care a condus invazia romană? Deoarece accentul acestui verset cade pe „poporul domnului care va veni”, nu pe domnul însuși, iar acțiunile pe care ”domnul care va veni” trebuia să le facă nu se regăsesc în ceea ce a săvârșit Titus. Așa că personajul descris în textul nostru se dovedește a fi unul misterios, detașat și îndepărtat de momentul istoric prezentat, apariția sa urmând a se petrece într-un viitor nedefinit.Nu este prea greu de tras concluzia, din modul în care sunt prezentate lucrurile, că oamenii din popor activi la anul 70 d.H., și domnul care urmează să vină, și care face parte din același popor, nu sosesc împreună în istorie. Este foarte evident că acest „conducător” va fi un viitor prigonitor al Israelului, în timpul celei de-a 70-a săptămâni. Însuși Mântuitorul ne-a arătat că Ierusalimul ”va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor”. Ori, cotropirea Ierusalimului de către neamuri pare să se fi încheiat în anul 1967, dacă s-a încheiat deja!, când evreii au recuperat Ierusalimul de Est, prin Războiul de 6 zile. Nimic mai clar! Dar să vedem ce urmează să fac ”domnitorul ce va să vină”, și să vedem dacă putem stabilim dacă este vorba de Hristos, cum susțin unii cercetători, sau este vorba tocmai de oponentul lui Isus Hristos, Antichristul. Să revedem citatul din Daniel 9.27, ultimul verset al profeției pe care o studiem: ”El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii el va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit (asupra celui care face pustiu, alte traduceri) prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Prima întrebare: Cine să fie, oare, enigmaticul ”el” care apare la începutul versetului 27? Cel mai apropiat personaj din pasajul profetic se găsește în versetul anterior, 26, și este ”domnul care va veni”.

    Cu toate acestea, adversarii interpretării literale a profeției sunt de altă opinie, spunând că Mesia/Hristosul ar fi Cel care „va face un legământ trainic cu mulți.” Dar, după cum remarcă mulți teologi, o astfel de interpretare încalcă gramatica și sintaxa textul evreiesc. În gramatica ebraică, ca și în cele mai multe limbi, într-o frază, un pronume personal se poate referi la cel mai apropiat antecedent, cu excepția cazului în care ar exista un motiv clar rezultat din context care să impună o altfel de relaționare sintactică. În cazul nostru, cel mai apropiat antecedent în acord cu „el” din versetul 27, este „domnul/prințul, care va să vină” din versetul 26. Numai o prejudecată teologică a priori ar putea conduce la un alt mod de interpretare. Corelând diferitele informații aplicabile din cartea profetului Daniel, ”domnul care vine” trebuie să fi fost un personaj asupra căruia cititorul să fi fost avizat și în alte pasaje. Și acest lucru s-a și întâmplat în persoana fiorosului „corn mic”, cea de-a patra fiara prezentată în capitolul 7 din Daniel.

    Apoi, sunt mai multe aspecte care arată că acest ”el” din Daniel 9.27 nu are cum să se refere la Hristos. În primul rând, acest personaj urmează a face un „legământ trainic cu mulți” dar, numai pentru o săptămână, urmând ca la jumătatea săptămânii să și rupă acel legământ! Ori, chiar dacă Isus Hristos a făcut, într-adevăr, un legământ cu oamenii la Prima Sa Venire, a menționa acest legământ doar în acest context și nu imediat după moartea Sa, nu este nici logic și nici plauzibil. Că legământul în discuție ar fi fost un legământ de har încheiat doar cu poporul Israel, care a încetat, însă, în momentul în care evreii L-au respins pe Mesia, nu rezultă de nicăieri din textul analizat, și nu are niciun suport biblic nou testamentar. Mai mult, legământul din versetul 27, pe care unii i-L atribuie lui Hristos este ulterior nu numai stârpirii lui Mesia, ci și distrugerii Cetății și a Templului, ceea ce este cu totul neadecvat și nebiblic și ca atare de neacceptat.

    Apoi, Daniel 9:27 spune ca legământul trebuie să fie făcut „cu mulți”.
    Termenul ”mulți”, în toată cartea lui Daniel, se referă întotdeauna la Israel (Daniel 11:33, 39; 12: 3, etc.). Astfel că sintagma pare a fi un termen specific, restrâns, utilizat doar într-un anume context. Astfel că, din moment ce un legământ cu națiunea lui Israel, precum cel descris în versetul 27, nu a avut loc, cu nimeni și nicicând, ne conduce la concluzia că încheierea unui astfel de legământ este tot de domeniul viitorului, reclamând decalajul temporal despre care vorbim! Dar să mergem, în sfârșit, și la restul versetului 27, ultima parte a profeției în discuție, care spune „La jumătatea săptămânii … pe aripa (templului) va fi urâciunea pustiiri, până ce se va termina. Și ceea ce este hotărât va fi pus împotriva devastatorului.” (Trad. Romano-catolică, VBRC) Din moment ce săptămâna este o perioadă de șapte ani, mijlocul de săptămână se află la trei ani și jumătate de la începtul acestei perioade. Este interesant și important că atât Daniel 7.25, cât și Daniel 12.7 se referă la perioade de timp cu o întindere identică, de 3 1/2, prin folosirea sintagmei ”o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme”. Ori, contextul ambelor pasaje evidențiază existența acestei perioade de timp, de 3 1/2 ani, în vremea ”cornului celui mic”, care corespunde vremii Anticristului/Fiarei sau Bestiei. Acest element de convergență în viziunile profetice validează ideea că toate aceste trei texte se referă la un moment dat încă în viitor pe care îl numim Necazul lui Iacov, și nu la altceva.

    Mergând mai departe, observăm că în versetul 27 se precizează că ”la mijlocul săptămânii, pe aripa urâciunii idolești va veni (unul) care pustiește/devastează.” Aici avem o referire la cineva care va profana Templul de la Ierusalim. Isus Hristos nu ar fi putut-o face, evident, și este extrem de greu de demonstrat că acest fapt s-ar fi întâmplat în preajma Primei Veniri a Mântuitorului. În cazul în care evenimentul ar fi avut loc, totuși, atunci cine a făcut-o și în cadrul cărui eveniment? Dacă s-ar fi întâmplat în anul 70 d.H., cum susțin unii, atunci evenimentul nu ar fi putut avea loc pe durata celor șaptezeci de săptămâni de ani, luați ca ani literali. Isus Hristos, în Matei 24:15, a spus: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii despre care a vorbit proorocul Daniel, stând în Locul Sfânt (cine citește să înțeleagă).”, plasând evenimentul în perspectiva escaton-ului, a evenimentelor de la sfârșit, și nu a unora de peste doar 40 de ani, chiar dacă creștinii din anul 70 d.H. au avut de învățat din atenționarea Mântuitorlui! Evenimentul trebuia să se petreacă în viitor față de vremea lui Isus Hristos, și din moment ce nimic de genul acesta nu corespunde unui termen de șapte ani, împărțit în două perioade egale de câte 3 1/2 ani, suntem nevoiți să tragem concluzia că evenimentele în discuție urmează a se petrece, încă, în viitor. Dar, mai grav, plasând îndeplinirea completă a săptămânii a 70-a în anul 70 d.H. se elimină orice legătură evidentă între Daniel 9 și Daniel 7.25 sau Daniel 12.7, cât și cu Apocalipsa 11: 2; 12: 6; 13: 5. În conformitate cu perspectiva hristologică ne-escatologică, profeția din Daniel 9.24-27 s-ar tâlcui singură, ceea ce Biblia interzice, corelațiile cu alte profeții fiind anulate. Iar, având în vedere că Apocalipsa a fost scrisă cam la un sfert de secol după distrugerea Ierusalimului și a Templului, aceasta ar înceta să mai fie o carte profetică, rezumându-se la a fi una istorică! Mergem acum la ultima parte a versetul 27 care spune: „până va cădea asupra celui pustiit (pustiitorului – cf. traducerilor celor mai avizate) prăpădul hotărât.” Întrebăm și de această dată: Când a căzut asupra pustiitorului prăpădul hotărât la Prima Venire a lui Hristos? Niciodată! Prin urmare avem și aici, un alt motiv pentru a vedea că și acest eveniment este încă în așteptare, când dușmanul Israelului și al lumii întregi, Antihristul, va fi supus judecății divine hotărâte, la A Doua Venire a lui Isus Hristos.

    Este păcat că unii creștini lasă ca prejudecata teologico-ideologică (înlocuirii Israelului de către Biserică) să prevaleze asupra interpretării profetice pe care Dumnezeu a intenționat să ne-o dezvăluie! În concluzie. Deși ar mai fi și alte dovezi, ne oprim aici cu argumentarea învățăturii conform căreia cea de-a 70-a săptămână danielică este separată de primele 69 de săptămâni de ani de un decalaj temporal corespunzător răstimpului dintre Prima și Cea De-a Doua Venire a lui Isus Hristos. Yahweh este credincios față de poporul Său ales, chiar dacă acesta I-a fost necredincios multă vreme, iar, tocmai din cauza eșecului lui Israel de a-L accepta pe Isus ca Mesia la Prima Sa Venire, ultima săptămână danielică a fost amânată până când situația ”poporului lui Daniel” va fi pe deplin reglementată. Așa cum se arată și în Deuteronom 4:30 și 31, trecerea evreilor prin cei șapte ani de necaz, va avea efectul scontat și evreii se vor întoarce la Yeshua Hamasiach, la Isus Hristos, Domnul. În același timp, Noul Testament ne învață că epoca Bisericii va avea loc tocmai în acest timp al amânării săptămânii danielice finale făcută, ca să spunem așa, de dragul recuperării și a Israelului, ca națiune. Pentru a încheia complicaatul nostru studiu într-un limbaj poetic, prezentăm modul cum profetul Osea a prezis împăcarea lui Yahweh cu Israel-ul prin cuvintele: (citat) ”De aceea, iată, o voi ademeni și o voi duce în pustie (pustia popoarelor, cum se exprimă profetul Ezechiel), și-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo, îi voi da iarăși viile, și valea Acor i-o voi preface într-o ușă de nădejde, și acolo, va cânta ca în vremea tinereții ei și ca în ziua când s-a suit din țara Egiptului. În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice iarăși Ishi, Bărbatul meu!” (încheiat citatul din Osea 2:14-16) Momentul reîmpăcării dintre Dumnezeu și poporul Său, Israel -readus, nu degeaba, în Țara Sfântă- este foarte, foarte aproape! Fie să nu ne trezim niciunul că suntem împotriva planurilor Suveranului Universului și al Istoriei, Dumnezeul lui Avram, Isaac și Iacov. Așa să fie!

 

Cititi / vizionati primele doua emisiuni  –

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1
  2. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 2
  3. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 3
  4. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 4

Reclame

Aurel Gheorghe: Profeția celor 70 de săptămâni – Daniel, cap. 9

Capitolul 9 al cărții Daniel conține poate cea mai uimitoare profeție din Vechiul Testament cu privire la venirea lui Mesia, Salvatorul poporului Israel și al lumii întregi.

Ca răspuns la rugăciunea fierbinte a bătrânului proroc, îngerul Gabriel rostește din partea lui Dumnezeu cuvinte menite a aduce lumină asupra viitorului Ierusalimului și poporului ales. Sunt stabilite astfel cu exactitate detaliile primei veniri a Domnului, dar și cele ale revenirii Sale la sfârșitul vremurilor.

Practic, cei din vremea Domnului Isus ar fi putut calcula exact data prezentării Sale ca Împărat al Ierusalimului și al lui Israel. De asemenea, și-ar fi putut da seama că El urma mai întâi să moară pentru vina altora la timpul hotărât, înainte de a Se așeza pe tronul de domnie al lui David. Din păcate, a rămas scris că Domnul ”a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (In. 1:11). Măcar că au avut Scripturile sfinte, evreii le-au disprețuit sau le-au dat o interpretare eronată, ceea ce i-a împiedicat să-L primească pe Mesia venit în mijlocul lor.

Curând, Domnul Se va întoarce  după Biserica Sa și ca să-Și așeze tronul de domnie la Ierusalim, după încheierea perioadei de judecată cuprinse în cea de-a 70-a săptămână a prorociei. Acum, în preajma sfârșitului tuturor lucrurilor, vom fi noi gata pentru revenirea Sa?

Răspunsuri Pentru Viață 96 – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel – Partea 3

iacob-berghianu

Bine v-am găsit, dragi telespectatori! Continuăm, în acest episod RpV, așa cum am promis, prezentarea analizei cercetătorului teolog Fred G. Zaspel cu privire la profeția numită ”cele 70 de săptămâni” din cartea profetului Daniel cap. 9:24-27. (VEZI Prima parte aici – Răspunsuri Pentru Viață 95 – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel  Partea 2)

Avem dea face cu o preofeție extrem de complexă și controversată dar care pare a fi indicatorul divin pentru vremea sfârșitului. Așa cum am spus și în episdul precedent nu prezentăm acest material ca fiind unul perfect și imbatabil, ci îl prezentăm ca un punct de pornire pentru studiile personale ale acelor creștini care vor să fie avizați cu privire la această profeție, dând curs îndemnului, ca să nu spun poruncii Domnului Isus Hristos cu privire la chiar această profeție, din Matei 24,: ”Cine citește să înțeleagă”!  Să ne ajute Dumnezeu să fie așa cum ne-a cerut Mântuitorul!

”3) Cele şaizeci şi două de săptămâni. Cele şaizeci şi două de săptămâni (62 X 7) semnifică 434 de ani pe care, dacă îi socotim pornind de la anul 538 î.d.C. (punctul de terminare al primei săptămâni de ani, așa  cum am arătat anterior),  am ajunge în anul 104 î.d.C. Acest an este mult prea devreme faţă de timpul lui Isus Cristos şi fără nici o semnificaţie istorică cunoscută. Evident, dacă această dată ar fi adoptată ca timp de final pentru cele şapte săptămâni din profeția danielică, trebuie să explicăm cum ajungem cu cele şaizeci şi două de săptămâni restante în vremea lui Isus Cristos, presupunând că am fi solicitaţi s-o facem. Realitatea este că nu este specificat nici un punct terminal al celor şaizeci şi două de săptămâni, însă versetul 26, din Daniel 9, susţine că „după cele şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi răpus.” Considerând că aceasta ar fi o referinţă la crucificarea lui Isus Cristos, cele şaizeci şi două de săptămâni trebuie că s-au desfăşurat înainte de acel moment. Să notăm că „după” (‘achare, formă aramaică) cele şaizeci şi două de săptămâni va fi răpus Mesia. Nu se face nici o menţiune cu privire la cât de mult timp după această perioadă; profeţia predictivă ar permite o definiţie largă. Nici nu se spune că ar avea loc în decursul celor şaptezeci de săptămâni. Se întâmplă pur şi simplu „după” cele şaizeci şi două. Asta e tot ce putem extrage din text.

Însă având această distincţie stabilită clar între cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două, întrebarea care trebuie pusă ar fi: Sunt aceste şaizeci şi două de săptămâni luate pur şi simplu şi însumate consecutiv fără întrerupere? Sau separarea celor două perioade oare n-ar putea să semnifice o „pauză temporală” între ele? Acesta nu ar fi un lucru neobişnuit în profeţia biblică (d.ex., Dan. 11:2-3; Mica 5:1-2), şi nu există nici un indiciu conform căruia o astfel de „pauză” între primele şapte şi următoarele şaizeci şi două de săptămâni ar constitui o violare a textului. De fapt, pauza dintre aceste două perioade este singura explicaţie validă pentru enunţarea lor separată.

Mai mult, dacă reconstruirea Ierusalimului ar fi luată drept termen de început pentru cele şaizeci şi două de săptămâni, atunci avem afirmarea clară a acestei pauze temporale. Structura complexului de 490 de ani pare să pledeze pentru trei perioade separate de timp, a căror însumare totalizează 490 de ani, dar care acoperă o întindere mult mai mare de timp. Cele şapte săptămâni îşi au specificate propriile termene de început și termene de sfârșit . Cele şaizeci şi două de săptămâni credem că încep la un moment diferit în timp de termenul de sfârșit al precedentelor şapte săptămâni. Iar ultima săptămână (cea finală) urmează după evenimentele enumerate de versetul 26, care ele însele se petrec „după” cele şaizeci şi două de săptămâni! Poziţionarea acestor pauze temporale nu constituie o simplă tehnică hermeneutică, ci o necesitate exegetică. Întrebarea care rămâne, deci, este: Ar fi utilă o pauză temporală între ultima săptămână şi cele şaizeci şi două de săptămâni pentru remanierea întregii structuri temporale? Există vreo dată istorică de importanţă care ar marca începutul şi sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni de ani? „Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi zidit din nou, chiar în vreme de strâmtorare” descrie în mod clar evenimentele din timpul lui Neemia, foarte familiare celui care studiază Biblia. Aici ar părea că reconstruirea Ierusalimului (de această dată nu neapărat decretul) constituie termenul de început pentru cele şaizeci şi două de săptămâni. Teoriile conform cărora fie crucificarea, fie intrarea glorioasă în Ierusalim constituie termenul de sfârșit pentru cele şaizeci şi două de săptămâni (indiferent de anul preferat pentru crucificare) presupun o dată care este mult prea târzie şi fără semnificaţie istorică în relaţie cu reconstrucţia Ierusalimului. 33 d.c. – 434 (62×7) = 405 î.C. sau 33 d.c. – 434 ani (62×7) = 402 î.d.C.

Acelaşi lucru ar fi valabil în cazul folosirii ca dată de pornire a botezului lui Isus, aş cum au sugerat mulţi comentatori, ceea ce ar presupune unul dintre anii 408 sau 405 î.d.C. Din nou, acestea nu prezintă nici o importanţă istorică raportat la termenul de început al celor şaizeci şi două de săptămâni. Toate aceste teorii converg într-o dată aflată mult după sfârşitul reconstruirii Ierusalimului sub Neemia. Cum stau lucrurile în privinţa datei naşterii lui Cristos? Este bine cunoscut faptul că Irod a murit în anul 4 î.d.C. nu se ştie însă cât timp s-a scurs între momentul în care a dat notoriul său decret de măcelărire a copiilor şi până la decesul său. Iar decretul însuşi a fost dat după o perioadă considerabilă de la naşterea lui Isus, pentru că a inclus copiii din Betleem „de la doi ani în jos” (Mat. 2.16). Dată fiind această informaţie, anul 6 î.d.C. este o desemnare uzuală şi sigură pentru data naşterii lui Cristos. Acum, dacă aceasta marchează sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni, începutul lor s-ar situa în anul 440 î.d.C.

Există ceva semnificativ legat de acest an? Termenul de început al celor şaizeci şi două de săptămâni pare a fi reconstruirea Ierusalimului de către Neemia. Cererea acestuia către Artaxerxe de a se întoarce în cetate a fost înaintată în aprilie, anul 444 î.d.C. (Neemia 2.1). Potrivit istoricului Iosephus Flavius (Antichități, XI, V, 7), Neemia s-a dus mai întâi în Babilon pentru a găsi voluntari în rândurile evreilor care să îl însoţească. Ţinând cont de această informaţie, şi cu diferitele pregătiri implicate şi cu timpul necesar pentru obţinerea materialelor de construcţii (fapt probabil de vreme ce lucrările sale de reconstruire au demarat curând după sosirea sa la Ierusalim), rezultă faptul că sosirea sa în Ierusalim i-a luat probabil în realitate câţiva ani. Iosephus notează că ar fi avut loc în „cel de-al douăzeci şi cincilea” an al domniei lui Artaxerxe – anul 440 î.d.C.! Din nou, anul se potriveşte exact. 440 î.d.C. (începerea reconstruirii în vreme de strâmtorare) + 434 ani (62 X 7) = 6 i.d.C. (naşterea lui Cristos). Profeţia se suprapune perfect cu evenimentele istorice.

(Continuarea sub video)

96 – Raspunsuri Pentru Viață –

Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel_3

VIDEO by Credo TV

REZUMAT. Pe scurt, cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două de săptămâni s-au desfăşurat conform cu profeţia după cum urmează: 587 î.d.C. („primirea unui cuvânt” de la Dumnezeu de a reconstrui Ierusalimul) – 49 ani („şapte săptămâni”) = 538 î.d.C. („un uns, un prinţ” Cir, pune capăt captivităţii evreilor); Apoi urmează o pauză cu durată nespecificată; În 440 î.d.C. („zidirea din nou a străzii şi a şanţului de apă în vreme de strâmtorare”) – 434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”) = 6 i.d.C. (naşterea lui Isus Cristos). Datele sunt mult prea exacte pentru a putea fi respinse cu uşurinţă, şi rămân în picioare ca o apologetică fermă pentru caracterul supranatural al profeţiei. Este evident avantajul pe care-l are această interpretare. Nu numai că structura temporală se potriveşte mult mai exact, însă nu sunt necesare nici un fel de scheme cronologice elaborate pentru a o demonstra. Mai mult, [această variantă] acordă o atenţie deosebită tuturor detaliilor furnizate de textul lui Daniel, oferă o explicaţie clară a separării de către acesta a celor şapte săptămâni de cele şaizeci şi două, şi explică şi folosirea expresiei „după cele şaizeci şi două de săptămâni” de către Daniel (versetul 26), şi nu după cele şaizeci şi nouă de săptămâni. Acestea sunt ţeluri pe care alternativele sunt absolut incapabile să le atingă. De asemenea este oferit un termen de început şi un termen de sfîrșit atât pentru cele şapte săptămâni, cât şi pentru celelalte şaizeci şi două. În plus, se aliniază mult mai fidel punctuaţiei sugerate de masoreţi. Pe scurt, această interpretare nu lasă nimic la voia întâmplării; ea explică toate datele implicate şi se suprapune ideal cu consemnările istorice. Dar să mergem mai departe analizând versetul 26 din Daniel 9.

DUPĂ CELE 62 DE SĂPTĂMÂNI” ni se prezintă, în primul rând, Răpunerea” lui Mesia (în versetul 26/a). În acest versetul (26) ni se prezintă un alt „mesia” sau „uns” (mashiach) în al cărui caz cu toţii sunt de acord că este Isus Cristos. Este menţionat caracterul substitutiv al jertfei Sale („răpus [yicaret, niphal imperfect] însă nu pentru sine însuşi”) şi marchează manifestarea exterioară a motivului hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni (v.24). Dat fiind largul consens asupra acestui punct, nu este necesară dezbaterea sa aici. Este notabil în orice caz, faptul că acesta nu poate fi acelaşi „uns” cu cel din versetul 25. Acest lucru este evident datorită faptului că mashiach nagid (v.25) apare la sfârşitul celor şapte săptămâni; în timp ce acest mashiach apare „după şaizeci şi două de săptămâni.”

Distrugerea cetăţii şi al locului prea sfânt (versetul 26b). Versetul 26 prezice de asemenea şi nimicirea „cetăţii şi a (locului) cel sfânt” de către poporul „unui prinţ ce va să vină” (nagid habo’). Faptul că distrugerea despre care se vorbeşte în acest loc se referă la anul 70 d.C. este un lucru atât de necontestat încât nu necesită nici un fel de apărare din partea noastră. Ceea ce este însă interesant este faptul că versetul specifică cu multă atenţie că este vorba de „poporul unui prinţ ce va să vină” şi nu de prinţul însuşi în cazul celui care avea să distrugă cetatea. Poporul care distruge Ierusalimul se spune că se află într-un fel de relaţie cu „prinţul ce va să vină.” Importanţa acestui fapt devine mai clară în versetul 27. Descrierea acestui prinţ este semnificativă. El este „cel ce vine” (habo’, participiu, stare determinată). O astfel de descriere indică: 1) importanţa lui, 2) menţionarea sa anterioară (cel puţin Daniel fusese pus în temă), şi poate 3) importanţa sa ulterioară. Importanţa acestuia este evidentă prin presupunerea faptului că sosirea lui va fi observată pe scară largă. Menţionarea sa precedentă (de către Daniel) şi importanţa sa ulterioară vor fi abordate în discutarea versetului 27.

Distrugerea prinţului (versetul 26/c). „Iar sfârşitul lui va fi într-un potop” semnifică distrugerea „prinţului ce va să vină.” Aşa cum subliniază Young, „potop” (shetep) este folosit în altă parte ca o descriere pentru revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Mai potrivit este pronumele masculin „lui” decât forma sa neutră [„its” în engleză, n. tr.], fiind vorba despre nagid („prinţ”). Sfârşitul „lui” va fi sub judecată divină. Dumnezeu Însuşi va nimici „prinţul ce va să vină” cu o judecată copleşitoare.

Suferinţă prelungită (versetul 26/d). „Şi până la sfârşit va fi război, şi sunt hotărâte pustiiri.” Aceasta este fără îndoială o descriere a războiului. Însă care este semnificaţia acestui „până la sfârşit”? Al cui sfârşit? Afirmaţia pare să indice necazuri crescânde asupra cetăţii Ierusalimului până la escaton, sfârşit care este menţionat în versetul 27. Istoria a fost martora împlinirii exacte și a acestui lucru. După distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C. (v.26b), oraşul a trecut prin nenumărate războaie (conf. Luca 21.24) (și starea de beligeranță din jurul Ierusalimului continuă până astăzi și se intensifică tot mai mult, adăugăm noi!) Să mergem la următorul verset.

Ultima săptămână (versetul 27). Evenimentele.

1) Identitatea lui „el”. Versetul 27 vorbeşte despre cineva care urmează să vină şi care „va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână,” iar la mijlocul acelei săptămâni, „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” În discuţie este identitatea acestui „el.” Unii înţeleg prin acesta pe „Mesia” din versetul 26, Care a dat naştere la un legământ prin moartea Sa. Însă există câteva observaţii care militează împotriva acestei păreri. Mai întâi, se spune despre el că „va face un legământ trainic cu mulţi,”timp de o săptămână.” Isus a generat un legământ, însă este vorba de unul etern. Şi pentru a înţelege modul în care acest legământ pecetluit prin moartea Sa ar putea fi considerat a dăinui doar şapte ani, am avea nevoie de un argument serios. Este imposibil să ne referim la legătura noastră cu El prin legământ în astfel de termeni. În al doilea rând, nu există nici un motiv pentru care să ne aşteptăm la vreo menţionare a încetării jertfelor lui Isus în acest punct; ar constitui un salt îndrăzneţ şi lipsit de sens. În al treilea rând, cel mai apropiat antecedent pentru „el” este „prinţul ce va să vină” şi prin aceasta devine preferat din punct de vedere gramatical. În al patrulea rând, participiul „ce va să vină” împreună cu articolul hotărât (cum am menţionat mai sus) pare să facă referire la cineva menţionat anterior sau deja cunoscut. Mai mult, există ceva semnificativ în legătură cu cei trei ani şi jumătate din aceştia şapte. Toate aceste observaţii ne conduc la acţiunile cornului suplimentar din Daniel 7.25 care îşi pune în aplicare lucrarea blasfemiatoare timp de „ o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” – o perioadă ce pare a fi identică cu cea a „lui” din timpul ultimei săptămâni. Nimeni nu este dispus să afirme că acest pasaj vorbeşte despre Cristos, deci putem noi crede oare că este vorba de o simplă coincidenţă fără nici o altă semnificaţie? În al cincilea rând, acţiunile acestui „el” sunt evident altele decât cele ale Domnului Isus. Poate că ar fi cumva posibil să spunem despre Cristos că ar putea face să înceteze „jertfele şi darurile de mâncare” într-un anume sens, dar este imposibil să-L asociem cu „urâciunea pustiirii”. În al şaselea rând, (ca o scurtă observaţie) acţiunile sale sunt citate de către apostolii Pavel şi Ioan făcând referire la un personaj al vremurilor din urmă. Aceste observaţii pur şi simplu nu permit vreo asociere a acestui personaj cu Domnul Isus Cristos.

2) Acţiunile sale

Acţiunile acestei persoane sunt descrise în continuare. „Şi el va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână. Însă (timp de) o jumătate de săptămână el va face să înceteze jertfele şi darurile de mâncare.” Considerată la durata ei menţionată aici de faţă şi dat fiind faptul că Biblia nu mai menţionează în nici un alt loc vreun legământ de şapte ani, afirmaţia indică faptul că această persoană, evident aflată într-o poziţie influentă, va face o înţelegere cu Israel („cei mulţi,” subiecţii celor şaptezeci de săptămâni) şi va încălca într-un anume fel înţelegerea făcută după trei ani şi jumătate. Detaliile legământului nu sunt formulate, însă ele vor implica evident libertatea de a se închina în templul lor. Încălcarea acestui legământ este marcat de venirea „pe aripă a unui idol pustiitor şi abominabil” care va rămâne „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Teoretic tot ce putem ştii despre acest eveniment, pornind de la acest pasaj din Scriptură, este faptul că este vorba de ceva abominabil şi care pare să implice idolatria. O comparaţie între acest pasaj şi 2 Tesaloniceni 2:3 şi următoarele şi cu Apocalipsa 13 arată fără putinţă de tăgadă identitatea acestuia (a se vedea diagrama prezentată și în episodul anterior!!!). Acest act de idolatrie este lucrul la care Isus S-a referit când vorbea despre „urâciunea pustiirii aşezată în locul Sfânt” (Matei 24.15).

Structura temporală. Prin urmare, acest „prinţ care va să vină,” este „omul fărădelegii” lui Pavel şi „fiara ridicată din mare” a lui Ioan ale cărui acţiuni sunt în „imediata” proximitate faţă de întoarcerea lui Isus Cristos (Matei 24.29; 2 Tesaloniceni 2:3, şi urm.; Apoc.19:11-20.3). Ar părea că este una şi aceeaşi persoană cu „anticristul” din 1 Ioan 4.3. Acţiunile sale vor continua să se desfăşoare „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Adică, la „sfârşitul” (ultimei săptămâni) el va fi nimicit. Aceasta va reprezenta „sfârşitul lui [care] va fi printr-un potop” (v.26c, vezi comentariile de mai sus). A fost deja arătat faptul că există o pauză temporală între cele şapte şi cele şaizeci şi două de săptămâni. După cum ne-am aştepta, deci, versetele 26-27 revelează aceeaşi relaţie cronologică între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână. Daniel notează faptul că evenimentele din versetul 26 se petrec „după” (achare’) sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni. Versetul 27 descrie, apoi, evenimentele din ultima săptămână. Consecutivul și de la începutul versetului 27 continuă cât se poate de natural naraţiunea în ordine cronologică şi succesivă. Simpla citire a versetelor, atât în engleză cât şi în ebraică, prezintă evenimentele din versetul 26 care se petrec „după cele şaizeci şi două de săptămâni” însă înainte de ultima săptămână. De fapt, greutatea dovezilor ar cântări greu în faţa oricărui punct diferit de vedere. Este de asemenea clar faptul că evenimentele din versetul 26, afirmate a se petrece „după cele şaizeci şi două de săptămâni,” implică o perioadă mult prea lungă pentru a putea fi incluse în ultima săptămână. Oricare dintre date le-am prefera pentru crucificare, ea precede distrugerea Ierusalimului (anul 70 d.C.) cu mai bine de treizeci de ani. Totuşi ambele trebuie să se încadreze în complexul celor 490 de ani! Singura modalitate care permite textului să rămână în picioare este să acceptăm o altă pauză temporală în structura timpului. Cei care doresc să considere ultima săptămână încheiată în secolul întâi odată cu distrugerea Ierusalimului au de-a face cu o problemă serioasă aici. Ei nu doresc să admită o pauză între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână, deci sunt nevoiţi fie să considere ultima săptămână ca fiind simbolică pentru o perioadă mult mai mare de timp (mai mare de şapte ani) sau pur şi simplu să ridice din umeri neştiutori. Potrivit cu interpretarea lui Isus şi a lui Pavel din Matei 24 şi (respectiv) din 2 Tesaloniceni 2, „necazul cel mare” şi „ziua Domnului” vor fi marcate de acest act de idolatrie în templu. Acest eveniment, aflat în viitor pentru ei, nu a avut încă loc în istorie. Mai mult, după cum se menţiona mai sus, motivul hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni trebuie încă să-şi vadă împlinirea deplină. Păcatele lui Israel nu au ajuns încă la sfârşit, profeţiile Vechiului Testament nu au fost încă împlinite, şi nici Sfânta Sfintelor nu a fost încă unsă. Toate acestea îşi aşteaptă încă împlinirea, şi prin urmare cea de-a şaptezecea săptămână trebuie că se află încă în viitor. Mai mult, Isus a specificat „urâciunea pustiirii” din ultima săptămână a se afla încă în viitor, „imediat” înainte de revenirea Sa (Mat.24:15, 29). Într-adevăr, acesta va fi semnul sfârşitului vremurilor. Totuşi, Însuşi Isus a transmis această săptămână finală a se găsi într-un cadru escatologic. În sfârşit, toate celelalte referinţe biblice la această perioadă de timp („la jumătatea săptămânii”; trei ani şi jumătate) se află într-un context escatologic (comp. Apocalipsa 11:2-3; 12:6, 14). Structura temporală a celor şaptezeci de săptămâni este evident de natură escatologică. Această structură nu este construită nici pe o bază hermeneutică şi nici pe una teologică, ci pe argumente exegetice. Cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel aşteaptă Ziua Domnului pentru a-şi găsi împlinirea (2 Tes.2:2-3). Un singur lucru mai rămâne de clarificat. Versetul 26 vorbeşte despre „poporul prinţului ce va să vină” care va distruge Ierusalimul (în anul 70 d.C.), în timp ce versetul 27 se referă la prinţ ca la un personaj escatologic. Aşa cum am menţionat anterior, acest tip de „salturi în timp” sunt obişnuite în profeţia biblică şi nu trebuie să pară ceva ieşit din comun. Mulţi identifică „poporul” cu romanii, iar „prinţul ce va să vină” ca ceva generat de Imperiul roman. Această concepţie prezintă câteva dificultăţi care pot fi evitate cu uşurinţă dacă înţelegem prin „popor” pur şi simplu oameni „răi” sau „necredincioşi” ai [adică ‚din care va ieşi’] prinţul ce va să vină.”

Rezumat şi implicaţii. Afirmaţiile făcute de text sunt foarte precise. Interpretarea lor nu implică nimic mai mult decât o privire aruncată în istorie pentru a vedea care date reprezintă punctul de început şi de sfârşit al celor şapte şi, apoi, al celor şaizeci şi două de săptămâni, şi o altă privire în Scriptură pentru a găsi corelaţiile cu evenimentele descrise în ultima săptămână (şi cea din urmă). Interpretarea prezentată aici a încercat să ia în calcul toate detaliile din text într-un mod consistent şi legat de alte afirmaţii scripturale relatate. Presupunerile hermeneutice controversate au fost evitate în mod deliberat pentru ca să i se permită textului să vorbească pentru sine. Profetul Daniel ne învaţă că ultimii şapte ani vor fi martorii unui lider mondial care se va ridica cu putere şi probabil va face lucruri mari şi blasfemiatoare în Templul din Ierusalim – eveniment care marchează „necazul cel mare” (Matei 24) şi „ziua Domnului” (2 Tesaloniceni 2). Aceasta presupune un viitor politic pentru poporul Israel precum şi reconstruirea templului lor, un eveniment deloc neobişnuit în profeţie (Ezechiel 40-43, 2 Tesaloniceni 2.4; Apoc.11:1-2, etc.). În punctul culminant al celei de-a şaptezecea săptămâni Isus Cristos va reveni pentru a aduce judecata asupra omului păcătos şi a urmaşilor săi (Dan.9:26-27; Mat.24:29, ş. urm.; 2 Tes.2:2-12; Apoc.19:11-20.3). Poporul Israel se va întoarce atunci cu credinţă la Mesia al lor (Zaharia 12.10) astfel încât fărădelegea şi păcatele lor vor fi „făcute să înceteze.” În cele din urmă, fiecare profeţie a Vechiului Testament va ajunge la împlinire, iar templul însuşi va fi consacrat. În concluzie, cele şaptezeci de săptămâni se desfăşoară după cum urmează: 587 î.d.C. („darea poruncii de restaurare & reconstruire a Ierusalimului”) – 49 ani („ şapte de câte şapte, şapte săptămâni”) = 538 î.d.C. („un uns, un prinţ”; Cir); (pauză cu durată nespecificată); 440 î.d.C. („strada şi şanţul cu apă va fi zidit din nou în vreme de strâmtorare”) – 434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”) = 6 î.d.C. (naşterea lui „Mesia,” Isus Cristos) (pauză cu durată nespecificată); Evenimente specificate („după cele şaizeci şi două de săptămâni”): 1)-crucificarea lui Mesia; 2)-distrugerea Ierusalimului „până la sfârşit”?? d.C. („legământ făcut cu Israel) + 3½ ani („la jumătatea săptămânii”) = ?? d.C. („urâciunea pustiirii”) + 3½ ani = ?? d.C. („sfârşitul”; întoarcerea lui Cristos; judecata asupra „prinţului ce va să vină”)

Îcheiem aici prezentarea studiului nostru după cercetătorul teolog Fred G. Zaspel, fiind convinși că pentru cei avizați a adus informații folositoare. Cel puțin mie mi-a folosit acest studiu! Dumnezeu să ne ajute să citim, să cercetăm, să studiem și să înțelegem profețiile spre care Însuși Mântuitorul Isus Hristos ne-a îndreptat, în mod explicit, privirile și atenția! Așa să fie!

Cititi / vizionati primele doua emisiuni  –

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1
  2. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 2
  3. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 4
  4. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 5

 

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari