Profeția celor 70 de săptămani din cartea Daniel – Raspunsuri Pentru Viață 98

RpV 98. Bine ne-am regăsit, stimați telespectatori! Încheiem, în episodul de față, deși am mai avea destule de spus, studiul asupra extrem de complicatei, dar și extrem de importantei Profeții a celor 70 de săptămâni din cartea profetului Daniel 9:24-27.

În episodul anterior am prezentat două argumente în favoarea existenței unei pauze/paranteze temporale între săptămânile danielice 69 și 70.

  1. Primul argument pe care l-am prezentat a constat în demonstrarea faptului că inserarea unui decalaj de timp de aproape 2.000 de ani, corespunzător răstimpului dintre Prima și Ce-a de-a Doua Venire a lui Isus pe pământ, în profețiile mesianice vechi-testamentare a fost o practică obișnuită. Deci nu vedem care ar fi motivul să nu poată exista așa ceva și în profeția în discuție!
  2. Al doilea argument constă în faptul că cele 6 scopuri/obiective stabilite a fi îndeplinite până la încheierea celor 70 de săptămâni danielice sunt atât de radicale, de profunde și de complexe încât extinderea arealului temporal la care acestea se raportează și la Ce-a De-a Doua Venire a lui Isus Hristos se impune cu necesitate. Numai atunci păcatului/fărădelegii i se va pune cu adevărat capăt, de facto, prin terminarea/încetarea acestora; Impărăția milenială a dreptății și neprihănirii ar fi instaurată, conducând la îndeplinirea/pecetluirea tuturor profețiile biblice.

Continuăm, în episodul de față, cu încă două argumente.

  • Argumentul 3. Alcătuirea textuală/frazeologică a profeției danielice permite și impune, chiar dacă nu o anunță explicit, inserarea unei paranteze temporale în desfășurarea acțiunilor personajelor prezentate.În primul rând, să observăm că textul profetic spune: ”După cele șaizeci și două de săptămâni Unsul/Mesia va fi stârpit”. Este singura indicație dată cu privire la relația cronologică dintre cele 62 de săptămâni și tăierea/uciderea Unsului, acest eveniment putând avea loc imediat „după”, sau ceva mai târziu, dar nu ni se spune nimic cu privire la cât de mult timp însemna acest ”după”. În studiul prezentat în două episoade anterioare, Fred G. Zaspel a arătat că acest ”după” ar fi putut fi egal chiar cu întreaga viață terestră a lui Isus Hristos, în măsura în care punctul terminus al celor 62 de săptămâni de ani ar fi Nașterea Mântuitorului, așa cum părea a dovedi studiul în discuție. În orice caz, cu unanimitate de vederi, toți adepții perspectivei hristologice asupra profeției acceptă că uciderea lui Mesia a avut loc „după” împlinirea în totalitate a celor șaizeci și două de săptămâni. Așadar, Răstignirea lui Isus nu este prezentată ca fiind punctul terminus al seriei de șaizeci și două de săptămâni, și, pe altă parte, nici nu este declarată a fi evenimentul de deschidere a săptămânii danielice nr. 70. După cum, este important de spus că stârpirea Unsului nu este nici evenimentul de la mijlocul săptămânii 70, așa cum unii susțin!Ceea ce textul biblic ne spune clar și neechivoc este că acest eveniment se va petrece pur și simplu ”după” cele 7 plus cele 62 de săptămâni. Dar, tot versetul 26, continuă spunând că tot după epuizarea celor 62 de săptămâni de ani, după ”stârpirea Unsului” se va mai petrece un fapt și anume: ”Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș…” Așadar, cumulând informații din întreaga profeție, ceea ce textul biblic ne spune este că după hotărârea de reconstrucție a Ierusalimului, vor trece ”șapte săptămâni” (patruzeci și nouă de ani), apoi vor mai trece alte „șaizeci și două de săptămâni” (434 de ani), cu sau fără pauză de timp între aceste două perioade, după care vor avea loc două evenimente: în primul rând, „Unsul” va fi „stârpit”/ucis cu dezgust. Apoi, tot după încheierea celor 62 de săptămâni, avem de-a face și cu nimicirea cetății Ierusalim și a Sfântului Locaș. Nici în acest caz nu ni se spune că evenimentul s-ar petrece în cadrul celei de-a 70-a săptămâni danielice. Ar fi și imposibil de susținut așa ceva, într-o interpretare literală, deoarece distrugerea Ierusalimului și a Templului au avut loc în anul 70 d.H., deci la 40 de ani de la terminarea perioadei primelor 69 de săptămâni de ani. Așa că nu vedem cum aceste două evenimente, menționate în versetul 26 din Daniel 9, ar putea să încapă într-o perioadă de 7 ani, în săptămâna a 70-a danielică: primul eveniment – Crucificarea Mântuitorului ar fi prea aproape, iar al doilea, dărâmarea Ierusalimului ar fi mult prea departe!Ori, dacă nu lăsăm să spună ceea ce textul, de fapt, nu spune, existența unui decalaj de timp dintre cele două perioade în discuție se impune de la sine și ar trebui să fie acceptat ca atare. În afară de situația că avem noi ceva (nu tocmai justificat și onorabil!) cu Israelul și dorim să-l scoatem, neapărat, din ecuație! Dar să mergem ceva și mai departe în analiza textuală tot a versetului 26, pe care, pe drept cuvânt, îl putem considera a fi un verset de tranziție dintre cea de-a 69-a și cea de-a 70-a săptămână. Să observăm că după evenimentul de distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.H., ni se precizează că ”este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile.” Această precizare indică fără drept de apel că va exista o continuitate a problemelor pentru Ierusalim și Israel ”până la sfârșit”, deci că nu s-a terminat totul cu această națiune odată cu distrugerea Ierusalimului din secolul I d.H., cum mai consideră unii. Bătălia pentru Ierusalim a continuat peste veacuri, până în zilele noastre, când aceasta cunoaște o acutizare fără precedent. De-abia acum, în zilele pe care le trăim, ne apropiem tot mai mult de ceva care foarte bine poate fi acel ”sfârșit” la care s-a referit îngerul Gavril. Iată că necesitatea și validitatea existenței unei perioade mai lungi pe parcursul căreia ”pustiirile și războiul” să poată să se manifeste se impune cu necesitate și prin prisma acestei fracțiuni de text profetic.Credem că transpunerea acestui text într-un limbaj simbolic nu poate avea nicio credibilitate, câtă vreme termenii folosiți de înger în înțelesul lor propriu sunt încărcați de atâta tragism: pustiiri și un război cvasi-permanent! Dar să mergem și mai departe cu mica noastră analiza pe text, abordând acum ultimul verset al profeției – Daniel 9.27 (citat): ”El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Să observăm că Mântuitorul Isus Hristos, în Matei 24.15, se referă tocmai la versetul citat, când vorbește despre așezarea în Sfântul Locaș a ”urâciunii pustiirii”, a ”idolul pustiitor și abominabil”, precizând că este vorba despre un eveniment care se va petrece în viitor față de vremea Sa. Cei care neagă existența unui interval de timp între săptămânile 69 și 70 susțin că manifestarea și așezarea în Templu a ”urâciunii pustiirii” s-ar fi săvârșit în anul 70 d.H., la distrugerea Ierusalimului și a Templului. Dar, chiar și așa, o paranteză temporală între săptămânile 69 și 70 este implicată, zecile de ani diferență neputând să încapă într-o perioadă de doar 7 ani! Și apoi, în cazul în care distrugerile din anul 70 au inclus tot ceea ce este consemnat în versetul 27, ce relevanță mai poate să aibă precizarea expresă cum că incidentul cu idolul abominabil va avea loc ”la mijlocul săptămânii a 70-a danielice”, adică după ce vor fi trecut 3 1/2 ani? În cazul în care anul 70 d.H. este ”mijlocul săptămânii” vizat de profeție, care ar fi evenimentul terminus al celei de-a 70-a săptămâni danielice?! Avem de-a face cu o întrebare lăsată fără răspuns de cei care susțin perspectiva hristologică ne-escatologică asupra Profeției celor 70
    de săptămâni ! Dar să megem cu analiza noastră ceva și mai departe.

Precizarea din versetul 26 că „stârpirea” lui Mesia, va fi făcută nu de către ”domnul care va veni”, ci de către „poporul unui domn care va veni” aduce și ea suficient de clară indicație că evenimentele din versetul 26 și, respectiv cele din versetul 27 nu sunt concomitente, ci se petrec la o anumită distanță în timp. În caz contrar, dacă același domn care s-a implicat în nimicirile din anul 70.d.H., ar urma să săvârșească și evenimentele din versetul 27, exprimarea nu ar fi trebuit să spună că poporul unui domn care va veni va distruge Cetatea Ierusalimului și Sfântul Locaș, ci că domnul însuși urma să facă toate aceste lucruri. În cazul anului 70 d.H., fiind vorba de generalul roman Titus! În concluzie, limbajul profetic, frazeologia folosită, cât și aspectele factuale implicate de profeție reclamă existența unei paranteze temporale, evenimentele din versetul 26, succedându-le pe cele din săptămâna danielică nr. 69, dar precedându-le pe cele din săptămâna a 70-a.

Concluzia este că numai o înțelegere literală, parțial viitorologică a profeției celor 70 de săptămâni poate armoniza într-un mod precis și mulțumitor interpretarea acestui pasaj dificil, existența pauzei temporale în discuție fiind strict necesară.

 

  • Să mergem, în continuare, la un alt argument și anume: 4. Argumentul care decurge din stabilirea corectă a identității ”domnului care va veni” și a acțiunilor acestuia. Identitatea domnului/prințului care va să vină, menționat în Daniel 9.26, este un motiv de dezbateri aprinse și de discuții, adesea, contradictorii. Declarația biblică cea mai uzitată spune: „poporul unui domn care va veni va nimici Cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop”. Este indiscutabil că cel mai bun mod de a determina identitatea ”domnului care va veni” este observând cum este acesta introdus în ”ecuație” și ce urmează să facă acesta la sosirea pe scena istoriei. Ceea ce textul profetic ne spune, mai întâi, este că poporul/oamenii ”unui domn care va veni” vor distruge cetatea Ierusalim și Sfântul Locaș. Ne întrebăm: Au fost distruse orașul și templul? Evident, acest lucru s-a făcut de către romanii conduși de generalul Titus, la anul 70 d.H. Prin urmare, acțiunile discutate sunt un fapt istoric împlinit. Astfel că, prin ceea ce cunoștem că s-a întâmplat deja, putem identifica poporul din care ”domnul care urma să vină” face parte, și anume poporul roman.Cine să fie însă domnul la care profeția face referire?Dacă facem o analiză simplă, în corelație și cu alte texte biblice – pentru că nicio profeție nu se tâlcuiește singură – domnitorul care va veni trebuie să fie un reprezentant de frunte al Imperiului Roman renăscut, identificat prin ”cornul cel mic” din Daniel 7.8. După cum am menționat deja, este semnificativ faptul că se precizează că ”oamenii poporului din care va veni domnitorul”, nu domnitorul însuși, va distruge Ierusalimul și Templul. Din moment ce romanii au fost cei care au distrus Templu, un ultim conducător roman ar trebui să fie domnul cel indicat de profeție. Prințul care vine nu poate fi o referire la Hristos, din moment ce despre El se spune, chiar în afirmația anterioară, că va fi „ucis/stârpit”! Acest domn trebuie să fie cineva care vine după Hristos.Doar două posibilități logice ar putea exista: fie că este vorba de chiar domnitorul roman al cărui popor a distrus Ierusalimul în anul 70 d.H., dacă nu ar exista niciun decalaj temporal în text; fie ar fi vorba de cineva care ar urma să vină la un ”sfârșit”, despre care a și făcut referire îngerul Gavril. De ce nu putem accepta că ar trebui să nu-l vedem în acest personaj pe Titus, care a condus invazia romană? Deoarece accentul acestui verset cade pe „poporul domnului care va veni”, nu pe domnul însuși, iar acțiunile pe care ”domnul care va veni” trebuia să le facă nu se regăsesc în ceea ce a săvârșit Titus. Așa că personajul descris în textul nostru se dovedește a fi unul misterios, detașat și îndepărtat de momentul istoric prezentat, apariția sa urmând a se petrece într-un viitor nedefinit.Nu este prea greu de tras concluzia, din modul în care sunt prezentate lucrurile, că oamenii din popor activi la anul 70 d.H., și domnul care urmează să vină, și care face parte din același popor, nu sosesc împreună în istorie. Este foarte evident că acest „conducător” va fi un viitor prigonitor al Israelului, în timpul celei de-a 70-a săptămâni. Însuși Mântuitorul ne-a arătat că Ierusalimul ”va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor”. Ori, cotropirea Ierusalimului de către neamuri pare să se fi încheiat în anul 1967, dacă s-a încheiat deja!, când evreii au recuperat Ierusalimul de Est, prin Războiul de 6 zile. Nimic mai clar! Dar să vedem ce urmează să fac ”domnitorul ce va să vină”, și să vedem dacă putem stabilim dacă este vorba de Hristos, cum susțin unii cercetători, sau este vorba tocmai de oponentul lui Isus Hristos, Antichristul. Să revedem citatul din Daniel 9.27, ultimul verset al profeției pe care o studiem: ”El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii el va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit (asupra celui care face pustiu, alte traduceri) prăpădul hotărât.” (încheiat citatul) Prima întrebare: Cine să fie, oare, enigmaticul ”el” care apare la începutul versetului 27? Cel mai apropiat personaj din pasajul profetic se găsește în versetul anterior, 26, și este ”domnul care va veni”.

    Cu toate acestea, adversarii interpretării literale a profeției sunt de altă opinie, spunând că Mesia/Hristosul ar fi Cel care „va face un legământ trainic cu mulți.” Dar, după cum remarcă mulți teologi, o astfel de interpretare încalcă gramatica și sintaxa textul evreiesc. În gramatica ebraică, ca și în cele mai multe limbi, într-o frază, un pronume personal se poate referi la cel mai apropiat antecedent, cu excepția cazului în care ar exista un motiv clar rezultat din context care să impună o altfel de relaționare sintactică. În cazul nostru, cel mai apropiat antecedent în acord cu „el” din versetul 27, este „domnul/prințul, care va să vină” din versetul 26. Numai o prejudecată teologică a priori ar putea conduce la un alt mod de interpretare. Corelând diferitele informații aplicabile din cartea profetului Daniel, ”domnul care vine” trebuie să fi fost un personaj asupra căruia cititorul să fi fost avizat și în alte pasaje. Și acest lucru s-a și întâmplat în persoana fiorosului „corn mic”, cea de-a patra fiara prezentată în capitolul 7 din Daniel.

    Apoi, sunt mai multe aspecte care arată că acest ”el” din Daniel 9.27 nu are cum să se refere la Hristos. În primul rând, acest personaj urmează a face un „legământ trainic cu mulți” dar, numai pentru o săptămână, urmând ca la jumătatea săptămânii să și rupă acel legământ! Ori, chiar dacă Isus Hristos a făcut, într-adevăr, un legământ cu oamenii la Prima Sa Venire, a menționa acest legământ doar în acest context și nu imediat după moartea Sa, nu este nici logic și nici plauzibil. Că legământul în discuție ar fi fost un legământ de har încheiat doar cu poporul Israel, care a încetat, însă, în momentul în care evreii L-au respins pe Mesia, nu rezultă de nicăieri din textul analizat, și nu are niciun suport biblic nou testamentar. Mai mult, legământul din versetul 27, pe care unii i-L atribuie lui Hristos este ulterior nu numai stârpirii lui Mesia, ci și distrugerii Cetății și a Templului, ceea ce este cu totul neadecvat și nebiblic și ca atare de neacceptat.

    Apoi, Daniel 9:27 spune ca legământul trebuie să fie făcut „cu mulți”.
    Termenul ”mulți”, în toată cartea lui Daniel, se referă întotdeauna la Israel (Daniel 11:33, 39; 12: 3, etc.). Astfel că sintagma pare a fi un termen specific, restrâns, utilizat doar într-un anume context. Astfel că, din moment ce un legământ cu națiunea lui Israel, precum cel descris în versetul 27, nu a avut loc, cu nimeni și nicicând, ne conduce la concluzia că încheierea unui astfel de legământ este tot de domeniul viitorului, reclamând decalajul temporal despre care vorbim! Dar să mergem, în sfârșit, și la restul versetului 27, ultima parte a profeției în discuție, care spune „La jumătatea săptămânii … pe aripa (templului) va fi urâciunea pustiiri, până ce se va termina. Și ceea ce este hotărât va fi pus împotriva devastatorului.” (Trad. Romano-catolică, VBRC) Din moment ce săptămâna este o perioadă de șapte ani, mijlocul de săptămână se află la trei ani și jumătate de la începtul acestei perioade. Este interesant și important că atât Daniel 7.25, cât și Daniel 12.7 se referă la perioade de timp cu o întindere identică, de 3 1/2, prin folosirea sintagmei ”o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme”. Ori, contextul ambelor pasaje evidențiază existența acestei perioade de timp, de 3 1/2 ani, în vremea ”cornului celui mic”, care corespunde vremii Anticristului/Fiarei sau Bestiei. Acest element de convergență în viziunile profetice validează ideea că toate aceste trei texte se referă la un moment dat încă în viitor pe care îl numim Necazul lui Iacov, și nu la altceva.

    Mergând mai departe, observăm că în versetul 27 se precizează că ”la mijlocul săptămânii, pe aripa urâciunii idolești va veni (unul) care pustiește/devastează.” Aici avem o referire la cineva care va profana Templul de la Ierusalim. Isus Hristos nu ar fi putut-o face, evident, și este extrem de greu de demonstrat că acest fapt s-ar fi întâmplat în preajma Primei Veniri a Mântuitorului. În cazul în care evenimentul ar fi avut loc, totuși, atunci cine a făcut-o și în cadrul cărui eveniment? Dacă s-ar fi întâmplat în anul 70 d.H., cum susțin unii, atunci evenimentul nu ar fi putut avea loc pe durata celor șaptezeci de săptămâni de ani, luați ca ani literali. Isus Hristos, în Matei 24:15, a spus: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii despre care a vorbit proorocul Daniel, stând în Locul Sfânt (cine citește să înțeleagă).”, plasând evenimentul în perspectiva escaton-ului, a evenimentelor de la sfârșit, și nu a unora de peste doar 40 de ani, chiar dacă creștinii din anul 70 d.H. au avut de învățat din atenționarea Mântuitorlui! Evenimentul trebuia să se petreacă în viitor față de vremea lui Isus Hristos, și din moment ce nimic de genul acesta nu corespunde unui termen de șapte ani, împărțit în două perioade egale de câte 3 1/2 ani, suntem nevoiți să tragem concluzia că evenimentele în discuție urmează a se petrece, încă, în viitor. Dar, mai grav, plasând îndeplinirea completă a săptămânii a 70-a în anul 70 d.H. se elimină orice legătură evidentă între Daniel 9 și Daniel 7.25 sau Daniel 12.7, cât și cu Apocalipsa 11: 2; 12: 6; 13: 5. În conformitate cu perspectiva hristologică ne-escatologică, profeția din Daniel 9.24-27 s-ar tâlcui singură, ceea ce Biblia interzice, corelațiile cu alte profeții fiind anulate. Iar, având în vedere că Apocalipsa a fost scrisă cam la un sfert de secol după distrugerea Ierusalimului și a Templului, aceasta ar înceta să mai fie o carte profetică, rezumându-se la a fi una istorică! Mergem acum la ultima parte a versetul 27 care spune: „până va cădea asupra celui pustiit (pustiitorului – cf. traducerilor celor mai avizate) prăpădul hotărât.” Întrebăm și de această dată: Când a căzut asupra pustiitorului prăpădul hotărât la Prima Venire a lui Hristos? Niciodată! Prin urmare avem și aici, un alt motiv pentru a vedea că și acest eveniment este încă în așteptare, când dușmanul Israelului și al lumii întregi, Antihristul, va fi supus judecății divine hotărâte, la A Doua Venire a lui Isus Hristos.

    Este păcat că unii creștini lasă ca prejudecata teologico-ideologică (înlocuirii Israelului de către Biserică) să prevaleze asupra interpretării profetice pe care Dumnezeu a intenționat să ne-o dezvăluie! În concluzie. Deși ar mai fi și alte dovezi, ne oprim aici cu argumentarea învățăturii conform căreia cea de-a 70-a săptămână danielică este separată de primele 69 de săptămâni de ani de un decalaj temporal corespunzător răstimpului dintre Prima și Cea De-a Doua Venire a lui Isus Hristos. Yahweh este credincios față de poporul Său ales, chiar dacă acesta I-a fost necredincios multă vreme, iar, tocmai din cauza eșecului lui Israel de a-L accepta pe Isus ca Mesia la Prima Sa Venire, ultima săptămână danielică a fost amânată până când situația ”poporului lui Daniel” va fi pe deplin reglementată. Așa cum se arată și în Deuteronom 4:30 și 31, trecerea evreilor prin cei șapte ani de necaz, va avea efectul scontat și evreii se vor întoarce la Yeshua Hamasiach, la Isus Hristos, Domnul. În același timp, Noul Testament ne învață că epoca Bisericii va avea loc tocmai în acest timp al amânării săptămânii danielice finale făcută, ca să spunem așa, de dragul recuperării și a Israelului, ca națiune. Pentru a încheia complicaatul nostru studiu într-un limbaj poetic, prezentăm modul cum profetul Osea a prezis împăcarea lui Yahweh cu Israel-ul prin cuvintele: (citat) ”De aceea, iată, o voi ademeni și o voi duce în pustie (pustia popoarelor, cum se exprimă profetul Ezechiel), și-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo, îi voi da iarăși viile, și valea Acor i-o voi preface într-o ușă de nădejde, și acolo, va cânta ca în vremea tinereții ei și ca în ziua când s-a suit din țara Egiptului. În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice iarăși Ishi, Bărbatul meu!” (încheiat citatul din Osea 2:14-16) Momentul reîmpăcării dintre Dumnezeu și poporul Său, Israel -readus, nu degeaba, în Țara Sfântă- este foarte, foarte aproape! Fie să nu ne trezim niciunul că suntem împotriva planurilor Suveranului Universului și al Istoriei, Dumnezeul lui Avram, Isaac și Iacov. Așa să fie!

 

Cititi / vizionati primele doua emisiuni  –

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1
  2. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 2
  3. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 3
  4. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 4

Răspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel – Partea 2

iacob-berghianu

Cititi / vizionati prima emisiune-

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1

95 – Raspunsuri Pentru Viață –

Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel_2

”O analiză istorică şi exegetică” a uneia dintre dintre cele mai importante profeții din Vechiul Testament,
„Cele şaptezeci de săptămâni” din cartea profetului Daniel, capitolul 9:24-27

 

View this document on Scribd

VIDEO by Credo TV

Răspunsuri Pentru Viață 96 – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel – Partea 3

iacob-berghianu

Bine v-am găsit, dragi telespectatori! Continuăm, în acest episod RpV, așa cum am promis, prezentarea analizei cercetătorului teolog Fred G. Zaspel cu privire la profeția numită ”cele 70 de săptămâni” din cartea profetului Daniel cap. 9:24-27. (VEZI Prima parte aici – Răspunsuri Pentru Viață 95 – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel  Partea 2)

Avem dea face cu o preofeție extrem de complexă și controversată dar care pare a fi indicatorul divin pentru vremea sfârșitului. Așa cum am spus și în episdul precedent nu prezentăm acest material ca fiind unul perfect și imbatabil, ci îl prezentăm ca un punct de pornire pentru studiile personale ale acelor creștini care vor să fie avizați cu privire la această profeție, dând curs îndemnului, ca să nu spun poruncii Domnului Isus Hristos cu privire la chiar această profeție, din Matei 24,: ”Cine citește să înțeleagă”!  Să ne ajute Dumnezeu să fie așa cum ne-a cerut Mântuitorul!

”3) Cele şaizeci şi două de săptămâni. Cele şaizeci şi două de săptămâni (62 X 7) semnifică 434 de ani pe care, dacă îi socotim pornind de la anul 538 î.d.C. (punctul de terminare al primei săptămâni de ani, așa  cum am arătat anterior),  am ajunge în anul 104 î.d.C. Acest an este mult prea devreme faţă de timpul lui Isus Cristos şi fără nici o semnificaţie istorică cunoscută. Evident, dacă această dată ar fi adoptată ca timp de final pentru cele şapte săptămâni din profeția danielică, trebuie să explicăm cum ajungem cu cele şaizeci şi două de săptămâni restante în vremea lui Isus Cristos, presupunând că am fi solicitaţi s-o facem. Realitatea este că nu este specificat nici un punct terminal al celor şaizeci şi două de săptămâni, însă versetul 26, din Daniel 9, susţine că „după cele şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi răpus.” Considerând că aceasta ar fi o referinţă la crucificarea lui Isus Cristos, cele şaizeci şi două de săptămâni trebuie că s-au desfăşurat înainte de acel moment. Să notăm că „după” (‘achare, formă aramaică) cele şaizeci şi două de săptămâni va fi răpus Mesia. Nu se face nici o menţiune cu privire la cât de mult timp după această perioadă; profeţia predictivă ar permite o definiţie largă. Nici nu se spune că ar avea loc în decursul celor şaptezeci de săptămâni. Se întâmplă pur şi simplu „după” cele şaizeci şi două. Asta e tot ce putem extrage din text.

Însă având această distincţie stabilită clar între cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două, întrebarea care trebuie pusă ar fi: Sunt aceste şaizeci şi două de săptămâni luate pur şi simplu şi însumate consecutiv fără întrerupere? Sau separarea celor două perioade oare n-ar putea să semnifice o „pauză temporală” între ele? Acesta nu ar fi un lucru neobişnuit în profeţia biblică (d.ex., Dan. 11:2-3; Mica 5:1-2), şi nu există nici un indiciu conform căruia o astfel de „pauză” între primele şapte şi următoarele şaizeci şi două de săptămâni ar constitui o violare a textului. De fapt, pauza dintre aceste două perioade este singura explicaţie validă pentru enunţarea lor separată.

Mai mult, dacă reconstruirea Ierusalimului ar fi luată drept termen de început pentru cele şaizeci şi două de săptămâni, atunci avem afirmarea clară a acestei pauze temporale. Structura complexului de 490 de ani pare să pledeze pentru trei perioade separate de timp, a căror însumare totalizează 490 de ani, dar care acoperă o întindere mult mai mare de timp. Cele şapte săptămâni îşi au specificate propriile termene de început și termene de sfârșit . Cele şaizeci şi două de săptămâni credem că încep la un moment diferit în timp de termenul de sfârșit al precedentelor şapte săptămâni. Iar ultima săptămână (cea finală) urmează după evenimentele enumerate de versetul 26, care ele însele se petrec „după” cele şaizeci şi două de săptămâni! Poziţionarea acestor pauze temporale nu constituie o simplă tehnică hermeneutică, ci o necesitate exegetică. Întrebarea care rămâne, deci, este: Ar fi utilă o pauză temporală între ultima săptămână şi cele şaizeci şi două de săptămâni pentru remanierea întregii structuri temporale? Există vreo dată istorică de importanţă care ar marca începutul şi sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni de ani? „Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi zidit din nou, chiar în vreme de strâmtorare” descrie în mod clar evenimentele din timpul lui Neemia, foarte familiare celui care studiază Biblia. Aici ar părea că reconstruirea Ierusalimului (de această dată nu neapărat decretul) constituie termenul de început pentru cele şaizeci şi două de săptămâni. Teoriile conform cărora fie crucificarea, fie intrarea glorioasă în Ierusalim constituie termenul de sfârșit pentru cele şaizeci şi două de săptămâni (indiferent de anul preferat pentru crucificare) presupun o dată care este mult prea târzie şi fără semnificaţie istorică în relaţie cu reconstrucţia Ierusalimului. 33 d.c. – 434 (62×7) = 405 î.C. sau 33 d.c. – 434 ani (62×7) = 402 î.d.C.

Acelaşi lucru ar fi valabil în cazul folosirii ca dată de pornire a botezului lui Isus, aş cum au sugerat mulţi comentatori, ceea ce ar presupune unul dintre anii 408 sau 405 î.d.C. Din nou, acestea nu prezintă nici o importanţă istorică raportat la termenul de început al celor şaizeci şi două de săptămâni. Toate aceste teorii converg într-o dată aflată mult după sfârşitul reconstruirii Ierusalimului sub Neemia. Cum stau lucrurile în privinţa datei naşterii lui Cristos? Este bine cunoscut faptul că Irod a murit în anul 4 î.d.C. nu se ştie însă cât timp s-a scurs între momentul în care a dat notoriul său decret de măcelărire a copiilor şi până la decesul său. Iar decretul însuşi a fost dat după o perioadă considerabilă de la naşterea lui Isus, pentru că a inclus copiii din Betleem „de la doi ani în jos” (Mat. 2.16). Dată fiind această informaţie, anul 6 î.d.C. este o desemnare uzuală şi sigură pentru data naşterii lui Cristos. Acum, dacă aceasta marchează sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni, începutul lor s-ar situa în anul 440 î.d.C.

Există ceva semnificativ legat de acest an? Termenul de început al celor şaizeci şi două de săptămâni pare a fi reconstruirea Ierusalimului de către Neemia. Cererea acestuia către Artaxerxe de a se întoarce în cetate a fost înaintată în aprilie, anul 444 î.d.C. (Neemia 2.1). Potrivit istoricului Iosephus Flavius (Antichități, XI, V, 7), Neemia s-a dus mai întâi în Babilon pentru a găsi voluntari în rândurile evreilor care să îl însoţească. Ţinând cont de această informaţie, şi cu diferitele pregătiri implicate şi cu timpul necesar pentru obţinerea materialelor de construcţii (fapt probabil de vreme ce lucrările sale de reconstruire au demarat curând după sosirea sa la Ierusalim), rezultă faptul că sosirea sa în Ierusalim i-a luat probabil în realitate câţiva ani. Iosephus notează că ar fi avut loc în „cel de-al douăzeci şi cincilea” an al domniei lui Artaxerxe – anul 440 î.d.C.! Din nou, anul se potriveşte exact. 440 î.d.C. (începerea reconstruirii în vreme de strâmtorare) + 434 ani (62 X 7) = 6 i.d.C. (naşterea lui Cristos). Profeţia se suprapune perfect cu evenimentele istorice.

(Continuarea sub video)

96 – Raspunsuri Pentru Viață –

Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel_3

VIDEO by Credo TV

REZUMAT. Pe scurt, cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două de săptămâni s-au desfăşurat conform cu profeţia după cum urmează: 587 î.d.C. („primirea unui cuvânt” de la Dumnezeu de a reconstrui Ierusalimul) – 49 ani („şapte săptămâni”) = 538 î.d.C. („un uns, un prinţ” Cir, pune capăt captivităţii evreilor); Apoi urmează o pauză cu durată nespecificată; În 440 î.d.C. („zidirea din nou a străzii şi a şanţului de apă în vreme de strâmtorare”) – 434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”) = 6 i.d.C. (naşterea lui Isus Cristos). Datele sunt mult prea exacte pentru a putea fi respinse cu uşurinţă, şi rămân în picioare ca o apologetică fermă pentru caracterul supranatural al profeţiei. Este evident avantajul pe care-l are această interpretare. Nu numai că structura temporală se potriveşte mult mai exact, însă nu sunt necesare nici un fel de scheme cronologice elaborate pentru a o demonstra. Mai mult, [această variantă] acordă o atenţie deosebită tuturor detaliilor furnizate de textul lui Daniel, oferă o explicaţie clară a separării de către acesta a celor şapte săptămâni de cele şaizeci şi două, şi explică şi folosirea expresiei „după cele şaizeci şi două de săptămâni” de către Daniel (versetul 26), şi nu după cele şaizeci şi nouă de săptămâni. Acestea sunt ţeluri pe care alternativele sunt absolut incapabile să le atingă. De asemenea este oferit un termen de început şi un termen de sfîrșit atât pentru cele şapte săptămâni, cât şi pentru celelalte şaizeci şi două. În plus, se aliniază mult mai fidel punctuaţiei sugerate de masoreţi. Pe scurt, această interpretare nu lasă nimic la voia întâmplării; ea explică toate datele implicate şi se suprapune ideal cu consemnările istorice. Dar să mergem mai departe analizând versetul 26 din Daniel 9.

DUPĂ CELE 62 DE SĂPTĂMÂNI” ni se prezintă, în primul rând, Răpunerea” lui Mesia (în versetul 26/a). În acest versetul (26) ni se prezintă un alt „mesia” sau „uns” (mashiach) în al cărui caz cu toţii sunt de acord că este Isus Cristos. Este menţionat caracterul substitutiv al jertfei Sale („răpus [yicaret, niphal imperfect] însă nu pentru sine însuşi”) şi marchează manifestarea exterioară a motivului hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni (v.24). Dat fiind largul consens asupra acestui punct, nu este necesară dezbaterea sa aici. Este notabil în orice caz, faptul că acesta nu poate fi acelaşi „uns” cu cel din versetul 25. Acest lucru este evident datorită faptului că mashiach nagid (v.25) apare la sfârşitul celor şapte săptămâni; în timp ce acest mashiach apare „după şaizeci şi două de săptămâni.”

Distrugerea cetăţii şi al locului prea sfânt (versetul 26b). Versetul 26 prezice de asemenea şi nimicirea „cetăţii şi a (locului) cel sfânt” de către poporul „unui prinţ ce va să vină” (nagid habo’). Faptul că distrugerea despre care se vorbeşte în acest loc se referă la anul 70 d.C. este un lucru atât de necontestat încât nu necesită nici un fel de apărare din partea noastră. Ceea ce este însă interesant este faptul că versetul specifică cu multă atenţie că este vorba de „poporul unui prinţ ce va să vină” şi nu de prinţul însuşi în cazul celui care avea să distrugă cetatea. Poporul care distruge Ierusalimul se spune că se află într-un fel de relaţie cu „prinţul ce va să vină.” Importanţa acestui fapt devine mai clară în versetul 27. Descrierea acestui prinţ este semnificativă. El este „cel ce vine” (habo’, participiu, stare determinată). O astfel de descriere indică: 1) importanţa lui, 2) menţionarea sa anterioară (cel puţin Daniel fusese pus în temă), şi poate 3) importanţa sa ulterioară. Importanţa acestuia este evidentă prin presupunerea faptului că sosirea lui va fi observată pe scară largă. Menţionarea sa precedentă (de către Daniel) şi importanţa sa ulterioară vor fi abordate în discutarea versetului 27.

Distrugerea prinţului (versetul 26/c). „Iar sfârşitul lui va fi într-un potop” semnifică distrugerea „prinţului ce va să vină.” Aşa cum subliniază Young, „potop” (shetep) este folosit în altă parte ca o descriere pentru revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Mai potrivit este pronumele masculin „lui” decât forma sa neutră [„its” în engleză, n. tr.], fiind vorba despre nagid („prinţ”). Sfârşitul „lui” va fi sub judecată divină. Dumnezeu Însuşi va nimici „prinţul ce va să vină” cu o judecată copleşitoare.

Suferinţă prelungită (versetul 26/d). „Şi până la sfârşit va fi război, şi sunt hotărâte pustiiri.” Aceasta este fără îndoială o descriere a războiului. Însă care este semnificaţia acestui „până la sfârşit”? Al cui sfârşit? Afirmaţia pare să indice necazuri crescânde asupra cetăţii Ierusalimului până la escaton, sfârşit care este menţionat în versetul 27. Istoria a fost martora împlinirii exacte și a acestui lucru. După distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C. (v.26b), oraşul a trecut prin nenumărate războaie (conf. Luca 21.24) (și starea de beligeranță din jurul Ierusalimului continuă până astăzi și se intensifică tot mai mult, adăugăm noi!) Să mergem la următorul verset.

Ultima săptămână (versetul 27). Evenimentele.

1) Identitatea lui „el”. Versetul 27 vorbeşte despre cineva care urmează să vină şi care „va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână,” iar la mijlocul acelei săptămâni, „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” În discuţie este identitatea acestui „el.” Unii înţeleg prin acesta pe „Mesia” din versetul 26, Care a dat naştere la un legământ prin moartea Sa. Însă există câteva observaţii care militează împotriva acestei păreri. Mai întâi, se spune despre el că „va face un legământ trainic cu mulţi,”timp de o săptămână.” Isus a generat un legământ, însă este vorba de unul etern. Şi pentru a înţelege modul în care acest legământ pecetluit prin moartea Sa ar putea fi considerat a dăinui doar şapte ani, am avea nevoie de un argument serios. Este imposibil să ne referim la legătura noastră cu El prin legământ în astfel de termeni. În al doilea rând, nu există nici un motiv pentru care să ne aşteptăm la vreo menţionare a încetării jertfelor lui Isus în acest punct; ar constitui un salt îndrăzneţ şi lipsit de sens. În al treilea rând, cel mai apropiat antecedent pentru „el” este „prinţul ce va să vină” şi prin aceasta devine preferat din punct de vedere gramatical. În al patrulea rând, participiul „ce va să vină” împreună cu articolul hotărât (cum am menţionat mai sus) pare să facă referire la cineva menţionat anterior sau deja cunoscut. Mai mult, există ceva semnificativ în legătură cu cei trei ani şi jumătate din aceştia şapte. Toate aceste observaţii ne conduc la acţiunile cornului suplimentar din Daniel 7.25 care îşi pune în aplicare lucrarea blasfemiatoare timp de „ o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” – o perioadă ce pare a fi identică cu cea a „lui” din timpul ultimei săptămâni. Nimeni nu este dispus să afirme că acest pasaj vorbeşte despre Cristos, deci putem noi crede oare că este vorba de o simplă coincidenţă fără nici o altă semnificaţie? În al cincilea rând, acţiunile acestui „el” sunt evident altele decât cele ale Domnului Isus. Poate că ar fi cumva posibil să spunem despre Cristos că ar putea face să înceteze „jertfele şi darurile de mâncare” într-un anume sens, dar este imposibil să-L asociem cu „urâciunea pustiirii”. În al şaselea rând, (ca o scurtă observaţie) acţiunile sale sunt citate de către apostolii Pavel şi Ioan făcând referire la un personaj al vremurilor din urmă. Aceste observaţii pur şi simplu nu permit vreo asociere a acestui personaj cu Domnul Isus Cristos.

2) Acţiunile sale

Acţiunile acestei persoane sunt descrise în continuare. „Şi el va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână. Însă (timp de) o jumătate de săptămână el va face să înceteze jertfele şi darurile de mâncare.” Considerată la durata ei menţionată aici de faţă şi dat fiind faptul că Biblia nu mai menţionează în nici un alt loc vreun legământ de şapte ani, afirmaţia indică faptul că această persoană, evident aflată într-o poziţie influentă, va face o înţelegere cu Israel („cei mulţi,” subiecţii celor şaptezeci de săptămâni) şi va încălca într-un anume fel înţelegerea făcută după trei ani şi jumătate. Detaliile legământului nu sunt formulate, însă ele vor implica evident libertatea de a se închina în templul lor. Încălcarea acestui legământ este marcat de venirea „pe aripă a unui idol pustiitor şi abominabil” care va rămâne „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Teoretic tot ce putem ştii despre acest eveniment, pornind de la acest pasaj din Scriptură, este faptul că este vorba de ceva abominabil şi care pare să implice idolatria. O comparaţie între acest pasaj şi 2 Tesaloniceni 2:3 şi următoarele şi cu Apocalipsa 13 arată fără putinţă de tăgadă identitatea acestuia (a se vedea diagrama prezentată și în episodul anterior!!!). Acest act de idolatrie este lucrul la care Isus S-a referit când vorbea despre „urâciunea pustiirii aşezată în locul Sfânt” (Matei 24.15).

Structura temporală. Prin urmare, acest „prinţ care va să vină,” este „omul fărădelegii” lui Pavel şi „fiara ridicată din mare” a lui Ioan ale cărui acţiuni sunt în „imediata” proximitate faţă de întoarcerea lui Isus Cristos (Matei 24.29; 2 Tesaloniceni 2:3, şi urm.; Apoc.19:11-20.3). Ar părea că este una şi aceeaşi persoană cu „anticristul” din 1 Ioan 4.3. Acţiunile sale vor continua să se desfăşoare „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Adică, la „sfârşitul” (ultimei săptămâni) el va fi nimicit. Aceasta va reprezenta „sfârşitul lui [care] va fi printr-un potop” (v.26c, vezi comentariile de mai sus). A fost deja arătat faptul că există o pauză temporală între cele şapte şi cele şaizeci şi două de săptămâni. După cum ne-am aştepta, deci, versetele 26-27 revelează aceeaşi relaţie cronologică între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână. Daniel notează faptul că evenimentele din versetul 26 se petrec „după” (achare’) sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni. Versetul 27 descrie, apoi, evenimentele din ultima săptămână. Consecutivul și de la începutul versetului 27 continuă cât se poate de natural naraţiunea în ordine cronologică şi succesivă. Simpla citire a versetelor, atât în engleză cât şi în ebraică, prezintă evenimentele din versetul 26 care se petrec „după cele şaizeci şi două de săptămâni” însă înainte de ultima săptămână. De fapt, greutatea dovezilor ar cântări greu în faţa oricărui punct diferit de vedere. Este de asemenea clar faptul că evenimentele din versetul 26, afirmate a se petrece „după cele şaizeci şi două de săptămâni,” implică o perioadă mult prea lungă pentru a putea fi incluse în ultima săptămână. Oricare dintre date le-am prefera pentru crucificare, ea precede distrugerea Ierusalimului (anul 70 d.C.) cu mai bine de treizeci de ani. Totuşi ambele trebuie să se încadreze în complexul celor 490 de ani! Singura modalitate care permite textului să rămână în picioare este să acceptăm o altă pauză temporală în structura timpului. Cei care doresc să considere ultima săptămână încheiată în secolul întâi odată cu distrugerea Ierusalimului au de-a face cu o problemă serioasă aici. Ei nu doresc să admită o pauză între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână, deci sunt nevoiţi fie să considere ultima săptămână ca fiind simbolică pentru o perioadă mult mai mare de timp (mai mare de şapte ani) sau pur şi simplu să ridice din umeri neştiutori. Potrivit cu interpretarea lui Isus şi a lui Pavel din Matei 24 şi (respectiv) din 2 Tesaloniceni 2, „necazul cel mare” şi „ziua Domnului” vor fi marcate de acest act de idolatrie în templu. Acest eveniment, aflat în viitor pentru ei, nu a avut încă loc în istorie. Mai mult, după cum se menţiona mai sus, motivul hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni trebuie încă să-şi vadă împlinirea deplină. Păcatele lui Israel nu au ajuns încă la sfârşit, profeţiile Vechiului Testament nu au fost încă împlinite, şi nici Sfânta Sfintelor nu a fost încă unsă. Toate acestea îşi aşteaptă încă împlinirea, şi prin urmare cea de-a şaptezecea săptămână trebuie că se află încă în viitor. Mai mult, Isus a specificat „urâciunea pustiirii” din ultima săptămână a se afla încă în viitor, „imediat” înainte de revenirea Sa (Mat.24:15, 29). Într-adevăr, acesta va fi semnul sfârşitului vremurilor. Totuşi, Însuşi Isus a transmis această săptămână finală a se găsi într-un cadru escatologic. În sfârşit, toate celelalte referinţe biblice la această perioadă de timp („la jumătatea săptămânii”; trei ani şi jumătate) se află într-un context escatologic (comp. Apocalipsa 11:2-3; 12:6, 14). Structura temporală a celor şaptezeci de săptămâni este evident de natură escatologică. Această structură nu este construită nici pe o bază hermeneutică şi nici pe una teologică, ci pe argumente exegetice. Cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel aşteaptă Ziua Domnului pentru a-şi găsi împlinirea (2 Tes.2:2-3). Un singur lucru mai rămâne de clarificat. Versetul 26 vorbeşte despre „poporul prinţului ce va să vină” care va distruge Ierusalimul (în anul 70 d.C.), în timp ce versetul 27 se referă la prinţ ca la un personaj escatologic. Aşa cum am menţionat anterior, acest tip de „salturi în timp” sunt obişnuite în profeţia biblică şi nu trebuie să pară ceva ieşit din comun. Mulţi identifică „poporul” cu romanii, iar „prinţul ce va să vină” ca ceva generat de Imperiul roman. Această concepţie prezintă câteva dificultăţi care pot fi evitate cu uşurinţă dacă înţelegem prin „popor” pur şi simplu oameni „răi” sau „necredincioşi” ai [adică ‚din care va ieşi’] prinţul ce va să vină.”

Rezumat şi implicaţii. Afirmaţiile făcute de text sunt foarte precise. Interpretarea lor nu implică nimic mai mult decât o privire aruncată în istorie pentru a vedea care date reprezintă punctul de început şi de sfârşit al celor şapte şi, apoi, al celor şaizeci şi două de săptămâni, şi o altă privire în Scriptură pentru a găsi corelaţiile cu evenimentele descrise în ultima săptămână (şi cea din urmă). Interpretarea prezentată aici a încercat să ia în calcul toate detaliile din text într-un mod consistent şi legat de alte afirmaţii scripturale relatate. Presupunerile hermeneutice controversate au fost evitate în mod deliberat pentru ca să i se permită textului să vorbească pentru sine. Profetul Daniel ne învaţă că ultimii şapte ani vor fi martorii unui lider mondial care se va ridica cu putere şi probabil va face lucruri mari şi blasfemiatoare în Templul din Ierusalim – eveniment care marchează „necazul cel mare” (Matei 24) şi „ziua Domnului” (2 Tesaloniceni 2). Aceasta presupune un viitor politic pentru poporul Israel precum şi reconstruirea templului lor, un eveniment deloc neobişnuit în profeţie (Ezechiel 40-43, 2 Tesaloniceni 2.4; Apoc.11:1-2, etc.). În punctul culminant al celei de-a şaptezecea săptămâni Isus Cristos va reveni pentru a aduce judecata asupra omului păcătos şi a urmaşilor săi (Dan.9:26-27; Mat.24:29, ş. urm.; 2 Tes.2:2-12; Apoc.19:11-20.3). Poporul Israel se va întoarce atunci cu credinţă la Mesia al lor (Zaharia 12.10) astfel încât fărădelegea şi păcatele lor vor fi „făcute să înceteze.” În cele din urmă, fiecare profeţie a Vechiului Testament va ajunge la împlinire, iar templul însuşi va fi consacrat. În concluzie, cele şaptezeci de săptămâni se desfăşoară după cum urmează: 587 î.d.C. („darea poruncii de restaurare & reconstruire a Ierusalimului”) – 49 ani („ şapte de câte şapte, şapte săptămâni”) = 538 î.d.C. („un uns, un prinţ”; Cir); (pauză cu durată nespecificată); 440 î.d.C. („strada şi şanţul cu apă va fi zidit din nou în vreme de strâmtorare”) – 434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”) = 6 î.d.C. (naşterea lui „Mesia,” Isus Cristos) (pauză cu durată nespecificată); Evenimente specificate („după cele şaizeci şi două de săptămâni”): 1)-crucificarea lui Mesia; 2)-distrugerea Ierusalimului „până la sfârşit”?? d.C. („legământ făcut cu Israel) + 3½ ani („la jumătatea săptămânii”) = ?? d.C. („urâciunea pustiirii”) + 3½ ani = ?? d.C. („sfârşitul”; întoarcerea lui Cristos; judecata asupra „prinţului ce va să vină”)

Îcheiem aici prezentarea studiului nostru după cercetătorul teolog Fred G. Zaspel, fiind convinși că pentru cei avizați a adus informații folositoare. Cel puțin mie mi-a folosit acest studiu! Dumnezeu să ne ajute să citim, să cercetăm, să studiem și să înțelegem profețiile spre care Însuși Mântuitorul Isus Hristos ne-a îndreptat, în mod explicit, privirile și atenția! Așa să fie!

Cititi / vizionati primele doua emisiuni  –

  1. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1
  2. Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 2
  3. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 4
  4. Raspunsuri Pentru Viata – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Partea 5

 

Raspunsuri Pentru Viață – Profeția celor 70 de săptămâni din cartea Daniel Partea 1

profetia-celor-70-de-saptamani-din-cartea-daniel-iacob-berghianu

Una dintre cele mai dificile si controversate profetii Vechi Testamentare si anume Profetia Celor 70 de Saptamani Ale Lui Daniel

Argumentarea necesității și a importanței studiului profețiilor biblice în general și al profeției din Daniel 9:24-27, în particular. Precizăm, de la bun început, că nu am fi intrat pe acest teren biblic extrem de complicat și controversat, am putea spune chiar ”minat”, dacă Mântuitorul Însuși nu le-ar fi cerut explicit ucenicilor Săi, și implicit și nouă, să cercetăm și să înțelegem această profeție, mai ales în partea finală a acesteia! Și vom preciza la momentul potrivit la ce anume s-a referit, în mod explicit, Mântuitorul. De fapt, în contextul întunericului moral-spiritual tot mai accentuat al zilelor noastre, apostolul Petru, la 2 Petru 1.19, recomandă și apreciază, la rândul său, preocuparea pentru studiul profețiilor biblice spunând (citat): ”Și avem cuvântul profeției făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte (în inimile voastre), ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață.” 

94 – Raspunsuri Pentru Viață – Profetia celor 70 de saptamani din cartea Daniel Part 1

Transcript, Iacob Berghianu:

View this document on Scribd

https://www.scribd.com/document/331677803/Cele-70-de-Saptamani-Ale-Lui-Daniel-1-Iacob-Berghianu

Ce se mai intâmplă pe frontul bătăliei pentru Ierusalim ? Iacob Berghianu

ce-se-mai-intampla-pe-frontul-bataliei-pentru-ierusalim-iacob-berghianu

 

Răspunsuri pentru viață:  Ce se mai întâmplă pe frontul bătăliei pentru Ierusalim

Bun găsit, stimați telespectatori! În emisiunea de față, dorim să aducem înaintea d-voastră un răspuns la întrebarea: Ce se mai întâmplă pe frontul bătăliei pentru Ierusalim? Cum mai evoluează lucrurile în legătură cu capitala ancestrală a statului Israel?

Este interesant faptul că Ierusalimul se află din punct de vedere spiritual/dacă nu cumva și geografic în centrul pământului. În Ezechiel 5.5 se spune (citat): ”Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ”Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul neamurilor/națiunilor și de jur împrejurul lui sunt țări”. Poziționarea geografică zonală este în mijlocul Israelului. Dar această localitate, denumită și Orașul Sfânt va fi centrul/capitala viitoarei stăpâniri mesianice, stăpânire ce va cuprinde întreaga lume. În Psalmul 110.2 se spune (citat): ”Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Sale, zicând: ”Stăpânește în mijlocul vrășmașilor tăi!”

De aceea cu cât ne apropiem mai mult de Revenirea lui Hristos, Ierusalimul devine sursa majoră și obiectul conflictelor pe plan internațional. Menționăm că aducând în atenție informații de ultimă oră cu privire la bătălia împotriva Ierusalimului și, implicit, asupra Israelului, suplinim, într-un fel, o carență substanțială existentă în mediile de informare laice care, cu foarte mici excepții, fie nu sunt interesate de subiect, fie îl consideră un subiect tabu. Așa cum sunt considerate puse sub indexul corectitudinii politice, de altfel, și informațiile despre Creștinism, cu prioritate privitoare la creștinii martirizați pe scară largă în mai multe țări din lume, în special în lumea musulmană. Facem o remarcă. Atunci când media occidentală desacralizată vorbește, totuși, despre Israel și despre Creștinism o face de cele mai multe ori atunci când pot fi aduse în atenția opiniei publice aspecte care pun într-o lumină nefavorabilă aceste colectivități…Motivul real este unul cunoscut: Israelul și, implicit, Ierusalimul nu este iubit de Cel Rău, și de cei aserviți acestuia, din același motiv pentru care nu este iubit nici Creștinismul. Aceasta pentru că Israelul amintește, cu prioritate de Dumnezeu Tatăl, și lucrul acesta supără; iar Biserica amintește despre Isus Hristos, iar lucrul acest supără și mai mult! Psalmul 2, este atât de edificator în această privință, pentru că aici se vorbește despre marea coalizare pe plan mondial a liderilor lumii (citat) ”împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: ”Să le rupem legăturile, să scăpăm de lanțurile Lor!” 

Însă, ”Cel ce șade în ceruri” spune, în cele din urmă, un categoric și atotputernic ”totuși”. Iar acest ”totuși” arată că nu oamenii, ci Dumnezeu are ultimul cuvânt! Mai exact, în Ps. 2, versetul 6, Dumnezeu afirmă (citat): ”Totuși, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” Și credem că aici este ascuns unul dintre secretele vremurilor din urmă, pe care le trăim. Deși liderii umanității desacralizate vor dori să-și așeze în Ierusalim propriul lor hristos,un hristos fals, Dumnezeu declară că El L-a întronat acolo pe propriul și adevăratul Lui Uns, pe Isus, Domnul!

Cu privire la adevăratul destin al Ierusalimului, nu așa cum doresc oamenii, ci așa cum îl dorește și cum l-a hotărât Dumnezeu, textul sacru spune, între altele, în Isaia 2:1-4, următoarele (citat): ”Profeția lui Isaia, fiul lui Amoț, asupra lui Iuda si asupra Ierusalimului. Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el și vor zice: „Veniți să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim, cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotări între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul.” (încheiat citatul” Aceasta este esența planului lui Dumnzeu cu Sionul/Ierusalimul, în perspectiva Împărăției de 1000 de ani, ale cărei dureri ale nașterii le traversăm în prezent. Dar să revenim la ceea ce se întâmplă cu Ierușalaim

ul acum, când este sub un atac furibund, din ce în ce mai intens. În ediția online a ziarului România Liberă din 18 oct. 2016, la rubrica ”Internațional”, sub semnătura d-nei Gabriela Anghel, poate fi citit un articol cu următorul titlu: ”Decizia UNESCO privind Ierusalimul declanșează o criză: Israelul, condamnat ca ”putere ocupantă”. Am ales să oferim un larg extras din acest ziar cunoscut și reputat, și nu din zona mediei creștine, pentru că aceasta pot fi suspectată de partizant. (citat)

”Criza provocată de adoptarea la UNESCO, în 13 octombrie, a unei rezoluţii la iniţiativa statelor islamice şi a palestinienilor se amplifică. Este vorba de o decizie care neagă istoricitatea evreiască a locurilor sfinte din Ierusalim. ”Orașul israelian este victima unui revizionism istoric”, a declarat avocatul Gilles-William Goldandel, după anunțarea rezoluției.

Decizia UNESCO, susţinută de ţări arabe, face referinţe la locurile cele mai sfinte ale iudaismului, Muntele Templului şi Zidul Occidental, cunoscut ca Zidul Plângerii, doar prin numele lor musulmane şi condamnă Israelul ca „putere ocupantă“ pentru diferitele acţiuni care au loc în aceste amplasamente. Aprobată de comitetul UNESCO, rezoluția trebuie validată de Comitetul Executiv al organizației, dar conţinutul textului nu va avea schimbări.

În chip paradoxal, chiar dacă acest comitet a aprobat textul anti-Israel, directorul general al UNESCO, Irina Bokova, a promis că agenţia ONU va promova moştenirea evreiască în lume şi va lupta împotriva negaţionismului. Șefa Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a intervenit după ce rezoluţia a fost votată, precizând că ea recunoaşte Muntele Templului şi Zidul Plângerii ca locuri sfinte pentru poporul evreu. Irina Bokova şi-a exprimat nemulţumirea faţă de rezoluţie şi a precizat că moştenirea Ierusalimului este indivizibilă. Dar liderii israelieni s-au arătat iritați şi unii au acuzat organizația de sub egida ONU de antisemitism. Potrivit ministrului israelian al Educaţiei, Naftali Bennett, criticile șefei UNESCO (la adresa rezoluției, precizăm noi) sunt insuficiente şi trebuie să transforme cuvintele în acţiuni. Israelienii şi numeroşi evrei din lume văd decizia drept un ultim exemplu al unui prejudiciu anti-Israel la ONU, unde această țară şi aliaţii săi sunt în minoritate în raport cu ţările arabe şi susţinătorii lor.”

Ne oprim aici, deocamdată, cu citatul din România Liberă, dar vom mai reveni, oferindu-vă -în continuare- informații și din alte surse. De pe site-ul UNESCO, ori accesând anumite informații ajunse în spațiul public privitoare la decizia în discuție, s-a aflat că propunerea rezoluției în discuție a fost înaintată de reprezentanții noului ”stat” Palestina, recunoscut anticipat de UNESCO, alături de Egipt, Algeria, Maroc, Liban, Oman, Qatar și Sudan. Rezoluția condamnă Israelul pe mai multe aspecte legate de Ierusalim și de site-urile sale sfinte. Proiectul de rezoluție, a cărui copie a fost obținută prin ziarul israelian Ha’aretz, recunoaște că, într-adevăr, orașul Ierusalim este sfânt pentru trei religii majore de pe mapamond, iudaism, islam și creștinism, dar (atenție!) susține că site-ul ”Muntele Templului” este sacru doar pentru musulmani și nu menționează semnificația ei pentru evrei, ori pentru creștini. O întreagă secțiune a propunerii dedicate în mod specific complexului Muntele Templului se referă doar la numele musulmane ale site-ului (Al-Aqsa și Haram al-Sharif), și nu menționează denumirile ebraice, ori cele din limba engleză, și anume Har HaBayit,  ori Temple Mount. Rezoluția se referă, de asemenea, la Zidul Plângerii doar după numele său musulman (al-Buraq) și menționează, în final, doar în ghilimele, numele evreiesc Hakotel Hama’aravi.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a declarat (citat): „A spune că Israelul nu are nici o legătură cu Muntele Templului și cu Kotel (Zidul Plângerii) este ca și cum a-i spune că chinezii nu au nici o legătură cu Marele Zid”. Tot Netanyahu a făcut trimitere spre vestita Columnă a lui Traian unde au fost imortalizate pagini de istorie care nu pot fi negate, și care demonstrează și aspecte legate de cucerirea Ierusalimului de către romani și ridicarea de către cuceritori, din Templul de pe muntele Templului, zona în dispută, a unor importante și extrem de valoroase obiecte și însemne evreești. Ei bine, după votul decisiv din oct. 2016, palestinienii au salutat plini de emfază rezultatul, declarând: „Rezoluția reamintește că Israelul este o putere ocupantă în Ierusalimul de Est și i se cere să oprească abuzurile”, așa cum a declarat presei Mounir Anastas, adjunctul ambasadorului Palestinei la UNESCO. La care, ambasadorul Israelului la UNESCO, Carmel Shama-Cohen, a replicat, la rândul său: „Acesta nu este locul potrivit pentru a rezolva problemele între țări sau popoare, ci pentru a construi punți”, cu referire evidentă la relațiile tensionate dintre israelieni și palestinieni. După aceste informații de detaliu, revenim la articolul din România Liberă, citând din capitolul cu titlul ”O criză de durată”.  După cum vom vedea, acest text arată că a existat un precedent și mai grav la UNESCO, dar care, spre deosebire de prezenta rezoluție, nu a mai ajuns la vot. (citat din RL online):

”Într-un text precedent, din 16 aprilie 2016, care nu a mai devenit rezoluție, Consiliul Executiv al UNESCO a mai aprobat o rescriere a istoriei. S-a arătat atunci că evreii sunt intruşi şi străini în Israel, că nu au nici un loc sfânt la Ierusalim, că nu a existat niciodată Templul de pe Muntele Templului (esplanada moscheilor), că mormântul Patriarhilor şi mausoleul lui Rahela pe ruta spre Bethleem sunt locuri sfinte musulmane şi că Zidul Plângerii este un loc sfânt musulman.

Așa că ceea ce s-a votat la 13 octombrie a fost propus de state arabe reputate ca „moderate“! Este o rescriere a Istoriei potrivit Islamului, care se joacă astăzi sub egida Organizaţiei Conferinţei Islamice, un bloc impozant de 60 de state. Dar cel mai scandalos în decizia UNESCO este că a fost susţinută de ţări occidentale. Rezoluţia a fost adoptată de ţări ca Franţa, Spania, Suedia, Rusia şi Slovenia. În voturile negative recenzăm doar şase state – Estonia, Germania, Lituania, Olanda, Marea Britanie şi SUA.

Statul israelian a anunţat ruperea relaţiilor cu UNESCO, după votarea rezoluţiei privind locurile sfinte din Ierusalim. Statul evreu, condus de premierul Benjamin Netanyahu, estimează că textul neagă relaţia istorică existentă între evrei şi oraşul Ierusalim, unde se află unul din cele mai importante locuri sfinte menţionat în Biblie şi totodată al treilea loc sfânt al Islamului. S-a exprimat indignarea că Esplanada Moscheilor nu a fost niciodată desemnată sub denumirea evreiască „muntele Templului“ şi că Zidul Plângerii a fost numit doar prin denumirea arabă Al Buraq sau „zidul occidental“, scris între ghilimele.

În noua doctrină palestiniană, Muntele Templului şi Zidul Plângerii sunt revendicate ca loc de cult exclusiv musulman, adică interzis oricărui ne-musulman. Iar prezenţa fizică a evreilor în toate aceste incinte profanează puritatea islamică. (În acest sens,) Mahmoud Abbas a acuzat acum câteva săptămâni prezența „picioarelor murdare“ ale evreilor pe Muntele Templului.”

Încheiat citatul din România Liberă, pe problematica în discuție, exprimându-ne satisfacția că există jurnaliști care scriu articole și pe teme mai mult sau mai puțin dezirabile din punct de vedere al corectitudinii politice, noua dictatură a vremii noastre.

În acest context, este notabilă poziția lui Donald Trump care a declarat, sperăm să nu fi fost doar un text de campanie electorală, că rezoluția aduce „dovezi suplimentare ale enormei prejudecăți anti-Israel existente în cadrul  Națiunilor Unite în încercarea de a ignora legătura de 3.000 de ani a Israelului cu propria lui capitală”. Trump a mai declarat că sub administrația sa la Casa Albă (citat) „Statele Unite vor recunoaște Ierusalimul drept capitala adevărată a Statului Israel” și că „Israelul va avea un prieten adevărat, loial și de durată în Statele Unite ale Americii.” Încheiem citatele spuselor lui Donald Trump, spunând doar atât: ”Vom vedea, după instalarea la Biroul Oval!”

Dar deocamdată, oameni avizați din întreaga lume, care înțeleg importanța războiului diabolic care se dă împotriva Israelului, și, implicit, împotriva Ierusalimului au temerea că, pe finalul său de mandat, actualul președinte al Statelor Unite își va retrage veto-ul (opoziția) din Consiliul de Securitate al ONU, fapt care va conduce la recunoșterea deplină a statului Palestina, cu capitala la Ierusalim, mai exact în Ierusalimul de Est, recâștigat de evrei în Războiul de 6 zile, din 1967. Odată trecut prin Consiliul de Securitate ONU, indiferent cine va ajunge la Casa Albă, acesta se va vedea în fața unui fapt împlinit, ceea ce va conduce la o acutizare fără precedent a situației din Orientul Apropiat, determinând Israelul să reacționeze cum nu și-ar dori nimeni, nici statele din jur, din apropiere, nici statele din depărtare.

Dar să continuăm a vedea ce se mai întâmplă în jurul Israelului și al Ierusalimului, pentru că evenimentele se precipită tot mai mult. Tot România Liberă, ediția online, din data de 27.10.2016, sub titlul ”Putin face ce vrea el în Consiliul ONU”, în cadrul capitolului ”Ștampila Israelului: „forță de ocupație“, putem afla că UNESCO a perseverat în emiterea de rezoluții împotriva Israelului. Iată comunicatul:

”UNESCO a votat, ieri, (26 oct. 2016, completăm noi) o a doua rezoluție prin care se neagă Israelului contribuția culturală asupra tuturor locurilor sfinte din Ierusalim, după rezoluția numită „Palestina ocupată“, în care Israelul era numit „forță de ocupație“. Chiar dacă Israelul nu ține cont de fel de nicio rezoluție a ONU, acest lucru îi afectează imaginea la nivel internațional. În prima rezoluție, deși se admitea că Ierusalimul este sfânt pentru trei religii – Iudaism, Creștinism și Islam, nu se folosea nicio denumire evreiască. Acest fapt a fost semnalat de Israel încă de când rezoluția era în proiect și pentru că textul nu a fost modificat, și a fost votat ca atare, au fost întrerupte relațiile cu UNESCO. În acest al doilea proiect de rezoluție UNESCO se face referire la toate locurile sacre din Orașul Vechi al Ierusalimului cu denumirile lor specifice pentru musulmani. Ministerul israelian de Externe a încercat să obțină sprijinul celor 21 de țări să voteze împotriva proiectului de rezoluție, însă lucrurile sunt clare, pentru că țările membre au în majoritate politici anti-Israel. Chiar dacă șefa UNESCO și șeful ONU se delimitează de astfel de rezoluții, dictează majoritatea. Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a numit toată această întâmplare un „teatru al absurdului“. Exact! Pe teren, oricum nu se va întâmpla nimic. Evreii nu se vor duce la Zidul Plângerii ca la Al-Haram Al Sharif, locul unde a fost adus, de la Mecca, Profetul Mahomed de către Arhanghelul Gabriel, și de unde a fost înălțat în Rai, pentru a primi instrucțiuni de la Dumnezeu, în „Noaptea Călătoriei“. Proiectele de restaurare a locurilor sfinte pentru Islam, sponsorizate de unele țări musulmane, nu se vor bucura de aprobarea autorităților israeliene, în urma acestei rezoluții. De asemenea, nu vor înceta lucrările de cercetare, excavare și alte operațiuni în jurul Moscheii Al-Aqsa, al treilea loc sacru în Islam, dar cel mai important pentru Iudaism, pentru că acolo se află o parte a zidului Templului lui Solomon. Rezoluțiile UNESCO sunt doar „o reglare de conturi“. Nimic din ceea ce se decide la ONU, în organismele sale internaționale, nu-și găsește aplicabilitatea pe teren…” (încheiat citatul din RL online)

Mai precizăm că, rezoluția UNESCO -Comisia pentru Patrimoniu, de la Paris, a fost intitulată „Orașul Vechi din Ierusalim si Zidurile sale”, și a trecut cu 10 țări care au votat în favoarea rezoluției, două țări care s-au opus, iar alte opt țări care s-au abținut. Așa încât au fost necesare și suficiente doar opt voturi pentru a trece o astfel de rezoluție anti-Israel, care vine la mai puțin de două săptămâni după ce Comitetul Executiv UNESCO adoptase, după cum am arătat anterior, o rezoluție similară ignorând legăturile evreiești, dar și creștine asupra Muntelui Templului.

Ambasadorul Israelului la UNESCO Carmel Shama-Hacohen a spus: „Aceasta este încă o rezoluție absurdă împotriva statului Israel, a poporului evreu și a adevărului istoric”. Într-un spectacol de exasperare și sfidare, acesta a aruncat o copie a acestei a doua rezoluții în coșul de gunoi. Emanuel Nahson, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Statului Israel, a aprobat radicalul gest în discuție, scriind, pe Twitter: „Votul UNESCO asupra Ierusalimului este o bucată de gunoi, pe bună dreptate aruncat în coșul de gunoi de către ambasadorul nostru !! Trăiască Ierusalimul evreiesc !!!” – a concluzionat acesta.

Ceea ce se petrece în cadrul ONU cu privire la Israel/Ierusalim dovedește adevărul celebrei afirmații în limba latină : ”Erare umanum est, perseverare diabolicum” A greși este omenesc, a stărui în greșeală este diavolesc! Întrebăm: dacă Sionismul, în sensul mișcării de reînființare a Statului Israel și toată lupta de supraviețuire a acestui stat și popor sunt de la Cel Rău -cum mai susțin, din nefericire, unii creștini- cum se face că Diavolul se luptă împotriva lui însuși? Domnul Isus a spus: ”orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși nu dăinuiește!” N-ar fi cazul ca, măcar din acest motiv, al războiului cvasi-generalizat care se dă împotriva Israelului, un popor care ni L-a adus pe Mesia- creștinii care neagă un plan al lui Dumnezeu cu Israelul pentru vremurile din urmă, să-și revizuiască poziția?!

Revenind, precizăm că Guvernul Israelului produsese, este adevărat, materialul necesar din care rezultă că aprobarea rezoluțiilor anti-Israel ignoră atât dovezile istorice, cât și cele arheologice, fiind doar niște decizii politice, dar argumentele prezentate nu au prezentat nicio valoare pentru cei care și-au exprimat votul. La acest punct, afirmăm că deciziile care s-au luat și se vor mai lua în cadrul ONU, organizația UNESCO sau în alte foruri, nu sunt doar politice, ci sunt înainte de orice decizii spirituale, izvorâte din lupta dintre Dumnezeu și Satan. Așa cum ne arată Sf. Scriptură, în zilele din urmă Ierusalimul se va transforma dintr-un subiect politic de discuție în cea mai mare strâmtorare a evreilor: toate națiunile pământului vor dori să-l șteargă de pe fața pământului. Divizarea orașului va fi doar începutul durerilor. Conform Zaharia 12, Ierusalimul urmează să devină pentru națiunile islamice de primprejur, și nu numai, un potir de amețire, când nu rațiunea va prevala, ci ura, uneori inconștientă, în deciziile/rezoluțiile care vor fi luate cu privire la Ierusalm. Nu vedem cu ochii noștri cum începe să se împlinească, deja, la propriu, tot ceea ce s-a profețit?

Însă ceea ce se întâmplă cu Ierusalimul are o semnificație aparte, dovedind materializarea și apogeul urii popoarelor față de Dumnezeul lui Israel. Primul conducător al OEP, Ahmed Șukeiri spusese: ”Sionismul este mai rău decât fascismul, mai urât decât nazismul, mai scârbos decât imperialismul, mai periculos decât colonialismul. Sionismul este o mixtură a tuturor acestor rele și de aceea trebuie înlăturat.” Scopul națiunilor sub conducerea prințului veacului (Satan) este eliminarea locului unde urmează a se întoarce Isus Hristos, la Revenirea Sa, când ”orice ochi Îl va vedea”.  Adversarul lui Dumnezeu și al omului știe mai bine decât mulți creștini că Revenirea lui Isus Hristos este legată de Muntele Măslinilor, de Ierusalim, de un Israel care, după ce va fi trecut prin necazul lui Iacov, se va întoarce, cu pocăință și cumplite remușcări, la adevăratul Mesia, Ieshua Hamasiach. Dar Satan, pentru că știe că mai are puțină vreme, ar vrea să producă dacă nu o împiedicare, cel puțin o amânare în împlinirea planurilor lui Dumnezeu de preluare a controlului total asupra lumii, distrugând Israelul. Odinioară, în cer Satan a dorit să se așeze pe Tronul lui Dumnezeu, dar a fost aruncat de acolo (cf. Isaia 14.13-14 și Ezechiel 28:2, 17). În prezent, același Răvrătit fără sorț de vindecare vrea să domnească la Ierusalim, pe tronul hotărât pentru Mesia (Ieremia 3.17)

Astfel că Ierusalimul devine o problemă deosebit de grea și apăsătoare pentru întreaga lume și va fi, în final o ”vatră de foc” a lui Dumnezeu împotriva multor națiuni ale lumii, care vor veni împotriva Ierusalimului. Statele lumii se vor simți extrem de puternice, vor dispune de o superioritate numerică covârșitoare și se vor uni împotriva Israelului cu toată forța lor militară. Dar în acel moment, Dumnezeu Însuși va interveni și va face minuni precum cele de la scoaterea evreilor din Egipt, iar conform Zaharia 14.8, (citat): ”În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, așa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David, și casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor.” (încheiat citatul)  Aceasta este mângâierea Ierusalimului și a noastră: Suveranul Universului este în control și El Își va repecta promisiunile făcute urmașilor lui Avraam, sub ochii popoarelor și a Universului întreg! Slăvit să-I fie Numele, dragostea și credincioșia în veci de veci! Vă îndemnăm, în final, să dăm curs îndemnului biblic din Psalmul 122.6-9 (citat): ”Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc să se bucure de odihnă. Pacea să fie între zidurile tale, și liniștea în casele tale domenști! Din pricina fraților și prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău. Din pricina casei Domnului Dumnezeului nostru fac urări pentru fericirea ta.” Așa să fie!

Iacob Berghianu

Răspunsuri Pentru Viață – Interviu Lazar Gog – Actualitatea internațională prin prisma profeției biblice

lazar-gog-interviu-realizat-de-iacob-berghianu-in-cadrul-conventiei-penticostale-2016

Răspunsuri Pentru Viață – Interviu Lazar Gog (1)

Pastor Iacob Berghianu interviu, dezbatere cu Pastorul Lazar Gog: Sigur, una dintre intrebarile care ni le punem: incotro lumea aceasta? Incotro situatia din Orientul apropiat? Incotro Europa? Ar parea ca istoria nu are nici un sens si totusi profetia biblica ne explica si ne arata in linii generale inspre ce se indreapta umanitatea. Pentru a dezbate doar in treacat sau intr-o survolare, cum imi place mie sa spun, acest subiect al actualitatii internationale prin prisma profetiei biblice, l-am avut invitat pe pastorul Gog Lazar si am dezbatut aceasta problematica a actualitatii internationale prin prisma profetiei biblice.

 

Răspunsuri Pentru Viață – Interviu Lazar Gog (2)

Pastorul Iacob Berghianu: [recomand] sa luati textele la care se face referire in aceasta discutie si sa le aprofundati si dvs. pentru ca istoria are sens. Istoria se aliniaza profetiei biblice si daca vrem sa ne intelegem incotro ne indreptam, sigur e bine sa ne aplecam asupra profetiei biblice. Cei care inca mai putem sa credem in suveranitatea lui Dumnezeu in istorie, in existenta Lui mai intai si in faptul ca Dumnezeu vrea sa ne transmita ceea ce este de asteptat pentru pamantul pe care traim. Exista evenimente care numai un om neancorat in realitate le vede ca fiind grave, chiar foarte grave in viitorul imediat, dar exista un poimaine care ride, exista o implinire a ceea ce spune Biblia de venirea Imparatiei lui Dumnezeu si noi asistam, de fapt, in lume, la durerile nasterii unei lumi noi. O lume, asa cum o vrea Dumnezeu si practic asa cum o vor toti oamenii de bine care Il cauta pe Dumnezeu si vor pacea lui Dumnezeu.

Este partea a doua in discutie cu pastorul Lazar Gog despre actualitatea internationala prin prisma profetiei biblice. Precizez ca partea aceasta de discutie a avut loc cu ocazia unui eveniment romanesc petrecut in Chicago, transmis in direct la Credo TV in primul weekend al lunii septembrie 2016 cand, inaintea sesiunilor de intalnire a romanilor penticostali si dupa, am avut astfel de interviuri. Este vorba de Conventia a 48-a a bisericilor penticostale romane din Statele Unite si Canada. Fie sa intelegem mersul lucrurilor asa cum ele sunt prezentate in Sfanta Scriptura si daca luam intro mana Biblia si intr-una ziarul, vedem ca la un moment dat se apropie unele de celelalte, respectiv, traseul evenimentelor internationale, mondiale, atat in Orientul apropiat, cat si in Europa, urmeaza profetia biblica si nu sunt scapate de sub control, asa cum cred unii.

Raspunsuri Pentru Viață – Interviu Harry Mihet

harry-mihet-cu-iacob-berghian

95% din cazuri le castigam pentru ca Il avem pe Dumnezeu si constitutia de partea noastra.

Unul dintre cazuri de litigiu in care s-a implicat Harry Mihet cu Liberty Counsel, in apararea unui pastor misionar, are ca adversar persoane din Uganda sustinute financiar de George Soros.

Psalmul 20:7 este ‘life verse’ versetul vietii lui Harry Mihet – Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Harry Mihet despre initiativa Coalitiei pentru familie: „In primul rand, faptul ca intr-o tara cu mai putin de 20 de milioane de suflete s-au strans 3 milioane de semnaturi este un record mondial. In statul California, cand a fost un referendum, sunt peste 50 de milioane de locuitori si au strans mai putin de 1 milion de semnaturi. Asa ca nu se poate exagera importanta faptului ca asa mare strangere de semnaturi a avut loc in Romania. M-a facut mandru sa fiu roman cand am auzit lucrul acesta. Am fost implicati cu Liberty Counsel la efortul de la Curtea Constitutionala in care s-a incercat a invalida aceasta initiativa si dupa cum se stie, initiativa a fost afirmata si urmeaza acum sa fie supusa la vot.

Cazul Bodnariu e un exemplu a ceea ce se poate intampla atunci cand oamenii de buna cuviinta decid sa se uneasca si sa spuna „NU” si sa se ridice pentru a afirma justitia si dreptatea. De multe ori justitia nu o mai gasesti in tribunal, trebuie sa o recuperezi in strada.

Harry Mihet: fiti crestini curajosi. Atunci cand crestinul are curaj, atunci cand crestinul decide sa stea drept si neclintit pentru Dumnezeu si pentru adevar, Dumnezeu nu-l lasa sa fie facut de ris. De asta avem nevoie astazi, mai mult ca oricand, crestini curajosi care isi cunosc menirea si isi cunosc Mantuitorul  si sunt gata sa faca orice pentru El, indiferent de cost. 

harry-mihet-sa-l-cunosc-pe-el-cu-iacob-berghianHarry Mihet, avocatul crestin roman care a aparat-o pe Kim Davis, explica ce se face pe linia apararii drepturilor religioase, a drepturilor fundamnetale ale omului. Harry Mihet s-a nascut intr-o familie de crestini, tatal sau fiind pastor baptist in jud. Salaj. La 12 ani a emigrat in Statele Unite impreuna cu parintii in anul 1990. A absolvit facultatea de drept la Duke University School of law, in Carolina de Nord. Spune Harry Mihet: „Am simtit chemarea Domnului sa intru in domeniu de drept, in avocatura. Fiind la Duke Law School, ma uitam in stanga si in dreapta si am vazut cum colegii mei aveau tot felul de oportunitati si posibilitati de-a avea slujbe prestigioase la firme mari, facand o gramada de bani. Pentru un timp m-am gandit si eu ca poate pot sa am grija mai bine de mine decat Dumnezeu ar putea si am incercat sa merg si eu cu ei. Desi Dumnezeu m-a binecuvantat cu succes mult, m-am simtit neimplinit si nesatisfacut pentru ca am stiut inlauntrul meu ca pentru mine Dumnezeu a pus deoparte o lucrare mai mare- o lucrare de-a apara crestinii si crestinismul in tara tuturor libertatilor.”

„Liberty Counsel este o organizatie non-profit de avocati crestini, dedicata total in rascumpararea culturii in care traim prin litigiu constitutionala. Atunci cand crestinii, oamenii lui Dumnezeu, sun atacati pentru credinta lor- dati afara de la lucru, poate chiar si amenintati cu inchisoare sau amenda pentru ca si-au exprimat credinta intr-un loc public, Liberty Counsel, venim, ne alaturam lor si le acordam o aparare legala, o aparare in court (tribunal) intotdeauna 100% gratuit, fara nici o plata, doar in numele Celui pentru care ei sunt persecutati. Si putem face lucrul acesta pentru ca alti crestini in America si pretutindeni au aceeasi viziune ca si noi  si ne sustin prin donatii si rugaciune. Si este asa de important cand cineva se afla in groapa cu lei, sa nu se ingrijoreze cum sa-si plateasca avocati pentru ca ar fi foarte foarte scump ca sa-si angajeze un avocat privat. Si de multe ori, daca ar trebui sa plateasca $100.000, $200.000 pentru o aparare legala, oamenii ar spune: ‘Pai, mai bine cedez dreptul constitutional, dreptul fundamental decat sa raman in faliment.

Pastorul Iacob Berghian cu invitatul special Horatio „Harry” Mihet, avocat sef la Liberty Counsel:

Raspunsuri Pentru Viață – 2. Incompatibilitatea dintre Teologia Inlocuirii și învățăturile Vechiului Testament

Teologia Inlocuirii

Citeste / Vizioneaza partea

I-a aici – Este compatibila teologia inlocuirii cu Sfintele Scripturi ?

2. Incompatibilitatea dintre Teologia Inlocuirii și învățăturile Vechiului Testament

Bun găsit, dragi telespectatori! În episodul de față vom aborda întrebarea: Este Teologia Înlocuirii compatibilă cu învățătura Vechiului Testament? Lasă V.T. loc pentru perspectiva înlocuirii Israelului cu Biserica, așa cum susține teologia substituirii? În cursul istoriei, poporul Israel a avut parte de poziționări dintre cele mai drastice din partea forțelor demonice, a liderilor popoarelor, ale oamenilor de tot felul și, culmea !, chiar și din partea multor creștini, conștienți sau inconștienți cu privire la seriozitatea și gravitatea poziției adoptate. Dorim să începem prin a atrage atenția că important și relevant este modul în care  oamenii, popoarele sau demonii privesc, evaluează, judecă și tratează Israelul, ci cum o face Dumnezeu, Judecătorul Cel drept! La urma urmelor doar Dumnezeu are dreptul de a-Și judeca propriul popor, iar o judecată incorectă din partea oamenilor, a popoarelor, va atrage, la momentul cuvenit, recompensele ori sancțiunile cuvenite acestei poziții. În prezentul episod, întrucât, așa cum spuneam, ceeace contează cu adevărat este poziția pe care o are Dumnezeu față de Israel, și nu poziția oamenilor sau a popoarelor, ne propunem să prezentăm o parte din multitudinea de afirmații și învățături ale Vechiului Testament din care reiese cum privește Dumnezeu poporul său de legământ, Israelul. Vom putea observa că aproape în fiecare carte a acestuia apar profeții despre Israel și viitorul său. Unele s-au împlinit, iar altele urmează a fi împlinite, atât prin evenimentele care se află la orizontul imediat, cât și în Împărăția mesianică milenară. În prima carte a Bibliei, Geneza, din cele 50 de capitole, 39 capitole, adică peste trei pătrimi, prezintă istoria lui Israel, lucru demn de luat în seamă pentru a înțelege ce reprezintă acest popor în ochii lui Dumnezeu. Dar să pornim mini-studiul nostru vechi-testamentar, așa cum este și normal, de la Geneza 12.1-4, loc în care Dumnezeu expune conținutul legământului pe care îl face cu Avram, strămoșul, sau ”străbunicul” poporului evreu. Iată promisiunile divine urmate, imediat, de reacția de ascultare a lui Avram:

”Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta. Își voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Avram a plecat, cum ii spusese Yahveh, si a plecat si Lot impreuna cu el. Avram avea saptezeci si cinci de ani cand a iesit din Haran.”

87 – Raspunsuri Pentru Viață – Este compatibila

teologia inlocuirii cu Sfintele Scripturi ?_2

Acest legământ, numit ”legământul avraamic” care este întărit, după cum vom vedea imediat, în Geneza 15 și care este menționat, în mod repetat, ulterior, este un legământ al harului și îndurării divine, deoarece include intenția lui Yahveh de a răscumpăra întreaga lume. Acest legământ conține trei elemente vitale: 1.) În primul rând, vorbeste despre strategia Creatorului pentru a Binecuvânta toate neamurile/națiunile prin națiunea lui Israel. Apoi, 2.) Acest legământ lasă moștenire un teritoriu, o țară, ca posesiune veșnică pentru Israel. Și 3.) Acest legământ, promite să binecuvânteze pe cei care binecuvânteaza pe Israel, și să blesteme pe cei care blestemă pe Israel. Este important să observăm și să reținem faptul că, dacă un element al legământului, așa cum a fost conceput și promulgat initial de către Dumnezeu, eșuează, atunci toate elementele acestuia eșuează. Deci, dacă promisiunile lui Yahveh pentu Israel au eșuat, pe cale de consecință trebuie să eșueze și promisiunea lui Dumnezeu de a binecuvânta lumea. Dacă destinul național al Israelului a fost pierdut prin neascultarea acestuia, care este garanția că  Biserica nu va fi distrusă ?! Dacă dorim să recunoaștem, neascultarea Bisericii, pe parcursul celor două milenii, a fost tot atât de mare ca și neascultarea lui Israel, așa cum avea să afirme mai târziu, în Romani 11, apostolul Pavel! Să reținem, așadar, că promisiunea divină făcută lui Avram era nu doar de a fi o binecuvântare pentru națiuni, ceea ce s-a și întâmplat în Isus Hristos, Mântuitorul, ci și de a fi și a rămâne o binecuvântare pentru Israel. Iar, în al treilea rând, atitudinea față de Avram și față de posteritatea acestuia nu rămân fără efect. Iată ce remarcă teologul german, Werner Pentkazi, în lucrarea ”Israel, al Treilea Război Mondial și Noi”, la pag. 9: ”Acest cuvânt dumnezeiesc este ca o cheie care deschide înțelegerea evenimentelor istorice. Eu văd evenimentele, motivele și consecințele lor strâns legate de acest cuvânt. Binecuvântarea și blestemul asupra oamenilor și asupra națiunilor depinde de atitudinea lor față de poporul lui Dumnezeu…Viitoarele evenimente dramatice din jurul Israelului vor reprezenta apogeul relației lui Dumnezeu cu lumea, prin prisma acestor binecuvântări sau blesteme.” (încheiat citatul) Adică, adăugăm noi, împlinirea finală, escatologică a versetului citat –privind administrarea binecuvântărilor și a blestemelor asupra națiunilor în funcție de atitudinea lor față de urmașii lui Avraam, frații Domnului Isus Hristos- își vor găsi împlinirea finală în însăși judecata națiunilor din Matei 25, subiect asupra căruia nu insistăm acum. După textul din Geneza 12, deja menționat, un alt text extrem de important privitor la legământul lui Dumnezeu cu Avram, care privește în mod direct Țara Israel/ Ereț Israel, mult mai dificil de înțeles, îl găsim în Geneza 15: 7-21, avându-i ca personaje pe Avram și pe Dumnezeu. Să lecturăm împreună pasajul menționat:

Domnul  i-a mai zis (lui Avram): Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ți dau țara aceasta.  Avram a răspuns: ”Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaște că o voi stăpâni?” Si Domnul i-a zis: „Ia o juncana de trei ani, o capra de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea si un pui de porumbel.” Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat in doua si a pus fiecare bucata una in fata alteia; dar pasarile nu le-a despicat. Pasarile rapitoare s-au napustit peste starvuri; dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adanc a cazut peste Avram; si iata ca l-a apucat o groaza si un mare intuneric. Si Domnul a zis lui Avram: „Sa stii hotarat ca samanta ta va fi straina intr-o tara care nu va fi a ei; acolo va fi robita si o vor apasa greu, timp de patru sute de ani.Dar pe neamul caruia ii va fi roaba, il voi judeca Eu: si pe urma va iesi de-acolo cu mari bogatii. Tu vei merge in pace la parintii tai; vei fi ingropat dupa o batranete fericita. In al patrulea neam (cu sensul de generație!), ea (sământa lui Avram) se va intoarce aici; caci nelegiuirea amoritilor nu si-a atins inca varful.” Dupa ce a asfintit soarele, s-a facut un intuneric adanc; si iata ca a iesit un fum ca dintr-un cuptor, si niste flacari au trecut printre dobitoacele despicate. In ziua aceea, Domnul a facut un legamant cu Avram si i-a zis: „Semintei tale dau tara aceasta, de la raul Egiptului pana la raul cel mare, raul Eufrat, si anume: tara chenitilor, a chenizitilor, a cadmonitilor, a hetitilor, a ferezitilor, a refaimitilor, a amoritilor, a canaanitilor, a ghirgasitilor si a iebusitilor.” (încheiat citatul)

Pasajul anterior este, după cum spuneam, de o importanță cu totul specială. Dumnezeu, pentru a-l încredina pe Avram că-Și va ține promisiunea și-i va da țara, intră într-un legământ cu totul special cu acesta, prin cutuma celui mai serios  legământ uzitat în acea vreme. În acele vremuri, când doi oameni doreau să facă un legământ, tăiau anumite animale, pe care le despicau și le așezau pe pământ croind astfel un fel de cărare, o cărare marcată de sânge, printre trupurile moarte. Apoi, fiecare individ, parte contractantă a legământului, trecea printre animalele despicate și spunea ceva de genul: ”Așa să mi se facă mie (adică să fiu omorât și despicat precum aceste animale) dacă nu-mi voi respecta promisiunea cu….” Era un așa-numit legământ aducător de blestem, de o maximă seriozitate și gravitate, practicat nu doar în acele timpuri, ci și mai târziu, așa cum rezultă din Ieremia 34: 18.19. Ori Dumnezeu, pentru a-l încredința pe Avram de faptul că-Și va ține promisiunea cu privire la ceea ce-I ceruse acesta, intră într-un astfel de legământ și trece, prin imaginea ”flăcărilor ca dintr-un cuptor”, cum se menționează în versetul 17, printre animalele despicate. Iar concluzia este menționată în versetul imediat următor, 18, prin cuvintele: ” În ziua aceea Domnul a făcut un legământ cu Avram”. Faptul că doar Dumnezeu a trecut printre stârvuri, nu și Avram, înseamnă că doar El, Dumnezeu, S-a angajat, unilateral, să respecte legământul încheiat cu Avram. Și din acest motiv legământul este definitiv și irevocabil! Promisiunile făcute cu ocazia încheierii acelui legământ încorporează toate promisiunile cu privire la moștenirea țării, în granițele menționate în legământ, cât și promisiunile de propășire și de binecuvântare menționate în Geneza 12.1-3. Dar să mergem mai departe. Nu ca principal argument, ci doar pentru a vedea cât de frumos se leagă lucrurile în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, vă invit să ne oprim puțin asupra unui pasaj din Geneza 32.24-30, în care vom găsi un indiciu deosebit de sugestiv cu privire la viitoarea istorie în sâmbure a poporului lui Israel, pe care Dumnezeu l-a cunoscut mai dinainte, așa cum ne sigură ap. Pavel, mult mai târziu.Este sugestiv faptul că evenimentul avea loc chiar în momentul în care patriarhul Iacov a devenit Israel, prin schimbarea numelui prin opțiune și hotărare divină, nume preluat ulterior de întreaga națiune la care facem referire. Să urmărim textul biblic. 

”Iacov insa a ramas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pana in revarsatul zorilor. Vazand ca nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la incheietura coapsei, asa ca i s-a scrantit incheietura coapsei lui Iacov pe cand se lupta cu el. Omul acela a zis: „Lasa-Ma sa plec, caci se revarsa zorile.” Dar Iacov a raspuns: „Nu Te voi lasa sa pleci pana nu ma vei binecuvanta.” Omul acela i-a zis: „Cum iti este numele?” „Iacov”, a raspuns el. Apoi a zis: „Numele tau nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; caci ai luptat cu Dumnezeu si cu oameni si ai fost biruitor.” Iacov L-a intrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tau.” El a raspuns: „Pentru ce Imi ceri numele?” Si l-a binecuvantat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; „caci”, a zis el, „am vazut pe Dumnezeu fata in fata si totusi am scapat cu viata.”

Putem observa aici cum patriarhul Iacov s-a luptat și I S-a împotrivit, în prima fază, Celui care putea să-l binecuvânteze, Îngerului Domnului, care-L prefigura, Îl reprezenta, sau chiar era Mântuitorul Isus Hristos, înainte de întrupare. Iacov, în cele din urmă, după ce a fost lovit la încheietura coapsei, a realizat –totuși-  cu Cine are de-a face și a cerut cu maximă insistență și s-a luptat pentru a primi de la Acesta binecuvântarea de care avea nevoie. Ei bine, cine vrea poate vedea, în această întâmplare, o prefigurare a luptei inconștiente de peste veacuri a Israelului, ca națiune, timp de aproape 2.000 de ani împotriva lui Isus Hristos, Mesia nu doar alumii întregi, ci și Mesia lui Israel, dar și modul cum se va finaliza întreaga istorie. Pentru că, în urma necazului cel mare pe care poporul evreu urmează a-l traversa, numit ”necazul lui Iacov”, la fel ca în cazul strămoșului Iacov-Israel de odinioară, poporul evreu ca  rămășiță a națiunii iudaice Îl va recunoște pe Isus Hristos. În acel moment, se va împlini spusa paulină, din Romani 11, cum că ”tot Israelul va fi mântuit”. Și acum, zburând peste veacuri, să observăm o altă paralelă interesantă, cu același mesaj ca cea menționată anterior. Apostolul Toma devine credincios, nu în același timp, ci mai târziu decât ceilalți apostoli, și, atenție!, nu prin mărturia acestora, ci doar prin descoperirea nemijlocită a lui Isus Hristos, ca și în cazul patriarhului Iacov, vizitat de Îngerul Domnului! Tot așa se va întâmpla și cu națiunea iudaică. Israel va ajunge să Îl recunoască pe Isus Cel Inviat din Morți, nu prin mărturia creștinilor, nici măcar a marelui reformator Luther, oricât de mult și-ar fi dorit acesta, și care s-a mâniat teribil că nu s-a întâmplat astfel, ci prin arătarea nemijlocită a Fiului lui Dumnezeu, când va reveni pe Muntele Măslinilor de unde a plecat la cer. Este adevărat că evreii aflați de față la crucificare au cerut ca sângele lui Hristos să cadă asupra lor și a urmașilor lor, dar tocmai aici este ascunsă salvarea lor miraculoasă, pentru că sângele Mântuitorului nu cere, nu invocă și nu implică răzbunare, precum sângele neprihănitului Abel, ci o deplină și binecuvântată iertare. Dar să rămânem tot în VT și să mergem la cartea Deuteronom, unde, într-un text profetic timpuriu, Dumnezeu îi revelează lui Moise ce se va întâmpla cu poporul Israel, introducând sintagme escatologice caracteristice Apocalipsei lui Ioan. Pasajul pe care-l vom prezenta se află în Deut. 4:30 și 31, și reflectă o mica parte din cuvântarea rostită la adresa Israelului, de către Moise înainte de trecerea Iordanului și intrarea în Canaan:

”Și după ce ţi se vor întâmpla toate aceste lucruri, în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui, căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi“ (Deut. 4:25-31).

Waau, ce text! Să acordăm atenție următoarelor sintagme din pasajul citat: ”în strâmtorarea ta”, expresie sinonimă în conținut cu ”necazul lui Iacov”, care ne îndreaptă privirea spre ”necazul cel mare” implicat de profeția celor 70 de săptămâni a lui Daniel, dar și de Apocalipsa; apoi, sintagma ”zilele din urmă”, care nu ne permite, dacă suntem corecți cu interpretarea textului sacru, să aplicăm cele relatate la o altă perioadă de timp decât la perioada ”zilelor din urmă”. Să ne oprim, în al treilea rând, și asupra sintagmelor ”Dumnezeu este Dumnezeu plin de îndurare” și  ”El nu va uita legământul încheiat prin jurământ cu părinții tăi”, expresii care introduc justificarea supremă a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce va face cu Israelul. Și mai este ceva, un lucru extrem, extrem de interesant: întoarcerea la Domnul a Israelului și ascultarea acestuia de Yahveh nu sunt prezentate ca fiind niște probabilități, condiționate de conduita umană, ci sunt prezentate ca niște fapte sigure, care țin de voința și de hotărârea divină: ”în zilele din urmă, în strâmtorarea ta, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău și vei asculta de glasul Lui!”.

Iar când Suveranul întregului Univers afirmă că ceva urmează să aibă loc, cine de pe Terra sau din Infern I se poate împotrivi?! După o astfel de senzațională asigurare divină, pe care ar trebui să o aibă în vedere și ideologii teologiei înlocuirii, nici că se putea încheia mai frumos și entuziasmant cartea Deuteronom, în capitolul 33, versetul 29: Ferice de tine, Israel! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, Scutul care îți dă ajutor, și Sabia care te face slăvit? Vrășmașii tăi vor face pe prietenii înintea ta, și tu vei călca pe mulțimile lor!”

Doar în contextul celor expuse până acum, cine vrea, poate să recunoască că astfel de cuvinte, rostite la sfârșitul Pentateuhului lui Moise, nu se potrivesc de loc cu viitorul unui popor care urma doar ”să fie folosit” de Marele Stăpân pentru a-L aduce pe Mesia în lume, iar, apoi, urma să fie trădat, lepădat și abandonat! Departe de Dumnezeul cel adevărat, plin de dragoste și credincios o astfel de perspectivă! Vom continua scurtul și incompletul nostru studiu prin V.T. menționând câteva din multele profeții care arată fără echivoc că Israelul are viitor, și că nu a fost și nu va fi înlocuit de Biserică. După cum rezultă din profeții Isaia și Mica, dacă nu spiritualizăm și nu alegorizăm afirmațiile biblice, va veni o vreme, în Împaratia de o mie de ani, când Ierusalimul va fi capitala universală, iar Mesia va conduce de aici întreaga lume. Deși pare incredibil, Dumnezeul Bibliei o spune, nu omul! Textele din Isaia 2:2-4 și din Mica 4.3 sunt edificatoare în această privință, dar, din nefericire, spațiul nu ne permite să le prezentăm în această emisiune. Repet pentru cei care vor să se edifice: Isaia 2: 2-4 și Mica 4.3. Dar, înainte de intrarea în Împărăția promisă, va veni o zi –și deja împlinirea a și început- când va avea loc ceea ce Dumnezeu a promis prin profetul Zaharia, capitolul 12.2-10: „Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele dimprejur si chiar pentru Iuda, la impresurarea Ierusalimului. In ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei ce o vor ridica, vor fi vatamati, si toate neamurile pamantului se vor strange impotriva lui. In ziua aceea, zice Domnul, voi lovi cu ameteala pe toti caii si cu turbare pe cei ce vor calari pe ei; dar voi avea ochii deschisi asupra casei lui Iuda si voi orbi toti caii popoarelor. Capeteniile lui Iuda vor zice in inima lor: „Locuitorii Ierusalimului sunt taria noastra, prin Domnul ostirilor, Dumnezeul lor.” In ziua aceea, voi face pe capeteniile lui Iuda ca o vatra de foc sub lemn, ca o faclie aprinsa sub snopi; vor mistui in dreapta si in stanga pe toate popoarele de jur imprejur, iar Ierusalimul va fi locuit iarasi la locul lui cel vechi. Domnul va mantui mai intai corturile lui Iuda, pentru ca slava casei lui David si fala locuitorilor Ierusalimului sa nu se inalte peste Iuda. In ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, asa ca cel mai slab dintre ei va fi in ziua aceea ca David; si casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Ingerul Domnului inaintea lor. In ziua aceea, voi cauta sa nimicesc toate neamurile care vor veni impotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune, si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care L-au strapuns. Il vor plange cum plange cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plange amarnic cum plange cineva pe un intai nascut.”

Tot în profetul Mica, la capitolul 7, versetele 15-20, se arată cum va acționa Dumnezeu în zilele din urmă în favoarea Israelului și cum va fi privit  de către națiunile lumii acest fapt: „Iti voi arata lucruri minunate, zice Domnul, ca in ziua cand ai iesit din tara Egiptului. Neamurile vor vedea lucrul acesta si se vor rusina, cu toata puterea lor; vor pune mana la gura si isi vor astupa urechile. Vor linge pulberea ca sarpele; vor iesi tremurand ca taratoarele pamantului, afara din cetatuile lor, vor veni pline de frica inaintea Domnului Dumnezeului nostru si se vor teme de Tine.

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierti nelegiuirea si treci cu vederea pacatele ramasitei mostenirii Tale? – El nu-Si tine mania pe vecie, ci Ii place indurarea! El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre, si vei arunca in fundul marii toate pacatele lor. Vei da cu credinciosie lui Iacov si vei tine cu indurare fata de Avraam ce ai jurat parintilor nostri in zilele de odinioara.” Apoi, Dumnezeu va împlini și ceea ce a fost profețit în Zaharia cap. 14: 9-17, după cum urmează: ” Si Domnul va fi Imparat peste tot pamantul. In ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, si Numele Lui va fi singurul Nume. Toata tara va ajunge ca sesul Iordanului, de la Gheba pana la Rimon, la miazazi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi inaltat si va ramane linistit la locul lui…!

Să urmărim, în încheiere, ceea ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia, în capitolul 31:35-37: ”Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul Oştirilor: ‘Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!. „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut”, zice Domnul.

Ne oprim la textele și pasajele citate din V.T., dar cei interesați pot identifica mult mai multe astfel de pasaje. Există nu mai puțin de 46 de texte biblice unde Dumnezeu Își depune jurământul, în mod explicit, cum că va da evreilor țara Canaanului, în limitete promise, țară denumită Ereț Israel și nu există loc pentru o altfel de perspectivă. Lucrurile ni se par mai mult decât evidente și clare! Dumnezeu să ne ajute să nu ne postăm în tabăra celor care ”se consideră singuri înțelepți”, cum spune ap. Pavel, și care, prin sintagme răstălmăcite culese din NT au fabricat așa numita teologie a substituirii (înlocuirii), scoțând Israelul din ecuație! …Să ne regăsim cu bine! Mulumesc că m-ați ascultat!

 

Raspunsuri Pentru Viață – Despre cazul Bodnariu

Raspunsuri Pentru Viață - Despre cazul Bodnariu

Iacob Berghianu despre cazul familiei Bodnariu, la inceputul emisiunii citeaza un articol foarte bun scris de dna dr. Daniela Maris la 26 februarie, 2016: Barnevernet, Nuiaua si Cultura:

A doua capcana este mult mai subtila si consta in prezumtia superioritatii culturii norvegiene fata de cea romaneasca. Formulele deja consacrate in comentarii merg de la varianta mai eleganta: “In Roma te porti ca romanii”, pana la cea maligna: “Asa le trebuie, sa le ia copiii daca au crezut ca scapa nepedepsiti pentru ca se poarta ca la noi, in Romania, intr-o societate atat de civilizata cum este cea norvegiana, in care totul merge ceas”.

As vrea sa le atrag atentia distinsilor comentatori asupra faptului ca aceasta este o abordare simplista a problematicii culturii, abordare care nu face decat sa demonetizeze argumentul. Cultura unui popor este un creuzet in care fierbe continuu un amestec de factori din cei mai diversi: istorie, literatura, performante intelectuale, resurse naturale, religie, realizari militare, muzica, arta, bucatarie, etc. Ce anume defineste superioritatea sau inferioritatea unei culturi? Voi incerca sa sugerez un raspuns, care reprezinta opinia mea personala, nealterata de ratiuni de corectitudine politica sau de anomia postmodernista. (fragment -citeste aici)

Iacob Berghianu: Tinta ascunsa a ceea ce se petrece in Norvegia nu este atat de abuzarea fizica sau psihica a copiilor. Tinta este ca parintilor sa li se poata retrage dreptul sa aiba autoritate parentala daca isi mai educa copiii in spirit crestin. Stiu ca este o afirmatie dura si puternica, dar credem ca trebuie sa li se spuna lucrurilor pe nume. Evident ca razboiul impotriva familiei si a copiilor lui Dumnezeu nu a pornit de ieri sau de alaltaieri. El a pornit din gradina Edenului. Dar se pare ca ne apropiem de inchiderea cercului persecutiei de acest gen, de ajungerea in ceasul al 12-lea al acestui razboi. Afirm aceasta si prin prisma faptului ca in agenda 2030, pentru transformarea lumii, lansat ub 2015 de ONU, nu se mai aminteste practic nimic despre familie. Dupa ce nu s-a reusit includerea in agenda a unei familii redefinite, s-a renuntat la includerea acestui termen astfel ca familiei nu i se mai asigura nici fonduri, nici sustinere si nici protectie prin noua agenda. Sa fie, ma intreb, Barnevernet in legatura cu aceasta? Anii care vor urma vor arata daca afirmatia si temerea este sau nu intemeiata. Cat m-as bucura sa fie o temere si o avertizare falsa. Dar stim ca artizanul distrugerii familiei este cel rau, in care multi nu mai cred. Dar, se lasa totusi condusi din plin de acesta. Cu toate acestea, crestinii stiu cine va avea ultimul cuvant….

Raspunsuri Pentru Viață – Despre cazul Bodnariu

VIDEO by Credo TV

Răspunsuri pentru viață. Emisiune săptămânală, realizator IACOB BERGHIANU.

Răspunsuri pentru viață. Emisiune săptămânală, realizator IACOB BERGHIANU

Iacob Berghianu – Raspunsuri Pentru Viață – Pacea cu semenii

Photo credit www.renewedstrength.org Ioan 16:33 V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” 

Cum putem sa avem pace cu semenii? Pacea, in ebraica „Shalom”, iar in greaca „irene”, este termenul consacrat care descrie relatiile perfecte, atat pe verticala, cu Dumnezeu, cat si pe orizontala cu semenii. Termenul este cu atat mai important, cu cat asemanarea omului cu Dumnezeu consta nu numai in a avea caracter divin, ci mai ales in capacitatea de relationare cu divinitatea si nu doar cu divinitatea, ci si relationarea interumana.

berghianu

Iacob Berghianu Photo Credo TV

Acest cuvant, pace, in varianta greceasca, apare de 88 de ori in Noul Testament. Pacea a fost perturbata grav prin aparitia pacatului in omenire, prin proto-parintii nostri, Adam si Eva. Cuvantul pace nu lipseste din nicio carte din Noul Testament, motiv pentru care acestei carti i se mai spune si Cartea Pacii. In ceea ce priveste semnificatia a termenului pe plan interuman, pacea este cuvantul prieteniei dintre oameni, cuvantul bunelor relatii dintre natiuni, visul de aur al umanitatii. Trebuie spus din capul locului, ca acest vis de aur al omenirii, in contextul in care marele pacificator si Print al Pacii, Isus, a fost si este respins de catre cei mai multi oameni, se concretizeaza periodic si finalmente, intr-un tragic cosmar. Mantuitorul Isus, referinduse la evenimentele escatologice, deci evenimentele sfarsitului, a avertizat in Matei 24:6 –  Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. – Iata, care este din nefericire perspectiva pacii interumane, nu peste multa vreme. Si in prezent sunt probleme, dar dupa textul biblic, acestea se vor agrava si mai mult inperioada urmatoare. Si prin aceasta, noi nu suntem fatalisti, ci dorim dimpotriva sa fim realisti.

Ap. Ioan, mergand mai departe, in textul paralel din Apocalipsa, precizeaza motivul si amplitudinea a ceea ce urmeaza sa se intample pe pamant: „Cand Mielul a rupt a doua pecete, s-a aratat un cal rosu. Cel ce statea pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamant, pentru ca oamenii sa se injunghie unii pe altii.” Apocalipsa 6:4. Cat de cutremuratoare trebuie sa fie o astfel de perspectiva.

Avand in vedere tocmai aceasta perspectiva sumbra, dar biblica, cu care se va confrunta marea majoritate a ultimei generatii a lumii noastre este cu atat mai importanta si necesara abordarea tematicii pacii interumane. Trebuie sa observam si sa recunoastem ca inainte de inlaturarea zidurilor de despartire  si de antagonism dintre semeni, pacea interumana presupune daramarea zidului pacatului, marele distrugator de relatii. Deci, sa se rezolve problema pe verticala mai intai, pentru ca mai intai de a se putea obtine pacea cu semenii, trebuie si se impune cu necesitate, sa avem pacea cu Dumnezeu, cu propria noastra constiinta pentru ca nimeni nu poate impartasi altora pacea pe care nu o are. Nu se oate pe temelia crapataa naturii omenesti, care este in razboi cu Dumnezeu, sa construiesti o lume a pacii interumane.

Sa vedem acum, cate feluri de paci exista, deci tipologia pacii interumane si limitele pacifismului interuman. Pacea interumana este de mai multe tipuri. E vorba de pacea dintre evrei si neevrei, pacea din sanul familiilor mixte de tip crestin-necrestin, in al treilea rand- pacea din sanul bisericii crestine si din sanul familiilor crestine, care sunt de fapt o biserica in miniatura. Si pacea dintre om si om, dintre crestin si necrestin. Vom incepe cu ceea ce va parea paradoxal: pacea dintre evrei si nevrei.

(notite din primele 5 min. mai sunt aprox 20 de min din mesaj)

VIDEO by Credo TV

Iacob Berghianu: Raspunsuri Pentru Viață – Samariteanul milostiv

Ce am putea sa invatam din pilda samariteanului milostiv cu privire la lumea in care traim si obligatia pe care o are omul intr-un astfel de context.

VIDEO by Credo TV

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari