Lupta cu somnul

Petru Lascau

Dilemele etice din creştinismul contemporan

Un volum de 45 de eseuri despre incertitudinile şi frământările vieţii
„Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Photo Octavian Curpas

Photo Octavian Curpas

„De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este
actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona ( http://www.agapearizona.com ).

„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noastre doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul
nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.

Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar
cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră…

Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune:
„Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care
scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi
construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic
de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”

Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.

În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Reclame

„Familiile patriarhilor” de Petru Lascau

„Familiile patriarhilor” – O carte despre realizări, conflicte şi crize în familie

Motto: „Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

0000000000Se pune întrebarea dacă Biblia mai este de actualitate, atunci când ne vorbeşte despre viaţa de familie. Sunt multe persoane care consideră că modelul familiilor expuse în cuprinsul Sfintelor Scripturi aparţine altor timpuri şi de aceea, nu avem de ce să îl luăm în considerare. Este adevărat că Biblia a fost scrisă în perioade şi epoci caracterizate de alte norme sociale decât cele contemporane, însă problemele fundamentale ale omului sunt aceleaşi, iar dificultăţile întâmpinate de cei menţionaţi în Cartea Sfântă rămân identice cu cele ale generaţiei prezente.

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Petru Lascău cu o carte inedită în ceea ce priveşte titlul – „Familiile patriarhilor” – însă deosebit de utilă, dacă facem referire la conţinutul ei. Autorul ne demonstrează faptul că putem extrage învăţături valoroase din experienţa familiilor prezentate în cuprinsul Bibliei, cu referinţă directă la cele ale câtorva patriarhi.
„Familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu”
Ca de fiecare dată, Petru Lascău ne prezintă motivaţia sa în scrierea acestei cărţi, expunând în mod direct şi fără ocolişuri ceea ce l-a determinat să studieze subiectul familiilor patriarhilor din Vechiul Testament. „Cartea de faţă s-a născut din efortul de a cunoaşte destinul mai multor familii din Biblie. Textul sacru prezintă informaţii cu privire la acestea şi cu siguranţă că Dumnezeu a avut un scop precis cu istoriile acestor familii. Ele au fost alese în mod special pentru mesajul lor, şi mai ales pentru crizele prin care au trecut, pentru modul în care au reacţionat în momentele de stres. Cu alte cuvinte, istoriile familiilor din Biblie sunt alese de Dumnezeu ca sa facă parte din naraţiunea

Bibliei, cu scopul precis de a comunica soluţii la situaţiile pe care le vor parcurge familiile ce vor studia textul sacru.”

În continuare, vorbind despre sine, autorul consemnează: „În mijlocul acestui studiu pe care l-am susţinut în biserica „Elim” din Phoenix, Arizona, familia mea a fost ţinta unui atac nemilos din partea celui rău. Devastat de cele ce s-au petrecut în casa mea, am decis iniţial că sunt cea mai nepotrivită persoană pentru a continua un studiu asupra familiei. Mi-am dat seama că şi familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu şi că am aceeaşi responsabilitate să vorbesc în continuare despre acest subiect. Ceea ce mă califică să scriu nu este performanţa mea şi nici a familiei mele, ci este harul şi mila lui Dumnezeu, planul Lui pentru viaţa mea.”

Adam şi Eva

Prima familie despre care ni se vorbeşte este cea a lui Adam şi Eva. Ne putem gândi că aceşti doi oameni au avut ocazia de a fi cele mai fericite persoane din istoria umanităţii.

Având în vedere modul în care Dumnezeu a creat lumea şi aducerea la existenţă a lui Adam, precum şi a Evei, se poate spune că nimic nu oferea o perspectivă mai strălucită decât aceasta, aşa cum citim din cartea Genezei, din primele capitole. Totuşi, ceea ce a urmat este departe de idealul desăvârşirii despre care vorbea Dumnezeu la început, iar criza căderii a făcut ca tot ceea ce era bun să se strice, adăugând necaz şi durere şi distrugând ceea ce fusese făcut curat şi sfânt.

Petru Lascău surprinde în mod foarte clar dinamica păcatului care ruinează şi cele mai alese relaţii. „Înainte de colapsul moral, mintea trebuie să fie cucerită. Întotdeauna se întâmplă la fel. Satana va folosi lucrul interzis, făcând apel la poftele nesatisfăcute, apoi la imaginaţie, ca în cele din urmă, să stârnească un apel la raţiune. Pofta, imaginaţia şi raţiunea sunt trei jaloane ale drumului care duce spre iad. Satana trebuie să schimbe conceptele morale asupra păcatului, înainte de a ne convinge să îl comitem. Virtutea nu va ceda iraţionalului. Este nevoie de o motivaţie raţională a comiterii oricărei fărădelegi. Provocată de apetit şi sedusă estetic de imaginaţie, mintea cedează şi produce motivaţie, creează alibiul, scuzele.”

Părinţi şi copii

Comentând căderea primilor părinţi, Petru Lascău trece la copiii acestora, iar depsre Cain ne spune: „Poţi să ai o religie care să te conducă să ai faţa posomorâtă, atunci când nu o practici cum trebuie. Când închinarea nu este adevărată, adică aşa cum vrea Dumnezeu, rezultatele vor fi pe măsură. Nu numai că faţa îţi va fi posomorâtă şi te vei mânia foarte tare că jertfa nu îţi este primită, dar vei dori să îl omori pe închinătorul adevărat.” Acest conflict primordial dintre Cain şi Abel, intervenit în prima familie de pe pământ avea să continue mai departe, prin urmaşi. Aceeaşi istorie tristă se va repeta, reliefând criza începută atunci când doar Adam şi Eva existau pe pământ.

Poate fi istoria unui eşec o relatare a consecinţelor nefericite, atunci când alegem să mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu? „Cineva spunea că şi cel mai bun tată din univers, adică Dumnezeu, a avut doi copii şi aceştia au căzut în păcat. Adam şi Eva I-au creat necazuri serioase Tatălui lor. Indiferent cât de buni suntem, cât de desăvârşiţi am fi ca părinţi, deciziile în viaţa le vor lua copiii noştri. E adevărat că suntem responsabili până la o anumită vârstă să le semănăm cuvântul lui Dumnezeu şi să stăm în rugăciune înaintea Domnului pentru ei, dar în final, deciziile sunt ale lor. Cred că decizia lui Cain de a-şi omorâ fratele nu poate fi imputată niciodată lui Adam şi Evei. Ca părinţi ne putem face datoria, dar în ultimă instanţă, este Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană în parte, care va lua decizia şi va suporta consecinţele ei.”

Înainte…

O altă familie despre care citim în Sfânta Scriptură şi care ne oferă învăţătură cu privire la prezent şi viitor este cea a lui Noe. Putem distinge viaţa în familia lui Noe înainte de potop ca fiind concentrată pe misiunea primită de el de la Dumnezeu, de a predica venirea judecăţii, construind o corabie care să reziste potopului nimicitor. „Noe avea un respect deosebit faţă de Dumnezeu. El trăia o viaţă plină de pioşenie şi reverenţă faţă de Divinitate. El era conştient că ochiul lui Dumnezeu îl vede, urechea Sa îl aude şi de aceea, el umbla înaintea lui Dumnezeu plin de o teamă sfântă.”

Scriitorul ne spune: „Noe reuşeşte o performanţă deosebită pe care de regulă, noi nu o reuşim şi anume, el izbuteşte să îşi ţină familia alături de el. Copiii nu îl abandonează nici atunci când el a venit acasă cu o ştire neverosimilă. Ei stau lângă Noe, ascultă de tatăl lor, se pun pe lucru şi construiesc împreună corabia. Ei muncesc împreună şi nu e de mirare că această familie este salvată împreună de apele potopului. Şi tot împreună, Noe şi descendenţii lui vor construi o lume nouă, născută din apele marelui deluviu.”

… şi după potop

Pe de altă parte, viaţa de familie a lui Noe după potop, lasă mult de dorit, iar faptul că îl găsim pe Noe cel neprihănit dedându-se la alcoolism se constituie ca un semn clar de disfuncţionalitate. „Alcoolismul ca disfuncţionalitate a familiei de astăzi, face victime mai ales în rândul celor inocenţi – copiii familiei. Ceea ce-l caracterizează pe alcoolic şi pe cei dependenţi de diferite substanţe, de droguri dacă vreţi, este egoismul, egocentrismul. Obiceiul acesta este distructiv pentru relaţiile de familie. Ceea ce domină viaţa acestui egocentric este minciuna şi lipsa de onestitate. Omul devine maestru în înşelătorie pentru că tot timpul trebuie să acopere ceea ce face.”

Ca urmare a acestei disfuncţionalităţi în familia lui Noe, se poate urmări dezbinarea şi repetarea istoriei triste de dinainte de potop. În ce priveşte prima parte a acestei istorii, „familia lui Noe va rămâne pentru noi ca un exemplu de familie biruitoare în marile crize ale vieţii. Unitatea ei în vreme de încercare este inspiratoare. Perseverenţa unei munci titanice sub călăuzirea lui Dumnezeu ne vorbeşte şi azi de lucrurile măreţe pe care le putem face împreună cu Dumnezeu. Familia aceasta ne aminteşte că vom birui şi noi doar prin mila şi harul divin, nu numai prin priceperea noastră.”

Avraam şi Sara

O altă familie pe care Petru Lascău o studiază este cea lui Avraam şi Sara. La început o familie fără copii, ulterior, o familie cu un copil născut dintr-o relaţie neprincipială, iar apoi o familie unită în jurul copilului promis, pe nume Isaac. Cu adevărat, vedem o istorie vie a unui om al credinţei, din care putem distinge foarte multe învăţături de valoare pentru ziua de astăzi. „Când citeşti această istorie biblică cu de-amănuntul, urmărind verset cu verset, îţi dai seama că toţi aceşti oameni erau oameni în carne şi oase, foarte reali, la fel ca noi, care reacţionau la dificultăţile vieţii foarte asemănător cu noi. De aceea, cred că Dumnezeu a lăsat în grija Duhului Sfânt să fie scrise aceste istorii, ca noi, cei de astăzi, să învăţăm din ele şi să nu facem lucrurile pe care ei le-au greşit, iar unde au făcut bine sau au nimerit bine, ar trebui să ne străduim şi noi să facem la fel.”

Lot

Vorbind despre familia lui Avraam, nu putem să o omitem pe cea a nepotului său, Lot. În privinţa lui Lot, sunt multe de spus şi mai ales, despre spiritul său materialist. Nu întâmplător, când este pus să aleagă, el dă la o parte alte consideraţii şi fără să se simtă dator lui Avraam, se orientează spre bogăţie, mergând în Sodoma. Cât despre membri familiei lui Lot, istoria lor e cunoscută, atât înainte cât şi după ce judecata lui Dumnezeu a lovit cetatea Sodomei. „Iată câteva lecţii pe care ni le poate da istoria căderilor lui Lot. În primul rând, trebuie să spunem că până şi sfinţii care au avut parte de un har extraordinar pot cădea în păcat. Toţi suntem vulnerabili. Putem să scăpăm ca Noe, de apele potopului, dar ne putem înneca într-un pahar de vin. Putem ieşi dintr-o Sodomă şi Gomoră în flăcări şi să cădem în păcat prin neveghere, în siguranţa unei peşteri. În al doilea rând, este foarte greu să scapi de efectele răului, atunci când te asociezi cu el. Poţi să ieşi foarte uşor din Sodoma, dar Sodoma iese foarte greu din tine. Lot a ieşit de acolo cu obiceiurile şi cu standardul moral scăzut, precum şi cu două fete influenţate de acea societate coruptă.”

Isaac şi Rebeca

În continuare, autorul se opreşte asupra familiei lui Isaac şi Rebeca. O istorie care începe frumos, dar se termină trist, mai ales când privim ceea ce s-a întâmplat cu cei doi copii ai lor – Iacob şi Esau. Nu întotdeauna ceea ce începe bine va continua pe aceeaşi notă, mai ales dacă nu se veghează cu atenţie pentru respingerea a ceea ce este rău. „Familia lui Isaac şi Rebeca ne prezintă în principal, preocuparea părinţilor de a-şi vedea copiii împlinindu-şi destinul, chemarea vieţii. Uneori, cei doi văd lucrul acesta din perspective diferite şi astfel, se nasc tensiuni. Zbaterile mamei care ajunge la scheme şi tactici cu totul nepotrivite nu sunt altceva decât dorinţa arzătoare ca fiii ei să-şi atingă destinul. Inactivitatea şi orbirea soţului nu înseamnă totuşi, că acesta nu era interesat de acelaşi lucru. Se poate spune că în cele din urmă, Isaac şi Rebeca şi-au împlinit chemarea din partea lui Dumnezeu.”

Iacov

Şi bineînţeles, că această carte nu se poate încheia fără a vorbi despre familia lui Iacov. „Una dintre cele mai complexe familii ale Vechiului Testament, nu doar din pricina celor patru soţii, ci şi pentru că cei 12 fii aveau să devină capii triburilor lui Israel.” În familia lui Iacov, regăsim toate tipologiile posibile, precum şi toate problemele cu care se poate confrunta o familie. S-ar putea spune că nu există vreo problemă pe care să nu o fi experimentat această familie, însă şi lecţiile pe care le desprindem sunt de mare valoare. „Familia lui Iacov are parte de o viaţă zbuciumată şi tumultoasă, fiind caracterizată de rivalităţi şi părtiniri între neveste, ţiitoare şi copii. O familie eterogenă, prin legăturile fragile dintre copiii de la mai multe neveste. O familie în care patriarhul Iacov poate să stăpânească mai uşor turmele mari de oi şi capre decât pe fiii săi scăpaţi de sub control. O familie care dovedeşte încă o dată că în inima unui bărbat nu pot avea loc mai multe femei în acelaşi timp. Poligamia lui Iacov lasă urme adânci în sufletele rănite şi descurajate. Iubirea sa părtinitoare, moştenită probabil, din casa tatălui său, Isaac, seamănă ură şi rivalitate între copiii săi.”

Însă pe de altă parte, „istoria familiei lui Iacov va rămâne pentru totdeauna un izvor de inspiraţie şi învăţătură pentru fiecare generaţie. Dramele trăite de această familie numeroasă şi diversă ne încurajează şi astăzi cu privire la lecţia fundamentală că totuşi, Dumnezeu conduce lumea şi în ciuda necazurilor şi suferinţelor noastre, El ne va ajuta să ne facem partea în planul Său cu istoria umanităţii. Lucrarea Sa nu a început cu noi şi nu se va termina cu noi, fiindcă ea depinde numai de El şi nu de noi.”

„Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre”

În cele din urmă istoria familiilor partriarhilor se constituie ca un prilej de reflecţie asupra propriilor noastre familii şi asupra condiţiei noastre prezente. Problemele cu care ei s-au confruntat sunt în mare măsură şi ale noastre, iar soluţiile pe care le prezintă Sfânta Scriptură sunt astfel, de mare actualitate în a nu repeta în ceea ce ei au greşit şi în a urma acolo unde ei au biruit. De aceea, apelul cărţii „Familiile patriarhilor” este de a ne apropia de Sfânta Scriptură pentru a primi învăţătură la vreme de nevoie şi astfel, ne vom alătura autorului în ceea ce el ne spune încă de la începutul cărţii: „Eu cred că Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre. Necazul este că noi nu Îl căutăm în Biblie şi atunci când dăm de o criză, căutăm un răspuns în altă parte. Recurgem la Dumnezeu şi la Cartea Sa ca o ultimă soluţie şi nu ca la o primă opţiune. Nădăjduiesc că vom începe să vedem Biblia cu alţi ochi, dacă ne vom lăsa călăuziţi de Domnul să învăţăm ceea ce El ne prezintă în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Vom vedea că Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

Fie ca şi noi să învăţăm din istoria familiilor patriarhilor şi să citim cu atenţie cartea pe care Petru Lascău ne-o pune la dispoziţie, îngemănând deopotrivă, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi propria sa experienţă de viaţă. În felul acesta, vom şti să depăşim obstacolele prezente şi să ne ancorăm cu putere în planul Său.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona

Idolii din preajma amvonului

Photo credit christianillustrations.net

Emisiunea Scara Cuvintelor – Recenzie de carte, Dorin Muresan. Titlul cartii:  ‘Idolii din preajma amvonului’ – autor: Derek Tidbal. Editura Casa Cartii Oradea. (In Limba Engleza –Preacher, Keep Yourself from Idols – available here – Amazon.com)

Derek Tidball, un profesor de Teologie din Londra a scris o excelenta carte aparuta in 2013 la Editura Casa Cartii din Oradea intr-o traducere realizata de Ciprian Simut. Cartea se numeste ‘Idolii din preajma amvonului‘.

Autorul pleaca de la a defini idolii ca fiind distorsiuni ale unor lucruri bune in esenta lor, exact asa cum am facut eu inainte. Cand importanta acestor lucruri este exagerata, ele devin obiecte la care ne inchinam. Devin scopuri in sine. Ameninta locul lui Dumnezeu si inevitabil distrug relatia noastra cu El. In cazul predicatorilor, chiar functia aceasta a lor, de predicare, de slujire, poate deveni un idol nascator si el de alti idoli.  Intentia explicita a autorului nu este de a condamna acesti idoli, ci a-i demasca, propunand solutii practice  in ce priveste evitarea sau chiar eliminarea lor.

Abordarea este destul de sistematica. Autorul pleaca de la problema relatiei predicatorului cu sine. Trece la relatia acestuia cu valorile actuale ale societatii de consum si se opreste apoi la modurile in care se raporteaza el la activitatea si la functia sa.

Asadar, prima forma de idolatrie pe care s-ar putea sa o practice un predicator este cea legata de atribuirea unei importante exagerate amvonului. In relatia cu sine, predicatorii sunt mereu supusi riscurilor de a deveni amvonisti. Cand predicarea este situata desupra tuturor celorlalte lucrari, pana acolo incat aceste lucrari ajung de-a dreptul ignorate, se poate spune ca predicarea insasi a devenit un idol, fiindca toate lucrarile sunt importante, fiecare in felul ei. Un predicator englez afirma ca nu exista un substitut al predicarii. Cu alte cuvinte, nimic nu poate egala importanta acestei lucrari. Celelalte forme de slujire, nefiind altceva decat tratamente pentru simptome.

Biblia insa dovedeste ca dimpotriva, au existat oameni care s-au convertit fara a fi expusi unei predici. Dumnezeu lucreaza prin biserica Sa ca intreg. Lucreaza prin credinciosi, prin membrii Sai. Iar acestia nu sunt toti predicatori. Nici devotamentul fata de amvon, nici frecventa a predicarii nu sunt esentiale. Esentiala este doar trairea vietii intr-un mod neprihanit dupa poruncile Domnului Isus Hristos. Cand citim Biblia, putem observa ca Dumnezeu nu a comunicat doar prin predici sau discursuri. Ci si prin vise, viziuni, actiuni dramatice. Poezii, cantari, meditatii. De asemenea, Biblia nu ofera un model al predicii Nou Testamentare. Disputele si dezbaterile teologice, tin si ele de comunicarea lui Dumnezeu cu lumea. Iar formele si stilurile de comunicare au fost si continua sa fie influentate de cultura.

Dumnezeu comunica asa cum doreste. Ideea ca El ar putea fi luat prin surprindere, de mijloacele moderne de comunicare, este absurda. Iata doar cateva motive care ar trebui sa vindece ‘amvonita’- sa coboare lucrarea predicarii de pe un posibil piedestal idolatru. Intr-adevar, predica este un instrument vital prin care vorbeste Dumnezeu. Insa e doar unul dintre instrumente.

In continuare, Derek Tidball propune o evaluare a predicarii in trei puncte. Astfel, ideile exagerate cu privire la predica pot sa duca la idei exagerate cu privire la importanta predicatorilor. In plus, supra-evaluarea predicii creste presiunea asupra predicatorilor. In schimb, o evaluare corecta scoate in evidenta suveranitatea lui Dumnezeu. Nu cuvintele sunt cele care ajung la inimile oamenilor si-i schimba. Ci, Duhul. O dovada in acest sens este faptul ca daca o predica a adus la o trezire spirituala, intr-un alt context, aceeasi predica s-a dovedit a fi fara efect. Concluzia: Predicatorii nu ar trebui sa fie niciodata modesti in privinta mesajului pe care il au de rostit. Dar, trebuie sa fie intotdeauna modesti cand e vorba de ei insisi.

Un alt idol care purcede din relatia predicatorului cu sine este cel al autoritatii pe care acesta, atentie, tinde sa si-o atribuie facand abuz de ea. Pentru a combate genul acesta de idolatrie, Derek Tidball atrage atentia ca autoritatea unui predicator isi are sorgintea intotdeauna in cel pentru care acesta este chemat sa vorbeasca. Predica este autorizata de Dumnezeu, fiind proclamarea Cuvantului Sau. Este dovada prezentei Duhului Sfant , caci doar acesta produce efecte. Si este validata doar prin adevarurile Scripturii, predicatorul fiind chemat sa predice Cuvantul ui Dumnezeu, nu propriile ganduri si pareri. Cand autoritatea lui Dumnezeu devine autoritatea predicatorului, cand autoritatea Cuvantului SAu devine autoritatea cuvantului predicatorului, se poate spune ca acesta din urma a transformat autoritatea in idol.

Autorul ofera o serie intreaga de astfel de exemple abuzive…. (De la minutul 3 – 8)

VIDEO by Credo TV

Mesaje şi coduri morale în „Cele zece porunci” – Cristian Barbosu

Cristian Barbosu 1

Photo Octavian D. Curpaş

O carte despre Cele Zece Porunci? Poate fi un astfel de subiect interesant, la început de secol XXI? Cu siguranţă că mulţi ar răspunde că problematica atât de complexă a Decalogului reprezintă ceva depăşit, lipsit de actualitate. Cu toate acestea, cartea „Cele Zece Porunci” de Cristian Barbosu ne convinge că este important să reexaminăm cu seriozitate conţinutul acestor porunci date de Dumnezeu prin Moise, pentru întreaga umanitate.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvântul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este păstorul bisericii Harvest Metanoia Arad. Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

Nevoia de Absolut

cristian barbosu

comenzi la agape.ro

Subliniind mutaţiile ce au avut loc în gândirea oamenilor pe parcursul ultimei perioade de timp, Cristian Barbosu menţiona: „Filosofia post-modernistă a pătruns subtil în toate ramurile vieţii, influenţând pe nesimţite atât creierul cât şi inima, ba uneori, şi sufletul, creând o nouă etică, un nou sistem de valori, ba chiar şi o nouă formă de spiritualitate, privată însă de absoluturi şi mai ales de Absolut.”

Pornind de la această nevoie de Absolut, cartea „Cele Zece Porunci” ne cheamă la o reevaluare temeinică a conţinutului şi actualităţii poruncilor divine aplicate la viaţa de zi cu zi. Fără a insista pe aspecte scolastice care ar fi condus la o prezentare academică, prin reliefarea aspectelor de bază ale învăţăturii morale din cuprinsul Celor Zece Porunci, autorul reuşeşte să transmită unei mase largi de oameni un mesaj pozitiv, ce se constituie ca o chemare în a respecta adevărul de origine divină.

Despre legile morale şi spirituale

Autorul spune: „Aşa cum există legi materiale, legi ale fizicii, biologiei, chimiei, etc., la fel există şi legi morale sau spirituale impuse de către Dumnezeu. Aşa cum legile naturii sunt imposibil de contestat, ele acţionând indiferent dacă vrem sau nu, la fel şi legile morale sau spirituale există şi nu pot fi ignorate. Şi aşa cum cercetătorul ştiinţific studiază şi le explică oamenilor înţelesul adânc al legilor naturii, este de datoria noastră, a celor ce studiem Sfintele Scripturi, să explicăm semenilor noştri legile morale şi spirituale, legi care afectează atât destinul terestru al omului, cât şi dimensiunea eternă a sufletului nostru.” Aşa cum putem citi din primul capitol, cu privire la porunca întâia, vom constata faptul că argumentele lui Cristian Barbosu se succed într-o ordine logică, fără a forţa în vreun fel textul biblic şi fără a purta amprenta prejudecăţilor de natură spirituală. Putem spune că autorul reuşeşte să prezinte în mod obiectiv adevărurile Scripturii, presărând impresii şi experienţe ce ţin de realitatea cotidiană. Beneficiul unei astfel de abordări constă în faptul că această carte poate fi citită şi de către cei care nu au o pregătire teologică. Şi aici în mod deosebit, autorul a ţinut să se adreseze tinerilor, mai precis acelei generaţii de regulă ignorată de către mesajul evanghelic tradiţional.

O listă a dependenţelor

Iată ce afirmă Cristian Barbosu despre practica idolatriei în secolul nostru: „Omul, fie că vrea sau nu, fie că recunoşte sau nu, se închină cuiva. Pe vremea lui Moise, când Cele Zece Porunci au fost scrise în piatră, oamenii se închinau diferiţilor zei. Indiferent unde s-ar fi aflat, închinarea oamenilor a fost devotată unor anumiţi zei. Da, astăzi nu mai avem Baali şi nici Astartee. Dar astăzi avem aceleaşi concepte, aceleaşi ritualuri, îmbrăcate însă sub o altă formă. Baal şi Astarteea erau zeii plăcerilor de orice fel. Închinarea înaintea lor nu era ceva mistic, ci dimpotrivă, consta din pereceri şi orgii scăldate în alcool şi sex. Azi noi nu mai avem închinători la idoli, dar avem atât de mulţi oameni care au câte un viciu, oameni care se intoxică în mod abuziv cu alcool sau care îşi distrug căsnicia din cauza prostituţiei sau pornografiei. Nu, ei nu se închină niciunui idol, dar ei sunt vânduţi poftelor lor. Iar lista dependenţelor poate continua.”

Este posibilă renaşterea spirituală?

Această idolatrie ascunsă a zilelor noastre nu poate fi scoasă la lumină decât prin intermediul Celor Zece Porunci. Prin urmare, mesajul pe care ni-l transmite Cristian Barbosu constă în faptul că nu este posibil să ieşim cu bine din dilemele morale ale sec. XXI decât luând în considerare ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin aceste porunci. Întotdeauna, idolatria a fost distructivă şi autodistructivă, afectând deopotrivă pe cei care o practică, dar şi pe cei ce se află în vecinătatea acestor închinători. De aceea, renaşterea spirituală a generaţiei prezente nu se poate produce decât prin cunoaşterea şi aplicarea deplină a Celor Zece Porunci.

Importanţa fundamentelor

Cu siguranţa că această provocare pe care ne-o lansează autorul se consitutie ca un element de valoare ce recomandă citirea acestei cărţi şi însuşirea elementelor de valoare prezentate. „În era post-modernă în care trăim există o nevoie acută de absoluturile lăsate de Cel Divin pe paginile Scripturii. Relativismul a pătruns în mai toate sferele societăţii în care trăim. Avem nevoie însă, de nişte fundamente, de aceste absoluturi dumnezeieşti, cuprinse în Cele Zece Porunci. Ele îţi pot oferi o bază sănătoasă, trainică, atît în viaţa aceasta cât şi în eternitate.”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari