Juridice.ro – „Căsătoria pentru toți” şi „semnele timpului”

marriage bride groom

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat:

Considerată de mulți ca o simplă și trecătoare dezbatere publică, cu unele reverberații juridice, mai degrabă o rezonanță târzie a unei preocupări europene și nu numai, chestiunea „căsătoriei pentru toți” care agită în prezent spiritele și în România ridică, în realitate, o problemă crucială, sesizată ca atare de puțini, cea a posibilității și tendinței de a construi o societate care, spre deosebire de toate societățile cunoscute până acum, nu se mai referă la Dumnezeu, nici la tradiție și nici la natură. Una de-naturalizată și aparținătoare unei ordini exclusiv umane.

Până nu de mult, caracterul natural al familiei, tată, mamă și copil biologic – întâlnirea dintre un bărbat și o femeie fiind astfel o necesitate –, rolul acesteia de celulă a societății, a uneia concepute la rându-i ca o familie mai largă erau acceptate ca fiind de la sine înţeles ex natura rerum. Alte forme familiale – ca de exemplu, adopția – erau concepute și ele după același model, părinții adoptivi căutând în acest scop un copil apropiat de ei prin originea sau fizicul lor, astfel încât să-l apropie cât mai mult posibil de „ceva al lor”, de un veritabil „copil”. Revendicarea căsătoriei homosexuale și a dreptului de parentalitate a acestor cupluri pun însă în discuție această condiţionare deopotrivă naturală şi socială a unor instituţii asupra cărora este proiectat stigmatul unor restricţii inacceptabile aduse autonomiei individului uman.

Pe cale de a fi adoptat de toate țările democratice, mariajul cuplurilor de același sex este legalizat deja în peste 10 state membre ale Uniunii Europene și în multe din statele ce formează S.U.A. În Canada, Curtea din Ontario a admis existența a trei părinți, recunoscând genitorul, în același timp cu un cuplu de femei. La rândul său, CEDO și-a modificat jurisprudența în materie. Între 1986 și 1990 ea a interpretat prevederile art. 2 al Convenției europene a drepturilor omului („Începând de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și a fonda o familie potrivit legilor naționale care guvernează exercitarea acestui drept”) ca vizând căsătoria între două persoane de sex diferit. Dar, la 19 februarie 2013, ea a condamnat Austria pentru discriminare față de cuplurile homosexuale, întrucât instanțele din acest stat interziseseră unuia dintre partenerii unui cuplu de femei să adopte copilul biologic al celeilalte, în timp ce soțiile unui cuplu heterosexual dispuneau de acest drept. În aceeași zi, Curtea Constituțională germană de la Karlsruhe a declarat neconstituțională legea care interzicea homosexualilor să adopte copilul partenerilor lor, chiar dacă căsătoria homosexuală și adoptarea de către un cuplu homosexual rămâneau interzise în Germania. De asemenea, CEDO, și, la fel, Consiliul Constituțional al Franței admit că, în orice caz, cuplul homosexual și copiii pe care îi crește participă la o „viață familială” în sensul art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului și, respectiv, cel al Preambulului Constituției franceze din 1946. În Ungaria, Curtea Constituțională a afirmat că statul trebuie să protejeze „toate formele de familie”, deoarece nu se poate împiedica extensia drepturilor într-o societate deschisă și democratică. În California, termenii de tată și mamă sunt suprimați în textele juridice în favoarea celui de partener. În Spania se vorbește de un progenitor Ași de un progenitor B; în Canada părinte desemnează în mod indiferent un bărbat sau o femeie, fără limitarea numărului de persoane. În fine, în Franța introducerea lui „mariage pour tous” impune ca în toate articolele Codului civil, ale Codului Securității Sociale și Alocațiilor Familiale consacrate drepturilor și obligațiilor soțului și soției, tatălui și mamei, termenii respectivi să fie interpretați în funcție de noua definiție a căsătoriei, care poate uni două persoane de același sex.

Acest tăvălug jurisprudențial și legislativ a ajuns, în cele din urmă, și la București, iar principalii actori vizați au intrat deja în acțiune. Într-un asemenea context internațional și, mai ales, european, cunoscând capacitatea și modul de reacție românești, rezultatele sunt pe deplin previzibile și posibile în termen scurt. Este important, de aceea să conştientizăm deopotrivă structurile argumentative relativ constante care fac din dezbaterile româneşti actuale numai un episod al luptei modernităţii iluminate cu fundamentele premoderne înseşi ale Occidentului european, în raport cu care România se află – de această dată poate nu din nefericire – în urmă cu destul de multe decenii. „Căsătoria este şi în viziunea Legii Fundamentale unirea dintre un bărbat şi o femeie într-o comunitate de trai în principiu indisolubilă, iar familia este comunitatea cuprinzătoare dintre părinți şi copii, în care părinților le revin înainte de toate dreptul şi obligația de îngrijire şi educare a copiilor”: cu excepția principiului indisolubilității (menționat încă de vechiul cod al familiei: căsătoria se încheie pe viaţă!), substanța acestei formulări dintr-o decizie pronunțată de Curtea Constituțională Federală din Germania în anul 1959 se regăsește neschimbată în prevederile art. 259 alin. (1) şi (4) din Noul Cod civil român adoptat în 2009 şi intrat în vigoare în 2011.

Ca şi Legea Fundamentală germană, Constituţia României adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 se referă în art. 48 alin. (1) în mod generic la „soți”, iar interpretarea istorică a acestui text conduce neîndoielnic la concluzia că soții avuți în vedere nu pot fi decât un bărbat şi o femeie. La fel a interpretat textul constituțional….

CONTINUARE aici – http://juridice.ro/essentials/524/casatoria-pentru-toti-si-semnele-timpului

Plâng Pokemonii pentru lume

young people and adulta phone pokemon

Trebuie să fim conștienți că se dă și un război pentru atenția noastră

Eliza Vladescu:

Astăzi vreau să dau citare unui singur lucru: „Dacă poți să îți petreci atât de mult timp căutând creaturi imaginare, atunci de ce nu poți face mai multe pentru copiii care cresc în război?”

Se pare că multe războaie își au debutul chiar sub ochii noștri. Unele sunt evidente, altele sunt subtile, unele se poartă în sânge și altele în declarații diplomatice, propagandă via postaci și furt de date. Dar se mai poartă un război, unul pentru atenția noastră, a cetățeanului de rând care teoretic are ceva de spus într-o democrație. Și de bine, de rău, majoritatea lumii trăiește astăzi în democrație sau alte derivate. Cu atât mai uimitor mi se pare că în circumstanțele în care democrația ca sistem ancorat în alegerea populară pare să o ia la vale, imaginația noastră pare să fie frățește împărțită între teroriști și pokemoni, sau cel puțin imaginația presei este. Dar în contextul de față nu sunt sigură că acești pokemoni nu sunt, de fapt, niște teoriști și ei.

Nu o să stau acum să explic cu ce se mănâncă jocul Pokemon Go, pentru că mai important este să vedem că dincolo de campania din media, jocul este cu adevărat un fenomen. Când oameni necunoscuți se opresc pe stradă să verifice ce pokemoni sunt de prins prin zonă; când se creează basculade pentru că zeci de mașini caută un singur pokemon; când cazi în apă, intri pe spații interzise și ești arestat sau împușcat fatal fiind în căutare de pokemoni; când rămâi blocat în copac, în cimitir, căutând pokemoni și trebuie să chemi pompierii care poate aveau o treabă mai bună de făcut; când un briefing al Departamentului de Stat american consacrat luptei împotriva terorismului trebuie întrerupt pentru că jurnaliștii sunt prea preocupați să se joace Pokemon Go; când imediat ia naștere o aplicație de dating pentru ca cei pasionați de joc să vâneze împreună; când barurile și restaurantele fac bani frumoși după ce au plătit să le apară un pokemon în locație și jocul a devenit singura șansă să atragi turiști în România, se cheamă că jocul e cel puțin „la fel de fenomen” cum a fost Facebookul….

Citeste mai departe aici – http://semneletimpului.ro/international/plang-pokemonii-pentru-lume.html

Discriminarea crestina la moda in Anglia

man fired office

Sarah Mbuyi a fost concediată în Anglia deorece a refuzat să citească povești cu cupluri homosexuale copiilor.

Un bărbat din Great Manchester a fost disponibilizat după ce și-a exprimat dezacordul pe Facebook față de căsătoriile gay în bisericile anglicane.

Gary Mc Farlane a fost concediat deorece a evitat să facă terapie sexuală cuplurilor gay.

Libertatea de conștiință a ajuns în Marea Britanie o poveste. Creștini, musulmani, toți cei care nu sunt de acord cu ideologia familiei homosexuale sunt disciminați constant, supuși presiunii comisiilor și reeducării. Totul ar fi fost evitat dacă ‪#‎familia‬ era definită la timp în Constituție.

Aflați mai mult aici –  http://semneletimpului.ro/international/europa/marea-britanie/discriminarea-religioasa-la-moda-in-anglia.html via  Coalitia pentru familie

Semnele Timpului: De ce Facebook dăunează grav sănătății mintale

Photo credit www.dailymail.co.uk

Dincolo de oportunitățile oferite de Facebook, rețeaua de socializare vine cu un cost psihologic imens pentru sutele de milioane de utilizatori care accesează zilnic platforma, au arătat o serie de studii.

Statul pe Facebook poate avea un efect negativ asupra modului în care utilizatorii rețelei își percep corpul, potrivit unei cercetări comandate de Centrul pentru Tulburări de Alimentație din SUA. Studiul, la care au participat persoane între 16 și 40 de ani, a arătat că aproape jumătate dintre aceștia (44%) „își petrec timpul dorindu-și să aibă un corp și o greutate similară cu a unui prieten, atunci când se uita la fotografiile de pe Facebook”. Circa 37% dintre participanți au declarat că „simt că trebuie să schimbe anumite părți ale corpului lor atunci când își compară corpul cu cel afișat de un prieten în pozele de pe Facebook”, iar 32% dintre aceștia susțin că „se simt triști când își compară pozele de pe Facebook cu cele ale prietenilor”.

Rețelele de socializare au dat naștere unui fenomen periculos pentru sănătatea mintală a utilizatorului, denumit FOMO (Fear Of Missing Out). Sindromul este caracterizat de o stare de anxietate și teamă că rămâi pe dinafară, că ratezi ultimele noutăți și oportunități importante. Circa 72% dintre persoanele de 18-33 de ani suferă de FOMO, iar cei mai afectați din acest punct de vedere sunt bărbații, potrivit unui studiu efectuat de JWT Intelligence. Această frică poate conduce la stări de depresie, rușine sau comportamente violente.

Pentru unii utilizatori, Facebook poate avea același impact precum drogurile, creând dependență. Fenomenul a atras atenția experților de la Universitatea din Bergen, care au creat un instrument de evaluare a obsesiei dezvoltate de utilizatori pentru această platformă, numit Scala de Dependență de Facebook. Potrivit studiului, femeile, tinerii și persoanele anxioase și nesigure din punct de vedere social sunt cele mai predispuse să folosească excesiv rețeaua de socializare.

Mai mult aici – http://semneletimpului.ro/social/social-media/de-ce-facebook-dauneaza-grav-sanatatii-mintale.html

Semnele Timpului: Alegerea lui Baraba, după 2.000 de ani

Photo credit www.johnpratt.com

Un editorial semnificativ de la Semnele Timpului:

Umblă o glumă pe Facebook: „Pilat a întrebat: ‘Pe cine eliberez?’ Iar poporul a strigat: ‘Pe Baraba, hoțul!’ Au trecut 2.000 de ani și poporul continuă să aleagă hoți.” Lăsând gluma la o parte, tragedia realității corupţiei din ţară ne obligă să luăm o atitudine.

Alegerile din România ar putea fi un studiu de caz pentru creștini. Înregistrările care au apărut pe internet, în care preoți ortodocşi în funcții înalte le spun oamenilor să voteze cu acel candidat care este ortodox (V. Ponta), iar preoților li se cere ca duminică, pe 16 noiembrie, după slujbă să se pună în fruntea enoriașilor şi să-i conducă de mână până în cabina de vot, mă duc cu gândul, toate, la condamnarea lui Iisus.

La acel eveniment au participat „preoții cei mai de seamă, fruntașii și norodul”, strânși de Pilat, care nu Îl găsise vinovat pe Iisus de „niciunul din lucrurile de care-L pârâți”. În capitolul 23 din Evanghelia după Luca scrie: „…Iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-L bată, îi voi da drumul.” Pilat avea de gând să se folosească de Praznicul Paștelui, ocazie în care avea obiceiul să elibereze un deținut.

Pilat știa ce doreau preoții cei mai de seamă, dar se baza pe faptul că, pus să aleagă între Iisus și Baraba – un bărbat ce fusese condamnat pentru omor –, poporul Îl va alege pe Iisus fără probleme. Nu degeaba fusese Baraba ales de Pilat drept contracandidat pentru Iisus. Și cu toate acestea, „Ei au strigat cu toții într-un glas: «La moarte cu Omul acesta și sloboade-ne pe Baraba!»” De trei ori a încercat Pilat să raționeze cu oamenii din mulțime, „dar ei strigau în gura mare și cereau de zor să fie răstignit. Și strigătele lor și ale preoților celor mai de seamă au biruit”.

Aș vrea să ne oprim cu paralela dintre cele două situații – observând cum, 2.000 de ani mai târziu, se pun în practică aceleași strategii de manipulare a enoriașilor – și să nu mergem mai departe, încercând poate să facem o paralelă şi între cei doi candidați și cele două personaje istorice! Mai important de notat este, deci, că se pun în practică aceleași strategii, cel mai probabil cu același rezultat. Dacă acesta este cazul, nu am putea decât să observăm că, în ciuda istoriei și a tuturor consecințelor negative suportate în propria viață, la nivel de mentalitate a societății nu am evoluat deloc. Dreptul nostru de a alege liber valorează tot 2 lei și suntem la fel de influențabili de către figurile autoritare (în special, cele sfinte) ale comunității în care trăim, cum au fost evreii acum 2.000 de ani.

Suntem săraci, slabi și corupți și nu știm care năpastă a venit peste noi prima. Știm că o corupție generalizată are „darul” de a sărăci o societate, dar suntem săraci pentru că suntem corupți sau mai întâi am fost săraci și slabi și ne-am corupt pentru o sticlă de ulei? Dar, și mai important, cine este de vină, vânzătorul de corupție sau cumpărătorul? Acestea nu sunt întrebări retorice, ci sunt întrebări esențiale pentru un popor care spune că își dorește reformă. Aici intervine veșnica problemă: de unde începe reforma, de la cap sau de la coadă?

Am văzut în istorie ce înseamnă pentru o țară un președinte reformator și, conform opiniei publice, și noi, românii, ne dorim unul. Însă în democrație treaba merge aşa: reformatorul trebuie mai întâi pus în funcție de către popor, apoi trebuie sprijinit în acțiuni de către o majoritate a sistemului și trebuie sancționat în spațiul public atunci când greșește, lucru care pare să funcționeze, dacă ne luăm după ce s-a întâmplat în ultimele zile.

Ce vor face românii? Nu este destul să fim acei necorupți, neimplicați, care urmăresc jocurile de pe margine, iar la sfârșit se plâng că alții nu l-au votat pe cel care trebuia. Iisus le-a spus femeilor care „se tânguiau după El”: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri” (Luca 23:28). Înțeleg așteptarea ca un candidat să ne convingă, însă ce facem dacă nu ne convinge? Nu vom face nimic?

Aș crede că știm mai bine de-atât, pentru că neștiința ne doare în viața de zi cu zi. Pasiunile obsedante care se nasc pentru candidați nu au justificare, însă cu toții ar trebui să fim preocupați pasional de viitorul nostru și al copiilor noștri, pentru că în asta are sens să investim energie. Nu trebuie și nu are sens să fim soldați pentru vreunul dintre candidați, dar trebui să fim soldații reformei pe care vrem să o vedem. Faptul că „împărăția noastră nu este din această lume” nu înseamnă, în niciun caz, că trebuie să fim nepăsători față de lumea aceasta și să nu facem binele pe care îl putem face, chiar dintr-o poziție lipsită de semnificație în societate. Binele e acolo unde îl creăm.

Eliza Berzescu

http://semneletimpului.ro/bloguri/alegerea-lui-baraba-dupa-2000-de-ani.html

Harta ateismului în România

Numărul românilor fără religie aproape s-a triplat în ultimii zece ani. Circa 23.900 români (0,1% din totalul populaţiei) s-au declarat „fără religie”. Numărul celor care s-au declarat „atei” a fost de 21.200. La recensământul din anul 2002, doar 8.500 de români spuneau că nu cred în Dumnezeu.

Foto: civitaspolitics.orgÎn urma recensământului din 2011, schimbările din peisajul religios autohton au arătat că cei mai mulţi atei se află în zona Bucureşti-Ilfov (aproape 8.000) şi în general în zonele bogate ale ţării (Ardeal, Banat). Zonele cu cei mai puţini atei sunt Oltenia (750), Dobrogea şi zonele sărace ale Munteniei (Teleorman, Călăraşi, Ialomiţa). În clasamentul pe oraşe, Bucureştiul conduce, cu 7.346 de atei, fiind urmat de Cluj-Napoca (1.616), Timișoara (1.011) şi Iași (808).

Cei mai mulţi atei sunt tineri, cu educaţie superioară, arată un studiu al Fundaţiei Soros citat de EVZ.

Tendinţa din România se înscrie pe o linie deja vizibilă la nivel mondial. Un sondaj realizat recent de RedC Opinion Poll pe 51.000 de persoane din 57 de ţări de pe tot globul, arată că ateismul este în creştere cu 10% la nivel global, cele mai mari creşteri înregistrându-se în unele state din Europa şi Asia. sursa – semnele timpului

Creștinismul și religia – menite să dispară? Marea Britanie arată lumii cum religia, aşa cum o ştim noi, poate să moară

Nici o alta generatie trecuta nu a incercat mai multe „metode” de a atrage tinerii la biserica ca si generatia actuala, si totusi rezultatul a fost asa cum descrie Norel Iacob – O „incapacitate a creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii”.

Autorul articolului da tot el  raspunsul si solutia acestei probleme prin aceasta afirmatie: „Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.”  Problema este ca: Evanghelia lui Isus Hristos nu mai este in centrul bisericilor care sunt pe cale de disparitie.

Norel Iacob via http://www.semneletimpului.ro un articol mai vechi, dar important:

Să construim o morală care să conţină suficientă religie pentru ca acţiunile noastre să aibă sens, dar nu prea multă. Prea multă religie aduce după sine recăderea în lumea obscură a vremurilor preistorice şi sfârşitul maşinăriei moderne”. (Jean-Claude Barreau)

Afirmaţia lui Jean-Claude Barreau devine şi mai interesantă în contextul în care Callum G. Brown anunţa, în 2001, moartea „Britaniei creştine”. În cartea cu acelaşi titlu, republicată în 2009 cu adăugiri, Brown nu face afirmaţii metaforice. Când vorbeşte despre moartea creştinismului britanic, nu se referă doar la declin, ci anunţă argumentat dispariţia „esenţei naţionale religioase”. Tonul său nu este pătimaş, nici anticreştin, nici măcar rece sau indiferent, şi conform finalului cărţii, analiza sa nu intenţionează să sugereze că restul lumii va urma exemplul britanic. Dar dacă teza lui Brown este adevărată, atunci „Marea Britanie arată lumii cum religia, aşa cum o ştim noi, poate să moară.”

Criza globală a creştinismului

În Europa occidentală mai ales, dar şi în multe părţi ale Statelor Unite, religia creştină, atât catolicismul, cât şi protestantismul, experimentează un regres în ceea ce priveşte numărul de membri din registre şi participarea la slujbele religioase. Mai puţini oameni se căsătoresc în faţa altarului şi mai mulţi neglijează botezul copiilor. Prezenţa noilor generaţii la şcoala duminicală sau la cursurile de catehizare se reduce. Unele biserici resimt lipsa personalului clerical, pentru că tot mai puţini tineri aleg să devină preoţi sau pastori.

Declinul este în cea mai mare parte recunoscut, dar explicaţiile sunt variate. La poli se află cei care cred că religia creştină trece printr-o perioadă dificilă, ce va fi urmată de o mare înviorare, şi cei care afirmă moartea inechivocă a creştinismului. Sunt şi teorii care fac distincţie între biserici şi susţin că doar protestantismul liberal este pe moarte. Istoricul Thomas Reeves consideră că singura speranţă a protestantismului liberal este recuperarea doctrinei şi a credinţei biblice. Însă Wade Clark Roof şi William McKinney , doi sociologi ai religiei, prevăd continuarea declinului creştinismului liberal, chiar şi în condiţiile în care acesta îşi va redefini teologia. Ca răspuns dat criticilor liberalismului, cercetătorul Diana Butler Bass argumentează pe baza propriului studiu că protestantismul moderat sau uşor liberal nu se mai află în declin, ci în post-declin, în prezent atrăgând din nou membri şi funcţionând sănătos.

Biserica reinventată – o soluţie?

Lumea creştină occidentală cunoaşte un nou fenomen: megabisericile. Mediatizată deja ca un mare succes, The Community Church Movement pare răspunsul creştin potrivit într-o lume postmodernă, sugerând că religia creştină nu va dispărea, ci doar se va transforma. Scott Thumma crede că „aceste forme au un potenţial extraordinar de a-i remodela pe membrii lor şi chipul religiei în Statele Unite. Dacă vor reuşi asta, şi probabil că vor reuşi… vor remodela lumea”. Megabisericile sunt biserici cu mii sau zeci de mii de membri, consolidate în zone suburbane. Profilul este nonconfesional, de orientare conservatoare, dar cu o viziune identitară distinctă  şi având ceva de oferit tuturor.

    Un exemplu cunoscut este Willow Creek Community Church. Pastorul Bill Hybels a mers din uşă în uşă şi le-a cerut oamenilor să-i spună ce nu le place şi ce şi-ar dori de la biserică. Din rezultatele obţinute, el a imaginat un tip de servicii de închinare user-friendly, orientate spre aspectele practice ale vieţii, fără apeluri pentru colecte, jargoane religioase sau mesaje care să trezească sentimente de vinovăţie. Thumma crede că astfel „liturghia devine relaxată, dar mesajul rămâne unul solid conservator”. Totuşi, concluziile unui sondaj autoevaluator realizat în 2004 la Willow Creek arăta că „biserica nu este chiar atât de eficientă precum am crezut…” (Bill Hybels). Sondajul a sugerat că aproape 25% dintre membrii de la Willow Creek se împotmoliseră în creşterea lor spirituală sau erau nesatisfăcuţi de biserică. Mulţi luau în considerare varianta despărţirii de congregaţie. Criticii megabisericilor s-au folosit de mărturisirea celor de la Willow Creek, dar există şi voci care consideră că studiul nu e relevant.

Tipuri de invitaţii folosite de megabiserici

(textele reprezintă idei de invitaţii la biserică, oferite de revistaOutreach)

– „Îţi aminteşti de biserica la care erai târât în copilărie? Acum e altfel… Biserica este diferită – jeanşi, muzică live, dialog real pentru oameni reali.”

– „Un nou tip de biserică! Dacă scaunele tari, predicile plictisitoare, imnurile vechi ţi-au scăzut interesul pentru biserică, atunci eşti aşteptat la noi. Vei găsi muzică electronică, dramatizări pasionante, predici puternice şi programe high-voltage pentru toată lumea. Un nou tip de biserică – şocant, nu?”

– „Nu te vei simţi ca un condamnat la închisoare în biserica noastră. La noi s-a renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu. Suntem o biserică pentru cei care au renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu.

Ce factori explică secularizarea?

Callum Brown consideră că toate încercările de a explica declinul creştinismului sunt negări ale realităţii secularizării. În schimb, el prezintă în cartea sa o teză nouă şi interesantă. Nu vede secularizarea din Marea Britanie ca pe un proces care a durat secole, ci unul care a apărut brutal, la începutul anilor ’60. Din punctul de vedere al lui Brown, la mijlocul secolului trecut, Marea Britanie s-a aflat în faza ultimei perioade pietiste. Era vremea în care Billy Graham aduna 100.000 de participanţi la o singură prezentare de-a sa. La scurtă vreme, a început dezastrul. Explicaţia lui Brown introduce un element de referinţă – creştinismul discursiv -, referindu-se la circulaţia mesajului, principiilor şi viziunii creştine despre viaţă, care, după 1963, scade dramatic. În numai cinci decenii, Marea Britanie a cunoscut o scădere fantastică a importanţei religiei, din cauza lipsei propagării autentice din om în om, din mamă în fiu, a „discursurilor” creştine. Indivizii, prin alegerea lor, sunt cei care au trimis creştinismul la periferia vieţii sociale.

Meritul tezei lui Brown e acela că personalizează fenomenul. Secularizarea, văzută până acum ca un proces de lungă durată care i-a afectat pe oameni treptat şi a dus, într-un mod impersonal, la devalorizarea religiei, capătă în cuvintele lui Brown accente personale şi credibile.

Filosofia, care a fost dorită de multe ori ca un auxiliar de preţ al teologiei (ancilla teologiae), a fost în realitate cea care a dominat şi influenţat teologia, aşa cum se poate vedea din istorie.

Explicaţia cea mai echilibrată însă ar trebui probabil să ţină cont de ambele aspecte. Pe de o parte, este clar că sinuciderea creştinismului înseamnă incapacitatea lui de a-şi transfera valorile către generaţiile următoare. Liberalismul are o parte semnificativă de vină aici, pentru că prin încercările lui de elibera creştinismul de „mituri”, a reuşit doar să se îndepărteze de esenţa viziunii şi doctrinei creştine. Dar şi conservatorismul se face vinovat – de rigiditate şi tradiţionalism. Pe de altă parte, este limpede că terenul a fost pregătit pentru această transformare de procesul, de secole, al schimbării la faţă a lumii prin influenţa filosofiei.

Lungul drum al emancipării ideilor

    Modernismul a fost construit prin influenţa Renaşterii, a Umanismului secular, a ideilor filosofice ale lui Descartes, Rousseau şi Kant şi a însemnat, în aceeaşi ordine, triumful individualismului, laicizarea concepţiei despre lume şi viaţă, naşterea raţiunii autonome (în locul ascultării de Dumnezeu), afirmarea bunătăţii inerente a omului (în locul firii umane păcătoase) şi formularea imperativelor categorice kantiene (morala naturală în locul moralei revelate).

    Postmodernismul a fost prevestit de Nietzsche, care a înfierat morala creştină, ridiculizând-o la extrem şi căutând din răsputeri să desfiinţeze „tablele legii”. Idealul lui Nietzsche, supraomul, era antiteza omului moleşit şi efeminat, marcat de remuşcări şi procese de conştiinţă. Sigmund Freud a eliberat omul de sub restricţiile moralei „civilizate” şi a legitimat libertinismul sexual. Pentru el, conştiinţa era un produs care nu a existat de la început în om. Omul trebuie să-şi urmeze instinctele sexuale şi nicio tradiţie religioasă nu trebuie să-l oprească, pentru că periclitează „selecţia vitală” – era părerea lui Freud.

Mai trebuie spus că relativismul moral, rezultant în postmodernism, este văzut de mulţi ca o adevărată realizare. Brown, care nu aplaudă dezintegrarea creştinismului din Marea Britanie, vede în relativism un câştig de proporţii, în lipsa căruia democraţia, raţiunea şi toleranţa ar fi în pericol. Şi Mircea Cărtărescu este convins că nihilismul lumii postmoderne este premisa necesară singurei abordări optimiste a lumii. În opinia sa, oamenii văd azi în valorile absolute sursa prejudecăţilor, a discriminării şi a totalitarismului, care au apărut în istorie în numele acestor valori. În acest context, postmodernismul promite eliberarea finală, ceea ce Rainer Maria Rilke numea odihna în sabatul postdatoriei, fără nicio obligaţie morală, religioasă sau naturală, cu excepţia obligaţiei de a fi tolerant.

Pandora, o istorie fără sfârşit („re-fermecarea lumii”)

Barreau trage concluziile cu privire la realizările umanităţii de la Renaştere şi până astăzi. Modernismul l-a demis pe Dumnezeu şi a întronat raţiunea; raţiunea a promis o „nouă etică naturală” şi progresul, dar a adus două războaie mondiale, Holocaustul, inechităţi sociale şi economice. Rezultatul a produs dezamăgire şi recunoaşterea eşecului gândirii moderniste – adică postmodernism. Astfel, ceea ce a început ca o mult aşteptată emancipare a generat treptat plictis, dispreţ, neîncredere, cinism şi pesimism, din faţa cărora omul caută să se refugieze în… supranatural. Secularizarea lumii creştine, susţinută de progresul aparent infailibil al ştiinţei, a avut până la urmă, cel puţin în parte, un efect de bumerang – a dus la o creştere a interesului faţă de supranatural şi o explozie a neopăgânismului în mijlocul civilizaţiilor creştine.

    Cuvintele lui Jean-Claude Barreau, citate la începutul acestui articol şi care păreau o ironie la prima vedere, îşi dezvăluie în acest context mesajul profund. Deşi este împotriva valorilor absolute (a se citi creştinism), pe care le vede ca pe o întoarcere la preistorie, el realizează nevoia unei morale  funcţionale, supuse perpetuu reinventării, care să ajute omenirea şi planeta să supravieţuiască. Barreau propune crearea unor sensuri care să ne răspundă la întrebări precum: „De ce să trăim?” şi „De ce să trăim împreună?”, răspunsuri capabile să ne dea vitalitatea de a merge mai departe. Nu degeaba spunea Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.”

Avatarul lui James Cameron este o bună ilustrare a acestei căutări umane. Filmul prezintă o religie de esenţă orientală, dezvoltată într-un cadru idilic, paradisiac, o religie fără accente absolutiste, nici măcar raţionaliste, ci mai degrabă interesată de simpla convieţuire cu misterul (o temă extrem de postmodernistă). Religia Avatarului nu este coercitivă, ci mai degrabă o iniţiere înspre eliberare, o reconectare armonioasă cu originalul, cu natura. Este un vis cu suficient de multă religie cât să ne dea un sens şi vitalitate, dar cu suficient de puţină religie cât să nu pretindă nimic, să nu creeze conflicte raţionale sau morale. Nu este Dumnezeu, dar este metafizică. Nu este viaţă veşnică, dar este o memorie veşnică, o continuitate dincolo de moarte, neînţeleasă, dar candidă, neprihănită.

„Frica de Dumnezeu a dispărut, dar o nouă frică se arată la orizont: o frică nedefinită, o frică generală.” Paraschiva Pop,Regresia moralei

Terra, o  istorie cu sfârşit

Incapacitatea creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii a fost provocată de propria îndoială, care a scos treptat creştinismul din sfera religiei şi l-a cantonat în sfera eticii. Conform lui George Knight, liberalismul protestant „deja pe la 1920 se debarasase de concepte ‘primitive’ precum naşterea din fecioară, învierea lui Christos, ispăşirea substitutivă, minunile, a doua venire, creaţionismul şi inspiraţia divină a Bibliei.” „Exact în acest punct au greşit liberalii anilor 1920. Iisus Christos, ‘Mielul lui Dumnezeu’ (aluzie la jertfa Lui) şi ‘Leul din Iuda’ (aluzie la judecata lui Dumnezeu), este elementul definitoriu al creştinismului. Au sterilizat Mielul şi, odată cu asta, s-au sterilizat pe ei înşişi.” În acelaşi timp, mulţi creştini care doreau „nu un Tată ceresc, ci un bunic ceresc”, un soi de „bunăvoinţă senilă”, au extirpat concepţia biblică despre păcat şi au rămas „doar cu jumătate de evanghelie…”.

Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.

Postmodernismul, care îngroapă deopotrivă morala creştină şi morala naturală, e departe de a fi un succes. Aduşi într-un vid moral, despre care unii spun că e cel mai bun lucru ce ni se întâmplă, oamenii descoperă că, în ciuda terapiei prin mass-media sau pe alte căi, nu se pot imagina fără conştiinţă. Şi aceasta pentru că omul are impulsuri morale în natura sa, iar societatea postmodernă începe să recunoască deschis că nu totul poate fi explicat de ştiinţă (de unde şi nevoia de „re-fermecare a lumii”). În acest context, creştinismul are ocazia unică de a le demonstra unor oameni dezamăgiţi de cultura dominantă că oferă o alternativă autentică. Nimeni nu are nevoie de un creştinism ezitant, de o carcasă culturală care înveleşte un miez de legende, ci oamenii au nevoie de un creştinism sigur pe el, care să le dea garanţia adevărului. Au nevoie să vadă trăirea autentică şi dovada vie a veridicităţii cuvintelor lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Ev. după Ioan 8:32).

Două rămân imperativele creştine în această epocă – pe de o parte, cel evanghelic: o viaţă trăită la înălţimea poruncii lui Iisus, „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”, iar pe de altă parte, cel apocaliptic: revigorarea mesajului central al Apocalipsei, şi anume că singura soluţie reală şi definitivă pentru rezolvarea problemelor care confruntă lumea noastră este revenirea lui Iisus.

Istoria nu este deschisă. Şi mai ales istoria fără morală nu e o premisă pentru inventarea lumii ideale, pentru că, după cum arată teza cărţii lui Jared Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, egoismul este factorul decisiv în căderea civilizaţiilor de oriunde şi din totdeauna. Cei care speră că „din bube, mucigaiuri şi noroi” se vor  „isca frumuseţi şi preţuri noi” sunt nevoiţi să creadă într-o veritabilă a doua creaţie – din nihilismul postmodernist să se nască o lume ideală, bazată pe libertatea deplină. Poate că în faţa acestei teze, şi în faţa confesiunii postmoderniste că e nevoie totuşi de o morală, fie ea şi tranzitorie şi deschisă, devine mai evident că Biblia are o poziţie care merită notată: istoria, aşa cum o ştim, va avea sfârşit. Revenirea Fiului lui Dumnezeu va însemna a doua facere a lumii şi un nou început.


Evoluţia societăţii nu a schimbat opinia despre creaţiune

 via semneletimpului.ro  Citeste articolul original in Engleza aici

În 2012, americanii cred în procent de 46% că Dumnezeu i-a creat în ultimii 10.000 de ani, acestui procent adăugându-se şi 32% care cred că omul a evoluat sub îndrumarea lui Dumnezeu, teorie numită evoluţie teistă. La polul opus, americanii care cred în teoria evoluţiei numără 15%.

Rezultatele sondajului de opinie realizat de Gallup în luna mai a acestui an arată că, în ultimele trei decenii, opinia americanilor cu privire la evoluţie şi creaţiune nu s-a schimbat, deşi societatea a trecut prin transformări semnificative. O analiză comparativă a 11 studii Gallup, realizate în perioada 1982-2012, arată că, în medie, cei care cred în creaţiune numără 45%, cei care cred în evoluţia teistă – 37%, ia cei care cred în evoluţie – 12%.

Astfel, sondajul de anul acesta a prezentat mici diferenţe faţă de medie: +1% pentru creaţiune, -5% pentru evoluţionismul teist şi +3% pentru evoluţionism.

Sondajul arată că trei sferturi dintre americanii care merg săptămânal la biserică cred în creaţionism şi la fel cred şi 25% dintre cei care frecventează rar sau deloc serviciile religioase.

Studiul a fost realizat telefonic, în perioada 10-13 mai, pe un eşantion reprezentativ de 1.012 adulţi, cu vârsta peste 18 ani, selectaţi din fiecare stat american.

Noua țări din care Religia ar putea dispărea

Un studiu care compilează date obținute la recensămintele a 9 țări sugerează că religia ar putea dispărea în 9 țări, ca urmare a faptului că tot mai puțini oameni se declară afiliați vreunei religii.

Cercetătorii americani care au elaborat studiul s-au bazat pe informații adunate prin recensământ, în ultimul secol, din țări precum Australia, Austria, Canada, Republica Cehă, Finlanda, Irlanda, Olanda, Noua Zeelandă și Elveția.

Rezultatul obținut în urma aplicării unui model matematic, numit dinamica nonlinearăa fost că, în timp, numărul persoanelor neafiliate religios va scădea, până la dispariția celor care se declară membri ai unei biserici.

„Idea e simplă,” explică Richard Wiene, de la Research Corporation for Science Advancement și Universitatea Arizona, citat de BBC. „Grupurile sociale care au mai mulți membri vor fi mai atractiv de urmat,” deoarece grupurile sociale sunt utile în stabilirea unui statut social. „De exemplu,” adaugă Wiener, „este mai util social să înveți spaniola, decât limba Quechua din Peru.”

Din observațiile cercetătorilor, în multe din democrațiile seculare se înregistrează o tendință ca oamenii să se declare neafiliați religios. Cei mai mare procent de astfel de oameni s-a înregistrat în Republica Cehă, unde 60% dintre cehi se declară neafiliați religios.

sursa http://www.semneletimpului.ro

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari