A.W.Tozer – In Everything by Prayer

Part 1 of 4. Play video to end and next video will be loaded automatically.

1 Phillipians 4:6

Be careful for nothing; but in every thing by prayer and supplication with thanksgiving let your requests be made known to God

This is the key to the treasure house of  God.

Anunțuri

A.W. Tozer Sermon – God’s Great Promise to His Church

Published on Jun 11, 2012 by  A.W. Tozer Sermon – God’s Great Promise to His Church- A.W. Tozer sermon playlist: http://www.youtube.com/view_play_list?p=66987CD6E419E258

http://www.sermonaudio.com

Acts 24 and Luke 1

Aiden Wilson Tozer was born April 21, 1897, on a small farm among the spiny ridges of Western Pennsylvania. Within a few short years, Tozer, as he preferred to be called, would earn the reputation and title of a „20th-century prophet.”
Able to express his thoughts in a simple but forceful manner, Tozer combined the power of God and the power of words to nourish hungry souls, pierce human hearts, and draw earthbound minds toward God.
When he was 15 years old, Tozer’s family moved to Akron, Ohio. One afternoon as he walked home from his job at Goodyear, he overheard a street preacher say, „If you don’t know how to be saved . . . just call on God.” When he got home, he climbed the narrow stairs to the attic where, heeding the preacher’s advice, Tozer was launched into a lifelong pursuit of God.
In 1919, without formal education, Tozer was called to pastor a small storefront church in Nutter Fort, West Virginia. That humble beginning thrust him and his new wife Ada Cecelia Pfautz, into a 44-year ministry with The Christian and Missionary Alliance.
Thirty-one of those years were spent at Chicago’s Southside Alliance Church. The congregation, captivated by Tozer’s preaching, grew from 80 to 800.
In 1950 Tozer was elected editor of the Alliance Weekly now called Alliance Life. The circulation doubled almost immediately. In the first editorial dated June 3, 1950, he set the tone: „It will cost something to walk slow in the parade of the ages while excited men of time rush about confusing motion with progress. But it will pay in the long run and the true Christian is not much interested in anything short of that.”

Tozer’s forte was his prayer life which often found him walking the aisles of a sanctuary or lying face down on the floor. He noted, „As a man prays, so is he.” To him the worship of God was paramount in his life and ministry. „His preaching as well as his writings were but extensions of his prayer life,” comments Tozer biographer James L. Snyder. An earlier biographer noted, „He spent more time on his knees than at his desk.”
Tozer’s love for words also pervaded his family life. He quizzed his children on what they read and made up bedtime stories for them. „The thing I remember most about my father,” reflects his daughter Rebecca, „was those marvelous stories he would tell.”
Son Wendell, one of six boys born before the arrival of Rebecca, remembers that, „We all would rather be treated to the lilac switch by our mother than to have a talking-to by our dad.”
Tozer’s final years of ministry were spent at Avenue Road Church in Toronto, Canada. On May 12, 1963, his earthly pursuit of God ended when he died of a heart attack at age 66. In a small cemetery in Akron, Ohio, his tombstone bears this simple epitaph: „A Man of God.”
Some wonder why Tozer’s writings are as fresh today as when he was alive. It is because, as one friend commented, „He left the superficial, the obvious and the trivial for others to toss around. . . . [His] books reach deep into the heart.”
His humor, written and spoken, has been compared to that of Will Rogers–honest and homespun. Congregations could one moment be swept by gales of laughter and the next sit in a holy hush.
For almost 50 years, Tozer walked with God. Even though he is gone, he continues to speak, ministering to those who are eager to experience God. As someone put it, „This man makes you want to know and feel God.”

A W Tozer – Riches that Bring No Sorrow

A W TOZER – Sermon PAGE

Proverbs 10:22 The blessing of the Lord, it maketh rich, and he addeth no sorrow with it.

From the introduction:

The blessing of the Lord; what it is and what it means to us and it leaves no bitter taste. Solomon was one of the richest and the wisest and as he writes in Proverbs in his old age, he says very simply that a man who has God’s blessing on him is a rich man and that he will never have any regrets or sorrow as a result of those kinds of riches.

Here was an old man, Solomon and he had lived it up in his days, he had plenty of everything and time was running up on him and he was writing his proverbs. Solomon wasn’t putting sour grapes in here, he watched the drama of humanity  and he looked in his own heart and saw how empty it was, and so he said, „The blessing of the Lord maketh rich”. What is this blessing of the Lord?

If I was reading this without the benefit of reading the rest of the Bible I wouldn’t know what this man means; but, when you allow the rest of the Bible to be a commentary on this, then you know what this means. It began back there, when God said to Abraham, „Abraham, come out of that country and thy kingdom and  come to a new place and I will show thee and I will bless thee and make thy name great…

Published on Jun 3, 2012 by  A.W. Tozer Sermon – Riches that Bring No Sorrow

Aiden Wilson Tozer was born April 21, 1897, on a small farm among the spiny ridges of Western Pennsylvania. Within a few short years, Tozer, as he preferred to be called, would earn the reputation and title of a „20th-century prophet.” Able to express his thoughts in a simple but forceful manner, Tozer combined the power of God and the power of words to nourish hungry souls, pierce human hearts, and draw earthbound minds toward God.

When he was 15 years old, Tozer’s family moved to Akron, Ohio. One afternoon as he walked home from his job at Goodyear, he overheard a street preacher say, „If you don’t know how to be saved . . . just call on God.” When he got home, he climbed the narrow stairs to the attic where, heeding the preacher’s advice, Tozer was launched into a lifelong pursuit of God. In 1919, without formal education, Tozer was called to pastor a small storefront church in Nutter Fort, West Virginia. That humble beginning thrust him and his new wife Ada Cecelia Pfautz, into a 44-year ministry with The Christian and Missionary Alliance. Thirty-one of those years were spent at Chicago’s Southside Alliance Church. The congregation, captivated by Tozer’s preaching, grew from 80 to 800.

In 1950 Tozer was elected editor of the Alliance Weekly now called Alliance Life. The circulation doubled almost immediately. In the first editorial dated June 3, 1950, he set the tone: „It will cost something to walk slow in the parade of the ages while excited men of time rush about confusing motion with progress. But it will pay in the long run and the true Christian is not much interested in anything short of that.”

Tozer’s forte was his prayer life which often found him walking the aisles of a sanctuary or lying face down on the floor. He noted, „As a man prays, so is he.” To him the worship of God was paramount in his life and ministry. „His preaching as well as his writings were but extensions of his prayer life,” comments Tozer biographer James L. Snyder. An earlier biographer noted, „He spent more time on his knees than at his desk.”

Tozer’s love for words also pervaded his family life. He quizzed his children on what they read and made up bedtime stories for them. „The thing I remember most about my father,” reflects his daughter Rebecca, „was those marvelous stories he would tell.”
Son Wendell, one of six boys born before the arrival of Rebecca, remembers that, „We all would rather be treated to the lilac switch by our mother than to have a talking-to by our dad.”

Tozer’s final years of ministry were spent at Avenue Road Church in Toronto, Canada. On May 12, 1963, his earthly pursuit of God ended when he died of a heart attack at age 66. In a small cemetery in Akron, Ohio, his tombstone bears this simple epitaph: „A Man of God.”

Some wonder why Tozer’s writings are as fresh today as when he was alive. It is because, as one friend commented, „He left the superficial, the obvious and the trivial for others to toss around. . . . [His] books reach deep into the heart.”
His humor, written and spoken, has been compared to that of Will Rogers–honest and homespun. Congregations could one moment be swept by gales of laughter and the next sit in a holy hush.

For almost 50 years, Tozer walked with God. Even though he is gone, he continues to speak, ministering to those who are eager to experience God. As someone put it, „This man makes you want to know and feel God.”

A W TOZER – Sermon PAGE

A.W.Tozer – The Pursuit of God

A. W. Tozer in Limba Romanaflag

  1. A. W. TozerA. W. Tozer – O Biografie 
  2. Opt lucruri pe care le tanjesc intr-o Biserica de A W Tozer
  3. Fugiti de Idolatrie de A.W.Tozer 
  4. Inchinare si distractie de A.W.Tozer
  5. Un nou val de religie de A.W.Tozer 
  6. Isus, căpetenia credinţei noastre de A.W.Tozer
  7. Cum ne sustinem convingerile de A.W.Tozer 
  8. Crucea Veche, crucea noua de A.W.Tozer 
  9. Ingerul lucrurilor Obisnuite de A.W.Tozer 
  10. Citate de A.W.Tozer 

A. W. Tozer in Englishamerican-flag

Read in reader below or go to my Scribd’s site and read in bigger format – here.

View this document on Scribd

via

A.W. Tozer

A.W. TozerWhile on his way home from the Akron, Ohio tire company where he worked as a teen, young Aiden Wilson Tozer overheard a street preacher say,“If you don’t know how to be saved…just call on God.” Upon returning home, Tozer climbed into the attic and heeded the preacher’s advice.

In 1919, five years after his decision to follow Christ, and without formal theological training, Tozer accepted an offer to pastor his first church in Nutter Fort, West Virginia. This began forty-four fruitful years of ministry with The Alliance, thirty of which he served as pastor of the Southside Alliance Church in Chicago (1928 to 1959). His final years were spent pastoring the Avenue Road (Alliance) Church in Toronto, Canada.

Considered by many to be a modern-day prophet, Tozer felt that the church was on a dangerous course towards compromising with “worldly” concerns. In 1950, he was appointed editor of the Alliance Weekly magazine, now Alliance Life (alife), the official publication of The Alliance. In his first editorial, dated June 3, 1950, he wrote “It will cost something to walk slow in the parade of the ages, while excited men of time rush about confusing motion with progress. But it will pay in the long run, and the true Christian is not much interested in anything short of that.”

Cover of "The Pursuit of God"

Prayer was of vital personal importance for Tozer. “His preaching as well as his writings were but extensions of his prayer life,” comments his biographer, James L. Snyder in the book, In Pursuit of God: The Life Of A.W. Tozer. “He had the ability to make his listeners face themselves in the light of what God was saying to them”, writes Snyder.

Among the more than forty books Tozer authored, at least two are regarded as Christian classics: The Pursuit of God and The Knowledge of the Holy. His writings impress on the reader the necessity to abandon worldly comforts in favor the deeper life that comes with following Christ. Living out this simple and non-materialistic lifestyle, Tozer and his wife, Ada Cecelia Pfautz, never owned a car, preferring bus and train travel. Even after becoming a well-known Christian author, he signed away much of his royalties to those who were in need. via www.cmalliance.org

A W Tozer links

A.W.Tozer – Praying ‘til we pray

A sermon by A.W.Tozer from SermonCentral.com

Dr. Moody Stuart, a great praying man of a past generation, once drew up a set of rules to guide him in his prayers. Among these rules is this one: „Pray till you pray.” The difference between praying till you quit and praying till you pray is illustrated by the American evangelist John Wesley Lee. He often likened a eason of prayer to a church service, and insisted that many of us close the meeting before the service is over. He confessed that once he arose too soon from a prayer session and started down the street to take care of some pressing business. He had only gone a short distance when an inner voice reproached him. „Son,” the voice seemed to say, „did you not pronounce the benediction before the meeting was ended?” He understood, and at once hurried back to the place of prayer where he tarried till the burden lifted and the blessing came down.

The habit of breaking off our prayers before we have truly prayed is as common as it is unfortunate. Often the last ten minutes may mean more to us than the first half hour, because we must spend a long time getting into the proper mood to pray effectively. We may need to struggle with our thoughts to draw them in from where they have been scattered through the multitude of distractions that result from the task of living in a disordered world.

Here, as elsewhere in spiritual matters, we must be sure to distinguish the ideal from the real. Ideally we should be living moment-by-moment in a state of such perfect union with God that no special preparation is necessary. But actually there are few who can honestly say that this is their experience. Candor will compel most of us to admit that we often experience a struggle before we can escape from the emotional alienation and sense of unreality that sometimes settle over us as a sort of prevailing mood.

Whatever a dreamy idealism may say, we are forced to deal with things down on the level of practical reality. If when we come to prayer our hearts feel dull and unspiritual, we should not try to argue ourselves out of it. Rather, we should admit it frankly and pray our way through. Some Christians smile at the thought of „praying through,” but something of the same idea is found in the writings of practically every great praying saint from Daniel to the present day. We cannot afford to stop praying till we have actually prayed.

(via)

A.W.Tozer – Un nou val de religie

Mi-este teamă de noul val de religie care a venit. A început în Statele Unite şi acum se răspândeşte. Este un fel de ezoterism al sufletului şi al minţii însoţit de fenomene ciudate. Mi-e teamă de orice nu necesită de curăţie de inimă şi neprihănire a conduitei în viaţa din partea individului.
Tânjesc de asemenea ca, prin îndurările blânde ale lui Cristos, să existe printre noi urmatoarele lucruri:
1. O simplitate frumoasă. Întotdeauna sunt precaut faţă de artificialitate şi complexitatea religiei. Aş vrea să văd simplitate. Domnul nostru Isus a fost unul dintre cei mai simpli oameni care a trait vreodată. Pur şi simplu, nu-L puteai implica în nimic formal. El a spus ce avea de spus la fel de frumos şi de natural precum cântă o pasăre dimineaţa în copac. Aceasta este ceea ce aş vrea să văd restaurat în biserici. Opusul acesteia este artificialitatea si complexitatea.

2. O dragoste creştinească radiantă. Îmi doresc să văd o restaurare a dragostei creştineşti care să radieze în aşa fel încât să fie imposibil să găseşti pe cineva care să vorbească cu asprime sau fără milă despre cineva sau cuiva. Aceasta necesită multa chibzuinţa şi multa rugaciune necontenită. Diavolul ar intra în convulsii. Ar fi atât de supărat şi aşa de dezamagit că ar sta îmbufnat ani în şir în iadul creat chiar de el. În această ultimă perioadă de moarte a dispensaţiunii
creştine ar trebui să existe un grup de creştini care să aibă dragoste radiantă, nişte oameni atât de iubitori încât să nu-i poţi face să vorbească nedrept şi fără milă.

3. Un sentiment de reverenţa plină de umilinţă. Sunt dezamăgit de faptul că venim la biserică fără sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi fără sentimentul reverenţei pline de umilinţa. Există religii false, secte religioase stranii şi secte ale creştinismului care cred că Îl ţin pe Dumnezeu într-o cutie şi atunci când se apropie de cutia aceea, simt o reverenţă plină de teamă şi de uimire. Binenţeles că tu şi eu vrem să fim izbaviţi de un asemenea păgânism sau de o asemenea sectă falsă. Dar am vrea de asemenea să vedem un grup de oameni care să fie ferm convins că Dumnezeu este cu ei – nu într-o cutie sau într-un biscuit, ci în mijlocul lor – să ştie că Isus Cristos este cu adevarat printre ei şi să aibă sentimentul reverenţei pline de umilintă atunci când se aduna împreună!.

4. O adiere a informalitaţii pline de bucurie. Marele predicator englez care a fost păstor timp de mulţi ani la capela Westminster din Londra – G. Chambal Morgan – şi-a lăsat biserica şi s-a dus în Ţara Galilor unde trezirea era în desfaşurare sub Evan Roberts la începutul secolului. A stat în acea ţară o vreme şi a absorbit slava ce ieşea de acolo. Am citit predica care a tinut-o congregatiei lui dupa aceea; a fost cea mai mustrătoare predică pe care a ţinut-o el vreodată.
Le-a spus:,,Cântările voastre sunt lipsite de bucurie, comportarea şi vorbirea sunt lipsite de bucurie şi nu aveţi acel avânt şi acea bucurie pe care am văzut-o în Ţara Galilor.”I-a sfătuit că au nevoie să ajungă într-un punct în care să-I cuprindă acea adiere a informalitaţii pline de bucurie.

5. Un loc în care fiecare să-i socotească pe ceilalţi mai buni decât pe ei însişi.
Ca urmare a acestui lucru, toţi ar trebui să dorească să slujească şi nimeni să nu caute să obţina o poziţie anume. Nimic nu e mai dureros de amuzant ca ambiţia în biserica lui Cristos. E ca şi cum un om, care ajunge într-o barcă de salvare datorită faptului că a fost salvat de la moarte în adâncurile oceanului, începe să se ambiţioneze pentru a deveni căpitanul micii bărcii în drumul acesteia de a-i salva pe cei ce sunt în ea. E ca şi cum un om ar vrea să pătrundă într-o zonă distrusă, lovită de cutremur în care oamenii mor, iar el se luptă pentru o poziţie înaltă acolo.

6. O sinceritate de copil. Iubesc copii datorită sinceritaţii lor incredibil de frumoase. Se uită la tine şi iţi spun cele mai simple lucruri posibile. Dacă ar fi puţin mai mari, ar roşii până în vârful urechilor, însă ei sunt absolute de neprefăcuţi. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să vină la mine şi să stăm de vorbă, pentru ca înainte să plece întotdeauna îmi spun anumite lucruri. Dacă nu vrei să se afle ceva, nu spune celor micuţi, deoarece ei spun absolut orice. Nu au nimic de ascuns. Cred că, cu limitele cuvenite vârstei noastre adulte, ar trebui ca, din punct de vedere spiritual, să fim atât de neprefăcuţi încât să nu fie loc pentru duplicitate sau pentru nesinceritate.

7. O prezenţa a lui Cristos care să fie un miros placut de smirnă şi aloe. Când te obişnuieşti cu mirosul hainei Lui, nu mai vrei nimic mai puţin. Dacă nu ai mirosit niciodată smirnă sau aloea din plantele de fildeş putem să ne continuăm viaţa şi să nu tânjim după aşa ceva. Dar o singură adiere frumoasă a miresmei hainei Lui şi nu vom mai fi vreodata multumiţi cu ceva mai puţin!

8. Răspunsuri la rugăciuni.Minunile n-ar trebui să fie rar întâlnite. Nu sunt un predicator al miracolelor. Am fost în biserici în care se anunţau întâlniri în care urma să se înfăptuiască miracole. Dacă arunci o privire într-un ziar de sâmbătă, vei vedea din când în când pe cineva care ajunge în oraşul tău şi face următorul anunţ:,,Veniţi să vedeţi minuni\”.De acest fel de minuni nu-mi pasă.
Nu poţi să obţii un miracol aşa cum obţii o reacţie chimica. Nu poţi să obţii un miracol, aşa cum obţii cine ştie ce act de magie făcut de un magician pe scenă. Dumnezeu nu se vinde în mâinile magicienilor religioşi. Eu nu cred în acest fel de miracole. Cred în miracolele pe care Dumnezeu le dă oamenilor Lui care traiesc atât de aproape de El, încât răspunsurile la rugăciuni sunt obişnuite, iar minunile nu le sunt nefamiliale.
Johm Wesley nu şi-a permis niciodată să predice despre minuni, dar minuni care au urmat lucrarea lui John Wesley au fost de necrezut.Odată, trebuia să-şi împlinească o obligaţie, dar calul a început deodată să şchiopăteze şi nu a mai putut merge. Wesley s-a dat jos, a îngenunchiat lângă cal şi s-a rugat pentru vindecarea lui.A poi s-a urcat din nou şi a început să călăorească înspre locul în care trebuia să ajungă, fără ca animalul să mai şchiopăteze. Wesley nu a făcut reclamă acestei minuni şi nu a spus:\”O să ridicăm un cort mare şi o să facem miracolul cunoscut.” Dumnezeu pur şi simplu făcea aceste minuni pentru el.

Deşi Charles Spurgeon nu a predicat vindecarea, totuşi, în Londra s-au vindecat mai mulţi oameni ca răspuns la rugăciunile sale, decât a vindecat vreodată un doctor acolo. Despre acest fel de minuni vorbesc.

Asa ar trebui sa fie Biserica…

(sursa)

A.W.Tozer – Crucea Veche, crucea noua

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.http://www.google.com/images?um=1&hl=en&client=firefox-a&rls=org.mozilla:en-US:official&biw=1024&bih=454&tbs=isch:1&aq=f&aqi=&oq=&q=pic%20of%20art%20of%20jesus%20on%20cross
Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele.

Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.
Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual.

Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.
Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: „Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: „Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.
Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.
Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere!

A.W.Tozer – Ingerul lucrurilor Obisnuite

Povestirea despre Zaharia şi înger(Luca 1:8-11) ne dă de înţeles că oamenii din ciudata noastră vreme văd lucrurile tare neclar. E nevoie de un real efort al minţii pentru a ne scutura de filozofiile false care ţin masele de oameni în strânsoarea lor.

Dacă ne gândim
doar la America deocamdată, am putea spune, cu toată precizia, că marea majoritate a populaţiei noastre gândeşte la fel despre aproape orice. Dreptul nostru de a fi în dezacord, cu care tare ne mai lăudăm, e o glumă pentru oricine vede mai departe de vârful nasului. În afară de unii rebeli, neimportanţi numeric, noi, americanii, reacţionăm identic la stimulii sociali din jurul nostru. Suntem la fel de atent condiţionaţi precum poporul Germaniei sub dictatura lui Hitler sau ruşii sub tirania lui Stalin. Diferenţa e că această condiţionare a noastră nu este realizată cu forţa, ci prin publicitate şi alte mijloace de educare în masă. Presa, radioul şi diversele forme dramatice, dintre care cinematograful deţine supremaţia, au spălat creierul americanului obişnuit cu un succes la fel de mare ca şi cel al maşinăriilor propagandei totalitariste. Desigur, nu există ameninţări, lagăre de concentrare sau poliţie secretă, însă, totuşi, treaba se face. Iar dovada eficienţei sale se vede din faptul că oamenii cu creierele spălate nici nu-şi dau seama de ceea ce li s-a întâmplat şi vor întâmpina o astfel de idee cu hohote răsunătoare. Însă, fie că râde, fie că plânge, victima tot victimă rămâne.

Un semn rău-prevestitor al concepţiilor noastre deformate este atitudinea noastră falsă faţă de lucrurile obişnuite. S-a răspândit printre noi ideea că tot ce e obişnuit e demodat şi nu face două parale. Aproape nici unui lucru nu i se mai permite să fie doar ceea ce este-în zilele noastre totul trebuie să fie ,,procesat.” La unele niveluri ale societăţii, de exemplu, imaginea unei mame care-şi alăptează copilul va smulge exclamaţii de mirare, dacă nu chiar dezaprobare pe faţă. N-au inventat producătorii mâncare pentru copii mai bună decât laptele matern? Oricum, acesta nici măcar nu a fost pasteurizat şi nici nu e produs la fabrică. Şi cum ar putea Mrs. America să fie splendidă în timp ce e ocupată cu o treabă atât de umilă şi obişnuită?

Mania goanei după splendoare şi dispreţul faţă de tot ce e obişnuit sunt semne vestitoare de rău în societatea americană. Chiar şi religia trebuie să fie strălucitoare. Şi în caz că nu ştiţi ce e splendoarea, vă pot lămuri: e un amestec de sex, vopsea, material de umplutură şi lumini artificiale. A venit în America odată cu şleahta jazz-ului şi a cinematografiei, a fost mai întâi acceptată de lume, iar apoi a intrat, cu mers trufaş, în biserică- plină de vanitate, de narcissism şi strâmbături de nas. În loc să-L avem în mijlocul nostru pe Duhul lui Dumnezeu, avem acum spiritul splendorii, artificial precum moartea pictată, şi la fel de gol precum craniul care îi slujeşte drept simbol.

Faptul că avem
acum de-a face cu un nou spirit în religie nu e doar o figură de stil. Noul creştinism a introdus în mod clar concepte noi care ne întâmpină cu obrăznicie ori încotro ne-am întoarce între graniţele creştinismului evanghelic. Virtuţile simple, atât de dragi inimii prorocului şi apostolului, şi încărcătura predicilor solemne şi înfocate ale înaintaşilor noştri protestanţi au fost scoase la pensie şi alungate cu surle şi trâmbiţe. Creştinul de tip nou nu mai vrea să fie bun, sfânt sau virtuos. Vrea doar să fie fericit şi liber, să aibă ,,pace sufletească” şi, mai presus de toate, vrea să se bucure de fiorii plăcuţi ai religiei, fără vreunul dintre pericolele ce o însoţesc. El aduce abordării Noului Testament un concept păgânizat asupra modului creştin de viaţă, şi răstălmăceşte Scriptura, făcând-o să spună ce vrea el să audă. Creştinul de tip nou face toate acestea, susţinând în acelaşi timp, sus şi tare, că descinde în linie directă din apostoli şi că e un adevărat fiu al Reformei. Modelele spirituale ale unei astfel de persoane nu sunt oamenii sfinţi, ci jucătorii cu mingea, bătăuşii pe care se pun pariuri şi stelele de spectacol, sentimentale , dar neregenerate, care vin de oriunde, numai din ceruri nu.

Adevăratul creştinism este construit pe Biblie, iar Biblia este duşmanul oricărei prefăcătorii.
Simplitatea, sinceritatea şi smerenia sunt şi acum virtuţi de aur în împărăţia lui Dumnezeu. Îngerul i-a apărut lui Zaharia în timp ce el îşi împlinea obligaţiile obişnuite şi prozaice. Nu era nimic strălucitor în ceea ce avea de făcut acest sfânt bătrân. Nu era nici o fanfară, nimic dramatic- doar un bun bătrân care făcea ceea ce fusese învăţat să facă. El nu căuta nici un fel de publicitate. Oamenii ocupaţi de afară nu-i acordau nici o atenţie. În această epocă confuză, oare îndrăznim prea mult dacă sperăm că vor mai fi nişte creştini care să creadă încă în îngerul lucrurilor obişnuite?

Haideţi să stingem pentru un timp luminile colorate şi să vedem ce se întâmplă. Poate că ochii noştri se vor obişnui cu lumina lui Dumnzeu. Şi, cine ştie? Poate cineva va vedea iarăşă un înger.

(sursa)

A.W.Tozer – Fugiti de Idolatrie

Dintre toate păcatele, idolatria este cea mai urâtă lui Dumnezeu pentru că ea este, în esenţă, o defăimare a caracterului divin. Reprezintă o părere proastă despre Dumnezeu şi, făcând reclamă acestei păreri, se face vinovată de răspândirea unui zvon plin de răutate despre mărirea din ceruri. Calomniază dumnezeirea. Nu e de mirare că Dumnezeu o urăşte.

Trebuie
să ne ferim de obiceiul confortabil de a presupune că idolatria se găseşte doar în ţările păgâne şi că oamenii civilizaţi nu sunt ameninţaţi de ea. Aceasta e o eroare care rezultă din mândrie şi gândire superficială. Adevărul este că idolatria se află peste tot unde există oameni. Oricine adoptă o concepţie nedemnă despre Dumnezeu, îşi deschide larg porţile inimii pentru păcatul idolatriei. Nu mai rămâne decât ca omul respectiv să-şi personalizeze defectuoasa imagine mintală despre Dumnezeu şi să-i adreseze rugăciuni, şi a devenit idolatru – indiferent dacă îşi dă sau nu numele de creştin.
Este de o importanţă vitală să avem o gândire sănătoasă despre Dumnezeu. Deoarece El este fundamentul tuturor crezurilor noastre religioase, înseamnă că dacă avem idei greşite despre El, ne vom rătăci şi în toate celelalte privinţe.

Dumnezeii falşi ai omenirii
au fost şi sunt mulţi –aproape la fel de mulţi cât închinătorii înşişi. Ar fi nevoie de o carte mare doar ca să facem o listă cu toţi zeii care au primit un nume şi cărora li s-au închinat oamenii pe parcursul timpului, în întreaga lume. Ca depravare pură, probabil cei mai josnici sunt obscenii zei ai antichităţii. Îi urmează, nu cu mult mai presus decât ei, scarabeul, şarpele, taurul şi o întreagă menajerie de păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. Pavel spune clar că o asemenea închinare degradată a apărut din închipuirile deşarte şi inimile întunecate, rezultate în urma respingerii cunoaşterii de Dumnezeu.
Mai sus pe această scară se află zeii mai nobili ai filosofilor şi religioşilor profunzi în gândire din Grecia, Persia şi India. Aceştia sunt reprezenţanţii celei mai sofisticate gândiri despre Dumnezeu, venite din partea unor serioşi căutători ai adevărului, însă ei n-au ajuns să corespundă cu Dumnezeul cel adevărat, pentru că şi-au avut originea în mintea unor oameni căzuţi şi nu au avut avantajul descoperirii de Sine al lui Dumnezeu, pentru a purifica şi corecta concepţiile lor. Închinarea la ei este idolatrie.

Ar fi o mângâiere
dacă am putea crede că astfel de eroi aparţin trecutului şi că îşi au loc în copilăria speciei noastre, ţinând de locuri şi vremuri apuse şi îndepărtate. Însă mă întreb dacă suntem îndreptăţiţi să tragem o astfel de concluzie.
Cum i-am putea clasifica pe numeroşii zei din prezent? Unde să-l clasăm pe slăvitul preşedinte al comitetului de oameni de afaceri americani? Sau pe jovialul zeu, plin de anecdote, al cluburilor? Sau pe zeul lat în umeri şi roşu la faţă care ascultă rugăciunile boxerilor puşi pe distrugere şi înavuţire? Mai există şi zeul cu ochi visători ai poeţilor neregeneraţi. Acest zeu este plăcut şi estetic şi îi place să stea prin preajma oricui are idei înalte şi crede în egalitatea socială.

Am mai putea menţiona
alţi doi zei moderni, diferiţi ca natură şi totuşi foarte asemănători prin aceea că amândoi sunt nişte zei falşi. Primul este zeul şmecher, lipsit de scrupule, al celor superstiţioşi. El este zeul celor care se ocupă cu “scrisorile sfântului Anton” (horoscoapele la noi, n.n.) şi al tuturor celor ce practică magia albă. Deşi e un zeu ieftin, de mâna a 14-a, are totuşi mulţi adepţi fanatici. Celălalt este zeul greoi, cu capul mare, al teologului neconvertit. El este cunoscut numai elitei intelectuale, îşi arată preferinţele pentru cei şcoliţi şi se bate pe burtă doar cu licenţiaţii cu multe diplome.
Scriptura este singura revelaţie de încredere a lui Dumnezeu şi dacă ne îndepărtăm de ea, facem asta pe riscul nostru. Natura ne spune câte ceva despre El, însă nu e destul, încât să ne salveze de posibile concluzii eronate. Ceea ce putem învăţa din natură trebuie completat şi corectat de Scriptură, dacă dorim să evităm concepţiile greşite şi nedemne despre Dumnezeu.

“Cerurile vestesc slava Ta, Doamne!
În fiecare stea străluceşte înţelepciunea Ta;
Însă, când ochii noştri privesc Cuvântul Tău
Îţi citim Numele cu litere mai clare!”
Şi, desigur, revelaţia finală a lui Dumnezeu este Hristos. ”Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. ”El este chipul Dumnezeului nevăzut… oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”. A-L cunoaşte şi a-L urma pe Hristos înseamnă a fi salvat de la orice formă de idolatrie.

A.W.Tozer – Isus, căpetenia credinţei noastre

Trebuie să mărturisim că pretutindeni în jurul nostru există un fel dureros de necredinţă neruşinată. Din cauză că nu au nici o teamă de Dumnezeu, bărbaţii şi femeile din generaţia noastră iau foarte puţin aminte la semnalele de avertizare venite de la Dumnezeu.

Sper să nu aud niciodată vreun creştin lăudându-se chiar şi numai puţin cu lucrurile la care el sau ea a renunţat şi cât de mult l-a costat sau a costat-o răspunsul la chemarea lui Dumnezeu. Orice am fost sau orice abilităţi pe care le-am avut au fost ca nişte nimicuri în comparaţie cu lucrul în care ne-a chemat Dumnezeu în calitate de copii credincioşi ai Săi.

De ce ne este atât de greu în bisericile noastre să fim sinceri în privinţa vieţii noastre şi a condiţiei noastre de păcătoşi înstrăinaţi de Dumnezeu? Noi nu am renunţat la nimic când Dumnezeu, în îndurarea şi dragostea Sa, ne-a chemat la Sine şi în binecuvântările harului, ale iertării şi ale păcii.

Nu doar o dată am fost întrebat la ce am renunţat când m-am convertit şi am devenit un copil credincios al lui Dumnezeu. Eram tânăr şi mi-aduc bine aminte că am renunţat la fabrica de cauciuc fierbinte şi mirositoare. Făceam cauciucuri pentru un salariu pe oră şi am renunţat la aceasta ca să urmez chemarea lui Hristos în slujba şi lucrarea creştină. Ca tânăr, mi-era frică de viaţă şi mi-era frică de moarte am renunţat la acestea. Eram nefericit, ursuz şi neîmplinit am renunţat la acestea. Aveam ambiţii egoiste, pământeşti şi materiale pe care nu le-aş fi putut realiza niciodată şi la acestea am renunţat. Aceasta formează schiţa lucrurilor fără valoare la care am renunţat. Şi am descoperit curând că în Isus Hristos, Dumnezeu îmi dăduse tot ce era valoros.

Credinţa nu se bazează pe făgăduinţe. Credinţa se bazează pe caracter. Credinţa trebuie să se bazeze pe încrederea în Acela care face promisiunile. Da, trebuie să fim preocupaţi cu Persoana şi caracterul lui Dumnezeu, şi nu doar cu făgăduinţele Lui. Prin intermediul promisiunilor, aflăm ce ne-a lăsat Dumnezeu ca moştenire, aflăm ce putem cere ca fiind moştenirea noastră, aflăm cum trebuie să ne rugăm. Dar credinţa în sine trebuie să se bazeze pe caracterul Dumnezeului nostru.

Credinţa în Dumnezeu trebuie manifestată, nu definită. Exact aşa cum Biserica lui Dumnezeu manifestă dragostea creştinească, tot aşa, această manifestare a credinţei evlavioase, umile este idealul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa.

Dacă eşti creştin şi te simţi confortabil, „acasă” în Chicago, sau în Toronto, în Iowa sau Alberta sau la orice altă adresă de pe planeta pământului semnele sunt evidente că eşti în necaz spiritual.

Ecuaţia spirituală sună cam aşa: cu cât este mai mare mulţumirea ta cu împrejurările zilnice din această lume, cu atât este mai mare dezertarea ta din rândurile pelerinilor lui Dumnezeu, în drum spre o cetate al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu Însuşi!

Necredinţa este totdeauna păcătoasă din cauză că implică o stare imorală a inimii.

Cred că majoritatea oamenilor sunt mai mândri de abilitatea lor de a raţiona decât de orice altă capacitate. Dar ei nici măcar nu bănuiesc că nimic altceva din ceea ce au nu este atât de mic precum puterea lor de a raţiona.

Enoh are o mustrare spirituală pentru generaţia lui. El a respins şiretlicurile şi ispitele diavolului. El s-a hotărât în sinea lui: „Eu voi umbla cu Dumnezeu prin credinţă chiar dacă lucrul acesta înseamnă că trebuie să fiu detaşat de generaţia mea. Eşti tu cu adevărat detaşat de generaţia ta pentru că te împotriveşti diavolului şi umbli în plinătatea Duhului Sfânt? Sunt eu? Aceasta este o întrebare foarte personală şi nu îndrăznim să răspundem la ea în numele altcuiva. Generaţia noastră din acest sistem al lumii susţine că nu există nici un diavol personal, nici un duşman al sufletelor noastre. Însă, în tot timpul acesta, Satan este ocupat. El foloseşte o tactică străveche, care are succes în cazul multor oameni. El îi asigură în multe feluri că nu este nici o urgenţă în chestiunile ce ţin de credinţă. „Amână-ţi deciziile până la un moment mai favorabil”, spune Satan. „Nu lua nici o decizie până când situaţia ta nu devine mai uşoară!” Diavolul mizează pe faptul că bărbaţii şi femeile nu vor lua niciodată aminte la avertismentul lui Dumnezeu că „acum este vremea potrivită” (2Corinteni 6:2). „Amână-ţi decizia până când vei simţi că eşti pregătit.” Acesta este sfatul diavolului pentru aceia care sunt pierduţi. Drept rezultat, milioane de oameni au aşteptat. Şi aşteptând, nu au mers niciodată la Dumnezeu în pocăinţă şi credinţă.

Dacă suntem satisfăcuţi să ne conformăm şi să fim nişte victime slabe în mijlocul păcatelor generaţiei noastre, vom muri împreună cu generaţia noastră. Există o alternativă. Dacă ne ridicăm prin credinţă deasupra generaţiei noastre, noi, asemenea lui Enoh, ne vom dovedi a fi o binecuvântare pentru aceia care vor veni!

A.W.Tozer on John 1:1 In the beginning was the Word… (a must read!)

John 1:1

The Word Became Flesh

1 In the beginning was the Word, and the Word was with God, and the Word was God.

An intelligent plain man, untaught in the truths of Christianity, coming upon this text, would likely conclude that John meant to teach that it is the nature of God to speak, to communicate His thoughts to others. And he would be right. A word is a medium by which thoughts are expressed, and the application of the term to the Eternal Son leads us to believe that self-expression is inherent in the Godhead, that God is forever seeking to speak Himself out to His creation. The whole Bible supports the idea. God is speaking. Not God spoke, but God is speaking. He is by His nature continuously articulate. He fills the world with His speaking Voice.

One of the great realities with which we have to deal is the Voice of God in His world. The briefest and only satisfying cosmogony is this: “He spake and it was done.” The why of natural law is the living Voice of God immanent in His creation. And this word of God which brought all worlds into being cannot be understood to mean the Bible, for it is not a written or printed word at all, but the expression of the will of God spoken into the structure of all things. This word of God is the breath of God filling the world with living potentiality. The Voice of God is the most powerful force in nature, indeed the only force in nature, for all energy is here only because the power-filled Word is being spoken.

The Bible is the written word of God, and because it is written it is confined and limited by the necessities of ink and paper and leather. The Voice of God, however, is alive and free as the sovereign God is free. “The words that I speak unto you, they are spirit, and they are life.” The life is in the speaking words. God’s word in the Bible can have power only because it corresponds to God’s word in the universe. It is the present Voice which makes the written Word all-powerful. Otherwise it would lie locked in slumber within the covers of a book.

We take a low and primitive view of things when we conceive of God at the creation coming into physical contact with things, shaping and fitting and building like a carpenter. The Bible teaches otherwise: “By the word of the Lord were the heavens made; and all the host of them by the breath of his mouth. . . . For he spake, and it was done; he commanded, and it stood fast.” “Through faith we understand that the worlds were framed by the word of God.” Again we must remember that God is referring here not to His written Word, but to His speaking Voice. His world-filling Voice is meant, that Voice which antedates the Bible by uncounted centuries, that Voice which has not been silent since the dawn of creation, but is sounding still throughout the full far reaches of the universe.

The Word of God is quick and powerful. In the beginning He spoke to nothing, and it became something. Chaos heard it and became order; darkness heard it and became light. “And God said — and it was so.” These twin phrases, as cause and effect, occur throughout the Genesis story of the creation. The said accounts for the so. The so is the said put into the Continuous present.

That God is here and that He is speaking — these truths are back of all other Bible truths; without them there could be no revelation at all. God did not write a book and send it by messenger to be read at a distance by unaided minds. He spoke a Book and lives in His spoken words, constantly speaking His words and causing the power of them to persist across the years. God breathed on clay and it became a man; He breathes on men and they become clay. “Return ye children of men,” was the word spoken at the Fall by which God decreed the death of every man, and no added word has He needed to speak. The sad procession of mankind across the face of the earth from birth to the grave is proof that His original Word was enough.

We have not given sufficient attention to that deep utterance in the Book of John, “That was the true Light, which lighteth every man that cometh into the world.” Shift the punctuation around as we will and the truth is still there: the Word of God affects the hearts of all men as light in the soul. In the hearts of all men the light shines, the Word sounds, and there is no escaping them. Something like this would of necessity be so if God is alive and in His world. And John says that it is so. Even those persons who have never heard of the Bible have still been preached to with sufficient clarity to remove every excuse from their hearts forever. “Which show the work of the law written in their hearts, their conscience also bearing Witness, and their thoughts the mean while either accusing or else excusing one another.” “For the invisible things of him from the creation of the world are clearly seen, being understood by the things that are made, even his eternal power and Godhead; so that they are without excuse.”

This universal Voice of God was by the ancient Hebrews often called Wisdom, and was said to be everywhere sounding and searching throughout the earth, seeking some response from the Sons of men. The eighth chapter of the Book of Proverbs begins, “Doth not wisdom cry? and understanding put forth her voice?” The writer then pictures wisdom as a beautiful woman standing “in the top of the high places, by the way in the places of the paths.” She sounds her voice from every quarter so that no one may miss hearing it. “Unto you, O men, I call; and my voice is to the sons of men.” Then she pleads for the simple and the foolish to give ear to her words. It is spiritual response for which this Wisdom of God is pleading, a response which she has always sought and is but rarely able to secure. The tragedy is that our eternal welfare depends upon our hearing, and we have trained our ears not to hear.

This universal Voice has ever sounded, and it has often troubled men even when they did not understand the source of their fears. Could it be that this Voice distilling like a living mist upon the hearts of men has been the undiscovered cause of the troubled conscience and the longing for immortality confessed by millions since the dawn of recorded history? We need not fear to face up to this. The speaking Voice is a fact. How men have reacted to it is for any observer to note.

When God spoke out of heaven to our Lord, self-centered men who heard it explained it by natural causes: they said, “It thundered.” This habit of explaining the Voice by appeals to natural law is at the very root of modern science. In the living breathing cosmos there is a mysterious Something, too wonderful, too awful for any mind to understand. The believing man does not claim to understand. He falls to his knees and whispers, “God.” The man of earth kneels also, but not to worship. He kneels to examine, to search, to find the cause and the how of things. Just now we happen to be living in a secular age. Our thought habits are those of the scientist, not those of the worshipper. We are more likely to explain than to adore. “It thundered,” we exclaim, and go our earthly way. But still the Voice sounds and searches. The order and life of the world depend upon that Voice, but men are mostly too busy or too stubborn to give attention.

Every one of us has had experiences which we have not been able to explain: a sudden sense of loneliness, or a feeling of wonder or awe in the face of the universal vastness. Or we have had a fleeting visitation of light like an illumination from some other sun, giving us in a quick flash an assurance that we are from another world, that our origins are divine. What we saw there, or felt, or heard, may have been contrary to all that we had been taught in the schools and at wide variance with all our former beliefs and opinions. We were forced to suspend our acquired doubts while, for a moment, the clouds were rolled back and we saw and heard for ourselves. Explain such things as we will, I think we have not been fair to the facts until we allow at least the possibility that such experiences may arise from the Presence of God in the world and His persistent effort to communicate with mankind. Let us not dismiss such a hypothesis too flippantly.

It is my own belief (and here I shall not feel bad if no one follows me) that every good and beautiful thing which man has produced in the world has been the result of his faulty and sin-blocked response to the creative Voice sounding over the earth. The moral philosophers who dreamed their high dreams of virtue, the religious thinkers who speculated about God and immortality, the poets and artists who created out of common stuff pure and lasting beauty: how can we explain them? It is not enough to say simply, “It was genius.” What then is genius? Could it be that a genius is a man haunted by the speaking Voice, laboring and striving like one possessed to achieve ends which he only vaguely understands? That the great man may have missed God in his labors, that he may even have spoken or written against God does not destroy the idea I am advancing. God’s redemptive revelation in the Holy Scriptures is necessary to saving faith and peace with God. Faith in a risen Saviour is necessary if the vague stirrings toward immortality are to bring us to restful and satisfying communion with God. To me this is a plausible explanation of all that is best out of Christ. But you can be a good Christian and not accept my thesis.

The Voice of God is a friendly Voice. No one need fear to listen to it unless he has already made up his mind to resist it. The blood of Jesus has covered not only the human race but all creation as well. “And having made peace through the blood of his cross, by him to reconcile all things unto himself; by him, I say, whether they be things in earth, or things in heaven.” We may safely preach a friendly Heaven. The heavens as well as the earth are filled with the good will of Him that dwelt in the bush. The perfect blood of atonement secures this forever.

Whoever will listen will hear the speaking Heaven. This is definitely not the hour when men take kindly to an exhortation to listen, for listening is not today a part of popular religion. We are at the opposite end of the pole from there. Religion has accepted the monstrous heresy that noise, size, activity and bluster make a man dear to God. But we may take heart. To a people caught in the tempest of the last great conflict God says, “Be still, and know that I am God,” and still He says it, as if He means to tell us that our strength and safety lie not in noise but in silence.

It is important that we get still to wait on God. And it is best that we get alone, preferably with our Bible outspread before us. Then if we will we may draw near to God and begin to hear Him speak to us in our hearts. I think for the average person the progression will be something like this: First a sound as of a Presence walking in the garden. Then a voice, more intelligible, but still far from clear. Then the happy moment when the Spirit begins to illuminate the Scriptures, and that which had been only a sound, or at best a voice, now becomes an intelligible word, warm and intimate and clear as the word of a dear friend. Then will come life and light, and best of all, ability to see and rest in and embrace Jesus Christ as Saviour and Lord and All.

The Bible will never be a living Book to us until we are convinced that God is articulate in His universe. To jump from a dead, impersonal world to a dogmatic Bible is too much for most people. They may admit that they should accept the Bible as the Word of God, and they may try to think of it as such, but they find it impossible to believe that the words there on the page are actually for them. A man may say, “These words are addressed to me,” and yet in his heart not feel and know that they are. He is the victim of a divided psychology. He tries to think of God as mute everywhere else and vocal only in a book.

I believe that much of our religious unbelief is due to a wrong conception of and a wrong feeling for the Scriptures of Truth. A silent God suddenly began to speak in a book and when the book was finished lapsed back into silence again forever. Now we read the book as the record of what God said when He was for a brief time in a speaking mood. With notions like that in our heads how can we believe? The facts are that God is not silent, has never been silent. It is the nature of God to speak. The second Person of the Holy Trinity is called the Word. The Bible is the inevitable outcome of God’s continuous speech. It is the infallible declaration of His mind for us put into our familiar human words.

I think a new world will arise out of the religious mists when we approach our Bible with the idea that it is not only a book which was once spoken, but a book which is now speaking. The prophets habitually said, “Thus saith the Lord.” They meant their hearers to understand that God’s speaking is in the continuous present. We may use the past tense properly to indicate that at a certain time a certain word of God was spoken, but a word of God once spoken continues to be spoken, as a child once born continues to be alive, or a world once created continues to exist. And those are but imperfect illustrations, for children die and worlds burn out, but the Word of our God endureth forever.

If you would follow on to know the Lord, come at once to the open Bible expecting it to speak to you. Do not come with the notion that it is a thing which you may push around at your convenience. It is more than a thing; it is a voice, a word, the very Word of the living God.

(via)

A. W. Tozer – O Biografie de la Resurse Crestine

(sursa)

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.

„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.

„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.„În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

A.W.Tozer- Inchinare si distractie

Realitatea crudă, tragică este că eforturile multora de a aduce închinare nu Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Fără călăuzirea Duhului Sfânt nu poate avea loc o adevărată închinare. Acesta este un gând solemn. Este greu să mă odihnesc în linişte noaptea când ştiu că milioane de oameni religioşi, educaţi, nu fac altceva decât să ducă mai departe tradiţii şi obiceiuri religioase, fără să ajungă nicidecum la Dumnezeu.

Modul în care mulţi creştini moderni văd închinarea mă face să nu mă simt în largul meu. Oare adevărata închinare poate fi proiectată şi manevrată? Prevedeţi şi voi, împreună cu mine, vremea când bisericile îl vor numi pe pastor “inginer spiritual”?

Nu te închini lui Dumnezeu aşa cum ar trebui, dacă ţi-ai compartimentat viaţa astfel încât unele zone ale tale se închină, în timp ce altele, nu. Aceasta poate fi o mare amăgire, şi anume faptul că închinarea se practică numai la biserică sau în mijlocul unei furtuni periculoase sau în faţa unor neobişnuite şi sublime frumuseţi ale naturii. M-am aflat odată în prezenţa unor indivizi care au devenit brusc foarte spirituali când au ajuns să stea pe marginea impresionantă a unei stânci de pe un munte abrupt! Veghează ca nu cumva să existe un punct, o oră, un loc sau o zi care să nu fie consacrate şi date lui Dumnezeu. Atunci te vei închina lui Dumnezeu – şi El va primi închinarea ta!

Este imposibil să ne închinăm lui Dumnezeu fără ajutorul Duhului Sfânt. Acţiunea Duhului Sfânt în interiorul nostru este cea care ne face în stare să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut, prin acea Persoană pe care o numim Isus Cristos şi care este El Însuşi Dumnezeu. Aşadar, închinarea îşi are originea în Dumnezeu şi ajunge la noi, de unde apoi se reflectă ca într-o oglindă. Dumnezeu nu acceptă nici un altfel de închinare.

Se poate vedea cât de gol şi de fără sens este serviciul religios dintr-o biserică obişnuită de astăzi. Toate formele exterioare sunt prezente; singura slăbiciune, prevestitoare de rău, este absenţa puterii Duhului. Forma de evlavie este prezentă, ba chiar adeseori această formă este perfecţionată până devine un triumf estetic. Muzică şi poezie, artă şi oratorie, veşminte speciale şi tonalităti solemne se unesc pentru a fermeca mintea închinătorului, dar mult prea des inspiraţia divină nu este prezentă. Puterea de sus nu este cunoscută, nici dorită de pastor sau de enoriaşi. Acest lucru este într-adevăr tragic, şi asta cu atât mai mult cu cât se petrece în în domeniul religiei, unde este vorba de destinul veşnic al oamenilor.

E posibil să ne închinăm lui Dumnezeu cu buzele noastre, dar să nu ne închinăm şi cu vieţile noastre. Însă vreau să accentuez că dacă viaţa ta nu se închină lui Dumnezeu, nici buzele tale nu o fac. Viaţa în totalitate, omul întreg, trebuie să I se închine lui Dumnezeu. Credinţa, dragostea, ascultarea, loialitatea, comportamentul, viaţa – toate acestea trebuie să se închine lui Dumnezeu. Dacă este în tine ceva care nu se închină lui Dumnezeu, atunci nu există nimic în tine care se închină Lui foarte bine. Dacă laşi ca unele părţi din tine să se închine lui Dumnezeu, dar altele nu, atunci nu te închini Lui aşa cum ar trebui.

Nu orice închinare este primită de Dumnezeu. În societatea noastră cultivată este multă închinare pe care Dumnezeu nu o va primi niciodată, nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Există experienţe religioase pe care Dumnezeu nu le acceptă. Există sentimente calde, de prietenie între oamenii religioşi. Sunt prezente sunetul pianului şi frumuseţea cântărilor. Dar fără adevăr şi fără Duhul Sfânt, nu este închinare autentică.

Nu te poţi închina după bunul plac. Acesta este unul dintre şiretlicurile diavolului şi o practică favorită a poeţilor neconvertiţi – în general a oamenilor neconvertiţi – care cunosc atingerea sublimului în mintea lor, dar nu sunt născuţi din nou. Ei spun că nu trebuie decât să ne închinăm lui Dumnezeu, indiferent în ce mod, şi totul va fi bine. Este întru totul posibil să ai experienţe religioase autentice şi să nu fii creştin, să nu fii convertit, ci să te afli pe drumul spre iadul cel veşnic. Vă amintiţi că şi Cain a avut o experienţă religioasă autentică: a vorbit cu Dumnezeu şi Dumnezeu a vorbit cu el. Este posibil a avea experienţe cu Dumnezeu şi totuşi, să nu ai o experienţă mântuitoare cu Dumnezeu. Este posibil să te închini şi totuşi, să nu te închini bine.

Se poate stabili următoarea axiomă: dacă nu ne închinăm, nici nu putem face o lucrare eficientă. Duhul Sfânt poate lucra numai prin intermediul unei inimi închinătoare, şi nu altfel. Noi putem alerga încoace şi încolo, autoamăgindu-ne cu activitatea noastră religioasă, dar prin aceasta nu facem decât să ne expunem unei deziluzii puternice în ziua cea mare. Nu încape îndoială că accentul în învăţătura creştină de azi ar trebui să fie pe închinare. Însă e puţin probabil să devenim doar închinători, neglijând implicaţiile practice ale Evangheliei. Oricine se închină lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr, nu se poate împotrivi chemării la slujire sfântă. Părtăşia cu Dumnezeu duce direct la ascultare şi fapte bune. Aceasta este ordinea divină şi ea nu poate fi inversată.

(sursa)

Un alt articol de interes-

A W Tozer – Opt lucruri pe care le tanjesc intr-o biserica

 

Citate despre inchinare (via) Flacara Inchinarii

Ioan 4:23-24

23Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.

24Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.„

De la situl Flacara Inchinarii

“Întreaga fiinţă, cu toate simţurile, cu mintea şi trupul, trebuie să fie implicată în închinarea adevărată.” – Jerry Kerns

“Cel mai valoros lucru pe care îl fac Psalmii, pentru mine, este să exprime aceeaşi bucurie, în Dumnezeu, care l-a făcut pe David să danseze.” – C.S.Lewis

“Când oamenii Lui Dumnezeu încep să Îl laude şi să I se Închine, folosind metodele biblice pe care El le oferă, puterea prezenţei Lui vine printre oamnenii Lui într-o măsură mult mai mare.” – Graham Truscott

“Dumnezeu trebuie să fie lăudat cu vocea, iar inima trebuie să I se alăture într-o exaltare sfântă.” – Charles H. Spurgeon

“Fară închinare, rătăcim nefericiţi.” – A.W. Tozer-

“O privire către Dumnezeu te va salva. Cănd te vei uita la El, vei fi sfinţit.” – Manley Beasley

“Noi învăţăm cum să ne comportăm corect în prezenţa Lui Dumnezeu.” – C.S. Lewis

“Dacă vrem să ne închinăm în duh, trebuie să dezvoltăm un duh al închinării.” – Michael Catt-

“La fel cum închinarea începe într-o aşteptare sfântă, se termină în ascultare sfântă. Ascultarea sfântă salvează închinarea de la a deveni un opiu, o evadare din nevoile stresante ale vieţii moderne.” – Richard Foster-

“Închinarea schimbă închinătorul după imaginea Celui la care se închină.” – Jack Hayford

“După cum spune Ioan 4:23, e timpul ca noi, închinătorii Lui Dumnezeu, să Îi dăm tot ce avem. Pentru că atunci când El este înălţat, tot din jurul meu să devină nesemnificativ. De multe ori, noi ne blocăm singuri intrarea în locul secret al închinării cu Dumnezeu. Doar abandonează tradiţia şi căile “presupuse” ale Laudei şi Închinarii şi pierde-te în sfânta sfintelor cu singura intenţie de a binecuvânta inima Tatălui.” – Jessica Leah Springer

“Când mă închin, prefer ca inima mea să fie fără cuvinte, nu cuvintele să fie fără inimă.” – Lamar Boschman

“ Închinarea este în primul rând pentru beneficiul Lui, nu al nostru, deşi este minunat să descoperi că oferindu-I Lui plăcere, noi înşine intrăm în ceea ce poate deveni cea mai bogată şi folositoare experienţă în viaţă.” Lamar Boschman, A Heart For Worship. – Graham Kendrick-

“Întreaga noastră fiinţă este concepută ca un instrument al laudei. Precum un specialist în făurirea unei viori care creează un instrument gata să producă rezultate estetice maxime, la fel a făcut Dumnezeu corpurile, sufletele şi spiritele noastre, pentru a lucra în consonanţă şi pentru a produce expresii încântătoare ale laudei şi închinării. Când folosim limbajul trupului pentru a exprima lauda, ceea ce este intern devine vizibil.” Lamar Boschman , A heart for worship – Don McMinn

“Cât de des uităm scopul acesteia. Putem deveni aşa de strategici, încât să ne închinăm cu dorinţa de a ajuta biserica să crească, nu pentru că El este vrednic. Dar noi facem asta pentru că Dumnezeu este vrednic şi vrem să ne închinăm Lui.” – Tommy Walker-

”Primul element al închinarii este adorarea. Evreii au exprimat aceasta prin postura lor şi nu doar prin cuvinte. Ei s-au proşternut înaintea lui Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm :să ne plecăm genunchii în prezenţa Lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Ei nu au venit cu o familiaritate simplă în prezenţa Lui Dumnezeu, dar erau conştienţi de măreţia şi maiestatea Sa, şi se simţeau privilegiaţi să intre în casa Lui.” H.H.Rowley Worship in Ancient Israel – H.H. Rowley-

“În procesul de a I se aduce închinare, Dumnezeu transmite din prezenţa Sa oamenilor.” – C.S. Lewis

“Dumnezeu promite că o să-şi facă cunoscută prezenţa în mijlocul poporului, când acesta se adună şi I se închină. Pe de altă parte, unde poporul Lui Dumnezeu refuză constant adevărata închinare spirituală, prezenţa Lui manifestată este experimentată foarte rar.” – Ralph Mahoney-

“În mod sigur, ceea ce ocupă întreg timpul şi energiile cerului trebuie să fie un model perfect pentru pământ.” – Paul E. Billheimer-

“Când ne închinăm împreună, ca o comunitate de creştini vi, nu ne închinăm singuri, ne închinăm cu toată compania cerului.” – Marianne H. Micks-

“Dacă există o caracteristică mai pregnantă decât altele, de care închinarea contemporană publică are nevoie, este această veneraţie înaintea Dumnezeului neîntrecut în bunătate şi măreţie.” – Henry Sloane Coffin-

Citeste mai mult: Flacăra Închinării » Citate despre închinare

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala