La 98 de ani împliniți!

Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe fratele Pitt Popovici si pe fratele Valentin Popovici, un vechi prieten pretios al tatalui meu!

Petru (Pitt) Popovici

u-pitt-98th-b-day-sept-2016-auburn-ga-20 Sărbătorind 98 de ani cu Valentin Popovici, nepotul din Chicago, care împreună cu soția au venit in Georgia și ne-au făcut o surpriză nespus de frumoasă. 

u-pitt-98th-b-day-sept-2016-auburn-ga-11 O altă surpriză – corul Deo Gloria din Oradea (care e în turneu în America) a făcut un  scurt popas la noi. O mare bucurie!

Vezi articolul original

Reclame

Eşti creştin? de Valentin Popovici

man praying FOTO anthonyfrasier.com-

FOTO anthonyfrasier.com-

FIȚI MAI BUNI !  FIȚI CREȘTINI !  FIȚI OAMENII !

Eşti creştin? de Valentin Popovici

Sunt oameni mulţi în lumea asta,
Cari stăruiesc în greu păcat.
Ucid şi-njur, sunt răi la suflet,
Şi totuşi de i-ai întreba,
Să spună care li-e credinţa,
Ei îţi răspund uşor, senini,
Pe-un ton de superioritate,
„Fireşte că suntem creştini”.

Ehei! De-ar şti sărmanii oameni,
Cât se înşală de amar,
Că nu-s creştini cum nu e gâsca,
Un struţ sau lebădă măcar.
La ei e totul vorbă goală,
Credinţă însă n-au un pic,
De rostul jertfei de pe cruce,
Ei n-au habar, nu ştiu nimic.

De vrei să ştii dacă eşti vrednic,
Să te numeşti al lui Hristos,
Atunci încearcă de răspunde,
Cu NU, la cele de mai jos:
Ţi-e greu să rabzi în sărăcie,
Doar ca dreptăţii să slujeşti,
Când ai putea servi minciuna,
Ca alții, să te-mbogățești?

Ţi-e greu să ierţi pe unul care
Te-a umilit sau ţi-a greşit,
Sau când te ştii un om de seamă
Să nu te-ngâmfi, să fii smerit.
Ţi-e greu să rabzi o nedreptate,
O pagubă sau un afront,
O palmă fără să te superi,
Fără să-ntorci măcar un ghiont.

Ţi-e greu să ocoleşti iubirea,
În cale când o întâlnești,
Doar ca s-asculţi pe Domnul care,
A spus cândva „Să nu pofteşti”.
Ţi-e greu să îţi iubeşti vrăjmaşul,
Să nu-invidiezi pe cel bogat,
Să dai săracului în lipsă,
Şi-atunci când eşti înstrâmtorat?

Ţi-e greu în mijlocul durerii,
În inimă când ai un spin,
Să cânți spre cer un imn de slavă?
Ţi-e greu? Atunci nu eşti creştin.
Dar când în viaţa ta predată,
Din sfântul Nume faci un crez,
Şi nu un titlu pe hârtie,
Înscris cândva la un botez,

Când porţi mereu în amintire,
Jertfirea Lui, adâncu-I chin,
Atunci le faci uşor pe toate,
Şi-ai dreptul să te chemi creştin.

Că nu-i destul să spui din gură,
Ducând o viaţă de păgân,
Purtarea ta doar ea ne spune,
În viaţă cine ţi-e stăpân.
Dacă Isus îţi e Stăpânul,
Fii bun și blând, ca El, smerit,
Goneşte ura și trufia,
Ce pân’ acum te-au stăpânit.

Căci dacă-njuri, eşti rău, porţi ură
Zadarnic porţi Numele Său,
Isus de tine se dezice,
Satana e stăpânul tău.
Zadarnic vrei cu acte scrise,
Să dovedeşti că eşti creştin;
De-ai fi creştin, ţi-ai pune viaţa,
În slujba Fiului Divin.

Ai merge tot pe-aceeaşi cale,
Ai împlini al Său Cuvânt,
N-ai duce-o viață-atât de tristă,
N-ai pângări Numele-I sfânt.
A fi creştin, nu-i o hârtie,
Un nume moştenit cândva,
Ci e titlu sfânt şi nobil,
Plătit cu însăşi viaţa Sa,

Plătit cu lacrimi multe, grele,
Cu renunţare, sânge, chin,
Cum a plătit Isus odată
Faci astfel: te numeşti creştin.

De la Gheorghe Todor via Bogdan Mihai

INTRAREA TRIUMFALA – Valentin Popovici

photo credit globible.com

VALENTIN POPOVICI

Demult, când regele călare suia-n alaiuri triumfale,
Venea pe calul alb ca lâna, înconjurat de osanale!
…Dar într-o zi de primăvară Slăvitul Împărat divin,
lată-L că vine în cetate, smerit, călare pe-un asin.

Şi altădată toţi boierii cu sare aşteptau şi pâine
La poartă pe-mpărat, spunându-i: Bine-ai venit la noi, stăpâne!
…Dar când Isus veni-n cetate, din dealurile măslinii,
S-au bucurat numai săracii, şi-n jurul Lui numai copii.

În vremuri vechi de mare fală, când regele venea acasă,
Era-n cetatea lui de scaun o sărbătoare luminoasă.
…Dar când Isus intra pe poartă, în loc să fie-ncoronat,
Vrăjmaşii numărau arginţii, să fie prins şi condamnat.

Cu flori alaiul şi mulţimea mergeau spre casa-mpărătească,
Şi-acolo totul era gata, pe împărat ca să-l primească.
…Dar când Isus păşi în Templu, înconjurat de ucenici,
În Casa Lui erau tâlharii, şi-a trebuit să ia un bici.

Iar regele primea ‘nainte o cheie grea, cheia cetăţii,
Ca semn că e stăpân de-acuma, şi are sabia dreptăţii.
…Dar preoţii cei mai de seamă, iată-i vorbind cu gând viclean:
„Isus vrea să ne strice Legea… Să piară-acest Galileean!”

Poezii de Valentin Popovici

Eşti creştin? de Valentin Popovici

Bucuresti cca. 1940’s Photo credit www.vintag.es

Autor: Valentin Popovici  –  Album: Mărgăritare

Sunt oameni mulţi în lumea asta,
Cari stăruiesc în greu păcat.
Ucid şi-njur, sunt răi la suflet,
Şi totuşi de i-ai întreba,
Să spună care li-e credinţa,
Ei îţi răspund uşor, senini,
Pe-un ton de superioritate,
„Fireşte că suntem creştini”.

Ehei! De-ar şti sărmanii oameni,
Cât se înşală de amar,
Că nu-s creştini cum nu e gâsca,
Un struţ sau lebădă măcar.
La ei e totul vorbă goală,
Credinţă însă n-au un pic,
De rostul jertfei de pe cruce,
Ei n-au habar, nu ştiu nimic.

De vrei să ştii dacă eşti vrednic,
Să te numeşti al lui Hristos,
Atunci încearcă de răspunde,
Cu NU, la cele de mai jos:
Ţi-e greu să rabzi în sărăcie,
Doar ca dreptăţii să slujeşti,
Când ai putea servi minciuna,
Ca alții, să te-mbogățești?

Ţi-e greu să ierţi pe unul care
Te-a umilit sau ţi-a greşit,
Sau când te ştii un om de seamă
Să nu te-ngâmfi, să fii smerit.
Ţi-e greu să rabzi o nedreptate,
O pagubă sau un afront,
O palmă fără să te superi,
Fără să-ntorci măcar un ghiont.

Ţi-e greu să ocoleşti iubirea,
În cale când o întâlnești,
Doar ca s-asculţi pe Domnul care,
A spus cândva „Să nu pofteşti”.
Ţi-e greu să îţi iubeşti vrăjmaşul,
Să nu-invidiezi pe cel bogat,
Să dai săracului în lipsă,
Şi-atunci când eşti înstrâmtorat?

Ţi-e greu în mijlocul durerii,
În inimă când ai un spin,
Să cânți spre cer un imn de slavă?
Ţi-e greu? Atunci nu eşti creştin.
Dar când în viaţa ta predată,
Din sfântul Nume faci un crez,
Şi nu un titlu pe hârtie,
Înscris cândva la un botez,

Când porţi mereu în amintire,
Jertfirea Lui, adâncu-I chin,
Atunci le faci uşor pe toate,
Şi-ai dreptul să te chemi creştin.

Că nu-i destul să spui din gură,
Ducând o viaţă de păgân,
Purtarea ta doar ea ne spune,
În viaţă cine ţi-e stăpân.
Dacă Isus îţi e Stăpânul,
Fii bun și blând, ca El, smerit,
Goneşte ura și trufia,
Ce pân’ acum te-au stăpânit.

Căci dacă-njuri, eşti rău, porţi ură
Zadarnic porţi Numele Său,
Isus de tine se dezice,
Satana e stăpânul tău.
Zadarnic vrei cu acte scrise,
Să dovedeşti că eşti creştin;
De-ai fi creştin, ţi-ai pune viaţa,
În slujba Fiului Divin.

Ai merge tot pe-aceeaşi cale,
Ai împlini al Său Cuvânt,
N-ai duce-o viață-atât de tristă,
N-ai pângări Numele-I sfânt.
A fi creştin, nu-i o hârtie,
Un nume moştenit cândva,
Ci e titlu sfânt şi nobil,
Plătit cu însăşi viaţa Sa,

Plătit cu lacrimi multe, grele,
Cu renunţare, sânge, chin,
Cum a plătit Isus odată
Faci astfel: te numeşti creştin.

de la Resurse Crestine

Mai stai cu mine, Doamne… Valentin Popovici

Photo credit

Photo credit Ganduri Pentru Voi

Mai stai cu mine, Doamne, şi nu mă părăsi,
Eşti în pustia vieţii Izvor de ape vii!
În inima-mi slăbită de lupte şi furtuni
Mai toarnă iar senină o zare de minuni!

Mai dă-mi, o, Doamne, ceasuri de har strălucitor,
Ca şi demult, odată, pe muntele cu dor,
Când m-ai luat de mână, şi pasu-mi de copil
Urma întâia dată pe Calea Ta umil.

Mai lasă, Doamne, harul deschis şi-mbelşugat,
Să curgă peste mine ca-n locul minunat,
Unde din norul slavei Cuvântul Tău vorbea,
Iar robul Tău cu lacrimi stătea şi Te-asculta!

Mai ia nuiaua, Doamne, cu care m-ai lovit,
Să ştiu că eşti cu mine chiar dac-am rătăcit;
Căci nu e chin mai aspru decât să fiu pierdut,
Şi să nu-mi dai mustrarea şi dulcele-Ţi sărut.

Mai spune-mi, Doamne, iarăşi cuvintele de vis,
Că mă iubeşti într-una, şi ai un Paradis,
Unde la Tine-n slavă mă-aştepţi cu drag să vin,
Cu braţele deschise la Poarta de rubin.

Valentin Popovici

IN ARENE STAU STRAMOSII – VALENTIN POPOVICI

În arene stau strămoşii de credinţă şi de neam,
Ne privesc de pe tărâmul de dincolo ca prin geam;
Ne-au predat ştafeta sfântă, Evanghelia curată,
Şi acum e rândul nostru s-o purtăm ca ei odată!

Din lăcaşul strălucirii, când se uită aici jos
Vor să vadă lupta noastră sub drapelul lui Hristos;
Vor să-audă simfonia care-ajunge sus în slavă,
De pe drumuri care urcă printre spinii din dumbravă.

Cei ce stau chiar lângă Tronul de mărire, sub altar,
Ei, martirii, strigă: „Doamne! Oare nu-i destul amar?
Tu nu-i vezi pe fraţii noştri, suferindu-şi umilirea?
Până când, Stăpâne Doamne, zăboveşti cu izbăvirea?

Norul care ne-nconjoară, cei plecaţi şi proslăviţi,
Ne îndeamnă să rămânem lângă Domnul neclintiţi.
În şireagul fără număr ce se pierde-n depărtare,
Văd atâtea feţe scumpe, norul lor e-aşa de mare!

…N-auziţi o şoaptă dulce de eroi din cerul sfânt?
Parcă vor să ne convingă să nu dăm’napoi nicicând.
Şi-n aplauze tresaltă pentru-a noastră biruinţă:
Lângă Domnul să rămânem, în iubire şi-n credinţă!

Poezia postata pe FB Valeria I.

INTRAREA TRIUMFALA – de Valentin Popovici

photo credit globible.com

VALENTIN POPOVICI

Demult, când regele călare suia-n alaiuri triumfale,
Venea pe calul alb ca lâna, înconjurat de osanale!
…Dar într-o zi de primăvară Slăvitul Împărat divin,
lată-L că vine în cetate, smerit, călare pe-un asin.

Şi altădată toţi boierii cu sare aşteptau şi pâine
La poartă pe-mpărat, spunându-i: Bine-ai venit la noi, stăpâne!
…Dar când Isus veni-n cetate, din dealurile măslinii,
S-au bucurat numai săracii, şi-n jurul Lui numai copii.

În vremuri vechi de mare fală, când regele venea acasă,
Era-n cetatea lui de scaun o sărbătoare luminoasă.
…Dar când Isus intra pe poartă, în loc să fie-ncoronat,
Vrăjmaşii numărau arginţii, să fie prins şi condamnat.

Cu flori alaiul şi mulţimea mergeau spre casa-mpărătească,
Şi-acolo totul era gata, pe împărat ca să-l primească.
…Dar când Isus păşi în Templu, înconjurat de ucenici,
În Casa Lui erau tâlharii, şi-a trebuit să ia un bici.

Iar regele primea ‘nainte o cheie grea, cheia cetăţii,
Ca semn că e stăpân de-acuma, şi are sabia dreptăţii.
…Dar preoţii cei mai de seamă, iată-i vorbind cu gând viclean:
„Isus vrea să ne strice Legea… Să piară-acest Galileean!”

Via Valeria I. FB

Amintiri cu Valentin Popovici

Urmarind inmormantarea unui pastor saptamana aceasta, mi s-a facut dor de tatal meu, care a fost si el primul Pastor al Bisericii Philadelphia Chicago.  Uitandu-ma peste mai multe poze, am dat si peste ziarul Romanian Tribune si peste acest mesaj, care mi-a mangaiat mult inima. In anii adolescentei am vizitat de mai multe ori Biserica Baptista cu prietena mea, pastorul bisericii era atunci fratele Alexa Popovici si fratele Valentin Popovici ne invata la Scoala Duminicala. Mesajele si studiile fratelui Valentin mi-au provocat un interes si o dragoste pentru teologie. Iar mai tarziu, acasa, imi ajutam tatal in traducerea cartilor primite  sau recomandate de fratele Alexa Popovici,  pentru imbogatirea cunostintelor tatalui meu care nu avea timp sa frecventeze un seminar teologic. Tatal meu a fost intotdeauna recunoscator fratilor Alexa si Valentin Popovici, precum si noi, pentru dragostea dovedita si tot ajutorul dat la inceputul bisericii noastre, aici, intr-o tara straina. Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe fratele Valentin cu sanatate, si cu mult har si cu o rasplata vesnica! Rodica

Valentin Popovici:

Valentin PopoviciNoi, familiile Alexa si Pitt Popovici, am ajuns in America in anul 1967, si ne-am stabilit in Chicago. Ne-a fost dat harul sa vedem  o America diferita de cea de astazi: era mai buna, mai prietenoasa, mai calda la suflet fata de emigrantii cautatori de noua viata.

Dupa cativa ani a venit si familia Galis. Nu eram multi romani pe atunci la Chicago, si se ducea vestea usor cand venea un nou roman printre noi, ca sa-l asteptam la aeroport, ca sa-i ducem paine pe masa. Era o intimitate intre noi care astazi s-a diluat, si ne vedeam mai des peste saptamana, ne cunosteam mai bine unii cu altii.

Mi-aduc aminte ca erau cateva familii de frati ortodocsi veniti inaintea noastra aici, si cateva familii de frati penticostali, oameni deosebiti, foarte buni si credinciosi, cu care ne vedeam foarte des. Ne simteam bine impreuna. Pintre acestia, oameni cu totul deosebiti si buni, a fost familia Galis.

Pe fratele George Galis l-am cunoscut un om bland, binecuvantat, curat la suflet, un om de bine, fara viclesug, un om de pace, prietenos. Era placut sa stam impreuna. Cand vorbea in adunare la noi pe atunci, avea intotdeauna ganduri adanci, usor de inteles si pline de miez biblic.

Avea pe fata un zambet permanent, senin si fermecator, care dezvelea o iubire adanca pentru Dumnezeu. Ultima oara ne-am vazut acum un an, la aniversarea de 40 de ani a bisericii in care slujesc. Venise sa aduca un salut impreuna cu fratele Campeanu care avea sa aiba mesajul principal.

Ne-am retras la birou, si mi-a spus cu acelasi zambet bland, caracteristic, sa-l las sa stea jos in timpul serviciului divin, sa nu se urce la amvon, fiindca nu se simtea bine. Am stiut ca venise mai mult ca sa ne mai vedem odata. Am stat si ne-am uitat unul la altul fara multe cuvinte, si cu ochii inlacrimati.

Si apoi mi-a spus: Ce bine a fost la inceput… dar ce urmeaza va fi si mai frumos. Apoi a scos o carte din punga pe care o avea in mana, privindu-ma parca timid: Te rog, primeste un cadou de la mine. E o carte buna. Am citit-o, si pot s-o recomand.

Cu adevarat cartea este buna! – Lucrarea Duhului Sfant de Trandafir Sandru. George Galis va ramane in inima romanilor de pretutindeni, si pentru totdeauna, si, in special, in inima celor trei sau patru mii de romani care au venit in America pe garantia dansului.

Dar ne va ramane chiar mai drag si mai frumos in inima noastra, a celor care l-am cunoscut mai demult, in freamatul inceputurilor comunitatii romanesti, a celor care au stat in spartura si au inaltat un zid. George Galis, un om rar, binecuvantat, un bun roman, un om al lui Dumnezeu!

Pastor Valentin Popovici
Biserica Baptista Romana
din Metropola Chicago.
Sursa Romanian Tribune

Am mai primit o mangaiere din partea fratelui Nelu Cinteanu astazi, pentru care dorim sa-i multumim  si pe care dorim sa o adaugam/publicam aici:

„Cand este vorba de fratele George Galis,dati-mi voie sa atasez mesajul care l-am trimis,cu ocazia plecarii Dansului, acasa la DOMNUL!
“Nov 19,2011
Nu ma pot abtine, sa nu scriu, macar cateva cuvinte la adresa acestui OM MARE A LUI DUMNEZEU care a fost George W.Galis. Curticean fiind l-am cunoscut inca din anii 1965-1970. Cand am sosit in State, (Nov 1990) si l-am reintalnit in Chicago, a fost o mare bucurie si binecuvantare pentru mine. Atunci mi-a facut si mie CADOU, cateva carti foarte valoroase (in jur de $300 ) carti, care au fost de un mare ajutor in cei 21 ani de pastorire, in bisericile baptiste din nordul Californiei. Un asemenea OM, nu se poate uita!! .Memoria Dansului, va fi o mare binecuvantare, pentru toti aceia care l-au cunoscut.
La revedere in vesnicii frate George!!

IOAN -Nelu Cintean
-fost Vicepresedinte al Asociatiei Baptiste Romane din America si Canada(2009-2011)”

ATATEA TAINE, Valentin Popovici

Ioan 1:14-17  Şi Cuvîntul S’a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. – 15 Ioan a mărturisit despre El, cînd a strigat: ,,El este Acela despre care ziceam eu: ,Celce vine după mine, este înaintea mea, pentrucă era înainte de mine`. – 16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; 17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Photo credit www.lifeposters.org

Atâtea taine, Creatorul, ni le-a desfăşurat pe drum,
Şi mintea noastră-i aşa mică, nu le cuprinde nicidecum!
Dar dintre toate, e misterul cel mai adânc şi nepătruns:
Chiar El S-a coborât în iesle, şi Faţa-n scutec Şi-a ascuns…

Cine-ar putea să înţeleagă tăriile din început,
Când Dumnezeu a zis să fie, şi toate bine s-au făcut?
…Dar iată un mister mai mare: În leagănul din Betleem,
Cuvântul S-a făcut pe Sine un Trup în lumea de blestem.

Cum am putea pătrunde taina, când negura din veşnicii,
Ţâşni cu iureş de lumină în miile de galaxii?
…Dar iată un mister mai mare: În bezna neagră de păcat,
A apărut aici Lumina, Isus, Mesia Întrupat.

Cum să-nţelegem noi Iubirea ce ne-a făcut dintr-un pământ,
Cu frământare şi durere, şi după Chipul Său cel sfânt?
…Dar iată un mister mai mare: Din slava fără de sfârşit,
În paiele de la Efrata, a coborât Cel Preaslăvit!

Există cineva pe lume să-mi poată oare explica,
Cum Dumnezeu e-atât de mare, şi-I pasă de povara mea?
…Dar iată un mister mai mare: El, necuprins de cerul tot,
S-a făcut mic, un Prunc în iesle, Stăpânul, Domnul Savaot!

Cum vom pricepe oare taina, când a suflat peste noroi
Chiar Dumnezeu suflarea vieţii, şi suflet a făcut din noi?
…Dar iată un mister mai mare: El, Prunc în staulul sărac!
Şi în plăpânda-I răsuflare, e Dumnezeu cu noi în veac!

Multumesc lui Valeria I. pentru aceasta poezie.

Când am fost cu inima mâhnită… O Poezie de Valentin Popovici

Photo credit http://www.healthline.com

Când am cântat

Când am cântat cu inima uşoară,
Fără de griji un cântec alintat,
Mi se părea că îngerii coboară
În ritmul veseliei de chitară …
Ştiu însă azi că-atuncea n-am cântat!

valentin popoviciDar când am fost cu inima mâhnită,
Sub cruce apăsat şi-mpovărat,
N-a fost nici melodie strălucită,
Nici vers de poezie iscusită…
Dar ştiu acum că-atuncea am cântat!

Când am cântat ca să se-audă bine,
Cu sunet sigur, bine intonat,
Să nu mai cânte nimenea ca mine,
Şi să fiu lăudat de orişicine…
Oricum aş fi cântat, n-a fost cântat!

Dar când am fost cu inima zdrobită
Şi către Domnul bun am suspinat,
Rugându-L să mă scoată din ispită.
Şi vocea mi-era-n lacrime topită,
Nu se-auzea nimic…, dar am cântat!

Pastor Valentin Popovici

sursa Vio si Mircea pe Facebook

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Cuvant Inainte de A.W.Tozer pentru cartea „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill:

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

Din cartea „De ce intarzie trezirea„? Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici Capitolul 1 – Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

 

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.
E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”
Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”
A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”
Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.
George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”
Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.
Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg


Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari