Viorel Udriște – Așteptându-L pe Hristos

Vine Isus

Cum îl așteptăm pe Hristos ?

Așteptându-L pe Hristos

Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:2-3)

În contextul întemnițării lui Ioan Botezătorul, acesta își trimite ucenicii la Isus să afle dacă „El era Acela care are să vină…” Botezătorul a fost primit cu entuziasm de tot norodul , chiar și de vameșii care simțeau cercetarea lui Dumnezeu întrebându-l pe Ioan : „Învățătorule, noi ce să facem?” (Luca 3:12), în schimb a fost înăbușit cu respingere din partea fariseilor și învățătorilor Legii, acestia zădărnicind chiar, prin respingerea lor planul lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor lor. (Luca 7:30) Deși Ioan a oficiat botezul lui Isus, totuși acesta avea îndoieli cu privire la autoritatea divină a lui Hristos. Botezătorul nu contesta autoritatea lui Mesia, dar auzind despre lucrările pe care Domnul le facea prin norod, acesta a dorit să fie sigur, convins că Isus este Mesia cel promis de Dumnezeu poporului Israel.

Spune Scriptura că atunci când ucenicii lui Ioan s-au înfățișat înaintea Domnului și spunându-I cuvintele transmise de Ioan, chiar în acele momente Isus face multe vindecări ca o dovadă vie pentru cei prezenți. „Isus a vindecat pe mulți de boli, de chinuri, de duhuri rele, și multor orbi le-a dat vedera ” (Luca 7:21)

După ce oaspeții pleacă, Hristos face o afirmație profetică despre cei ce vor fi în Împărăția lui Dumnezeu. Acesta face un mare compliment botezătorului atunci când a afirmat că „nu este nici unul mai mare decât Ioan”, apoi Hristos vine și adaugă că Ioan va fi cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu. „Totuși cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Luca 7:28) În Vechiul Testament, chiar și în acea vreme profeții erau considerați mari oameni ai lui Dumnezeu, și Ioan era văzut ca unul dintre ei. Cetățenii Împărăției vor fi sub Noul Legământ și vor avea Legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor; chiar și cea mai neînsemnată persoană din Împărăție va avea o capacitate spirituală mai mare decât a avut Ioan Botezătorul.

Starea poporului evreu era de generații întregi, într-o așteptare continuă a Celui ce avea să vină ca și Rascumpărăror al poporului. Au fost mulți evrei conducători de răscoale care au scos în evidență venirea lui Mesia, totuși nici unul dintre conducători ale acestora nu s-a dovedit a fi cel promis de Dumnezeu. Hristos nu a instigat poporul la revoltă asupra stăpânirilor romane, ci a fost ascultător de Tatăl din ceruri până la moarte, și încă moarte de cruce, de aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult. (Fil 2:8-9)

Hristos a promis ca va reveni… și când va reveni nu va mai fi plin de milă și compasiune pentru cei pierduți, ci va reveni ca un Judecător pentru cei n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos, pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire a fiecăruia care crede. (Rom. 1:16)

Evanghelistul Ioan redă cuvintele Mântuitorului : „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3) Ucenicii lui Isus știau cum să ajungă în cer, El le-a spus: „Știți unde Mă duc, și știți și calea într-acolo.” (Ioan 14:4) Hristos le-a arătat calea în tot timpul lucrării Sale. Isus se adresează lui Toma : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan14:6) Avem promisiunea certă că Hristos va reveni și va lua cu El în slavă pe acei care au crezut în El. Aici Mântuitorul se referă la Răpirea Bisericii, atunci când Hristos se va întoarce după oile Sale și ele vor fi cu El. (1Tes. 4:13-18)

Cum îl așteptăm pe Hristos ? Ne-am depărtat de esența pocăinței sau ne apropiem de ea tot mai mult în fiecare zi ? Ne asemanăm tot mai mult cu lumea și ne indentificăm tot mai mult cu aceasta prin comportament, vorbire, relații, atitudini, etc. sau suntem veghetori tot timpul stând în rugăciune așteptându-L pe Hristos ? „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.” (Tit 2:13)

Anunțuri

RELAȚIA DINTRE TEOLOGIE ȘI FILOZOFIE – de Viorel Udriște

RELAȚIA DINTRE TEOLOGIE ȘI FILOZOFIE

De-a lungul timpului au existat anumiți filozofi care au dat anumite definiții, și care au avut anumite concepte despre Cuvântul lui Dumnezeu. În general, conceptele biblice ale acestora au venit să deformeze și să distorsioneze adevăratele concepte ale lui Dumnezeu.

Venind în sprijinul înțelegerii Scripturii, aceștia s-au dovedit în timp că de fapt au complicat înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu în societate. De-a lungul anumitor mișcări ideologice și culturale, avem exemple de anumiți filozofi care au influențat gândirea anumitor mișcări teologice de astăzi.
Anumite curente filozofice au pătruns în creștinism, afectând anumite învățături cu privire la înterpretare și înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

În timpul renașterii a apărut și scepticismul față de Biblie și față de supranatural. Filozofi precum Decartes, Spinoza și Leibniz au argumentat în favoarea abilității rațiunii umane și a științei de a dezlega enigmele vieții. Scrierile umaniștilor seculari au contribuit în mare măsură la subnimarea credinței în Biblie, în minuni și în revelația divină. Filozofia iluminată a umaniștilor seculari a constituit temelia pentru liberalismul religios și pentru negarea supranaturalului.
Curente filozofice precum Iluminismul, Idealismul, au contribuit prin ideile unor anumiți filozofi, la influențarea înțelegerii Scripturii. Găsim filozofi ca: John Locke, George Berkeley, David Hume, Immanuel Kant sau Georg W. F. Hegel.

Interesant este faptul că Dumnezeu ne avertizează în Scriptură prin cuvintele apostolului Pavel care adresându-se bisericii din Colose ne vorbește chiar despre aceste lucruri: „Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii, și nu după Hristos. (Col.2:8)

Pavel ne avertizează împotriva tuturor filosofiilor, religiilor și tradițiilor care scot în relief funcționarea omului independent de Dumnezeu și revelația Sa scrisă. Astăzi, unul din cele mai mari pericole la adresa creștinismului bazat pe temelia biblică este umanismul laic. Acesta a devenit substratul filosofiei și religiei acceptate de majoritatea departamentelor de educație, conducerilor și autorității statelor și a societății în general, și este opinia însușită de cea mai mare parte din mass-media și mijloacelor de divertisment de pe întreg pământul. Apostolul ne avertizează despre pericolul filosofiei vremii de atunci, sau chiar celei dinaintea erei creștine. De altfel părintele creștinității apusene Tertulian afirma chiar că teologia nu are nimic în comun cu filozofia (nu există nici o legătură între ele).

Descoperirea lui Dumnezeu este cea mai importantă pentru noi, adevărul esențial fără a denatura principiile biblice, care sunt de altfel autentice. Nu Scriptura trebuie văzută prin prisma filosofiei, ci filosofia trebuie văzută prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu putem vedea ce gândiri filosofice sunt bune sau mai puțin bune (greșite).

Viorel Udriste

SOTERIOLOGIE – de Viorel Udriște

FOTO originala Wallpapers

SOTERIOLOGIE – Doctrina despre mântuire

„Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău Israel.” (Luca 2:30-32) Cuvinte de binecuvântare rostite de Simeon la adresa lui Isus, apoi acesta Îl preamărește pe Dumnezeu pentru că Și-a împlinit promisiunea, aducând mântuirea. Simeon călăuzit de Duhul, -de fapt Duhul era peste el- ne face să înțelegem că Isus este sursa mântuirii și că El nu a venit doar pentru salvarea lui Israel, ci și ca să „lumineze Neamurile”, ideea mântuirii neevreilor fiind destul de relevantă aici.

Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc a fost acceptat de Hristos: „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule !” (Evrei 10:7) Prin jertfa Sa pe cruce și învierea Lui, Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, El murind în locul păcătoșilor, oferindu-le mântuirea în dar, în Numele Lui.

Mântuirea prezisă de proroci, este acum o realitate prezentă pentru cei care (ca niște oi pierdute ce erau) s-au întors la Păstorul sufletelor lor: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre.” (1Petru 2:24-25)

Deoarece credinciosul a fost răscumpărat de Hristos, el aparține lui Hristos și este sclavul Său… Credincioșii nu au fost aduși de Hristos într-o stare de libertate caracterizată de lenevie egoistă. Mai degrabă, pentru că au fost răscumpărați de Dumnezeu cu un preț extraordinar, ei au devenit sclavii lui Dumnezeu, pentru a face voia Sa.

Din sclavia păcatului, omul este readus la forma pe care Dumnezeu a gândit-o cu mult timp înainte. Mântuirea cere o inimă plină de căință, cere o stare de neajutorare care să fie gata să primească, și o renunțare la toate celelalte lucruri pentru Hristos, condiții pe care omul nu le poate îndeplini singur, doar dacă primește ajutor divin, Hristos fiind bogat în îndurare pentru toți cei ce încred în El.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el nu va fi dat de ruşine.” În adevăr, nu este nici o deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Rom. 10:9-13)

Mântuirea credinciosului se indentifică prin aceste cuvinte, dar această mântuire trebuie dusă până la sfârșit, și nu oricum…
„duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur…” (Fil.2:12); aceasta însemnând că mântuirea care ne-a fost dată, trebuie dusă în fiecare zi cu frică de Dumnezeu, și fără dorința de a mai păcătui. „Cutremurați-vă și nu păcătuiți” (Ps.4:4)

Acest termen „mântuire” este folosit frecvent în teologia creștină pentru a arăta grija lui Dumnezeu pentru cei păcătoși (Ioan 3:16), pentru situația noastră umană caracterizată prin nevoi și de păcat. A fi în Hristos înseamnă a fi mântuit… cel mântuit primește un nou statut (copil al lui Dumnezeu), o nouă natură (neprihănirea dată de Dumnezeu), un nou mod de viață (o viață sfântă) și o gândire nouă (înțelepciune de sus și cunoaștere a Cuvântului).

Viorel Udriste

ANGELOLOGIE de Viorel Udriste

FOTO Pinterest

ANGELOLOGIE

Îngerii sunt ființe spirituale create și înzestrate cu judecată morală și cu inteligență superioară, dar fără trupuri fizice. Aceste ființe spirituale practic au fost create de Dumnezeu să stea în prezența Sa pentru a sluji lui Dumnezeu; sunt dotate cu personalitate deoarece aceste ființe au inteligență, voință, emoții; cunoașterea lor este limitată, pentru că sunt ființe create.

De asemenea îngerii au nume, nu se căsătoresc, nu se înmulțesc și sunt ființe nemuritoare. Aceștia sunt de mai multe feluri; Serafimi, Heruvimi, Făpturi vii și au rang ceea ce înseamnă că există diferență între îngerii lui Dumnezeu. Îngerii Îl glorifică pe Dumnezeu și când văd cum I se împlinește planul măreț de mântuire; la nașterea lui Hristos în Betleem, o mulțime de îngeri lăudau pe Dumnezeu…

Isus ne spune: Este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește, lăsându-ne să înțelegem că îngerii se bucură de fiecare dată când cineva se întoarce din păcatele lui și își pune încrederea în Hristos ca Mântuitor.

Vorbind despre Satan și demoni acestia au un caracter malefic, totuși ei sunt subordonați și restricționați de Dumnezeu. Acesta avea o poziție înaltă înaintea lui Dumnezeu, dar dorința de a se ridica deasupra lui Dumnezeu, a făcut ca acesta să fie alungat din prezența lui Dumnezeu.

Ca și origine demonii pot fi rezultatul relației dintre îngeri și femei, îngeri căzuți dar nelegați; demonii sunt inteligenți, sunt puternici. În legătură cu activitatea lor aceștia aduc suferință, boală, moarte, influențează mintea, înșeală oameni, înșeală națiunile…

Totuși, puterea demonilor a fost învinsă prin cruce; Hristos i-a învins pe Satan și demonii săi la cruce, făcând public lucrul acesta în Dealul Căpățânii; dealtfel Hristos a rostit o judecată asupra lui Satan: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (Ioan 12:31)

În timp ce Hristos vorbea despre moartea Sa, a rostit la un moment dat: „Tată proslăvește Numele Tău !” Răspunsul nu a întârziat să apară, pentru că din cer s-a auzit un glas puternic încât a fost auzit de cei prezenți, și acest glas a zis: „L-am proslăvit și-L voi mai proslăvi !” Aceasta putând să însemne că Dumnezeu încă mai are judecăți pregătite pentru Satan (prima fiind rostită în Gen. 3:15), culminând cu aruncarea acestuia în „focul care nu se stinge”. La judecata finală demonii vor fi aruncați în iazul de foc; demonii sunt asociați cu judecata lui Satan, din acest motiv vor fi aruncați în iazul de foc odată cu el. Puterea lui Satan asupra oamenilor, exercitată prin păcat și apoi prin moarte, a fost învinsă de Hristos pe cruce, aceștia putând fi de acum eliberați din împărăția lui, o împărăție a întunericului spiritual și a sclaviei păcatului. (Evrei 2:13-15)
„Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 6:10-11)

Viorel Udrişte

Citeşte si –

BIBLIOLOGIE de Viorel Udriște

SEMNIFICAȚIA TITLULUI „FIUL OMULUI” ÎN EVANGHELII de Viorel Udrişte

BIBLIOLOGIE – de Viorel Udriște

Mesajul Bibliei este mesajul lui Dumnezeu pentru om, comunicat „în multe rânduri și în multe chipuri”și, în fine, întrupat în Hristos. Astfel autoritatea Sfintei Scripturi, motivul pentru care ar trebui crezută și ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau vreunei biserici, ci depinde numai de Dumnezeu (care este adevărul însăși), autorul ei; și de aceea trebuia primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu.

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1:1-2) Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde principiile de viață pe care orice om trebuie să și le însușească în viața de credință. În Vechiul Testament, cuvântul care se referea la Biblie (Cuvântul lui Dumnezeu) este „Legea”; având cuvintele psalmistului care spune că „ferice este de omul care cugetă zi și noapte la Legea Lui.” (Ps.1:2)
iar în Psalmul 119 ne sunt prezentate afirmații referitoare la Legea lui Dumnezeu. „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului !” (Ps.119:1)

În Noul Testament cuvântul care face referire la Biblie este Scriptură sau Scripturi, un termen care se referă la ceva scris; iar denumirile de Vechiul Testament și Noul Testament au fost denumiri care sau adăugat ulterior. Cu toată diversitatea ei, Biblia este o carte unitară. Atât termenii pe care îi folosim pentru a ne referi la ea, cât și observațiile făcute de Biblie cu privire la ea însăși, atrag atenția asupra faptului că Biblia este o singură carte, o carte sfântă care revendică convingerile și viețile noastre așa cum nici o altă carte nu o face. Un sistem de credințe unitar acordă mai multă unitate acestei cărți, la fel ca și istorisirea de primă importanță pe care o relatează.

Biblia este „insuflată de Dumnezeu” (2Tim.3:16), practic Dumnezeu se revelează nouă prin Cuvântul Său și prin anumite tipuri de revelație divină. Dumnezeu S-a revelat oamenilor în natură, revelându-ne existența și slava Sa („Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.”- Ps. 19:1-2), în providență, Dumnezeu este binevoitor față de toți oamenii („El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.”- Matei 5:45), în conștiință, Dumnezeu pune în conștiința tuturor oamenilor Legea Sa (Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.” – Rom. 2:14-15), în Hristos (Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” – Ioan 1:18)

SEMNIFICAȚIA TITLULUI „FIUL OMULUI” ÎN EVANGHELII de Viorel Udrişte

semnificat%cc%a6ia-titlului-fiul-omului-i%cc%82n-evanghelii-de-viorel-udris%cc%a7te

Această expresie o întâlnim atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, aceasta însemnând că se face referire la Însuși Domnul nostru Isus Hristos, Mesia, Cel ce trebuia să vină în lume, Cel promis de Dumnezeu prin profeții lui Iuda și Israel. Putem vorbi despre preexistența Lui, deoarece Fiul Omului a existat înainte de nașterea Sa din fecioară: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?”(Luca 1:34), înainte de Ioan Botezătorul (acesta fiind Ilie care trebuia să vină, Matei 11:12-14), înainte de Avraam: „Isus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte să se nască Avraam sunt Eu.”(Ioan 8:57-58) și înainte de Creație: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”( Ioan 1:3); practic Fiul Omului nu este o persoană creată, ci având aceeași natură cu Dumnezeu: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu…” ( Fil.2:6), acestea dovedind existența Lui eternă… fiind coegal cu Tatăl: „Eu și Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30).

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate se țin prin El.” (Col.1:15-17)

Viorel UdristeProfetul Daniel folosește această expresie pentru prima dată, în timpul unor vedenii de noapte pe care le-a avut la un moment dat, în care ne sunt prezentate patru fiare. „M-am uitat în timpul vedeniilor de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va fi nimicită niciodată.” (Dan. 7:14-15)

În această afirmație avem în considerație pe Dumnezeu Tatăl „Cel îmbătrânit de zile”, și pe Unsul, Mesia fiind „fiu al omului”. Felul cum este descris Dumnezeu aici Îi conferă această identificare, iar lui Mesia, I se va da în stăpănire toate lucrurile și această stăpânire nu se va sfârși niciodată, nu va avea sfârșit, iar Împărăția Lui va dăinui în veci. Fiul Omului nu reprezintă doar latura umană în contrast cu natura divină a lui Hristos; Fiul Omului nu este în contradicție cu Fiul lui Dumnezeu, sau nici măcar diferit de Acesta, practic prin expresia „Fiul Omului” ne este prezentată natura lui Hristos cea umană și cea divină.

În scrierile intertestamentare putem citi următoarele cuvinte: „Și apoi Cel Bătrân de zile s-a căit și a spus: Este fără rost că am distrus pe toți locuitorii pământului.” (1 Enoh 52:1), unde se referă la potopul din timpul lui Noe, unde Dumnezeu se căiește de răul făcut întregii rase umane și tuturor viețuitoarelor de pe pământ și stabilește un semn pe cer, făcând astfel un legământ cu neprihănitul Noe; iar în scrierile Noului Testament se observă identificarea fiului omului din Daniel cu Mesia.

În Noul Testament, cu precădere în evanghelii găsim această expresie mult mai des, această afirmație o găsim în toate evangheliile. Hristos se idendifică cu Fiul Omului lăsând asta să se înțeleagă destul de ușor.

Această imagine este folosită frecvent de Isus în evanghelii pentru a Se referi la Sine. Isus se adresează ucenicilor și îi învăța despre cum trebuia să pătimească Hristosul, cum trebuia să fie predat oamenilor, omorât de aceștia și cum după trei zile avea să învie; Hristos se indentifică ca Unul care suferă moartea justificată prin răscumpărarea Israelului exilic; de asemenea Hristos vorbește despre misiunea „Fiului omului” de a-i sluji pe ceilalți și de a-Și da viața ca răscumpărare pentru mulți (1Tim.2:5-6):

„Atunci a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât, și după trei zile să învie.” (Marcu 8:31) și „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10:45) Avem din nou cuvintele Mântuitorului: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, și a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.” (Marcu 9:31), aici Hristos subliniind faptul că aceste lucruri trebuiau să se întâmple după Scripturi, iar în altă parte zice: „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare.” (Luca 21:27), vorbind despre revenirea Sa, cu mare putere și cu mare slavă. De asemenea Hristos se identifică ca Unul care este înălțat și I se acordă suveranitate absolută:

„Marele preot L-a întrebat iarăși și I-a zis: Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Da, sunt, i-a răspuns Isus. Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului.” (Marcu 14:62) În evanghelia lui Luca găsim o altă afirmație a lui Hristos care se identifică ca Unul care caută eliberarea lui Israel: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.” (Luca19:9-10)

Mântuitorul se adresează lui Zacheu, mai marele vameșilor din Ierihon, care L-a primit pe Isus în casa sa cu bucurie, Hristos făcând această afirmație ca răspuns la ospitalitatea acestuia și recunoscându-și păcătoșenia înaintea Domnului (Luca 19:8).

Ca și o concluzie putem observa că această expresie „Fiul omului”, care se regăsește în toate cele patru evanghelii este un fel de autodesemnare pe care Domnul Isus Și-a atribuit-o; această expresie nu este un mod al celorlalți de a se adresa lui Isus, ci Însuși Isus a folosit-o ca pe ceva nou în relația Sa cu ceilalți. Observăm că ucenicii, norodul care ascultau pe Isus, evreii cunoșteau anumite forme atribuite Mântuitorului cum ar fi: Unsul, Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Celui binecuvântat, Fiul lui David, Domnul, Alesul, Răscumpărătorul lui Israel… dar referindu-ne la expresia de „Fiu al omului”, practic aceasta era total necunoscută, tocmai de aceea atunci când Hristos folosea această expresie aceștia erau de cele mai multe ori nedumeriți la cuvintele și afirmațiile Lui, ca și exemplu avem cuvintele Mântuitorului din evanghelia lui Marcu: „Căci învăța pe ucenicii Si și zicea: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, și a treia zi va învia. Dar ucenicii nu înțelegeau cuvintele acestea și se temeau să-L întrebe.” (Marcu 8:31-32), iar în evenghelia lui Luca găsim scris: „Pe când toți se minunau de tot ce făcea Isus, El a zis ucenicilor Săi: Voi ascultați bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înțelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să le priceapă; și se temeau să-L intrebe în privința aceasta.” (Luca 9:43-45)

Misiunea Fiului Omului: „Pe de altă parte, această autodesemnare devine mijlocul pentru învățarea despre lucrarea și destinul lui Isus. El apare în evangheliile sinoptice ca o persoană cu autoritate pe pământ, care nu este acceptată de mulți oameni. Are un destin hotărât în mod divin, exprimat în Scripturi, care implică trădarea, respingerea, suferința, moartea și învierea. El are un rol viitor în care „vine” și aduce mântuirea și judecata. În Evanghelia după Ioan avem un și mai mare accent pus pe faptul că El vine de la Dumnezeu și se întoarce pentru a fi cu El.” (Daniel G. Reid)

Viorel Udriste

Articole de Viorel Udrişte –

Viorel Udrişte – Promisiuni… credibile !

crown

Promisiuni… credibile !

O promisiune este un cuvânt rostit care se îndreaptă spre timpuri neîmplinite; o promisiune poate fi o asigurare că o acțiune va continua sau că va începe în viitor, în beneficiul cuiva. Ceea ce a spus Dumnezeu cu gura Lui, poate să și împlinească cu Mâinile Lui, căci Cuvântul Lui nu se întoarce la El fără rod. Toți dumnezeii din lume sunt niște dumnezei morți, pe când Dumnezeul nostru din ceruri este veșnic, nu are limite de nici un fel, cunoaște și conduce viitorul. Suntem îndestulați în viața de zi cu zi cu tot felul de promisiuni care nu se vor împlini niciodată, indiferent din partea cui vin acestea: de la oameni simpli, cu influență, oameni politici sau chiar religioși.

Viorel UdristeCând vorbim de promisiunile lui Dumnezeu, lucrurile stau cu totul altfel. Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt confirmate în Hristos, și prin Hristos afirmate de Biserică în „Amin”-ul închinării acesteia: „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „Da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” (2 Cor.1:20)

Noi trăim în așteptarea promisiunii revenirii lui Hristos, a cerurilor noi și a pământului nou, ceea ce pentru alții pare o nebunie, aceasta ținându-i departe de Dumnezeu și de mântuirea Lui dată prin Hristos. „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3: 3-4,9,13)

Acest „Amin” care încheie rugăciunea credinciosului exprimă atât încrederea în dragostea și credincioșia lui Dumnezeu, cât și siguranța făgăduințelor Sale. Este glasul credinței, care reafirmă și se indentifică cu adevărul Evangheliei de nezdruncinat a lui Hristos. În Apocalipsa 3:14, Hristos este numit „Amin” : „Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu…”
Hristos se prezintă pe Sine, ca Cel ce este „Amin”. Cuvântul „Amin” care înseamnă „așa să fie”, se referă la suveranitatea lui Dumnezeu, care se află în spatele evenimentelor umane. „Începutul zidirii” sau „Stăpânul creației”, a existat înaintea creației lui Dumnezeu și este suveran peste aceasta.

Dumnezeu promite să ne scape de „ceasul încercării” (Apoc.3:10); „știe să ne izbăvească din încercare” (2 Petru 2:9) și ne asigură că „Cel ce este în noi, e mai mare decât cel ce este în lume.” (1 Ioan 4:4) Încrederea în Dumnezeu și în promisiunile Sale, trebuie să fie o permanentă preocupare a credinciosului, călcând pe urmele și având astfel râvna „celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele”. (Evrei 6:12)

Cei ce cred făgăduințele lui Dumnezeu sunt chemați să capete veșnica moștenire și cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12)

Viorel Udrişte

Viorel Udrişte – Familia – idealul lui Dumnezeu

FOTO pinterest.com

FOTO pinterest.com

Dumnezeu a creat familiile în primul rând, parțial ca o bază biologică și socială a rasei umane și parțial ca un mod de transmitere a harului și judecății lui Dumnezeu, care Își alcătuiește de asemenea pentru Sine o familie de fii și fiice care să-L slujească, să-L laude și să domnească cu El în Împărăția Lui pentru totdeauna !

Viorel UdristeCuvântul lui Dumnezeu începe cu o familie, din punct de vedere biologic, indicând-o drept contextul social esențial al vieții umane și mijlocul principal de comunicare a lui Dumnezeu cu ființele umane. Aceastâ perspectivâ socialâ asupra familiei se extinde spre o realitate spiritualâ, cereascâ, aceea a comunitâții poporului lui Dumnezeu ca familie metaforicâ.

Scriptura stabilește familia ca unitatea socială în care Dumnezeu a pus ființele umane și ca mijloc prin care Dumnezeu interacționează cu aceasta; familia fiind o imagine inerent ambivalentă a speranței și binecuvântării, pe de o parte și a dezamăgirii și a luptelor pe de altă parte.

Familia a fost… și este ideea lui Dumnezeu ! Familia este un factor important pentru creșterea și stabilitatea bisericii, fiind dealtfel și un centru de învățare pentru viață; în poporul evreu familia era cadrul în care se desfâșurau exerciții religioase cum sunt Paștele, masa sacră săptămânală, rugăciunile și învățăturile religioase (educația). Evanghelistul Luca ne vorbește de „frângerea pâinii” care avea loc în biserica din Ierusalim… „în case” (Fapte 2:46); în părtășia și bucuria lor, ei frângeau pâinea acasă și împreună.

Familia este un adăpost în vreme de furtună; avem și zile grele, sunt și lucruri care nu sunt cum ne-am dori, dar stând la adăpostul lui Dumnezeu putem fi ocrotiți și protejați de El. Cum poți să-ți transformi casa într-un adăpost ?
„Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El şi copiii lui au un loc de adăpost la El.” (Prov.14:26)
Schimbarea… este o furtună, pe cei mai mulți schimbarea îi doboară (examene, faliment, șomaj, boli, decese fulgerătoare), nimeni nu câștigă tot timpul !

Familia trebuie să fie o echipă de lucru pentru Împărăția lui Dumnezeu; nu doar pocăiți de Duminică, fiind cu totul puși la dispoziția lui Dumnezeu..nu din gură, ci prin fapte ! „Familii de popoare, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste ! Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui ! Aduceţi daruri şi veniţi înaintea Lui, închinaţi-vă înaintea Domnului cu podoabe sfinte
(1Cronici 16:28-29)

Dumnezeu a creat familiile în primul rând, parțial ca o bază biologică și socială a rasei umane și parțial ca un mod de transmitere a harului și judecății lui Dumnezeu, care Își alcătuiește de asemenea pentru Sine o familie de fii și fiice care să-L slujească, să-L laude și să domnească cu El în Împărăția Lui pentru totdeauna !

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi † vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 22:3-5)

Sărbători liniștite și binecuvântate să aveți în familia cu care ați fost binecuvântați de Dumnezeu ! Alții nu au mai reușit să meargă mai departe… este un har de la Dumnezeu că noi încă mai putem… Fiți binecuvântați de Dumnezeu!

Viorel Udrişte

Bucuria în cântare – Viorel Udrişte

 

rodiagnusdei

Bucuria în cântare

„Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă” (Ps. 32:11)
„Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui” (Ps. 100:2)

Cuvântul ne îndeamnă să cântăm cu bucurie și veselie, cântarea individuală sau în comun trebuie făcută în primul rând către Domnul: „Strigați de bucurie către Domnul…” (Ps.100:1)

Viorel UdristeBucuria este o manifestare exterioară, fiind o trăsătură caracteristică a credinciosului în relația acestuia cu Dumnezeu; aceasta fiind produsă de Duhul Sfânt ( Gal.5:22), tocmai de aceea aceasta ar trebui să fie ceva dinamic și nu static (o bucurie mohorâtă) în viața de zi cu zi a fiecărui credincios.

Bucuria creștină poate fi în mod paradoxal, rezultatul suferinței pentru Hristos: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Col.1:24) & „bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13)

Cântarea în general, cântarea duhovnicească poate fi:

– o manifestare a Duhului Sfânt; avem pe Sila și Pavel care în închisoare fiind, în timp ce lumea dormea (dar s-au trezit apoi), -pentru că era miezul nopții- ei nu aveau altceva de făcut decât să cânte lăudându-L pe Hristos, și fiind plini de bucurie… cu picioarele în butuci ! „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau.
Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ…” (F.A. 16:25-26)

– un mijloc de zidire, învățătură, aducere de mulțumiri și închinare: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efes.5:19)

– o expresie a bucuriei; „Şi David a zis căpeteniilor leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe şi ţambale, şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.” (1Cro.15:16) Bucuria care vine de la Duhul este diferită de cea din lume, numai că se întâmplă adesea că suntem destul de bucuroși când primim ceva, când facem ceva, când achiziționăm ceva anume… „vă bucurați de lucruri de nimic::.” (Amos 6:13), iar bucuria spirituală nu-și mai găsește locul, decât oarecum, la programele bisericii… și poate nici acolo !

Rolul cântării nu este pentru amuzament ori înâlțare personală ci pentru adorarea lui Dumnezeu. «şi ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre neamuri şi voi cânta Numelui Tău.” Este zis iarăşi: „Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui.” Şi iarăşi: „Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.» (Rom. 15:9-11)

Vindecarea orbului și darul lui Dumnezeu – Viorel Udrişte

Photo

Vindecarea orbului și darul lui Dumnezeu

«Când trecea, Isus a văzut un orb din naştere …a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului” (care, tălmăcit, înseamnă: Trimis). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine.» (Ioan 9:1 & 6-7)
«Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a găsit, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” „L-ai şi văzut”, i-a zis Isus, „şi cel care vorbeşte cu tine, Acela este.”» (Ioan 9:35-37)

Viorel UdristeAceastă minune a Mântuitorului alături de cea învierii lui Lazăr, într-un fel încununează un an plin de evenimente în viața lui Isus, un an în care opoziția conducătorilor evrei și-a făcut apariția cu destulă înverșunare; aceasta fiind și singura minune evanghelică în care ni se spune că Hristos a vindecat o boală congenitală. Boala acestui orb era fără putință de vindecare pentru că se născuse cu acest handicap și doar Mâna creatoare a lui Dumnezeu a putut să realizeze o astfel de minune; ba mai mult era și o zi de Sabat când „făcuse Isus tină și-i deschisese ochii” (Ioan 9:14), în această zi nu era îngăduit ca cineva să vindece sau să fie vindecat: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu pentru că nu ține Sabatul.” (Ioan 9:16)

Hristos iese din Templu -după o discuție aprinsă cu Iudeii, care probabil au dorit să-l omoare (Ioan 8:59)- și se oprește văzând durerea acestui om; reacția ucenicilor fiind una acuzatoare, evidențiind faptul că urmările păcatului ar fi dus la nenorocirea omului născut orb.

„Eu sunt Lumima lumii” este strigătul lui Isus, iar lumina a fost trimisă celui care ascultă supus, celui drept, celui neprihănit, celui milos și îndurător. Scăldătoarea Siloamului se afla în valea Chedronului (undeva la S-E de Ierusalim), de aici se lua apă în timpul Sărbătorii Corturilor, pentru a o turna peste altar în Templu, iar apele ei erau legate de „izvoarele mântuirii” din Isaia: „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuiri”, (12:3) Hristos folosindu-se aici de semnificația deosebită și de numele acestei scăldători.

Minunea în sine provoacă o deosebită tulburare; vecinii și cunoștințele apropiate bolnavului rămân uimite; acesta este adus în fața consiliului sinagogii; între farisei se stârnește dezbinare, sunt necredincioși și ajung să-L defăimeze pe Isus, dând dovadă de o falsă religiozitate și ignoranță, pentru ca totul să culmineze cu spaimă și frică. Avem tabloul unui izbitor contrast al cerșetorului vindecat plin de o bucurie sinceră și de conducătorii spirituali ai evreilor care iscodesc și caută motive de tulburare, un tablou des întâlnit adesea în Noul Testament; de asemenea și în zilele noastre lucrurile nu sunt cu mult diferite.

Acolo unde Dumnezeu lasă „darul mântuirii”, duhurile întunericului sunt realmente puse în mișcare pentru a denatura și denigra lucrarea lui Dumnezeu. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu iar orbii din punct de vedere spiritual nu vor avea niciodată capacitatea de a iniția ei această lucrare, inițiativa acestei lucrări aparține în totalitate lui chemării lui Dumnezeu: „Vă sfătuiesc …să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o…” (Efes.4:1) & „Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă…” (2Tes.1:11)

Orbul vindecat acum are o întâlnire specială cu Isus, este față-n față cu Mântuitorul, se închină… cade la pământ… în genunchi… se proșterne înaintea lui Isus, recunoscându-I puterea și suveranitatea; închinarea veche în stilul sinagogii iudaice este înlocuită cu închinarea de tip „în duh și adevăr”.

Sunt lucruri în viață care nu au o desfășurare sau chiar o motivație logică; sunt lucruri care se petrec pur și simplu pentru că Dumnezeu trebuie glorificat și nu este nevoie să explicăm aceasta pentru că se poate să ratăm ideea de bază; sunt lucruri care nu pot fi explicate și e bine nici să nu fie explicate, ci trebuie luate ca venind din Mâna lui Dumnezeu, binecuvântarea Lui, iar suferința ar trebui să fie un motiv de bucurie pentru că suferința după voia lui Dumnezeu trebuie să aibă ca finalitate schimbarea noastră în bine: „Cei nenorociţi se vor bucura tot mai mult în Domnul şi săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel.” (Isaia 29:19)

„Rezultatul vederii spirituale este inima predată, gata de închinare; rezultatul orbirii spirituale este păcatul și pedeapsa sigură” – John F. MacArthur, Jr

Roade ale pocăinței – de Viorel Udriște

john-the-baptist-free-bible-images

Roade ale pocăinței

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Luca & Matei 3:8)

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul a fost una specială; acesta -spune Scriptura- era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, era încins la mijloc cu un brâu, și mai zice că se hrănea cu lăcuste si cu miere și aceea era sălbatică… asta este cam tot ce ne spune despre el Cuvântul lui Dumnezeu. Practic în aceste condiții -vitrege zicem noi- vine acest Ioan și predica în pustie (nici măcar în cetăți nu intra), boteza pe malurile Iordanului „botezul pocăinței” pentrru iertare de păcate și vestea venirea lui Mesia, Hristosul așteptat de iudei; care pâna la urmă a venit în mijlocul lor, Ioan botezându-L și pe Isus, botezul acesta nu a reprezentat „botezul pocăinței” ci începutul lucrării lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu; după botez Acesta a și fost umplut de Duhul Sfânt care S-a coborât peste El în chip trupesc.

Viorel UdristeSpune Scriptura că tot norodul a început să iasă la el în pustie pentru a-l asculta și pentru a lua hotărâri noi pentru viețile lor; se mărturiseau la Ioan pentru că se considerau păcătoși și Ioan îi boteza în râu. Liderii religioși își fac și ei apariția și atunci Ioan răbufnește în fața norodului, mustrându-i destul de aspru pentru fățărnicia lor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare ? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Matei 3:7-8)

Se poate spune că unii veneau la Ioan, probabil crezând că dacă acesta îi boteza, acest lucru le poate asigura mântuirea. Ioan afirma că apartenența la națiunea lui Israel nu poate mântui: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!»
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Matei 3:9-10)

Ioan dorea altceva de la ei, o viață schimbată, cerea roade care să ateste pocăința lor. Ca și roade, ale pocăinței, putem vorbi despre:

mărturisirea păcatului – aceasta o regăsim și aici, pentru că cei ce veneau la Ioan, întâi se mărturiseau, apoi erau botezați. (Luca 3:5-6)

părăsirea păcatului – este de înțeles că după ce s-au mărturisit, nu m-ai trebuiau să facă din nou aceleași lucruri; Ioan chiar îi învăța cum să se poarte în acest sens, Botezătorul s-a adresat norodului, vameșilor și ostașilor romani. (Luca 3:10-14)

ura față de păcat – despre acest lucru nu găsim scris în textele amintite dar avem referințe biblice în acest sens:. „Frica de Domnul este urârea răului” (Prov.8:13) & „Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine” (Rom. 12:9)

O condiție suficientă pentru a fi un pom roditor (pentru a nu fi tăiat și aruncat în foc) este să aducem rod, să avem în noi această roadă a pocăinței de care vorbește Botezătorul; aici nu intră în calcul roada Duhului (Gal. 5:22-23) pe care o prezintă apostolul Pavel; aceasta manifestă caracterul lui Dumnezeu, pe când roada pocăinței reprezintă rezultatul spiritual al credinciosului în lupta sa cu păcatul.

Înainte ca cineva să se aventureze în a-și închipui să creadă că este plin de roada Duhului, trebuie să fie mai întâi plin de roada pocăinței !

Nu poate fi cineva plin de roadă duhovnicească (dragoste, bunătate, bucurie, blândețe, pace, credincioșie, facere de bine, îndelungă răbdare, înfrânare de pofte), dacă acesta încă mai trăiește în păcat și nici măcar nu îl urăște, chiar dacă mai „intervine” căte o mărturisire din când în când…

Ați însuși aceste trăsături care au de-a face cu caracterul lui Dumnezeu și tu încă te zbați în tot felul de lucruri, înseamnă că schimbarea ta în Hristos încă nu s-a produs; aceste cuvinte sunt viață pentru cine dorește să și le însușească, si pentru cine dorește să înțeleagă mai profund despre starea spirituală a credinciosului.

Simboluri ale credinței – Viorel Udrişte

cross

Simboluri ale credinței

Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Ea a zis bărbatului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu.

Viorel UdristeSă facem o mică odaie sus, cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi. Elisei, întorcându-se la Sunem, s-a dus în odaia de sus şi s-a culcat acolo. (2 Regi 4:8-11)

Credința este în mod clar una dintre cele mai importante concepte din tot Noul Testament, este cerută pretutindeni și se insistă asupra importanței ei; și o definiție a credinței o găsim în epistola câtre Evrei:
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (cap.11:1)

Acest lucru înseamnă practic: abandonarea oricărei încrederi în resursele proprii; înseamnă a te supune fără rezerve milei și îndurării lui Dumnezeu; înseamnă să revendici promisiunile lui Dumnezeu în Hristos, să te bazezi în întregime pe lucrarea de mântuire a lui Hristos și să primești puterea zilnică din puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care locuiește în cel credincios. Credința implică încrederea totală în Dumnezeu și ascultare deplină de Dumnezeu.

Sunt lucruri necesare pentru orice slujitor al lui Dumnezeu; femeia bogată din Sunem pregătește o cameră pentru slujitorul lui Dumnezeu (Elisei era profet) și pune acolo patru lucruri pentru acesta:

un pat (simbolul odihnei) – atât fizic cât și spiritual. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28-29)
Hristos face o chemare, celor care se întorc la El prin credință: „toți cei trudiți (cei obosiți după o mare trudă) și împovărați (cei apăsați de o sarcină)” să vină la El. Oboseala este un rezultat al purtării unor poveri, probabil poveri ale păcatului și ale consecințelor acestuia. Suntem chemați la odihna pe care o dă Hristos, singurul care poate da odihnă sufletelor noastre împovărate de multe păcate !

o masă (simbolul părtășiei) – masa o folosim pentru a mânca, sau mai „altfel”… pentru a ne ospăta, a ne potoli foamea, dar Hristos ne cheamă la masa Lui… să ne ospătăm necurmat: „Apoi mi-a zis:
«Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului !» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!» Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu…” (Apoc. 19:9 & 17)
„cel cu inima mulțumită are un ospăț necurmat” Prov. 15:15
Nu putem merge mai departe dacă nu stăm a masă cu El; nu putem merge mai departe dacă nu stăm la masă cu frații noștri (acest lucru nu este priceput de mulți… și stau pe loc), binecuvântările spirituale
– nu cele materiale – rezidă de aici… „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.»” (Matei 26:26)

un scaun (simbolul ascultării/instruirii) – pe genunchi primești putere, pe scaunul pe care stai și pe care citești Scriptura primești instruire:
„Da, El iubeşte popoarele; Toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale.” (Deut. 33:3) & „Ea (Marta) avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos, la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui.” (Luca 10:39) La școala lui Hristos cu toții suntem școlari pâna toate s-or sfârși, păna vom muri…pentru că nimeni în viața aceasta nu va ajunge vreodată la deplina cunoștință a lucrurilor… nici nu ar avea cum !

un sfeșnic (simbolul mărturiei) – acel sfeșnic avea și o lumânare cu siguranță pentru a fi de folos lui Elisei (un sfeșnic fără lumină… nu-și mai avea rostul). Acest sfeșnic ne vorbește despre mărturia noastră față de cei de lângă noi (a nu se confunda predica cu mărturia, pentru cei ce slujesc și în felul acesta). Hristos ne spune că noi suntem lumina lumii și trebuie să luminăm în întunericul de afară.
„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:14-16) Cu alte cuvinte cine luminează doar pentru el… s-ar putea ca Domnul Isus să nu ia în calcul acest lucru… avem exemple clare date de Mântuitor: pilda polilor (Luca 19:11-27), talanților (Matei 25:14-30). Luminezi nu doar în Biserica pe care o frecventezi, ci și în societatea în care trăiești, muncești… s.a.m.d.

Această lucrare din partea noastră suferă, pentru că din ce în ce lumina credincioșilor în lume este tot mai redusă… ba mai mult, pe mulți îi „luminează” cei de-afară, și sunt atrași în tot felul de pofte și lucruri de nimic. Sodomia și tot felul de lucruri grozave de acest fel ne dau târcoale în viața de zi cu zi, tocmai și pentru acest motiv…

Oare Duhul Sfânt nu mai are suficientă putere ca să lucreze printre credincioși… sau credincioșii nu mai sunt călauziți de Duhul Sfânt și nici plini de puterea Lui, pentru că, nu-i așa…? Nu mai este de interes, și nici de actualitate… ! Timpul este scurt și limitat pentru fiecare și îndemnul apostolului este acesta: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Rom. 12:1-2)

Suferința, ca o virtute ! de Viorel Udriște

 

man

”suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare…” Rom.8:18

Este un lucru mai dificil să vorbim despre suferință, această stare de fapt apare în viață atunci când o aștepți cel mai puțin. Se poate crede că cei mai suferinzi sunt oamenii cu o stare materială precară – aceștia fiind mai expuși suferințelor de tot soiul – dar nu este nici pe departe așa. Cei mai înstăriți dintre oameni, au suferințele lor, dar sunt suferințe ascunse, numai de ei știute; nu sunt suferințe de genul lipsurilor… sunt altele mult mai mari și mai profunde. Dar aceștia știu foarte bine să le mascheze și nouă ni se par că sunt destul de fericiți… dar realitatea fiind de fapt alta !

În Scriptură suferința este considerată o apariție nedorită în lumea creată; creațiunea a fost făcută bună, dar atunci când a intrat păcatul în lume… odată cu acesta și-a făcut apariția: boala, suferința și moartea ! Suferința a venit în lume sub forma conflictului, durerii, necazului, descompunerii, muncii trudnice si a morții. (Gen. 3:15-19)

Sunt foarte multe întrebări care se pun atunci când credincioșii suferă; pentru unele se pot găsi oarecum niște răspunsuri, dar pentru cele mai multe, acestea vor fi disponibile numai în cerul lui Hristos ! Un lucru este cert: suferința a venit de la Diavol ori Satan și se manifestă printre oameni așa cum dorește el, asta este o realitate. Dar Dumnezeu deține controlul tuturor lucrurilor, adică orice lucru care se poate face în ceruri sau aici pe pământ se face numai și numai după cuvântul Lui ! Dacă El nu dorește un lucru, acel lucru nu se va face niciodată, și nu se va întâmpla niciodată, pentru că nimic nu poate trece peste voia lui Dumnezeu ! (Amos 3:6 & Isaia 45:7) Deci putem afirma pâna la urmă că orice suferință vine din „Mâna Domnului” pentru că El controlează și stăpânește suferința !

Pentru unii suferințele au fost pentru mântuirea sufletului (Isaia 38:17), vorbim despre Ezechia împăratul lui Iuda; pentru alții suferința a venit din cauza păcatului, exemple avem cu duiumul… diferența este că pentru unii suferințele au avut o limită de timp, iar pentru alții acestea sau extins către veșnicie; iar pentru altă categorie de oameni suferințele au venit așa… pentru încercarea credinței care aduce după aceea, multă și îndelungă răbdare. (1Petru 1:7)

suferința este umilitoare – nu ar trebui să ne fie rușine de suferința noastră, Satana va profita la maxim de această situație, și ne va ispiti și mai tare, lucru foarte adevărat; va încerca să ne facă să ne simțim vinovați și rușinați. Nu orice suferință este din cauza păcatelor personale, dacă ar fi așa….toți am avea de suferit ! Și încă cum… !? Prin suferință trecem numai prin puterea lui Dumnezeu, pentru că în aceste cirmumstanțe se manifestă puterea lui Dumnezeu.

suferința „produce” laudă la adresa lui Dumnezeu – în suferință, închinarea noastră devine aproape nulă, mulțumirea nu se mai arată… s.a.m.d. Adevărata credință nu cere o justificare imediată a suferinței și va accepta în tăcere hotărârea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel dădea slavă lui Dumnezeu în suferință și căuta să se înconjoare cu oameni care să-l înțeleagă. (F.A. 16:22-25)

Să nu uităm că Hristos a suferit cel mai mult decât oricine altcineva (Isaia 53:3) pentrru că Dumnezeu a hotărât să-L zdrobeasă prin ce…? Dumnezeu l-a născut în umilintă – pentru că nu s-a găsit un loc și pentru El – și la zdrobit prin suferință, așa a găsit El cu cale ! (Isaia 53:10)

Dumnezeu îi spune profetului Isaia că, nici focul, nici apa nu-L va opri pe Acesta să fie cu poporul Său în suferință. Până la urmă vechile suferințe vor fi uitate: „căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.” (Isaia 65:16); iar pe noul pământ și în noul cer suferința a fost abolită: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” (Isaia 65:17) & „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc.21:4)

Lucrarea lui Hristos pentru noi nu este să ne scape de suferințele omenești, de care a avut și El parte și să ne scape de cele viitoare, de moarte și pierzare veșnică ! „Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21)

Chemarea „vameșilor” – Viorel Udriște

matthew-tax-collector-foto-free-bible-images

Chemarea „vameșilor”

„Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși.” (1 Tim. 1:15)

Când omul se depărtează în mod voit de direcția pe care i-a trasat-o Dumnezeu, ajunge să afle că Dumnezeu îl lasă să suporte consecințele, ceea ce pentru el va însemna și mai mult rău, pentru că nu se poate pune la îndoială fermitatea cu care Dumnezeu va judeca păcatul ! „dar, dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.” (Ier. 18:10) Dar cine se întoarce la Dumnezeu, acesta găsește un Dumnezeu al îndurării și al dragostei, nu un Dumnezeu al judecății. „dar, dacă neamul acesta… se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.” (Ier. 18:8)

Viorel UdristeChemarea la pocăință a omului este o chemare de a se întoarce de la starea de independență de Dumnezeu, la starea de dependență de Dumnezeu; una din pledoariile pentru pocăință exprimate cu cea mai mare elocință le găsim în cartea profetului Osea care zice: „Veniţi să ne întoarcem la Domnul ! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţa… ne va scula şi vom trăi înaintea Lui.

Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul ! (Osea 6:1-3) „Întoarce-te… la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce… lauda buzelor noastre.” (Osea 14:1-2)

Biserica nu este un hotel pentru sfinți cum tindem să credem… ci un spital pentru cei suferinzi după neprihănire, pentru cei suferinzi după Hristos ! Știm că vameșii nu aveau voie să intre în Templu (erau considerați cei mai josnici, dealtfel și expresia „vameșii și păcătoși” care o găsim frecvent în evanghelii indică acest lucru), totuși Hristos a intrat în casele lor, a mâncat cu ei și le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu, atrăgându-și critici din partea „povățuitorilor orbi” (care strecurau țânțarul și înghițeau cămila) și „mormintelor văruite” (care pe dinafară erau frumoase, iar pe dinăuntru erau pline de oasele morților și de orice fel de necurățenie). Lucrarea pe care a făcut-o Hristos dă dreptul oricărui „vameș”, nu numai să intre în Casa de închinare dar să și primească iertare și vindecare pentru sufletul său.

Chemarea la pocăință nu implică doar un sentiment de părere de rău, o regretare sau o răzgândire, ci implică o schimbare radicală a motivației de bază și a direcției vieții unui om. Hristos oferă iertare reală pentru o vină reală; cei ce se consideră pierduți și vin la Hristos sunt salvați și vindecați de orice fel de suferință sufletească, aceasta fiind cea mai mare nevoie a sufletului.

Interesant este de văzut că, la ospețele la care Domnul Isus a participat… (în casa lui Matei, vameșul și în casa lui Zacheu, mai marele vemeșilor) păcătoșii erau totalmente fericiți, iar liderii religioși care priveau erau plini de invidie și mohorâți ! De ce…? Practic ei au acuzat tot ce a făcut Hristos, toată lucrarea lui Isus a fost acuzată și denigrată cu scopul de a-și menține marea influență pe care o aveau asupra poporului; aceasă „balanță” începuse să se încline spre Hristos.

Hristos a venit în lume nu doar să fie un exemplu sau să arate că ne iubește, El a venit să mântuiască pe cei pierduți, pe cei păcătoși din starea lor de decădere morală și spirituală.

Încercăm și reușim dealtfel… să arătăm bine la exterior, dar Hristos știe prea bine ce este sub haină. tocmai de aceea trebuie să ne indentificăm cu Hristos, având o atitudine de pocăință, umilință și supunere față de Acesta (Iacov 4:7), așa cum El S-a supus voii Tatălui din ceruri.

Și rănile vorbesc… – de Viorel Udriște

Cronica Crucii Photo credit

Învierea lui Hristos a produs imediat multă confuzie în Ierusalim, chiar și printre ucenici exista îndoilală asupra învierii lui Hristos. Existau zvonuri că trupul lui Hristos ar fi fost furat, nu mai conta de cine…de prietenii sau dușmanii Lui, confuzia era totală…încrederea între ucenici suferea din această cauză, pentru că mormântul lui Hristos a rămas gol din dimineața primei zi a săptămânii; Domnul a stat în mormânt aproximativ (cel mult) patruzeci de ore, dar fiindcă a prins sfârșitul zilei de dinainte de Sabat, ziua de Sabat și câteva ore din prima zi a săptămânii se consideră că a stat în mormânt trei zile. Una dintre afirmațile spuse este că în realitate Hristos nu a murit ci doar a leșinat, ca după aceea în răcoarea mormântului Acesta să-și revină, uceniicii fiind dealtfel victimele unor halucinații. Halucinațiile vin la cei care într-un anume sens le doresc, și o dată ce acestea încep, tendința este ca ele să continue, în timp ce arătările după înviere au încetat brusc.

Viorel UdristeHalucinațiile sunt fenomene individuale, dar în cazul arătărilor… cam 500 de oameni L-au văzut simultan pe Hristos. Nu are sens să înlocuim miracolul pe plan fizic, cu unul pe plan spiritual, așa cum ni s-ar impune prin astfel de teorii bizare.

Dumnezeu a plănuit ca Isus să se arate de mai multe ori după înviere, în diferite locuri și la persoane diferite; vedem că acest lucru nu a fost îndeajuns pentru unii ca să creadă, cum ar fi ucenicul Domnului… Toma, care și-a arătat necredința lui despre învierea lui Isus, spunând că are nevoie de dovezi vizibile și palpabile despre înviere: „Am văzut pe Domnul!” – au zis ucenicii, pentru că în seara aceleiași zile El s-a înfățișat înaintea lor, deși ușile erau încuiate, după care Domnul le arată mâinile și coasta Sa, iar ucenicii sau bucurat (Ioan 20:19-20) – Dar el (Toma) le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Ioan 20:25

Cea mai mare dovadă pentru Toma nu era  Isus… ci rănile Lui, tocmai de aceea acesta a fost numit „Toma îndoielnicul”, versiunea română „Toma necredinciosul”.

Hristos a înviat într-adevăr dar vedem că totuși rănile Sale erau încă vizibile ! În timp ce Domnul încă atârna pe cruce, trupul său a fost supus unui șoc, astfel că prin trupul Său a trecut o suliță romană…deci trupul a fost găurit. Domnul a înviat, dar Și-a păstrat rănile… De ce ? Trupul Său a fost înviat prin duhul de viață și prin refacerea țesuturilor palmelor Sale și din interiorul trupului Său.

Aceată minune putea să cuprindă și refacerea totală rănilor pentru a nu mai fi deloc vizibile, ce mai contau niște răni…? Dar nu s-a întâmplat așa; rănile Sale au vorbit atunci lui Toma…. și ne vorbesc și nouă astăzi despre suferința și patima lui Hristos pentru fiecare dintre noi.

„Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28) este mărturisirea de credință a lui Toma, practic binecuvântarea este promisă celor care vin la credință fără să vadă: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” Ioan 20:29

Această binecuvântare vine peste toți cei care cred pe baza evangheliei propovăduite și a dovezilor validității ei. Rănile lui Hristos ne vorbesc despre iubirea Lui, ne spun că viața e o luptă și ne mai spun despre cine le-a cauzat (…)

Un simbol al păcatului este pironul, astfel că… fiecare păcat al unui credincios este un piron în palma Sa; nu e numai încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, ci rănirea inimii lui Dumnezeu.

 Citeste si –

Viorel Udriște – ISUS sau BARABA… ?

isus-sau-baraba FOTO http://www.christianacademy-ourhope.org/Lenten-Thoughts.html

ISUS sau BARABA… ?

„Pilat a zis preoților celor mai de seamă și noroadelor: «Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta. Nici Irod nu l-a găsit nici o vină, căci ni L-a trimis înapoi; și iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-L bată. Îi voi da drumul.»
Ei au strigat cu toții într-un glas: «La moarte cu Omul acesta și sloboadă-ne pe Baraba!» Pilat a hotărât să li se împlinească cererea.”
Luca 23:4,15-16,18 & 24

Dimineața devreme, în ziua de dinainte de Sabat preoții cei mai de seamă, bătrânii, cărturarii și tot soborul…deci tot Sinedriul, s-au întâlnit și au luat o hotărâre împotriva lui Isus, au făcut un „sfat” cum zice Scriptura. Marcu 15:1
Viorel UdristeAcest „sfat” cuprindea sentința dată de ei în ascuns cu referire la Hristos și s-au folosit de puterea guvernatorului roman din Ierusalim în vremea aceea… Ponțiu Pilat („Pilat din Pont” este o pronunție greșită) ! Sinedriul L-a găsit vinovat de blasfemie (Lev. 24:16) și prin urmare Isus era vrednic de moarte, pentru că s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu: „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică.” Ioan 19:7-8

Pilat s-a confruntat cu o decizie, care a avut un impact asupra întregii omeniri, el fiind „pe dinafară” fața de aceasta… dar nu și fără vină ! El s-a oferit pentru început să-L sloboadă pe Împăratul iudeilor:
„Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă slobod pe cineva de Paşte, vreţi să vă slobod pe Împăratul iudeilor? Atunci, toţi au strigat din nou:

«Nu pe El, ci pe Baraba!» Şi Baraba era un tâlhar.” Ioan 18:39

Guvernatorul înțelesese că preoții cei mai de seamă îl dăduseră pe Isus în mâna lui nu din loialitate față de Roma, ci din „pizmă și ură”. Marcu 15:10

Preoții au ațâțat norodul d.p.d.v. emoțional pentru a-l presa pe guvernator să-l elibereze pe Baraba… Pilat a considerat strigătele mulțimii ca pe o ovație care d.p.d.v. legal indica o hotărâre luată prin decizie populară, astfel Isus trebuia să fie pronunțat vinovat de înaltă trădare, un delict care în mod normal se pedepsea cu răstignirea în provinciile romane. Probabil că întrebarea acestuia din Marcu 15:12 este una retorică: „…Dar ce voiți să fac cu acela pe care-L numiți Împăratul iudeilor?” Răspunsul era evident: „Răstignește-L !”
Guvernatorul a urmărit mai mult interesul politic decât îndeplinirea justiției, dorind să facă pe placul norodului, în caz contrar probabil acesta avea de dat niște explicații cezarului (Tiberiu la acea vreme), punându-și astfel poziția în pericol: „De atunci, Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau: Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului.” Ioan 19:12

Care era adevărata vină a lui Isus… ? „Întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici” Luca 23:5

Hristos îi învăța pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu de la faptele lor rele, să nu mai trăiască în păcat și îi chema la pocăință.
Ce vei face cu acest Isus… ?

poți să-L respingi – cei din Gadara l-au rugat stăruitor să plece de la ei, deși Domnul tocmai ce făcuse acolo o minune, a vindecat un îndracit ! Avem ex. „Tânărului bogat”, care îngenunchiază (foarte interesant) …înaintea lui Isus susținându-și o oarecare neprihănire ! Acestuia i s-a făcut o ofertă pe care Domnul Isus nu a mai făcut-o nimănui (cu exepția celor 12): „vino ia-ți crucea și urmează-Mă.”
Mâhnit de cuvintele Mântuitorului, spune Scriptura că acesta a plecat foarte întristat ! Acesta avea mari bogății și Isus îi ceruse să se descotorosească de ele… A fost o ofertă de acceptat pentru acel om; total opus s-a întâmplat cu îndrăcitul din Gadara, care L-a rugat pe Isus să-l ia cu El, dar Domnul l-a refuzat !

poți să te lepezi de El – „dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.” Matei 10:33
„Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.” 2Tim. 2:12

poți să te reîntorci la El – Petru deși s-a lepădat de Hristos, și nu o dată, ci de trei ori… s-a reîntors la Isus, cu păreri de rău și plângând cu amar… Isus l-a primit din nou și a făcut din el un mare apostol.

Ei l-au ales pe Baraba…TU pe cine-l alegi ? Hristos vrea să te salveze, vrea să stea cu tine, primindu-l în inima ta, vrea să te facă slujitorul Lui, fiindcă nu există iertare fără dorința de a sluji !

 Viorel Udriște

Lucruri prioritare – Viorel Udriște

man

Lucruri prioritare

”Nu vă strângeți comori pe pământ…ci strângeți-vă comori în cer… Pentru că acolo unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Matei 6:19-21

În predica Sa de pe munte, Hristos vorbește norodului despre „adevăratele bogății”, despre griji și îngrijorări. A trăi pentru lucrurile materiale este o nebunie, pentru că acestea sunt absolut trecătoare ! Se pare că fariseii aveau această problemă pentru că ochiul lor spiritual era bolnav. Cu acest ochi ei pofteau bani și bogății, aceștia crezând că Dumnezeu binecuvântează material pe toți aceia pe care El îi iubește. Se poate spune că un scop prioritar al „fariseilor fățarnici” (Matei 23) era de a acumula cât mai multe comori pe pământ, din acest motiv se aflau în întuneric spiritual. Erau dependenți de lăcomie, iar dorința de a avea cât mai mulți bani era atât de mare încât nu-L mai puteau sluji pe adevăratul lor Stăpân, Dumnezeu. Modul în care oamenii își folosesc averea este un indiciu al stării inimii lor. Bogăția folosită pentru slava lui Dumnezeu este investită în ceruri unde dăinuiește veșnic. Atitudinea față de bogăție este un alt indiciu al neprihănirii…

Suntem o generație exagerat de ocupată, adesea cu lucruri care n-au nimic în comun cu neprihănirea…facem zilnic lucruri care nu sunt prioritare, risipim prețiosul timp în tot felul de lucruri de nimic și apoi venim cu recunoștință, umili în pioasa rugăciune care într-o clipă s-a și sfârșit !

Prioritățile noastre dovedesc atașamentele noastre… adică: de ce suntem atașați acolo suntem prezenți cu inima noastră într-o permanentă activitate. Aici nu vorbim de cei „de-afară”, ci de noi „cucernicii” credincioși care-și „omoară” zilnic timpul cu facebook-ul, meciuri de fotbal, filme, divertisment și tot ce dorește inima fiecăruia… Lumea de-afară este ocupată cu materialul, adevăratul credincios trebuie să fie ocupat cu cerul !

Avem pe Lot, care a ales Sodoma, care d.p.d.v. material era un loc foarte bun… Însă în Sodoma nu existau altare pentru Dumnezeu unde să se închine, acolo fiind o destrăbălare totală și dezaxată, aceasta practic i-a distrus mărturia și familia ! Caută mai întâi interesele Împărăției lui Dumnezeu și atunci (foarte probabil) El va căuta interesele tate !

„du-te întâi de împacă-te” (Matei 5:24) – închinarea ta și alte lucruri spirituale pe care le faci nu-și au rostul atâta timp cât nu ești într-o relație bună cu fratele tău, conform cuvintelor Mântuitorului din Matei 5:23-24. Avem relații rupte în casă, în familie, în societate, și mai grav…și în biserică ! Mă port aspru în familie, la servici cu colegii (pentru a nu lăsa o notă de slăbiciune și inferioritate), iar între frați pozez cel mai pios și smerit credincios ! Iosif pentru a-și redobândi pacea interioară -fiind macinat ani întregi de acest lucru- a trebuit să se împece cu frații săi… Să nu creadă nimeni că Iosif nu suferea după frații lui și după familia lui, în toți anii cât stătuse în Egipt !
Când acest lucru s-a înfăptuit, practic lucrarea lui Dumnezeu a început să meargă !

„scoate-ți bârna din ochi” (Matei 7:5) – de ce acest lucru…? Păi tocmai ca să vezi destul de bine, pentru propășirea ta spirituală și pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu ! Numai când ești perfect poți judeca ! …dar cine-i perfect ? Nu-ți minimaliza defectele și slăbiciunile tale și pe-ale altora nu le exagera ! Tot ce avem de făcut este să ne atingem de „poala hainei” lui Isus pentru a fi vindecați. (Marcu 6:56)

„caută Impărăția” (Matei 7:33) – este de prisos să mai vorbim despre acest lucru, aceasta este prioritară în viața fiecărui credincios… dar: aceasta aproape că nu este posibilă fără împlinirea primelor două ! Împărăția lui Dumnezeu nu este mărginită de granițele unei biserici, aceasta este Împărăția păcii, a dragostei, a neprihăniri, a milei și dreptății !

Cuvântul lui Dumnezeu este cu siguranță pentru toți ! …dar Împărăția Sa este pentru cei aleși de El !

Având cugetul curat – de Viorel Udriște

fiti-gata-sa-raspundeti-oricui-avand-cugetul-curat-reasons-for-our-hope-foto-www-keywordhut-com

Având cugetul curat

„Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui… având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos să rămână de ruşine…” 1Petru 3:15-16

Viorel UdristeSolomon fiul lui David, împlinește visul tatălui său de a construi o casă Numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel (1 Împ.8:17), David fiind refuzat de „cuvântul Domnului” să facă acest lucru pentru că fusese un om de razboi, un om al sângelui. „David a zis lui Solomon: Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ.” (1 Cro. 22:7-8)

Chivotul legământului Domnului a fost adus din Cortul Întâlnirii și mutat în Templu, ocazie cu care împăratul Solomon face o rugăciune în fața întregului popor, ridicându-și mâinile spre cer.

Rugăciunea în ansamblul ei se referă la pocăința celui care a păcătuit, la pocăința întregului popor dealtfel, care întorcându-se prin căință la Dumnezeu acesta putea primi iertare de păcatele lui, bineînțeles că și ritualurile preoțești aveam rostul lor. De regulă, problemele existente în ziua de azi care sunt fie în sânul bisericilor, fie în afara acestora, se nasc din cauza păcatului….categoric ! Nu mai este veghere, nu mai este mustrare de cuget, nu mai este supunere, și obrăznicia ia locul ascultării și respectului de sine.

Respectul de sine practic se pierde atunci când viața cuiva nu mai este controlată de Dumnezeu, fiind foarte puternic influențată de duhuri înșelătoare…asta este o realitate, și nu-i ceva nou și nemaiauzit ! „ …unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare…” 1Tim. 4:1

În rugăciunea sa câtre Dumnezeu, Solomon îndrăznește să-i ceară lui Dumnezeu ca atunci când vor fi probleme de orice fel în popor și acesta se roagă cunoscându-și astfel mustrarea cugetului său, să primească ascultare și iertare.

„Când foametea, ciuma, rugina, tăciunele, lăcustele de un fel sau altul vor fi în ţară, când vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău în ţara lui, în cetăţile lui, când vor fi urgii sau boli de orice fel, dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni şi cereri şi fiecare îşi va cunoaşte mustrarea cugetului lui şi va întinde mâinile spre casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi iartă-l; lucrează şi răsplăteşte fiecăruia după căile lui, Tu, care cunoşti inima fiecăruia, căci numai Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor…” 1 Împ. 8:37-39

Problemele sunt inevitabile pentru fiecare dintre noi, adică: păcatul care se naște și este lăsat să crească, acesta înfășoară și strânge, nu mai poți înainta, ești blocat și nu mai este scăpare decât ridicând mâinile spre Hristos… și cerând ascultare și iertare ! Atunci când cugetul personal cunoaște păcatul și este mustrat brusc intervine pocăința în viața credinciosului; atâta timp când cugetul cuiva nu are habar de aceste lucruri, și merge înainte crezând că totul este „ok” este în mare pericol spiritual ! Cugetul poate fi curat, poate să mărturisească, poate fi luminat de Duhul Sfânt, poate lua parte la deciziile omului prin îndemnuri personale, poate fi slab, poate fi întinat, are cunoștință, poate fi însemnat pentru pierzare, poate fi spurcat, poate fi rău. Cugetul are de-a face cu gândirea și intelectul personal. Scriptura ne spune că: „Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru…” 2Cor. 1:12 ; adică ne vom lăuda cu marturia purtării noastre în lume și față de frați, aceasta fiind făcută „cu o sfințenie și curăție de inimă”, fiind date nu de altcineva, ci de Dumnezeu, totodată încrezându-ne nu pe gândirea noastră rudimentară și ieftină, ci pe „harul lui Dumnezeu” !

Ca rezultat credinciosul trebuie să fie întotdeauna pregătit să răspundă înaintea oricui, și să-și susțină apărarea, nădejdea lui fiind în Hristos. Această apărare verbală trebuie susținută și de un comportament adecvat. Mărturia unui credincios nu trebuie făcută cu aroganță, ci cu „blândețe și teamă”. Creștinii care nu se tem în fața persecuțiilor pot mărturisi cu respect credința lor în Hristos, păstrându-și astfel cugetul curat. Credinciosul care suferă pe nedrept și își păstrează o conștiință curată îi fac de rușine pe cei care bârfesc purtarea lor bună în Hristos. Comportarea bună, care este și de dorit, este apărarea cea mai potrivită împotriva pedepselor nedrepte și a oricărei persecuții. O inimă predată și un cuget bun ne vor aduce pace atunci când oamenii ne vor acuza pe nedrept. Păcătoșii ne pot acuza, dar Dumnezeu cunoaște inima; și noi ne temem de Dumnezeu, nu de oameni. „Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul acesta uneltire şi nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi ! Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi.” Isaia 8:12-13

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

ceas

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala

 

http://www.clocklink.com/clocks/HTML5/html5-world.html?Vancouver&Chicago&Athens&480&blue