Povestiri – Cum se indura un tata de copiii lui

Mici povestiri de Wilhelm Busch (1)

Iertarea

Când mă gândesc la trecut, la vremea tinereţii mele, inima mi se umple de bucurie. Am avut cei mai buni părinţi, care au trăit vreodată pe pământ, şi tocmai de aceea îmi pare rău şi astăzi, când îmi amintesc o întâmplare neplăcută. Pe de altă parte, abia atunci am învăţat să-mi iubesc tatăl cu adevărat.

Dar acum vreau să vă povestesc totul pe rând: pe atunci am fost un băiat de 12 ani. În plus, eram elev în clasa a III-a la gimnaziu. Dar nu cu prea multă plăcere! Cred că eram pur şi simplu – leneş. Băieţii trec uneori prin perioade când nu pot să sufere să ia viaţa în serios.

Nici nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat – dintr-odată m-am trezit încurcat într-un adevărat lanţ de minciuni. Probabil că totul a început de la faptul că am scris o lucrare de control proastă. Îngrijorat, am văzut cum vine necazul peste mine. Această notă proastă va deveni motivul pentru verificarea temelor; va trebui să reiau multă materie şi va trebui să lucrez din greu.

Pur şi simplu, nu am avut chef de aşa ceva. Aşa că am trecut nota proastă sub tăcere. Lucrarea următoare a fost şi mai proastă. Din nou nu am spus nimic acasă. Ci, mai mult, într-o zi, când tata m-a întrebat de lucrări, l-am minţit cu inima zbuciumată. A vrut să vadă caietul. Noaptea, m-am apucat şi am „fabricat” caiete noi. Apoi a trebuit să fac rost de bani, ca să cumpăr cerneală roşie, cu care am falsificat semnătura învăţătorului. Tata a primit la control un caiet cu cele mai bune note.

Atunci am învăţat că o minciună duce la cel puţin alte zece minciuni noi. În final, toată viaţa mea a fost plină numai de falsuri şi înşelătorii. Lanţul minciunilor devenea tot mai încâlcit. Atunci m-a cuprins un fel de panică. Mi-ar fi fost mult mai comod, dacă ar fi trebuit să-mi fac numai temele. În schimb, noaptea rămâneam treaz şi scriam caiete duble, sau falsificam motivări.

Şi aşa s-a apropiat Crăciunul. Părinţii mei îşi spărgeau capul ce bucurii să ne facă. Şi eu…! Când îmi vedeam fraţii şi surorile jucându-se veseli, mă apuca tot amarul unei existenţe ratate. – Cum am să ies vreodată din această situaţie?

Dar într-o zi, catastrofa s-a produs. Îmi amintesc scena foarte clar – de parcă s-ar fi întâmplat abia ieri. Surorile mele se jucau în curte cu mingea. Şi eu şedeama pe scări, supărat şi clocind planuri în minte.

Apoi a sunat – poştaşul a adus poşta… Câteva minute mai târziu s-a deschis uşa camerei de studiu, a apărut tata şi mi-a cerut liniştit:

— Vino înăuntru!

Inima îmi bătea până în gât. Lampa de birou arunca lumină pe o scrisoare tocmai deschisă. Am recunoscut imediat scrisul învăţătorului meu.

Ce conţinea scrisoarea? M-am chinuit degeaba să o descifrez. Apoi tata mi-a dat-o. Şi în timp ce o citeam, s-a aşezat în fotoliu.

Erau numai două rânduri, în care învăţătorul meu îl invita pe tata la o discuţie.

— Vino, aşează-te, mi-a spus tata, şi povesteşte-mi ce se întâmplă!

Atunci a trebuit să mărturisesc şi din inima mea a izbucnit totul: întregul amestec de înşelăciune şi de minciună şi de falsuri şi de lene şi de murdărie. M-am îngrozit eu însumi, când mi-am văzut situaţia pusă pe tavă înaintea tatălui meu.

Oh, îmi venea să mă scuip în faţă! Şi dragul meu tată, care ne arătă zilnic dragostea lui, stătea în faţa mea şi era, de parcă peste el se lăsase un văl negru de nesfârşită tristeţe.

În cele din urmă am terminat. Tatăl meu era adâncit în meditaţie. Între noi s-a lăsat o tăcere groaznică. Numai de afară se auzea râsul vesel al surorilor mele.

Apoi, tata şi-a ridicat privirea şi mi-a spus din adâncul sufletului lui:

— Ai să fii un cui în sicriul meu! Acum, pleacă!

Şi am plecat. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji în timp ce urcam scara întunecoasă spre camera mea. Surorile s-au uitat speriate în urma mea.

M-am dezbrăcat mecanic şi m-am băgat în pat. Nimeni nu m-a chemat la cină. Nici nu mi-a fost foame. Mai târziu, am auzit-o pe mama cântând colinde cu surorile şi fraţii mei. Atunci am izbucnit în plâns. Am înţeles că păcatul te izolează şi te lasă singur.

Am fost nespus de deznădăjduit – de starea mea! Nici un câine nu va mai accepta o bucată de pâine din mâna mea! Tatăl meu nu va mai putea niciodată să râdă fericit! Nimeni nu are să mă mai iubească vreodată! –

Era târziu în noapte. Toţi se culcaseră deja, în afară de tata. Auzisem zgomotele cunoscute. Probabil că tata mai stătea singur aplecat asupra lucrului lui în camera de studiu.

Am auzit uşa deschizându-se. A urcat în camera lui de la etajul întâi… Acum! Mi s-a oprit inima – am auzit clar cum urcă mai departe scările – sus la mine, la etajul al doilea!

Foarte încet – treaptă cu treaptă! De parcă ar fi dus o povară grea!

Gândurile mele speriate mi s-au învălmăşit în minte: nu-mi aminteam ca tata să fi venit vreodată în mica mea cameră. Ce vrea de data asta! Va urma marea răfuială? Are să mă alunge din casă?

A ajuns deja în faţa uşii mele. Am observat cum s-a oprit o clipă… apoi uşa s-a deschis… a intrat în camera întunecoasă… Mi-am ţinut răsuflarea. A rămas nemişcat. Apoi a întrebat încet:

— Dormi deja?

Am izbucnit în plâns. Nu am putut să spun nimic. Atunci a venit la patul meu… foarte tandru mi-a pus mâna pe cap şi mi-a spus:

— Acum eşti bucuros că totul a ieşit la lumină, fiul meu drag!

Am simţit cum s-a aplecat şi m-a sărutat. Apoi a plecat.

Am rămas ca trâznit. Şi totuşi – cel mai mult mi-aş fi dorit să sar din pat… să sar de gâtul tatălui meu:

— Dragul meu tată!

Dar înainte să găsesc puterea să o fac, am auzit uşa camerei lui închizându-se.

Am stat singur în întuneric. Rar mi-a fost dat să mă simt atât de fericit. Iertarea! Iertarea!! Da, acum totul va de veni nou!…

Ziua următoare, tata s-a dus la învăţător. Nu ştiu ce au discutat. Cu mare zel m-am pus pe treabă şi de Paşti am adus acasă note bune.

Tata nu a mai amintit niciodată această întâmplare. A fost complet dată uitării. Vina a fost iertată – „aruncată în adâncul mării” – cum spune Biblia…

Mulţi ani mai târziu am învăţat iertarea păcatelor, pe care Dumnezeul cel viu ne-o dă în dar în Domnul Isus, cel răstignit. Atunci mi-am amintit întâmplarea din copilărie: aceasta este iertarea, ca vina sa nu mai fie amintită niciodată şi să fie complet şi cu adevărat dată uitării.

Şi aici – în iertare – se află întreaga putere pentru o viaţă nouă. Cine o experimentează şi crede în iertare, din inima acelui om se revarsă dragostea Tatălui.

„O, Teo!”

din mici povestiri cu Wilhelm Busch…
Când am părăsit magazinul, a fost exact ora 12. La ora aceea era mare înghesuială pe strada principală. Mulţimea trecea încet pe lângă vitrine. Nerăbdător am încercat să mă strecor mai repede prin mulţime. Ce groaznic! Pur şi simplu nu reuşeam să înaintez!

Buff! M-am ciocnit foarte tare de o femeie, care se părea că se grăbeşte şi ea. Am vrut să mă scuz. Atunci, pe faţa ei a apărut un zâmbet vesel:

— O, pastorul Busch! Cât are să se mai bucure Teo, că ne-am întâlnit!

A trebuit să zâmbesc. Oricum, această întâlnire nu a fost chiar nedureroas[. Şi, de fapt – cine era această femeie?

Puţin nesigur, i-am spus că pe moment nu pot să-mi amintesc cine este. Să mă ajute puţin.

— Păi da! a spus ea binevoitoare. Nici nu mă cunoaşteţi. Ştiţi – sunt mama lui Teo!

Din nou acest Teo! Eram la fel de nedumerit ca la început. Cine era Teo?

— Ştiţi, stimată doamnă, i-am explicat, în timp ce încercam să rămânem împreună în îmbulzeală, eu cunosc o mulţime de Teo. La care vă referiţi?

— Na, la cel mare – cu păr blond – care vine tot mereu la cercul dumneavoastră de tineret. Cel care şi-a pierdut nu demult portmoneul. Atunci aţi…

Atunci mi-am amintit.

— Aşa, deci sunteţi mama acelui Teo? Na, atunci pot să vă felicit. Este un băiat grozav!

Pe acest Teo l-am remarcat în ultimul timp dintre sutele de băieţi care frecventau casa tineretului din Essen. În orele de studiu biblic stătea în faţa mea foarte atent şi încordat. Şi când se cânta, toată faţa lui radia, încât nu putea să treacă neobservat. Cânta nu numai cu gura, ci cu toată inima. Şi era deosebit de plin de zel în lucrarea de evanghelizare şi de vizite.

— Da, am mai spus încă o dată, acest Teo este un băiat grozav.

Am văzut de multe ori cum strălucesc feţele mamelor când fiii lor sunt lăudaţi. Şi de aceea m-am mirat, atunci când această mamă a devenit deodată foarte serioasă. Apoi a spus încet:

— Nici măcar nu puteţi bănui cum este el cu adevărat. Între timp am ajuns într-o stradă liniştită. Aşa că am auzit clar acele cuvinte, deşi au fost rostite în aşa fel, de parcă nu mi-ar fi fost adresate mie. Am devenit curios.

— Trebuie să existe un secret! Scumpă doamnă, v-aş fi foarte recunoscător dacă mi l-aţi spune şi mie. Pentru că ţin într-adevăr foarte mult să-mi cunosc băieţii.

Femeia s-a gândit o clipă. Apoi a izbucnit:

— Da, trebuie să vă spun totul. Vedeţi, noi am fost o familie fără de Dumnezeu. Soţul meu nu vrea să ştie nimic despre creştinism, nici până în ziua de azi. Are efectiv o aversiune împotriva creştinismului. Şi de aceea am trăit toţi fără Dumnezeu…

Femeia s-a întrerupt. Trebuia să traversăm strada. Şi – da, acum nu mai era o simplă discuţie. Era vorba despre lucruri serioase. Trebuia să se concentreze. Aşa că am dat colţul într-o stradă liniştită. Şi atunci a continuat:

— Teo a avut parcă 17 ani atunci când am observat că s-a schimbat. Când ne certam în casă, el tăcea. Şi încerca tot mereu să-mi facă bucurie. Avea atâta răbdare cu sora lui cea mică. Era, de parcă prin Teo intra în familia noastră un cu totul alt duh.

Şi, într-o zi, ne-a spus deschis că frecventează cercul dumneavoastră de tineret. Câţiva prieteni l-au introdus acolo. Şi acolo l-ar fi cunoscut pe Domnul Isus. Şi că viaţa lui îi aparţine acum lui Cristos.

Femeia a făcut din nou o pauză. Am simţit cât este de emoţionată. Am fost mişcat când a spus, că această mărturisire a scos din soţul ei numai un murmur furios. Ea însăşi s-a simţit însă ciudat în urma mărturisirii fiului ei. Inima ei a început să se neliniştească de acest lucru.

— Da, aşa se face că de atunci frecventez împreună cu Teo serviciile divine din biserica dumneavoastră.

Şi acum faţa ei strălucea.

— Acum sunt şi eu a Domnului Isus. Este ca un secret minunat, pe care-l am eu şi Teo al meu. Şi în fiecare zi citesc câte puţin în Biblie. Uneori nu înţeleg unele lucruri… şi…

Acum s-a înroşit toată de ruşine:

— Atunci îl întreb pe fiul meu. El înţelege mult mai mult. Ah, este o ruşine ca mama să înveţe de la fiul ei. Dar Teo nu este deloc mândru. El îmi explică totul atât de bine.

Cu ce voce a spus femeia aceste cuvinte! Eu aveam lacrimi în ochi. Şi prin minte mi-a trecut vechea promisiune a lui Maleahi, că inimile părinţilor se vor întoarce la copiii lor.

— Şi soţul dumenavoastrî? am mai întrebat. A zâmbit.

— Oh, nu vrea să audă încă nimic de toate acestea! Dar Teo şi cu mine – noi ne rugăm în fiecare zi pentru tata. Doar îl iubim. Este un tată bun. Într-o bună zi şi el… dacă ne rugăm aşa pentru el! Nu poate altfel…!

Tăcerea dintre noi a fost lungă. Apoi a mai început să vorbească încă o dată – aproape cu reverenţă:

— Este totuşi ciudat, ca o mamă, prin fiul ei… Restul propoziţiei a rămas nerostit. Dar am înţeles-o. Seara l-am întâlnit pe Teo la casa tineretului. Juca tenis de masă cu câţiva băieţi pe care i-a adus cu el. I-am strâns mâna:

— O, Teo! Şi el mi-a zâmbit fericit.

Cântarea din mijlocul haosului (Al Doilea Razboi Mondial)

Soldati - WW II

Din ‘Mici povestiri cu Wilhelm Busch’.
Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Şi în tot acest timp, nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia ca sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi bombastică. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă într-un mod caracteristic spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători sărbătoarea aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere drăguţă pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteţi muzician. Grozav! Interesantă meserie! Dar, nu contează! Atunci sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva drăguţ aşa, ceva de Crăciun – na, ştiţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre pastorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă. În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinţilor, a fraţilor. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrunde o lumină gri. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător: O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se vad bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar – acolo este pianul – nevătămat! Abia câteva zile mai târziu – de revelion – câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară pe geam.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi…

Da, apoi a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie încă o dată istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici jos în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă îm mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aduce slavă: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”

Cind omul nu mai poate sa creada (2)

Cititi Part 1 aici – Nu se poate trai fara credinta

Totul depinde de credinta adevarata

De fapt, lucrul cel mai important este să aveţi credinţa adevărată, salvatoare!

Fiecare om îşi are propria lui credinţă. Pe când eram student şi locuim cu mama, a venit într-o bună zi o doamnă în vizită la mama. Pentru că mama tocmai nu era acasă, am spus:

— Stimată doamnă, nu este acasă. Va trebui să vă mulţumiţi cu prezenţa mea.

— Foarte bine, a spus ea politicoasă. După ce am invitat-o să ia loc, m-a întrebat:

— Cu ce vă ocupaţi? I-am răspuns:

— Studiez teologia.

— Poftim!? a strigat ea. Teologia? Cine mai crede în ziua de azi? Este imposibil să mai crezi!

Mai mult

Cind omul nu mai poate sa creada

Psalmi 139:7-8

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.

Muntii Ciucas, Romania. Sursa-click foto; Paul Ion (fotograf)

1) Nu se poate trai fara credinta

de Wilhelm Busch

Da, trebuie să vă spun de la-nceput: dacă omul nu poate să creadă, nu ştie de fapt deloc ce să facă cu viaţa lui! În această situaţie, nici eu nu pot să vă dau vreun sfat. Omul necredincios nu poate fi ajutat. Vreau să vă explic, de ce.

Să ne imaginăm, că Dumnezeu ar fi un concept teologic, o idee, sau o forţă a naturii, sau cam aşa ceva. Prieteni, Dumnezeu este Persoană, şi trăieşte cu adevărat, şi împlineşte totul în toate. Şi dacă nu am pace cu Dumnezeu, dacă nu am o relaţie bună cu Dumnezeu, atunci nu trăiesc în planul realităţii. Şi asta este o treabă periculoasă.

Momentul hotărâtor al vieţii mele a fost atunci când – fiind tânăr ofiţer în primul război mondial – am înţeles: Dumnezeu este aici! M-am simţit ca un om care s-a izbit cu maşina de un zid. Înainte afirmasem şi eu: „Cred într-un Dumnezeu” şi alte vorbe goale, dar fără să înţeleg că El este o realitate. Deodată m-am izbit de realitatea lui Dumnezeu.

În Biblie există un psalm emoţionant, care vorbeşte despre faptul că Dumnezeu este atât de real, încât pur şi simplu omul nu poate fugi de El: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo”. Cosmonautul american Glenn a spus că acesta ar fi fost pentru el lucrul cel mai cutremurător, când în capsula lui spaţială a devenit deodată conştient: Dumnezeu este şi aici! „Dacă mă voi sui în cer” – sau dacă gonesc prin univers – „Tu eşti acolo!” Dacă m-aş coborî în cea mai adâncă galerie a unei mine – la peste 1000 de metrii adâncime -, aş da peste Dumnezeu! Psalmistul spune: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo”. Cu câtva timp în urmă am zburat cu avionul în California. Soţia mi-a pus în valiză un verset din acest psalm, verset pe care l-am găsit şi l-am citit când am deschis valiza în San Francisco: „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca”. Dumnezeu este marea realitate!

Şi pentru că Dumnezeu este marea realitate, omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu şi să rămână nepedepsit. Dacă trăiesc, de parcă Dumnezeu nu ar exista – nesocotindu-I poruncile, nesfinţind ziua de duminică, comiţând adulter, minţind, nerespectându-mi părinţii, neonorându-L pe Dumnezeu – atunci trăiesc în afara realităţii. Şi atunci nu pot s-o scot la capăt cu propria mea viaţă! Uitaţi-vă puţin în jurul dumneavoastră: oamenii nu se descurcă cu vieţile lor, nici chiar cei care câştigă mulţi bani. Înăuntrul lui, omul nu are pace, nu are o viaţă personală împlinită, nici viaţa de familie nu merge bine.

„Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem?” Atunci nu putem să facem nimic cu viaţa noastră! Şi cu atât mai puţin cu moartea noastră! Peste o sută de ani nu va mai exista nici unul din noi. Atunci vom fi experimentat cu toţii moartea. Dacă cineva va spune:

— După moarte nu mai este nimic. Atunci suntem morţi!

Gândiţi-vă atunci, dacă vreţi să vă credeţi inima sau mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cum ne vom descurca în clipa morţii, dacă ne vom da deodată seama:

— Nu pot să iau acum nimic cu mine din tot ce-am agonisit!

Poate v-aţi construit o căsuţă, nu eu, dar poate dumneavoastră. Eu mi-am adunat o groază de cărţi. Şi mai ales, din tot ce am iubit, şi dintre oamenii pe care i-am iubit, nu pot să iau nimic şi pe nimeni cu mine. Un singur lucru ia omul cu el în veşnicie: vina lui faţă de Dumnezeu. Imaginaţi-vă: sunteţi pe moarte şi deodată vă daţi seama:

— Trebuie să las tot aici – numai toate nelegiuirile şi păcatele mele, începând din tinereţe, merg acum împreună cu mine înaintea Dumnezeului sfânt şi drept!

Cum vrem să fim achitaţi la judecata lui Dumnezeu – fără credinţa în Cel care-i justifică pe cei nelegiuiţi? Ne vom înfăţişa înaintea Lui!

Domnul Isus, care este atât de milostiv, a spus: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul”- eu m-aş teme de asemenea oameni; dar Isus spune: După aceea nu mai pot face nimic! – „ci am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă” – şi de parcă ar simţi un fior de gheaţă pe spinare, Isus mai repetă încă o dată – „da, vă spun, de El să vă temeţi!”

În urmă cu mai mulţi ani a trăit în Norvegia un profesor renumit, pe nume Hallesby. Am mai apucat să-l cunosc. Un om minunat. Un adevărat norvegian, distins şi grav. Şi el a ţinut timp de o săptămână meditaţii biblice la radio. Pot să mi-l imaginez aevea cum stă în faţa microfonului când spune: „Se poate prea bine ca în seara aceasta să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!” Aceste cuvinte au iscat o mare furtună, căci şi norvegienii se încadrează la rubrica „oameni moderni” – şi aceştia joacă un rol fantastic în ziua de azi. Un jurnalist de la cel mai mare ziar din Oslo a scris un articol cu titlul: „Doar nu mai suntem în Evul Mediu!” şi articolul a apărut pe prima pagină. Este inadmisibil ca o instituţie atât de modernă, cum este radioul, să fie folosită pentru a se debita asemenea inepţii! Şi când un ziar mare publică aşa ceva, toate publicaţiile mărunte îi ţin isonul. Şi în toate ziarele s-a repetat ca un ecou: Doar nu mai suntem în Evul Mediu! Cum poate un profesor să vorbească despre iad! Ca urmare, radioul din Oslo l-a rugat pe profesorul Hallesby să clarifice problema. Iar profesorul a păşit din nou în faţa microfonului şi a spus:

— Mi s-a cerut să clarific această problemă; o voi face: se prea poate ca deseară să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!

Aceasta a fost scânteia care a aprins fitilul. Mai mulţi episcopi din Norvegia au fost întrebaţi:

— Există sau nu există un iad?

Până şi revista „Der Spiegel” a preluat subiectul şi a prezentat un articol despre „Disputa despre iad din Norvegia”.

La mai puţin de un an după această bombă le-am ţinut studenţilor din Oslo o serie de prelegeri şi seara am mai ţinut o serie de prelegeri publice. Totul a început cu o conferinţă de presă. La hotel s-au adunat reprezentanţii tuturor ziarelor. Atunci s-a întâmplat ceva senzaţional, căci m-am trezit la dreapta mea cu jurnalistul care dezlănţuise odinioară scandalul şi în stânga mea cu profesorul Hallesby, ca reprezentant al presei evanghelice. Şi desigur că imediat a început duelul. Jurnalistul s-a răstit la mine:

— Pastore Busch, am o dispută cu profesorul Hallesby. Dumneavoastră sunteţi un om modern. Ce credeţi: există iad?

— Da, i-am răspuns, desigur că există un iad. Desigur!

— Nu pot să înţeleg cum de spuneţi acest lucru, a spus jurnalistul.

— Îmi face plăcere să vă explic, i-am spus eu. Cred că există un iad, pentru că Isus însuşi a afirmat acest lucru. Şi eu cred neapărat în cuvintele lui Isus, pentru că El a ştiut mai mult decât toţi oamenii deştepţi din lume!

Şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. Şi de aceea vorbim despre credinţă, pentru că Dumnezeu a arătat modul în care omul poate să trăiască fericit şi să moară fericit.

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Cum să mă descurc, dacă nu mai pot să cred? Nu vom şti ce să facem cu viaţa noastră!

Permiteţi-mi să vă argumentez şi altfel. Imaginaţi-vă că aveţi un peştişor de aur. Într-o bună zi, vă gândiţi:

— Bietul de tine, trebuie să stai tot timpul în apă rece! Am să te fac să te simţi mai bine!

Scoateţi peştele din apă, îl frecaţi bine cu prosopul şi îl puneţi într-o colivie de aur. Îi daţi cea mai bună mâncare – nu ştiu ce mănâncă peştii -: ouă de furnici sau purici de apă. Deci, îi daţi cei mai frumoşi şi cei mai gustoşi purici de apă şi spuneţi:

— Dragul meu peştişor de aur, ai aşa o cuşcă de aur frumoasă, cei mai minunaţi purici, ce aer curat! Acum o duci bine!

Ce va face peştele de aur? Ne va mulţumi dând din codiţă? Nu, nu o va face, ci va deschide gura după aer şi se va zbate cumplit. Şi dacă ar putea să vorbească, ne-ar spune:

— Nu-mi trebuie colivia ta de aur, nu-mi trebuie puricii tăi, vreau înapoi în mediul meu, vreau în apă!

Şi vedeţi dumneavoastră: mediul nostru este Dumnezeul cel viu, care a creat cerul şi pământul şi care ne-a creat şi pe noi.

„Tot ce-i viaţă izvorăşte din Tine”, aşa începe imnul naţional al Elveţiei. Dumnezeu este mediul nostru! Şi atâta timp, cât nu am pace cu Dumnezeu, pot să-i ofer sufletului meu o colivie de aur – mă înţelegeţi: omul de azi îi dă sufletului său totul: distracţii, călătorii, mâncarea cea mai bună, vinul cel mai bun, totul -, dar sufletul tău se zbate şi spune:

– De fapt, nu vreau nimic din toate astea! Vreau înapoi în mediul meu, vreau pace cu Dumnezeu!

Nu fiţi atât de cruzi cu voi înşivă! Inima noastră strigă în noi, până când găseşte pace în Dumnezeul cel viu! Aşa cum peştele vrea să trăiască în mediul lui, aşa vrea sufletul nostru să se întoarcă la Dumnezeu, care este mediul nostru!

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Pot să vă spun numai atât: nu ne vom descurca deloc – nici în viaţă, nici în moarte şi nici în veşnicie! Şi dacă-mi veţi spune:

— Oamenii se descurcă totuşi destul de bine!, va trebui să vă răspund:

— Dar numai după aceea!

Da? Un om ca Goethe, care a fost frumos, bogat, deştept, a fost şi ministru, pe scurt: care a avut totul, i-a spus la sfârşitul vieţii lui Eckermann, că dacă ar aduna toate orele în care a simţit o mulţumire lăuntrică, nu ar rezulta nici măcar trei zile. Atât de lipsit de pace! Nu, nu ne putem descurca cu viaţa noastră, dacă nu avem credinţă!

Asta a fost primul lucru pe care a trebuit să vi-l spun. Şi acum urmează a doua idee:(Va urma Parts 2, 3 & 4)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari