„Nu pot…!”

din mici povestiri cu Wilhelm Busch.

— Deci – ascultaţi toţi la mine! a urlat subofiţerul. Mâine dimineaţă plecăm în misiune cu barca, să căutăm mine. Şi ştiţi exact, că avem puţine şanse să ne mai întoarcem înapoi. Da! Războiul este foarte periculos…!

Tinerii bărbaţi s-au privit îngrijoraţi. Dar subofiţerul nu le-a lăsat prea mult timp pentru gândurile lor sumbre:

— De aceea, astă seară vom trage un chef pe cinste! Mergem toţi pe uscat! Acolo o să găsim destul rachiu şi muieri pentru un chef de pomină!

Răspunsul au fost urlete vesele. Entuziasmaţi, toţi au început să-şi imagineze plăcerile care aveau să urmeze, în afară de un marinar. Era foarte tăcut. Un camarad l-a observat:

— Fritz, vii şi tu, nu? Fritz a dat din cap. Ceilalţi au devenit atenţi:

— Ce se întâmplă aici?

— Desigur, mergem toţi!

— Nimeni nu ramâne la bord! s-a auzit din toate părţile. Acum, a devenit atent şi subofiţerul:

— Ce! a început să urle. Cine nu vrea să vină? ăsta?… Şi atunci a luat un aer oficial: Deci – ascultaţi la mine! Suntem toţi tovarăşi! Înţeles? Tovarăşi până la moarte! Clar?

— Să trăiţi! au strigat toţi în cor.

— Deci…, a continuat subofiţerul, facem totul împreună! Unul pentru toţi, toţi pentru unul! înţeles?

— Să trăiţi!

— Na, atunci totul este clar! Cu aceasta, subofiţerul a rezolvat problema.

În mijlocul acestor bărbaţi se afla Fritz. A simţit că a sosit ceasul încercării. Şi chiar dacă inima îi bătea mai repede – ştia clar care este calea pe care trebuie să meargă: nu are voie să cedeze…

Fritz a ajuns să-L cunoască pe Domnul Isus deja din casa părintească şi apoi mai târziu, în cadrul lucrării noastre evanghelice cu tineretul. De pe frontispiciul sălii noastre în care ne adunam cu tinerii, a putut să citească în fiecare duminică cuvintele Domnului: „Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească ochii tăi plăcere în căile Mele”. Fritz a auzit această chemare, s-a predat hotărât lui Dumnezeu şi I-a urmat pe cale.

Dar nu a avut prea mult timp să crească în pacea lăuntrică. Era în timp de război şi curând a fost înrolat în marină. La despărţire, i-am dat tânărului meu prieten o mică Biblie de buzunar şi l-am rugat:

— Fritz, mărturiseşte-L pe Domnul tău cu curaj! Atunci mi-a strâns mână cu putere.

Şi acum a venit ceasul mărturiei! Camarazii au părăsit vasul foarte gălăgioşi.

— Pentru ultima dată! Vii cu noi?

— Nu! Nu pot să particip la beţiile şi orgiile voastre. Din nou a urmat un urlet sălbatic: batjocuri usturătoare, amestecate cu ameninţări:

— Aşteaptă numai, până ne întoarcem! Atunci ai să vezi tu…!

Fritz a pălit. Viaţa pe vapor era dură. Şi – cine să-l apere aici! Tânărul a rămas foarte singur şi părăsit. În cele din urmă, s-a culcat în hamac, şi-a luat Biblia şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l ajute să rămână tare.

Era deja spre ziuă când camarazii au năvălit gălăgioşi şi beţi pe vas. Unul avea o sticlă de rachiu în mână. A venit cu sticla la hamacul lui Fritz, care s-a trezit imediat.

— Deci, camarade! a început marinarul. Vrem să mai avem răbdare cu tine, pentru că mai eşti încă puiul mamii. Dar trebuie să faci acum un lucru: trebuie să bei acum cu noi un pahar! Atunci vrem să uităm totul!

Ceilalţi stăteau la pândă, în jurul lor. Fritz s-a gândit o clipă. Atunci şi-a amintit de martirii din trecut. Şi lor li s-a cerut un lucru mic:

— Numai puţină tămâie pe altarul cezarului! li s-a spus lor – şi totul s-ar fi sfârşit cu bine.

Dar aceşti creştini au spus categoric „Nu” şi au murit.

Lui Fritz i-a fost clar: acel pahar de rachiu – este în acest moment „tămâia” pentru „dumnezeul acestei lumi”. Aşa că a dat numai din cap.

Atunci, bărbaţii s-au înfuriat.

— Ce, nu vrei să bei cu noi? au urlat. Atunci o să te învăţăm minte!

Şi au sărit pe el: doi l-au apucat de picioare, alţii doi de mâini. Unul i-a pus sticla la gură:

— Bea!!

Fritz şi-a strâns buzele. Mânioşi au încercat să-i bage sticla între dinţi, i-au deschis gura cu forţa:

— Haide! Bea!

Şi în timp ce rachiul i se prelingea pe faţă, Fritz a spus printre dinţii încleştaţi:

— Nu pot!

— Ce?! a urlat subofiţerul, nu poţi? Prostii! Nu vrei!

— Nu! a strigat Fritz, nu pot!

Subofiţerul a tresărit. Apoi le-a făcut un semn marinarilor:

— Daţi-i drumul! Şi apoi spre Fritz: Cum adică, nu poţi? Nu ştiu exact ce a răspuns Fritz. Dar probabil a fost ceva asemănător cu ceea ce a spus Luther în faţa împăratului şi a ţârii:

— Conştiinţa mea este prinsă de Cuvântul lui Dumnezeu… Nu pot altfel! Dumnezeu să mă ajute!

Ceva de genul acesta trebuie să fi spus şi Fritz. Subofiţerul a murmurat numai:

— Lăsaţi-l în pace! Şi nimeni nu a mai îndrăznit să-i facă ceva…

Câteva zile mai târziu, cel mai dur marinar a venit la băiat şi şi-a descărcat inima înaintea lui. Şi nu a rămas singurul. Căci oamenii care-şi ascultă conştiinţa sunt un mare ajutor pentru lumea din jurul lor…

Vreţi să ştiţi ce s-a ales de Fritz? Ei bine, a supravieţuit războiului şi lucrează într-o întreprindere. Dar, o mare parte din timpul lui liber şi-l petrece ca şi consilier în cadrul unei mari lucrări cu tinerii.

Dar să aflăm acest lucru nu este atât de important, cât este să ştim următorul lucru: nu evenimentele mari şi răsunătoare sunt cele importante. În esenţă, lumea este schimbată de oameni, ale căror conştiinţe „sunt prinse de Cuvântul lui Dumnezeu”.

Felinarul dragostei


din mici povestiri cu Wilhelm Busch-

Pentru un moment, am rămas descumpănit.

În înserarea care se lăsa, m-am împiedicat de ceva. Şi când m-am uitat mai atent, am recunoscut un cadavru, care – fără să se deosebească de praf şi de moloz – zăcea exact în mijlocul străzii.
din mici povestiri cu Wilhelm Busch-

Am calculat repede: duminică la prânz a fost acel bombardament puternic. Acum este miercuri seara. Deci încă mai sunt cadavre neîngropate pe străzi!

Mi-am amintit un verset din Biblie: „Trupurile lor moarte vor zăcea ca gunoiul pe stradă…”

— Ca gunoiul pe stradă… am murmurat mereu în sinea mea.

Brusc, am observat că dintr-o casă pe jumătate dărâmtă mă urmăreşte un bărbat:

— Găsiţi că este ceva grav? m-a întrebat el. Vreau să vă arăt ceva şi mai grav. Veniţi cu mine!

A pornit înaintea mea – prin molozul de pe stradă – şi a înconjurat o mare clădire administrativă – şi apoi a intrat în curte…

— Aici! mi-a arătat omul.

Un strigăt de spaimă mi s-a oprit în gât. Aici zăceau vreo 80 de cadavre. Desigur, am văzut lucruri la fel de groaznice pe front. Dar – aici era şi mai groaznic: aici nu zăceau soldaţi şi luptători. O, nu! Aici zăceau bărbaţi în vârstă, femei epuizate. Şi copii! Fetiţe mici cu braţe subţiri şi picioare slăbuţe, pe care războiul şi-a pus amprenta. O, copii!! Ce legătură aveau ei cu acest război fără sens?!

În faţa ochilor mi-a apărut un tablou al lui Hans Thoma: o vale plină cu flori. Şi pe câmpia din vale copiii se joacă cu coroniţe de flori pe cap.

Da, aşa ar trebui să fie! Locul copiilor este pe astfel de câmpii!…

Bărbatul a plecat. Era deja noapte. Undeva, în clădirea distrusă, o bucată de lemn lovea monoton zidul în bătaia vântului, în rest: linişte de moarte.

Şi aşa cum stăteam între aceste cadavre – atât de singur în mijlocul groazei – în această linişte îngrozitoare -, o întrebare a ţâşnit din mine – o întrebare înfiorătoare:

— Unde este Dumnezeu? De ce tace? Ne-a părăsit? – Da, Dumnezeu ne-a părăsit!!

Dumnezeu ne-a părăsit! – Acesta-i iadul! M-am cutremurat. Aveam parcă ceva în gât. Altfel aş fi urlat de groază.

Ioan 3:16

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Cuvântul a apărut dintr-odată! Duhul Sfânt trebuie că mi l-a strigat în disperarea mea. În faţa mea, s-a aflat crucea de pe Golgota pe care atârna Fiul lui Dumnezeu. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…”

Şi brusc am ştiut:

— Aici este un semn veşnic al dragostei lui Dumnezeu! Un felinar luminos al dragostei Lui nesfârşite.

Nu-L înţeleg pe Dumnezeu. Nu! Nu voi înţelege niciodată căile şi judecata Lui. Dar ştiu un lucru: El ne iubeşte!

„Fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, încât a dat pe singurul Lui Fiu”. Crucea lui Isus strigă tare în lumea păcătoasă:

— Dumnezeu totuşi ne iubeşte!

Mângâiat am părăsit curtea întunecată…

Cântarea din mijlocul haosului (Al Doilea Razboi Mondial)

Soldati - WW II

Din ‘Mici povestiri cu Wilhelm Busch’.
Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Şi în tot acest timp, nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia ca sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi bombastică. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă într-un mod caracteristic spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători sărbătoarea aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere drăguţă pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteţi muzician. Grozav! Interesantă meserie! Dar, nu contează! Atunci sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva drăguţ aşa, ceva de Crăciun – na, ştiţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre pastorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă. În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinţilor, a fraţilor. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrunde o lumină gri. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător: O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se vad bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar – acolo este pianul – nevătămat! Abia câteva zile mai târziu – de revelion – câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară pe geam.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi…

Da, apoi a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie încă o dată istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici jos în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă îm mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aduce slavă: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”

Fereastra-amvon din celula

 Ieri am vorbit cu arhitectul despre amvonul meu. Facem modificări în sala bisericii. Şi arhitectul m-a întrebat cum să proiecteze amvonul.

Gândurile mele au început să zboare. – În drum spre casă, mi-au revenit în minte toate amvoanele de la care am vestit Evanghelia cea minunată.

Atunci mi-am amintit şi de fereastra-amvon. Am fost cam prin 1940 – din nou închis de „Gestapo” din cauza unei predici pe care am ţinut-o într-un mare oraş industrial. Şi m-am trezit trist şi singur în celula mea rece.

Da de unde! Celulă! Pur şi simplu, în pivniţa clădirii poliţiei au zidit câteva încăperi pentru cazurile speciale.

Era groaznic, aici jos. Un adevărat iad! Pereţii murdari! Bezna trista! Şi mai ales – duhul! Auzeam numai din când în când pocnetul uşilor de fier, cearta paznicilor sau înjurăturile din celulele vecine.

Dar apoi – imediat în prima seară – a urmat ceva frumos. Am primit mâncarea, paznicii au mai inspectat o dată celulele. Apoi am auzit cum paşii lor s-au îndepărtat pe coridor. Am auzit cum s-a închis grilajul mare de fier de la pivniţa noastră, apoi s-a făcut linişte. Aveam înaintea noastră o noapte lungă, fără somn, pe priciul tare şi rece.

Dar, ce-a fost asta? Cine a vorbit? Am tresărit. Dar eram singur! Ce-a fost asta? – Am auzit din nou vocea unui bărbat… Vorbea şoptit – dar auzeam atât de clar, de parcă omul ar fi fost în celula mea.

— Hei! Tu, ăla nou! a strigat vocea. Probabil se referea la mine. Căci eu eram cel mai „nou”.

— Da! am răspuns. Dar străinul nu m-a auzit. Căci a strigat din nou:

— Hei! Tu, ăla nou! Şi apoi: Caţără-te până la geam şi vorbeşte spre fereastră! Atunci putem sta de vorbă!

Am împins masa sub geam, m-am urcat pe scaun, apoi pe masă. Dacă-mi întindeam mâinile în sus, puteam să mă agăţ de gratiile de la geam.

M-am tras în sus… Da, uşor de spus. Dar eu nu sunt un tip foarte sportiv. Aşa că treaba nu a fost chiar uşoară. Dar am reuşit. Şi aşa am aflat secretul vesel al acestei închisori triste: geamurile erau la nivelul solului. Şi nu prea departe de geamurile noastre se afla un zid înalt. Dacă vorbeai în direcţia acelui zid, se auzea bine în toate celulele. Există efecte acustice atât de ciudate.

Un deţinut oarecare a descoperit cândva acest lucru. Şi acum, secretul era transmis de la deţinut la deţinut.

Am stat atârnat cu picioarele în aer şi am făcut cunoştinţă cu tovarăşii mei de suferinţa. Ce lume pestriţă! Escroci şi pungaşi, ţigani şi evrei, deţinuţi politici şi chiar şi o prostituată, vinovaţi şi nevinovaţi, bătrâni şi tineri. M-am cutremurat de ceea ce am văzut în spatele culiselor vieţii. Un lucru a devenit clar: exista ceva care ne lega şi ne unea pe toţi. Era marea frică şi deznădejde. Toţi am căzut „în mâinile oamenilor”. Şi chiar şi Biblia spune, că acesta este lucrul cel mai rău.

Conversaţia noastră a fost, desigur, foarte seacă. Căci nu puteai sta atârnat aşa prea mult timp. Trebuia să sari jos şi să aduni noi puteri.

Deci, m-am aflat din nou pe masă, să-mi trag sufletul. Un bărbat în vârstă tocmai povestea că este deja de doi ani în această pivniţă, muierea cea obraznică a făcut câteva observaţii obscene; atunci – da, atunci mi-a venit o idee formidabilă: aceştia sunt cei obosiţi şi împovăraţi, vameşii şi păcătoşii despre care a vorbit Domnul Isus! De aceea ai fost adus aici, ca să le vesteşti acestor oameni necăjiţi Evanghelia!

Dar ce se va întâmpla, când voi începe să le vorbesc? Nu vor începe să-şi bată joc de mine? Şi apoi – nu voi putea să ţin predici lungi. După exact un minut trebuia să sar jos, pentu ca palmele îmi luau foc.

Mi s-a părut, de parcă toţi demonii prezenţi – şi aici era efectiv anticamera iadului – mi-ar fi spus să renunţ. Dar Dumnezeu m-a strigat. Aşa că m-am ridicat din nou în mâini la geam şi ani spus:

— Am să vă spun acum un verset minunat din partea lui Dumnezeu. Ascultaţi! Şi apoi am şoptit spre zid: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – această lume!!, că…

De-abia am spus „Dumnezeu”, că muierea aia obraznică a şi dat drumul la o înjurătură. Dar ceilalţi au sărit imediat cu gura:

— Mai taci odată, Frieda! Şi apoi am auzit: Spune mai departe!

Aşa că am spus mai departe:

— Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Am mai adăugat încă două, trei cuvinte despre marea îndurare a lui Isus – apoi am sărit jos.

A urmat o tăcere lungă. Nimeni nu a mai spus nimic. Fiecare stătea în celula lui întunecoasă şi – Isus a venit la ei – în disperarea lor, în vinovăţia lor, în nedumnezeirea lor, în noaptea lor.-

Aşa am avut o „fereastră-amvon”. În fiecare seară, când se terminau discuţiile generale, îmi ţineam „predica-mai-mult-decât-scurtâ”. Atârnam – eu însumi un deţinut – caraghios ca o maimuţă de gratiile unui geam. Dar inima mea era plină de bucurie.

Nu l-am văzut pe nici unul din ascultătorii mei. Am văzut numai zidul negru. Dar simţeam că mă ascultă încordaţi. Nici măcar Frieda nu mai spunea nimic.

Ştiţi ce m-a mişcat cel mai mult la această propovăduire ciudată? Cu cât cobori mai adânc în prăpăstiile oamenilor, cu atât mai mult străluceşte mesajul despre îndurarea Domnului Isus.

Din „Mici povestiri cu Wilhem Busch”

Mâna cea puternică

Engadin! – Numele sună a poezie.

Ne-am bucurat de frumuseţile acestei ţări minuate o zi întreagă de vară. Acum se lăsa înserarea. Ne-am mai plimbat puţin pe străzile oraşului Pontresina. Oamenii veniţi la tratament din toate ţările, tinerii angajaţi ai hotelurilor, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci – toţi însufleţeau străzile.

Brusc au trecut pe lânga noi doi bărbaţi puternici, care au atras privirile tuturor: masivi, bronzaţi, nici un gram de grăsime pe corp – au trecut cu paşi uşori, elastici şi indiferenţi prin mulţime.

— Sunt două călăuze renumite, a spus cineva.

Ne-am uitat după ei. Plana asupra lor o boare de aventură. Şi apoi discuţia a fost desigur despre călăuze.

În timpul discuţiei, privirile mele au zburat tot mereu spre piscurile înzăpezite ale munţilor care, învăluiţi în aburii înserării, ne salutau din spatele pădurii de brazi.

Prietenul meu elveţian mi-a urmărit privirea.

— Da, uite acolo creasta ascuţită! Este creasta Bianco. Unei călăuze i s-a întâmplat că unui american i-a venit ameţeala exact pe creastă. S-a ghemuit la pământ şi nu l-au mai putut urni, orice i-au spus. Până când călăuza a ridicat târnăcopul de alpinist şi a strigat la el: „Vă trag una să zburaţi de pe creastă, dacă nu vă mişcaţi imediat mai departe!” Americanul s-a speriat atât de tare, încât a sărit în picioare şi – ca să-şi salveze viaţa – a continuat înfricoşâtoarea drumeţie pe creasta muntelui. Când au ajuns din nou în vale, americanul bogat i-a dat călăuzei un bacşiş frumos. Căci a înţeles cât de mult l-a ajutat călăuza cu ameninţarea ei.

— Despre creasta Bianco mai ştiu şi eu o întâmplare frumoasă, a spus un alt prieten. Drumul urcă pieptiş prin zăpada tare, la stânga şi la dreapta sunt însă prăpăstii nesfârşite şi drumul urcă mereu până la un loc unde creasta se termină.

— Se termină aşa, pur şi simplu? am întrebat eu speriat.

— Ei bine, nu-i chiar atât de râu. Dar trebuie să sari, ceva mai mult de un metru, până unde se continuă creasta.

Nouă, celor de la şes, situaţia ni s-a părut înspăimântătoare. Dar prietenul meu a continuat:

— Pentru oamenii antrenaţi, nu este periculos. Deci acolo s-a întâmplat. Un grup de turişti vrea să facă creasta. Ajung la locul cu pricina. Călăuza sare prima. Următorul ezită. Ca să-l ajute, călăuza întinde mâna.

Fricosul se uită gânditor la mână – se gândeşte dacă să îndrăznească să sară. Atunci călăuza mişcă mâna musculoasă şi bronzată şi strigă: „Puteţi să săriţi liniştit. Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadâ”.

Nu am mai auzit ce s-a discutat în continuare. Căci gândurile mele şi-au urmat calea lor. Am văzut aevea acea mână puternică în faţa mea şi am auzit acele cuvinte pline de mândrie: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”. Dar în mintea mea, imaginea mâinii s-a schimbat. Mâna pe care am văzut-o eu era străpunsă.

Viaţa mea cu Isus este şi ea o drumeţie pe creastă. De când m-am legat de El, am mers adesea pe cărări abrupte şi periculoase. Şi tot mereu am ameţit. Inima mea disperată a spus tot mereu:

— Nu se poate trăi pur şi simplu, în ciuda tuturor aparenţelor, numai pe socoteala lui Isus.

Dar apoi, totul s-a repetat de fiecare dată ca în istoria de pe creastă. El mi-a întins mâna străpunsă pentru mine şi m-a încurajat: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”.

Da, asta este. O, această mână puternică a lui Isus! Poţi să te încrezi în ea. În Evanghelia după Ioan, la capitolul 10, Isus ne promite: „Nimeni nu vă va smulge din mâna Mea”. Şi eu sunt sigur că nimeni şi nimic nu-l va putea transforma pe Isus într-un mincinos.

Mici Povestiri cu Wilhem Busch

„Nu mai pot!”

Pentru înviorarea apărătorilor obosiţi ai lui Cristos, vreau să povestesc aici o mică întâmplare. Noi, creştinii, avem nevoie să ne încurajăm unii pe alţii.

Cel care poate să ne ajute cel mai mult este, desigur, Domnul Însuşi.

Am fost atunci într-o stare de mare disperare. Trecusem prin lupte mari, puterea se epuizase. Şi totuşi, mi se părea că în faţa mea se adună greutăţi şi mai mari. Pe lângă acestea, mai erau şi atacurile din interior. Totul s-a datorat probabil faptului ca nu mai găseam timp pentru rugăciune şi citirea Bibliei.

În această stare de disperare şi de epuizare am participat la o conferinţă religioasă. La început, un vorbitor a vorbit minunat despre rugăciunile ascultate. A fost, întradevăr minunat, şi desigur o mare întărire pentru adunare, când a relatat despre ajutorul lui Dumnezeu.

Mie însă inima mi-a fost şi mai grea. Ah, toată starea mea jalnică interioară mi s-a arătat şi mai clar la această conferinţă. Din cauza disperării legată de starea jalnică a bisericii şi de propria mea stare nu am mai putut nici măcar să-mi ridic privirea.

Un alt vorbitor a urcat pe scenă, îl cunoşteam. Era un bărbat care avea de dus o cruce grea. El a început aşa:

— Vreau acum să spun câteva cuvinte pentru cei cărora Dumnezeu nu le ascultă toate rugăciunile, pentru ucenicii lui Isus care sunt obosiţi şi disperaţi…

Mi-am ciulit urechile. Asta este în mod sigur ceva pentru mine. Şi vorbitorul şi-a luat Biblia şi a citit istoria lui Amram şi Iochebed, părinţii lui Moise. Cu toţi cunoaştem istoria când faraon a dat porunca ca toţi băieţii nou născuţi să fie aruncaţi în râu şi cum Amram şi Iochebed nu s-au supus poruncii lui, prin credinţă. Ei şi-au ascuns copilul timp de trei luni. Dar apoi în Biblie apare propoziţia: „Nemaiputând să-l ascundă…”

La aceste cuvinte, vorbitorul a pus jos Biblia, s-a uitat peste adunare şi a spus:

— Ce grea încercare trebuie să fi fost aceasta, când Iochebed a spus: „Nu mai pot…!” Şi totuşi, a fost un ceas bun. Căci acum Domnul a avut cale liberă. Deci, pentru că Iochebed nu a mai putut, Domnul a luat asupra Lui îngrijirea copilului. Când Iochebed a spus: „Nu mai pot”, atunci a început seria minunilor lui Dumnezeu.

După ce vorbitorul a spus aproximativ aceste cuvinte, a trebuit să stau şi să mă gândesc:

— Aceasta este exact situaţia mea. Nici eu nu mai pot.

Abia am mai ascultat restul discursului. Pentru ziua aceea, mesajul pentru mine a fost suficient. Mi-am aruncat toată povara la picioarele Domnului – şi în plus şi pe mine. Şi am avut experienţa lui Iochebed: Dumnezeu a început să lucreze! Şi ceea ce începe, El duce şi la bun sfârşit.

Aşa s-a repetat în viaţa mea străvechea experienţă a bisericii lui Isus, despre care mărturiseşte deja Isaia: „Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturul” (Isaia 40:30,31).

Mici povestiri de Wilhem Busch


Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari