Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes

Cititi

1. Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
2. Capitolul 2  – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
3.  Capitolul 3  –  John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
4. Capitolul 4  –  Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
5. Capitolul 5 A  –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
6. Capitolul 5 B  –  Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
7. Capitolul  6 A –  John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter

traducere de Petru Popovici

Rawlins White

Rawlins White a fost pescar mulţi ani la rând în oraşul Cardiff, fiind bine văzut de vecinii săi. În timpul domniei regelui Henric al VIII-lea el s-a dovedit a fi un catolic bun dar când a venit Edward la tron, White a devenit un asiduu căutător al adevărului. El era un om cu totul lipsit de educaţie, analfabet dar şi-a trimis fiul la şcoală şi când băiatul a învăţat să citească, tatăl său îl punea să-i citească Biblia şi alte cărţi, în fiecare seară.

Lui White i-a plăcut atât de mult studiul biblic încât a renunţat la pescuit pentru ca să poată călători din loc în loc şi să-i înveţe pe oameni, luându-şi şi fiul cu el. Deşi nu a învăţat niciodată să citească, White avea o memorie formidabilă şi era în stare să citeze Scriptura cu mai multă acurateţe decât o făceau mulţi învăţăţi ai vremii. În curând White a devenit un învăţător al adevărului binecunoscut şi plin de succes.

La cinci ani după ce White şi-a început lucrarea, regina Maria a urcat pe tron. White a renunţat la predicarea în mod public dar a continuat să predice în particular aducând un mare număr de oameni la Cristos. Deoarece persecuţiile se intensificau, prietenii l-au rugat să-şi vândă posesiunile, să dea banii soţiei şi copiilor săi şi să meargă să se ascundă undeva, dar White a refuzat să se dezică de Cristos. În curând a fost prins şi dus înaintea episcopului de Llandaff, care l-a trimis în temniţă după îndelungate discuţii teologice. White a fost închis în castelul din Cardiff pentru un an întreg şi deşi ştia că soarta sa era pecetluită şi că familia sa va suferi din greu după ce el va fi plecat, a continuat să se roage şi să predice prietenilor care îl vizitau în mod regulat.

La sfârşitul anului de detenţie, White a fost judecat înaintea episcopului de Llandaff, care a ţinut o cuvântare lungă în care a explicat de ce este condamnat White, la care inculpatul a răspuns: “Domnul meu, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt creştin şi nu am păreri care să contravină Scripturilor. Dar dacă da, atunci doresc să fiu corectat cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se facă unui creştin”.

După discutarea în contradictoriu a acuzaţiilor, lucru care a durat câtva timp, episcopul a sugerat că să se oprească şi să se roage ca White să se răzgândească.

“Ei, abia acum faceţi ceea ce trebuie făcut!” a exclamat White. “Dacă cererea dumneavoastră este evlavioasă şi legală, şi vă veţi ruga aşa cum trebuie, Dumnezeu vă va asculta, aşa că daţi-i drumul. Rugaţi-vă la Dumnezeul dumneavoastră şi eu mă voi ruga la Dumnezeul meu şi ştiu că rugăciunea mea va fi ascultată”.

Când rugăciunile au luat sfârşit, episcopul s-a adresat lui White: “Ei, cum stai? Îţi retragi afirmaţiile sau nu?”

“Cu siguranţă domnul meu, Rowlins am fost şi Rowlins am rămas, prin harul lui Dumnezeu, Rowlins voi şi fi. Desigur că dacă rugăciunile dumneavoastră ar fi fost drepte şi legale, Dumnezeu le-ar fi ascultat dar cinstiţi un dumnezeu fals şi vă rugaţi cum nu trebuie, aşa că Dumnezeu nu v-a răspuns la rugăciuni. Eu sunt doar un om sărac şi simplu, dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi mă va întări în cauza Sa”.

Fiindcă episcopul înfuriat vroia să-l condamne pe White, cineva i-a sugerat să se ţină o slujbă şi poate că misa va face o minune cu acest om.

Rawlins White a plecat să se roage singur în timp ce s-a procedat la începerea slujbei şi s-a întors doar când a auzit sunetul clopotului care anunţa momentul principal al misei idolatre.

“Oameni buni” s-a adresat el adunării, “să-mi fiţi de mărturie în ziua judecăţii că eu nu m-am închinat acestui idol!”(ostia). White a fost condamnat şi a fost dus înapoi în temniţa din Cardiff, un loc întunecat şi dezgustător. Atunci când a fost dus la locul execuţiei purta cămaşă sa de mire, o haină veche roşu-cafenie şi un pantalon vechi de piele. Pe drumul către rug şi-a întâlnit soţia şi copiii care plângeau şi vederea lor l-a făcut şi pe el să plângă, dar s-a lovit cu pumnul în piept şi a zis: “Carne, îmi stai în cale!Vrei să trăieşti? Ei bine, îţi spun că poţi să faci ce vrei fiindcă tot nu vei birui.”

White s-a dus bucuros la rug, alipindu-se puţin de stâlpul lui ca apoi să se întoarcă spre un prieten care era în mulţime.

“Simt că trupul meu luptă împotriva spiritului meu şi mă tem că va birui. Dacă mă vezi ispitit, te rog să ridici un deget pentru că sa-mi pot veni în fire.”

În timp ce era înlănţuit de stâlp, White i-a zis fierarului să strângă lanţul bine, pentru cazul în care trupul i se va lupta cu sufletul său. Apoi au început să adune lemne şi paie împrejurul lui, White aplecându-se şi ajutându-i să le stivuiască cât putea el de bine. Când un preot s-a pus lângă el ca să predice mulţimii, el a ascultat respectuos până când s-a vorbit despre sacramentul altarului, moment în care a strigat “Nu-l ascultaţi pe acest proroc fals!”

S-a dat foc rugului iar White şi-a ţinut mâinile în flăcări până când carnea i s-a ars şi grăsimea s-a scurs, ridicându-le o singură dată pentru a-şi şterge faţa cu focul. Tot timpul cât a durat suferinţa sa, şi a durat mai mult decât de obicei, el a strigat “O Doamne, primeşte sufletul meu! O Doamne, primeşte duhul meu!” Până la urmă nu şi-a mai putut deschide gura. Focul i-a consumat picioarele şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

Rawlins White a murit pentru mărturia sa despre adevărul lui Dumnezeu şi a fost răsplătit cu cununa vieţii veşnice

George Marsh

George Marsh a trăit liniştit timp de mai mulţi ani alături de soţia şi copiii săi la o fermă de ţară. Când soţia sa a murit, el s-a dus la universitatea din Cambridge pentru a deveni un slujitor bisericesc, slujind un timp ca ajutor de paroh pentru Lawrence Sanders.

Marsh a predicat o bună bucată de timp până să fie arestat şi închis timp de patru luni, de către episcopul de Chester. Acesta n-a îngăduit ca Marsh să primească vizite şi a dat ordin ca să i se raporteze numele tuturor acelora care se interesau de Marsh.
Acesta a fost dus în faţa lui dr.Cotes de câteva ori, rămânând însă ferm în teologia sa pe care a predat-o în timpul regelui Edward şi nu a putut fi clintit, deşi a recunoscut că:” Vreau să trăiesc tot atât de mult pe cât vrei dumneata, dar nu mă pot lepăda de Stăpânul meu, Cristos fiindcă atunci S-ar lepăda şi El de mine înaintea Tatălui Său din ceruri.”

Marsh a fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna şerifilor.

Din moment ce nu avea voie să primească vizitatori în închisoare, prietenii săi veneau lângă o gaură din zidul exterior de unde îl strigau şi îl întrebau cum se mai simte. El întotdeauna răspundea la fel zicând că este bine şi nerăbdător să moară ca martor al adevărului lui Dumnezeu, încrezându-se în El că va primi putere să se poarte în mod demn şi cu curaj. În ziua execuţiei sale, Marsh a fost scos afară în lanţuri şi unii oameni au încercat să-i strecoare bani, fiindcă toţi criminalii condamnaţi la moarte primeau aceşti bani ca să mituiască un preot ca să facă slujbe pentru ei; dar Marsh le-a spus să dea mai bine banii la cei întemniţaţi sau la cei săraci decât să-i dea lui. La marginea oraşului, în apropiere de Spittle-Boughton, în faţa rugului, şambelanul deputat de Chester i-a arătat lui Marsh graţierea pe care ar fi putut-o primi din partea reginei dacă s-ar fi dezis de credinţa sa. Marsh i-a răspuns că i-ar place s-o accepte, că o iubeşte pe regină, dar nu poate retracta.

Focul a fost aprins dar a ars atât de slab încât Marsh a avut de suferit în mod cumplit, deşi suporta chinurile răbdător. Stătea deja în foc de multă vreme, carnea i s-a ars şi s-a umflat în aşa măsură încât lanţul din jurul său nu se mai putea vedea când brusc şi-a ridicat braţele şi a strigat “Tată din ceruri ai milă de mine!” şi a murit.

Mulţi dintre cei care au fost martori ai morţii sale au spus că Marsh a fost un martir care a murit răbdător şi evlavios, ceea ce a făcut ca episcopul să predice un mesaj în care spunea că Marsh a fost un eretic, a ars ca eretic şi acum arde în focul iadului.

William Flower

William Flower, numit uneori Branch, s-a născut în Snow Hill la Cambridge. El s-a dus la abatia de Ely unde a fost făcut călugăr la vârsta de şaptesprezece ani. El a respectat toate regulile ordinului său, şi a devenit preot, având dreptul să ţină slujbe. Dar la vârsta de douăzeci şi unu de ani, a părăsit ordinul, a renunţat la obiceiurile sale şi a devenit un preot laic întorcându-se la Snow Hill. Aici a ţinut slujbe şi i-a învăţat pe copii timp de şase luni.

Apoi s-a mutat din loc în loc până ce în final s-a stabilit în Tewkesbury cel puţin pentru un timp şi s-a căsătorit; apoi s-a mutat la Londra. Într-o dimineaţă de Paşti, a văzut cum un preot din biserica St.Margaret’s din Westminster dădea împărtăşania la oameni şi înfuriat brusc pe preot din pricina ceremoniei, şi-a scos cuţitul şi l-a tăiat pe preot pe cap, pe braţ şi pe mână, făcând astfel ca potirul şi ostiile consacrate să cadă la pământ, unde s-au amestecat cu sângele preotului.

Când a fost dus înaintea episcopului Bonner, Flower a recunoscut că a procedat necreştineşte şi că trebuie pedepsit. Dar în ceea ce privea credinţa sa despre împărtăşanie, a refuzat să se supună. El i-a spus episcopului că poate face ce vrea cu trupul său, dar nu are nici o putere asupra sufletului său, care aparţine lui Dumnezeu.

Dându-i-se un răgaz de câteva ore pentru ca să se poată gândi, Flower s-a întors la episcop care l-a îndemnat să-şi reconsidere părerea despre împărtăşanie.

“Eu îmi menţin părerea, fie ca legea să mă pedepsească” a răspuns el. Ori de câte ori a fost cercetat de către episcop, părerea sa a fost aceeaşi: “Nu am nimic de spus. Am spus deja tot ce aveam de spus şi n-am de gând să schimb ceva.”

În ziua de 24 aprilie Flower a fost dus în curtea bisericii St.Margaret’s pentru a fi ars pe rug, dar întâi în timp ce i s-a ţinut mâna stângă la spate, i-au tăiat mâna dreaptă. Apoi s-a dat foc rugului şi în timp ce Flower era în puterea flăcărilor a strigat de trei ori cu glas tare: “O, Fiul lui Dumnezeu, îndură-Te de mine!” după care nu a mai vorbit dar şi-a susţinut ciotul mâinii retezate cu cealaltă mână atâta timp cât a mai putut.

John Cardmaker şi John Warne

John Cardmaker a fost călugăr înainte de dizolvarea abatiilor, după care a servit ca slujitor căsătorit şi apoi a fost numit predicator la biserica St.Paul’s în timpul domniei lui Edward. Papistaşii din biserică au fost atât de supăraţi din pricina învăţăturilor sale încât i-au tăiat şi i-au sfârtecat roba cu cuţitele lor.

La începutul domniei reginei Maria, Cardmaker a fost adus la Londra şi întemniţat împreună cu Barlow, episcopul de Bath. După ce cancelarul i-a examinat pe amândoi, i-a declarat catolici credincioşi, probabil pentru a-i putea da drept exemplu care să-i încurajeze şi pe alţii să retracteze, deşi se prea poate că nici poziţia lor să nu mai fi fost atât de categorică. Se ştie că la toate examinările care au mai urmat, cancelarul i-a socotit pe Barlow şi Cardmaker nişte exemple de discreţie şi de nivel de educaţie. Nu ştim ce s-a întâmplat în realitate decât că Barlow a fost pus în libertate şi a continuat să depună mărturie despre adevărul Evangheliei lui Cristos în tot timpul vieţii sale, în timp ce Cardmaker a fost dus înapoi în temniţă în timp ce episcopul Londrei a anunţat în mod public că va fi repus şi el în curând în libertate după ce va fi acceptat doctrina transsubstanţierii şi alte câteva articole ale credeului. Însă Cardmaker nu a fost eliberat niciodată din închisoare.

John Warne a fost un tapiţer care a fost acuzat că nu crede în transsubstanţiere şi refuză să accepte împărtăşania, acuzaţii despre care bucuros a recunoscut că sunt întemeiate. Indiferent ce spunea episcopul şi cu ce-l ameninţa, Warne a rfuzat să îşi lepede credinţa.

În ziua de 30 mai, John Cardmaker şi John Warne au fost duşi la rug împreună. Warne şi-a spus rugăciunile, a fost legat de stâlp iar lemnele şi vreascurile au fost clădite în jurul lui, nu mai trebuia decât o torţă. Între timp, şerifii l-au luat pe Cardmaker deoparte şi au vorbit cu el în particular, până când mulţimea s-a convins că va retracta. Cardmaker i-a lăsat pe şerifi, s-a apropiat de stâlpul rugului şi a îngenunchiat pentru rugăciune, fiind încă îmbrăcat cu hainele sale. De acum oamenii erau siguri că va retracta, dar când şi-a terminat rugăciunile, Cardmaker şi-a dat jos hainele, a sărutat stâlpul rugului şi în timp ce era legat de stâlp, rostea cuvinte de mângâiere pentru Warne.

Când oamenii şi-au dat seama că de fapt Cardmaker a refuzat să se salveze, i-au strigat binecuvântări în timp ce s-a dat foc rugului pe care stăteau cei doi.

Thomas Hawkes

În ziua de 8 februarie au fost aduşi şase bărbaţi înaintea episcopului Bonner: Stephen Knight, William Pigot, Thomas Tomkins, John Lawrence, William Hunter şi Thomas Hawkes. Toţi cei şase au fost condamnaţi în ziua următoare.

Thomas Hawkes era un bărbat înalt şi chipeş, un om vrednic, care s-a născut în Essex şi a fost educat ca gentilom. El era cunoscut pentru purtarea sa blândă cu oamenii şi dedicarea sa faţă de adevărata religie şi evlavie. Hawkes a intrat în slujba Lordului de Oxford, în care a rămas atâta timp cât a trăit regele Edward VI, bucurându-se de o reputaţie bună şi fiind iubit de către ficare om al casei. Însă când a murit Edward, totul a avut de suferit: religia a decăzut, oamenii evlavioşi erau în pericol, şi peste casele de oameni buni au venit vremuri de restrişte. Decât să-şi schimbe credinţa religioasă în aşa fel încât aceasta să se potrivească celei de la curtea reginei Maria şi de la casa Lordului de Oxford, Hawkes l-a părăsit mai bine pe acest nobil şi s-a întors acasă nădăjduind că acolo să se poată închina liniştit.

La nu multă vreme după aceasta, lui Hawkes i s-a născut un fiu şi din moment ce a refuzat ca copilaşul să fie botezat în Biserica Catolică, el a renunţat la sacrament pentru trei săptămâni şi a fost raportat la Earlul de Oxford pentru dispreţuirea sacramentelor. Earlul fie că nu a fost în stare să discute despre probleme de religie cu Hawkes, fie că nu dorea să facă acest lucru, l-a trimis la Bonner, episcopul Londrei. Hawkes i-a spus episcopului că nu are nimic împotriva botezului în sine, ci are ce are cu fastul lui catolic.

“Ai fi de acord ca botezul copilului tău să se desfăşoare potrivit cărţii date de regele Edward?” a întrebat episcopul.

“Da, exact la asta m-am gândit” a răspuns Hawkes.

Fiindcă Bonner nu l-a putut convinge pe Hawkes că botezul catolic este la fel de eficient ca şi cel protestant, l-a chemat pe domnul Harpsfield, arhidiaconul Londrei.

“Cristos a folosit ceremonii” a început Harpsfield, “Nu-i aşa că El a luat ţărână peste care a scuipat şi apoi l-a făcut pe orb să vadă?”

“Ştiu asta, dar El n-a folosit aşa ceva niciodată la botez. Dacă vrei să le foloseşti, foloseşte-le ca şi Cristos” a răspuns Hawkes.

“Să zicem că copilul moare fără să fie botezat?”

“Ei şi?”

“Păi atunci şi tu şi copilul veţi fi condamnaţi”.

“Nu judeca mai mult decât se poate face cu ajutorul Scripturii!”

“Dar nu ştii că copilul s-a născut în păcatul originar?”

“Ba da, ştiu.”

“Şi cum sunt spălate aceste păcate originare?”

“Prin credinţa adevărată în Isus Cristos”.

“Dar cum poate crede copilul tău?”

“Eliberarea sa de păcate este bazată pe credinţa părinţilor săi.”

“Poţi dovedi aceasta?”

“Sfântul Pavel în I Corinteni 7 cu versetul 14 apune: Căci soţul necredincios este sfinţit de către soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită de soţul ei; astfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi.”

“Retractează! Retractează! Nu ştii că Cristos a zis că “Dacă nu vă veţi boteza nu veţi putea fi mântuiţi?”

“Dar depinde oare creştinismul de ceremoniile vizibile?”

“Da, cel puţin în parte. Dar ce spui despre misa?”

“Eu cred că este detestabilă, urâcioasă şi fără nici un folos!”

“Fără nici un folos? Dar epistola şi Evanghelia?”

“Acestea sunt bune dacă sunt folosite aşa cum a lăsat Cristos să fie folosite!”

“Dar de spovedanie ce zici?”

“Este abominabilă şi detestabilă. Este o blasfemie să apelezi, să crezi şi să te rogi la altcineva decât la Isus Cristos.”

“Noi nu-ţi cerem să te încrezi în cineva ci doar să apelezi la cineva şi să te rogi lui. Nu ştii că nu poţi vorbi cu un rege sau cu o regină până ce nu ai vorbit întâi cu altcineva?”

“Vreţi să spuneţi că trebuie să apelez la cei în care nu am încredere? Sfântul Pavel a zis: “Cum vor striga la acela în care nu au crezut?”

“Dar nu vrei ca cineva să se roage pentru tine când vei fi murit?”

“Nu. Odată ce ai murit rugăciunile nu te mai pot ajuta. Sau poate reuşiţi să dovediţi contrariul folosind Biblia.”

“Nu contează rugăciunile celor neprihăniţi?”

“Ba da, însă numai pentru cei în viaţă. Nimeni dintre neprihăniţi nu-şi poate răscumpăra fratele nici să plătească lui Dumnezeu preţul de răscumpărare:”

“Ce fel de cărţi ai?”

“Noul Testament, cărţile lui Solomon şi Psaltirea”.

“Ai vrea să citeşti şi alte cărţi?”

“Sigur că da, dacă-mi daţi acelea pe care le doresc.”

“Şi care sunt acelea?”

“Cărţile lui Latimer, cărţile domnului meu de Canterbury, predicile lui Bradford şi cărţile lui Ridley.”

“Luaţi-l de aici! Toate aceste cărţi nu fac decât să-i sprijine ereziile!”

A doua zi a venit Feckman la el ca să-i vorbească. “Tu eşti acela care nu-şi lasă copilul botezat decât dacă se face un botez în limba engleză şi fără ceremonii?”

“Eu voi împlini orice îmi porunceşte Scriptura”, a răspuns Hauwkes. Au mai continuat să discute un timp, şi Hawkes s-a menţinut ferm pe poziţie şi a citat Scriptura pentru a dovedi fiecare punct asupra căruia au dezbătut. În ziua care a urmat, dr.Chedsay şi episcopul Bonner au fost cei care au stat de vorbă cu Hawkes, întrebându-l ce crede despre Biserica Catolică.

“Este o biserică cu cardinali, preoţi şi călugări păcătoşi, în care nu voi crede niciodată şi în care nu mă voi încrede niciodată” a răspuns el.

“El nu vine la capela mea şi nici nu ascultă misa. Pentru el slujba ar trebui să fie în limba engleză” a explicat Bonner lui Chedsay.

“Dar Cristos nu a vorbit niciodată în engleză!” a răspuns Chedsay.

“Nu, dar nici în latină nu a vorbit niciodată” a răspuns Hawkes şi a continuat spunând “Ce folos am dacă ascult o limbă pe care nu o cunosc?”, după care le-a spus că Biserica Catolică s-a angajat în închinare la idoli, la rugăciunea la sfinţi, la credinţa în pâinea sfântă şi vinul sfânt, lucruri care nu se găsesc în Scriptură şi nici nu sunt cerute în ea.

În ziua de 9 februarie 1555, Hawkes a fost condamnat ca eretic şi a rămas în temniţă până în 10 iunie.

Cu puţin timp înainte să trebuiască să moară, prietenii săi l-au rugat pe Hawkes să le facă o favoare. Ei se temeau pentru propriile lor vieţi şi nu ştiau cât de mult poate credinţa să rabde focul rugului. Hawkes le-a promis că îşi va ridica mâna deasupra capului dacă durerea este suportabilă şi cugetul îi este liniştit. După ce a răbdat focul atât de mult timp că nu mai putea vorbi, pielea i s-a zbârcit şi degetele i-au ars de tot, toţi au crezut că a murit deja dar dintr-odată Hawkes şi-a ridicat mâinile arzând şi a bătut din palme de treii ori! Oamenii care erau de faţă, şi mai ales cei care i-au înţeles gestul, au izbucnit în strigăte de laudă şi l-au aplaudat pe Hawkes în timp ce el s-a prăbuşit în foc şi şi-a dat duhul.

Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 A – John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter

Cititi  Introducerea si Capitolul 1  –  Capitolul 2  –  Capitolul 3  –  Capitolul 4  –  Capitolul 5A  –  Capitolul 5B

John Rogers

John Rogers a fost educat la universitatea din Cambridge şi a slujit ca şi capelan al comercianţilor englezi care trăiau la Antwerp în Olanda. Acolo el s-aântâlnit cu William Tyndale şi Miles Coverdale, care amândoi au părăsit Anglia cu o vreme înainte. Fiind convertit la protestantism, Rogers i-a ajutat pe cei doi la traducerea Bibliei în limba engleză, s-a căsătorit şi s-a mutat la Wittemberg, unde i s-a încredinţat o adunare s-o conducă.

Rogers şi-a slujit adunarea timp de doi ani înainte de a se întoarce în Anglia, în timpul domniei regelui Edward VI, care a proscris catolicismul şi a făcut din protestantism religie de stat. Rogers a slujit în biserica St.Paul’s până când tronul a fost ocupat de regina Maria, care a proscris Evanghelia şi a adus înapoi catolicismul în Anglia.

Chiar şi în aceste condiţii Rogers a continuat să predice împotriva proclamaţiei reginei, cână când consiliul i-a ordonat să rămână în arest la domiciliu în propriul său oraş, ceea ce el a şi făcut deşi ar fi putut lesne părăsi ţara. Protestantismul nu a putut să prospere în timpul domniei reginei Maria, Rogers ştia că ar putea găsi de lucru în Germania şi avea şi o soţie şi zece copii la care trebuia să se gândească, însă a ales să nu-şi abandoneze cauza de dragul de a-şi scăpa viaţa. A rămas în arest la domiciliu pentru o bună bucată de timp, până când Bonner, episcopul Londrei a făcut ca să fie întemniţat la Newgate, laolaltă cu hoţii şi criminalii, ca apoi Winchester să-l condamne la moarte.

Dimineaţa devreme, în ziua de 4 februarie 1555, soţia temnicerului l-a trezit pe Rogers şi i-a spus să se îmbrace în grabă; era ziua în care trebuia să urce pe rug. El şi-a întâlnit soţia şi cei unsprezece copii pe drum spre Smithfield, dar a refuzat să abjure. Sosit la Smithfield, a mai primit o şansă din partea şerifului Woodroofe.

“Voi pecetlui cele ce le-am predicat cu sângele meu”, a răspuns Rogers.

“Deci este un eretic”. a zis Woodroofe.

“Asta se va cunoaşte doar în ziua judecăţii”.

“Ei bine, eu n-am să mă rog pentru tine!”

“Eu însă mă voi ruga pentru dumneata”.

Cu puţin înainte de a fi aprins rugul, a sosit o graţiere dar Rogers a refuzat să se lepede de credinţa sa şi să accepte graţierea, devenind astfel primul martir care a murit în timpul domniei reginei Maria.

Click pe sageata ‘More‘ sa citi mai departe…

Istoria Martirilor, John Foxe – Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,

Cititi:

• Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
• Capitolul 2  – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
• Capitolul 3  – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
• Capitolul 5A –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
• Capitolul 5B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne

Turnul Lollard, Anglia unde au fost inchisi Crestini 1500-1521

Situaţia religiei

Citind această relatare, o persoană ar trebui să vadă că religia lui Cristos, care trebuia să fie duh şi adevăr, a fost transformată în nimic altceva decât lucruri vizibile, ceremonii şi idolatrie. Am avut atât de mulţi sfinţi, atâţia zei şi atât de multe mănăstiri şi pelerinaje; am avut prea multe biserici, prea multe moaşte (adevărate şi contrafăcute), prea multe minuni false. În loc să ne închinăm la singurul Dumnezeu viu, ne închinăm la oase moarte în locul lui Isus cel nemuritor, am ales să ne închinăm la o pâine care este trecătoare.

Nimeni ne era preocupat de direcţia în care era călăuzit poporul, atâta timp cât preoţii erau bine hrăniţi. În loc să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ei ascultau cuvântul oamenilor; în locul Testamentului lui Cristos ei ascultau de canonul papal. Prea puţin era citită legea lui Dumnezeu şi încă şi mai puţin înţeleasă, aşa că lucrarea mântuitoare a lui Cristos şi efectele credinţei omului nu erau cercetate. Din pricina acestei ignoranţe, s-au strecurat în Biserică tot felul de erori şi secte, fiindcă nu era nici un temei pus pe adevărul că Cristos a murit de bunăvoie ca să ne elibereze de păcat, nu ca să Se târguiască cu noi ci ca să ni se dăruiască.

Deşi Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să se răcească vreme îndelungată, până la urmă Şi-a gasit plăcerea în a restaura pe temeliile sale iniţiale. Şi trebuie să admirăm înţelepciunea lui umnezeu, întrucât tocmai după ce Biserica s-a ruinat din cauza ignoranţei invăţătorilor săi, la scurt timp după arderea pe rug a lui Jan Huss şi Ieremia, Dumnezeu i-a dat omului arta tiparului, care a restaurat cunoaşterea în sânul Bisericii.

Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 5 B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne

Traducere de Petru Popovici.

Cititi:

• Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
• Capitolul 2  – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
• Capitolul 3  – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
• Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne
• Capitolul 5 A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert

Robert Barnes

Barnes ca prizonier isi cere iertare

După ce a absolvit universitatea din Louvain, Robert Barnes a fost numit abatele şi conducătorul călugărilor augustini de la Cambridge. În acele vremuri se preda prea puţină literatură la Cambridge, însă Barnes a introdus studiul literaturii, dând astfel societăţii mulţi tineri educaţi care erau familiarizaţi cu lucrările lui Terence, Plaut, Cicero şi alţii. Odată ce studiul literaturii a fost pus la punct, Barnes a început să predice din epistolele lui Pavel, dând astfel Bisericii mulţi oameni destoinici.

Cunoştinţele scripturale ale lui Barnes au devenit faimoase datorită prelegerilor, discuţiilor şi predicilor sale, căci el predica întotdeauna împotriva episcopilor şi ipocriţilor; însă a continuat să susţină idolatria Bisericii până când a fost convertit de către Bilney.

Barnes şi-a rostit prima predică de protestant la biserica St.Edward’s Church din Cambridge şi imediat a fost acuzat de erezie. Adus în faţa cardinalului Wolsey, a fost convins de prietenii săi să abjure şi a făcut penitenţă publică la biserica St.Paul’s înainte de a fi întemniţat pentru un an şi jumătate. După eliberarea sa din închisoare, Barnes a fost trimis în calitate de deţinut eliberat la călugării din Londra, ordinul austin, însă aceştia i-au adus în curând şi mai multe acuzaţii şi a fost silit astfel să plece în Antwerp, la Luther.

Harta din 1624 - Antwerp, Belgia

În timpul petrecut la Antwerp, Barnes s-a împrietenit cu Luther, Melanchton, Ducele de Saxonia şi regele Danemarcei, care l-a trimis împreună cu Lubeck ca ambasador la regele Henric VIII. Sir Thomas More a vrut să-l prindă în timpul cât a fost în ţară însă regele nu l-a lăsat deoarece Cromwell, prietenul şi sfătuitorul său a devenit protectorul protestanţilor. Barnes a avut permisiunea să susţină dispute cu episcopii şi să părăsească ţara atunci când va dori. El s-a întors la Luther în Wittemberg ca să-şi publice cărţile, după care a a venit în Anglia la începutul domniei reginei Anna de Boleyn şi a devenit un predicator respectat.

Odată ce Stephen Gardiner a sosit din Franţa, au început din nou necazurile protestanţilor. Din acel moment încolo religia a avut de suferit, ca şi regina Anna şi Cromwell de altfel, iar Barnes a fost întemniţat în Turnul Londrei până la arderea sa pe rug în ziua de 30 iulie, cu două zile după moartea lui Cromwell. Împreună cu el au fost arşi pe rug alţi doi protestanţi, Gerrand şi Jerome, şi trei catolici, Powel, Featherstone şi Abel. Faptul că atât protestanţii cât şi catolicii au fost pedepsiţi în acelaşi timp pentru credinţa lor a pus întreaga naţiune în încurcătură, deşi acesta a fost rezultatul politic al divizării consiliului de coroană, jumătate fiind catolici şi jumătate fiind protestanţi.

Legea celor şase articole

În anul 1539 parlamentul, la instigarea regelui Henric al VIII-lea a promulgat cele Şase Articole care sprijinea doctrina catolică a celibatului preoţesc şi a transubstanţierii. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi era moartea, fără posibilitatea de abjurare, deşi legea a fost puţin relaxată de parlament în 1544, lăsând posibilitatea abjurării şi a penitenţei pentru primele două condamnări şi aplicarea pedepsei capitale pentru cea de-a treia condamnare.

În acelaşi timp parlamentul a interzis toate cărţile lui Tyndale, toate cântecele, piesele de teatru şi toate cărţile în limba engleză care încălcau cele Şase Articole. Textul Bibliei a fost interzis tuturor femeilor, meseriaşilor, ucenicilor, călătorilor, slujitorilor, pădurarilor, fermierilor şi muncitorilor. Nobililor şi soţiilor lor le era îngăduit să citească Biblia doar dacă o făceau în tăcere, fără să îşi expună părerile cu privire la ea.

O altă reglementare dată prin cele Şase Articole îngăduia unei persoane acuzate de erezie să aducă martori care să-l sprijine, într-un număr egal cu sau mai mare decât numărul martorilor acuzării. Acest lucru nu a mai fost permis niciodată până atunci în procesele de erezie.

Kerby şi Clarke

Kerby şi Clarke au fost prinşi la Ipswich în 1546 şi aduşi în faţa Lordului Wentworth şi a altor comisionari pentru a fi cercetaţi. În cadrul procedurilor au fost întrebaţi dacă cred în transubstanţiere şi recunoscând că nu cred, amândoi şi-au afirmat credinţa cum că Cristos a instituit Cina cea de taină ca o comemorare a morţii Sale pentru iertarea păcatelor, însă acest lucru nu presupunea implicarea a chiar trupului şi sângelui în sacrament.

Kerby a fost condamnat să ardă pe rug în ziua următoare la Ipswich iar Clarke în lunea următoare la Bury. În momentul în care şi-a auzit sentinţa Kerby s-a închinat adânc, şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Slavă Dumnezeului cel Atotputernic!”

În ziua următoare Kerby a fost dus în piaţă la ora zece dimineaţa, unde rugul şi lemnele erau deja pregătite. El s-a dezbrăcat până la cămaşă, având tichia de noapte pe cap şi a fost înlănţuit de stâlp. Au fost prezenţi în jur de două mii de oameni, printre care şi Lord Wentworth. După o predică susţinută de către Dr.Rugham în timpul căreia Kerby a comentat cu glas tare către oameni ori de câte ori era de acord sau în dezacord faţă de Rugham, i s-a dat timp să-şi rostească rugăciunile, care i-au mişcat pe toţi până la lacrimi, chiar şi pe lordul Wentworth. S-a dat foc rugului şi Kerby a strigat la Dumnezeu, bătându-şi pieptul cu pumnii şi ridicându-şi mâinile până când a putut s-o facă. Toţi cei prezenţi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru credincioşia până la moarte a lui Kerby.

În timp ce Roger Clarke era dus la rug lunea următoare în Bury, au fost întâlniţi de o procesiune a ostiei. Clarke a refuzat să-şi plece capul sau să-şi descopere capul, mustrând vehement o asemenea idolatrie şi mâniindu-i pe slujbaşii din jurul său.

Moartea regelui Henric al VIII-lea

După o lungă suferinţă, la sfârşitul lunii ianuarie 1547, a devenit evident pentru medicii regelui Henric al VIII-lea că acesta era pe moarte. Deşi credeau că regele trebuie să ştie în ce stare se află sănătatea sa, nici unul nu era dispus să rişte să îl înştiinţeze. Sarcina a căzut asupra unuia, numit Master Denny, care i-a spus curajos regelui că este pe moarte şi l-a îndemnat să se pregătească chemându-L pe Dumnezeu prin Cristos pentru har şi îndurare.

Regele a ascultat de Denny, a reflectat asupra propriilor păcate pe care le regreta însă a conchis “ândurarea lui Cristos poate să-mi ierte toate păcatele, chiar dacă acestea ar fi mai rele decât sunt”.

Bucuros că îl aude pe rege vorbind astfel, Denny l-a întrebat dacă i-ar place să vorbească cu cineva. Henric a răspuns că i-ar place să-l vadă pe Dr.Cranmer, dar când acesta a sosit, regele nu mai putea vorbi şi era prea puţin conştient; el a putut doar să-şi întindă mâna şi să-i apuce mâna lui Cranmer. Acesta l-a îndemnat pe rege să-şi pună nădejdea în Cristos şi să apeleze la îndurarea Sa iar Henric i-a apăsat mâna în semn că face acest lucru, după care a murit. Henric a domnit timp de treizeci şi şapte de ani şi nouă luni şi a lăsat în urmă trei copii; Edward, Mary şi Elizabeth.

Patrick Hamilton

Locul executiei marcat in piatra

Primul martir scoţian a fost Patrick Hamilton, abate de Ferne, fiul lui Sir Patrick Hamilton de Kincavill şi a lui Catherine Stewart, fiica Ducelui de Albany. Tânărul Hamilton a fost educat la St.Andrew’s în filozofia liberală a lui John Mair, dar a citit după aceea şi lucrările lui Luther din proprie iniţiativă. El a fost cunoscut pentru liberalismul gândirii sale şi şi-a însuşit din toată inima teologia protestantă, însă a fugit la Wittemberg atunci când a fost somat să se înfăţişeze înaintea conciliului eclesiastic.

La Wittemberg, Hamilton s-a împrietenit cu Luther şi cu Melanchton, care l-a recomandat lui Lambert, rectorul universităţii din Marpurg. Lambert l-a instruit şi mai mult pe Hamilton în protestantism, ceea ce a dus la o mare schimbare în lăuntrul său. Înainte vreme fusese sceptic şi timid dar acum a devenit curajos, aproape dur şi a hotărât să se întoarcă în Scoţia pentru a predica acolo credinţa.

Hamilton a ajuns în Scoţia în anul 1527 şi s-a adresat în mod public poporului de câteva ori până să fie prins şi întemniţat. Tinereţea sa- avea douăzeci şi opt de ani-talentul său şi atitudinea sa plăcută şi blândă au determinat pe mulţi dintre feţele bisericeşti să încerce să-l facă pe Hamilton să-şi schimbe părerile sau măcar să-l convingă să nu îşi mai predica credinţa şi să deranjeze astfel Biserica. Hamilton s-a ţinut atât de tare încât a convertit un preot catolic pe nume Aless, care l-a vizitat în celula sa. Cu timpul şi Aless a ajuns să fie persecutat pentru noua sa credinţă şi a fost ars pe rug.

Urcat pe eşafod, Hamilton şi-a dat toate hainele slujitorului său, mângâindu-l cu cuvintele “Ceea ce am să sufăr eu, prietenul meu drag, pare amar şi înfiorează carnea. Dar adu-ţi aminte că aceasta este intrarea în viaţa veşnică, care nu este pentru aceia care se dezic de Domnul”.

Deşi suferinţa i-a fost prelungită din pricina neîndemânării călăului, el nu a încetat să predice oamenilor care erau de faţă. “Cât va mai dura o Doamne, întunericul care acoperă această împărăţie? Cât vei mai îngădui această tiranie a oamenilor?” a strigat el şi a murit cu cuvintele “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu”!

Henry Forrest

La câţiva ani după moartea lui Hamilton, Henry Forrest a predicat că acesta a fost un martir şi ceea ce el proclama era adevărat. Forrest a fost întemniţat de către James Beaton, arhiepiscopul de la St.Andrew’s, care a trimis un călugăr pe nume Walter Land să asculte spovedania lui Forrest. În spovedania sa aşa-zis secretă, el şi-a afirmat credinţa în Hamilton şi în cauza pentru care acesta şi-a dat viaţa. Călugărul s-a dus imediat la episcop şi i-a spus tot ce Forrest a mărturisit în spovedania sa, mărturisire care a fost folosită drept dovadă atunci când a fost judecat.

În ziua execuţiei, Forrest a fost deposedat de toate funcţiile sale bisericeşti în faţa clerului, în timp ce striga cuvintele “Ruşine celor prefăcuţi! Ruşine călugărilor falşi! Nu respectă taina spovedaniei! De azi încolo nimeni să nu se mai încreadă în vreun călugăr, căci condamnă Cuvântul lui Dumnezeu şi înşeală pe oameni”.

Forrest a plătit cu viaţa pentru mărturia sa credincioasă, la partea nordică a gardului bisericii St.Andrew’s.

James Hamilton, Catherina Hamilton, Straiton, Gourlay

În anul 1534, James Hamilton, Catherine Hamilton, David Straiton şi Norman Gourlay au fost chemaţi înaintea regelui James V la Edinburgh. James Hamilton a fost acuzat că susţine ideile fratelui său Patrick. Regele l-a avertizat pe Hamilton să nu se prezinte la judecată, fiindcă nu-l va putea apăra ci să părăsească ţara şi să-şi abandoneze pământurile şi averea pentru a putea să-şi scape viaţa.

Catherine Hamilton, sora lui James şi mătuşa regelui, a fost acuzată că nu crede că poate fi mântuită prin fapte. După o discuţie îndelungată cu un avocat pe nume John Spens, ea a conchis exclamând “Fapte aici, fapte acolo! Ce fel de fapte sunt acestea? Eu ştiu că nici o faptă nu mă poate mântui decât lucrarea mântuitoare a lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul meu!”

Regele s-a întors într-o parte ca să poată râde la auzul răspunsului ei după care a chemat-o pe Catherine la el şi a convins-o să se abjure de dragul familiei. Ea a fost pusă în libertate.

Straiton a fost un domn dintr-o familie bună, dar s-a certat cu episcopul de Moray cu privire la zeciuală. Într-una din zile, când a fost provocat de colectorii Bisericii, Straiton a poruncit slujitorilor săi să arunce înapoi în mare fiecare al zecelea peşte pe care l-au prins şi l-a îndemnat pe colector să meargă şi să-şi caute taxa în mare. Dar apoi s-a liniştit şi a devenit un convertit sincer al reformei. Acuzat de erezie, Straiton a refuzat să se dezică de credinţa sa şi astfel a fost ars pe rug împreună cu Gourlay, în ziua de 27 august 1534.

Vicarul Thomas Forrest

În fiecare duminică, vicarul Thomas Forrest predica din Evanghelie, lucru pe care de obicei îl făceau doar călugării. Drept răzbunare, aceştia l-au acuzat că a dezvăluit tainele Scripturii la oamenii de rând, că a citit Biblia în limba oamenilor de rând şi a făcut ca clerul să fie dispreţuit de către popor.

Episcopul de Dunkeld l-a chemat pe vicar la el şi l-a sfătuit să nu mai predice în fiecare duminică; dacă voia să facă acest lucru, trebuia să se călugărească.

Forrest i-a răspuns că o singură predică din Evanghelie într-o săptămână cu greu poate fi suficient, însă episcopul a continuat să-şi suusţină ideea că ei nu au fost ordinaţi să predice şi a recunoscut că el nici măcar nu cunoaşte Vechiul Testament, dar este mulţumit să-şi cunoască liturghierul. Thomas Forrest nu a păţit nimic de data aceasta chiar dacă şi-a menţinut poziţia şi a refuzat să se oprească din predicarea din Biblie.

Insă la scurtă vreme după aceasta, el a fost arestat împreună cu doi călugări, pe nume Keillor şi Beveridge, un preot pe nume Duncan Simpson, un domn pe nume Robert Forrester şi alţi trei sau patru oameni din oraşul Stirling. Fiind acuzaţi că sunt eretici de seamă care învaţă erezii, nu li s-a dat nici unuia dintre ei ocazia să abjure. Acuzaţiile principale aduse împotriva lor au fost că au luat parte la căsătoria unui preot şi au mâncat carne la nuntă, lucru desfăşurat în timpul postului Paştelui.

Au fost cu toţii arşi pe rug la Edinburgh, în luna februarie a anului 1538 sau 1539.

George Wishart

În anul 1543 George Wishart preda la universitatea din Cambridge. El era un bărbat înalt, cu o expresie uşor tristă, cu părul negru şi o barbă lungă. Acest băştinaş din Scoţia era un om plăcut, politicos şi umil, căruia îi plăcea să călătorească, să înveţe şi să îneveţe pe alţii. El se îmbrăca întotdeauna în negru şi hainele sale folosite le dădea în mod obişnuit săracilor. Wishart era bine cunoscut pentru milostenia sa creştinească şi pentru modul spartan în care trăia, mâncând de două ori pe zi, postind o zi din patru şi dormind pe o saltea de paie cu aşternuturi de canava, pe care le dăruia ori de câte ori îşi schimba patul.

Wishart a fost arestat şi întemniţat în castelul St.Andrew şi pus în lanţuri pentru doctrina sa. În ziua în care a fost somat să se prezinte înaintea cardinalului la St.Andrew’s, a fost escortat la biserică de către o sută de oameni înarmaţi. Oprindu-se o clipă ca să-şi dea punga cu bani unui sărac care şedea lângă uşă, a fost condus la cardinal. Vicarul John Winryme s-a urcat la amvon pentru a predica despre erezie, după care Wishart a trebuit să stea lângă amvon şi să-l asculte pe John Lauder rostind acuzaţiile aduse împotriva sa. Când acest preot bine hrănit le-a citit pe toate, cu faţa scăldată în transpiraţie şi cu spume la gură, a scuipat în obrazul lui Wishart şi l-a întrebat “Cum răspunzi acestor acuzaţii, trădătorule şi hoţule?”

Vicarul a îngenuncheat puţin la amvon pentru a se ruga, după care a răspuns calm şi politicos, cerând să fie lăsat să-şi explice doctrina din trei motive: “În primul rând pentru că prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu se descoperă Slava Sa. De aceea este logic ca de dragul arătării slavei lui Dumnezeu să mă auziţi învăţând Cuvântul curat al lui Dumnezeu. În al doilea rând, din moment ce mântuirea vine din Cuvântul lui Dumnezeu ar fi nedrept din partea voastră să nu mă ascultaţi învăţând Cuvântul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, învăţătura voastră este plină de cuvinte hulitoare şi abominabile care vin de la diavol. Ar trebui să cunoaşteţi învăţătura mea pentru ca să nu trebuiască să mor în mod nedrept spre condamnarea sufletelor voastre. De când am venit în această ţară nu am făcut nimic altceva decât să-i învăţ pe oameni poruncile lui Dumnezeu, cele douăsprezece articole ale credeului şi rugăciunea Domnului în limba lor maternă. În Dundee i-am învăţat din Epistola lui Pavel către Romani şi vă voi arăta cum am făcut să-i învăţ…”

Acuzatorul său a strigat dintr-odată “Ereticule, trădătorule şi hoţule” Nu ai avut dreptul să predici! Ţi-ai arogat această putere fără ca să ai autoritate din partea Bisericii!”

Prelaţii adunaţi la faţa locului au exclamat “Dacă îl vom lăsa să predice în acest loc, el este atât de îndemânatic şi cunoaşte atât de bine Scripturile încât îi va întoarce pe oameni împotriva noastră”.

Văzând care este planul lor, Wishart a cerut să poată apela la lordul guvernator, din moment ce acesta îl arestase de fapt şi astfel el ar trebui să fie judecat de către autorităţile civile şi nu de către Biserică.

În ciuda acestui apel al său, au fost citite optsprezece capete de acuzare împotriva sa, la care a răspuns pe rând, susţinându-şi în mod corect opinia cu ajutorul Scripturii. Când episcopii au terminat capetele de acuzare, l-au condamnat pe Wishart să moară pe rug ca eretic, ignorând replicile sale şi au risipit adunarea.

Întors în temniţa din castel, Wishart a refuzat să se spovedească la cei doi călugări care au venit în acest scop şi a cerut să se spovedească la Vicarul John Winryme care a predicat la audierea sa.

Rugul a fost pregătit şi spânzurătoarea a fost înălţată. Cardinalul, temându-se că prietenii lui Wishart îl vor salva, a dat ordin ca toate armele din castel să fie îndreptate către spânzurătoare. Lui Wishart i s-au legat mâinile la spate şi i s-a pus un lanţ în jurul pieptului, apoi a fost dus la rug fiind tras de o funie care i-a fost legată la gât.

Wishart le-a spus oamenilor adunaţi acolo să nu lase ca moartea să îi îndepărteze de Cuvântul lui Dumnezeu.

“Vă îndemn să iubiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi să suferiţi răbdători, cu inima împăcată, de dragul Cuvântului care este mântuirea voastră şi mângâierea voastră veşnică”.

Apoi a rugat mulţimea să îi ajute pe urmaşii lui să rămână înrădăcinaţi în învăţătura sa.

“Nu mă tem de acest foc cumplit. Dacă veţi fi prigoniţi din pricina Cuvântului să nu vă temeţi de aceia care ucid trupul dar nu pot ucide sufletul. În seara aceasta voi sta la masă cu Domnul”.

După ce Wishart L-a rugat pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care l-au condamnat, călăul a îngenuncheat înaintea sa zicând:

“Domnule, vă rog să mă iertaţi, nu sunt vinovat de moartea dumneavoastră”.

“Vino încoace,” a răspuns Wishart. Când călăul s-a apropiat de el, Wishart l-a sărutat pe obraz şi i-a spus “Iată semnul iertării mele. Fă-ţi datoria”. În timp ce Wishart a fost spânzurat şi ars pe rug, mulţimea l-a jelit şi s-a plâns că a fost măcelărit un miel nevinovat.

Adam Wallace

Adam Wallace a fost judecat în biserica Blackfriar’s din Edinburgh înaintea unei mari mulţimi de preoţi, episcopi, arhiepiscopi, profesori şi autorităţi civile. Acuzatorul său a fost John Lauder, paroh de Marbottle, care era îmbrăcat într-un stihar cu glugă roşie.

Wallace arăta ca şi un om simplu şi sărac atunci când a fost adus la judecată. Lauder a început spunând “Adam Wallace, eşti acuzat de următoarele erezii: în primul rând i-ai învăţat pe oameni că pâinea şi vinul de pe altar nu devin trupul şi sângele lui Cristos după rugăciunea de consacrare”.

Wallace s-a întors către judecători: “Nu am învăţat pe nimeni altceva şi nu am spus nimic altceva decât ceea ce am găsit în această carte care este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă am greşit, accept pedeapsa voastră, dar tot ce am spus din această carte.” După care a citat Mat.26:26-28 şi Luca 22:19.

S-a mai citi odată acuzaţia şi lui Wallace i s-a poruncit să răspundă cu da sau cu nu. “Nu i-am învăţat decât pe aceia care m-au rugat s-o fac şi aceasta nu am făcut-o prea des. Ceea ce am afirmat este că dacă sacramentele sunt cu adevărat admnistrate şi folosite aşa cum le-a instituit Fiul Dumnezeului cel viu, atunci Dumnezeu este prezent acolo.”

Întrebat iarăşi, Wallace a folosit Scriptura pentru a arăta de ce credea el că ostia nu poate fi chiar trupul şi sângele lui Cristos.

Acuzatorii au trecut la cel de-al doilea capăt de acuzare: “I-ai învăţat pe oameni că misa este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu”.

Wallace a răspuns: “Am citit Cuvântul lui Dumnezeu în trei limbi şi nu am găsit în el cuvântul “misa”. Dacă misa nu se întemeiază pe Scriptură atunci este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu. Dar dacă cineva o să-mi poată arăta acest cuvânt în Scriptură, o să-mi recunosc greşeala şi mă voi supune corecării şi pedepsei”.

Acuzatorul a continuat: “Ai învăţat în mod făţiş că Dumnezeu este doar o pâine, semănată ca bob de grâu, crescută în pământ şi coaptă de către oameni. Nimic altceva”.

“Eu mă închin la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt, cele Trei Persoane ale Dumnezeirii care sunt una şi care au creat şi au dat forma cerurilor şi pământului şi la tot ce cuprind ele. Nu ştiu la ce Dumnezeu vă închinaţi voi, dar dacă mi-l arătaţi, vă voi putea spune ce anume este el”.

Wallace a rămas neclintit în mărturia sa şi a fost condamnat şi trimis înapoi în temniţă. În ziua morţii sale, păzitorii săi l-au avertizat să nu vorbească mulţimii, însă mulţi oameni i-au spus “Dumnezeu să Se îndure de tine” în timp ce trecea, la care el răspundea “Să Se îndure şi de voi”. Ajuns la stâlpul rugului, s-a adresat mulţimii: “Să nu vă tulburaţi din pricină că eu mor de dragul adevărului. Ucenicul nu este mai mare ca Învăţătorul său.” Păzitorii l-au ameninţat fiindcă a vorbit iar el s-a uitat către cer zicând “Nu vor să mă lase să vorbesc”.

S-a dat foc rugului şi Adam Wallace s-a dus credincios să fie cu Dumnezeu.

Walter Milne

Dintre martirii scoţieni, Walter Milne a fost cel care a avut un rol crucial, întrucât din cenuşa sa au răsărit mii de alţi susţinători ai crezului său, care au silit Biserica Scoţiei să dezbată problema adevăratei religii atât cu francezii cât şi cu Biserica Catolică.

Milne a fost preotul paroh din Lunan şi a îmbrăţişat doctrinele Reformei, fiind condamnat pentru aceasta pe vremea lui beaton. Milne a reuşit să scape din închisoare şi să se ascundă în Scoţia până când indulgenţa reginei i-a îngăduit să-şi reia activitatea de predicare. Silit să se ascundă din nou, el a fost prins şi judecat pentru erezie la biserica St.Andrew’s, având atunci optzeci şi doi de ani.

Iată dialogul care a avut loc între Milne şi Andrew Oliphant, unul din preoţii episcopului, la procesul care a avut loc în aprilie 1551:

“Ce crezi despre căsătoria preoţilor?” a întrebat Oliphant.

“Socotesc că este o legătură binecuvântată, fiindcă Cristos însuşi a păstrat-o, a aprobat-o şi a lăsat-o oamenilor. Dar dumneata nu crezi că este şi la îndemâna dumitale şi o respingi, în timp ce îţi iei soţiile şi fiicele altor oameni, fără să mai respecţi legământul instituit de Dumnezeu. Ai jurat castitate dar ţi-ai încălcat jurământul. Sfântul Pavel mai degrabă s-ar fi căsătorit decât să ardă, şi eu am făcut la fel, căci Dumnezeu nu a interzis niciodată cuiva căsătoria”.

Cele 7 sacramente- Limba Eng.

“Daţi-mi mie Cina Domnului şi botezul şi restul puteţi să-l împărţiţi între voi. Dacă totuşi sunt şapte sacramente, de ce aţi omis una din ele, căsătoria, şi v-aţi dedat la imoralitate?”

“Eşti împotriva sacramentului altarului şi spui că misa este idolatrie”.

“Voi faceţi ca şi stăpânul sau regele care cheama pe mulţi la masa sa şi când masa este pusă şi sună clopotul care cheamă oamenii la masă, se întoarce cu spatele la cei chemaţi, mănâncă singur şi îşi bate joc de ceilalţi. Asta faceţi şi voi”.

“Negi că sacramentul altarului este chiar trupul lui Cristos”.

“Scriptura lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă în mod carnal, firesc ci în mod duhovnicesc şi aceasta pe baza credinţei. Iar în ceea ce priveşte misa, este o greşeală. Cristos S-a dat pe Sine o singură dată pentru a fi răstignit pentru păcatele oamenilor şi nu o va mai face niciodată din nou. El a pus capăt tuturor fertfelor”.

“Negi slujba episcopală”.

“Cei pe care îi numiţi episcopi nu fac lucrarea unui episcop aşa cum o defineşte Pavel în Epistola sa către Timotei. Ei trăiesc pentru plăceri şi nu le pasă de turma lor. Ei nu cinstesc Cuvântul lui Dumnezeu ci aleargă după propria lor cinste”.

“Te-ai pronunţat împotriva pelerinajelor”.

“Pelerinajele nu sunt poruncite în Scriptură. Nicăieri nu se comit imoralităţi mai mari ca la pelerinajele voastre.”

“Predici pe ascuns în case şi pe câmp predici în mod făţiş”.

“Da, şi predic şi pe mare, într-o corabie”.

“Te lepezi de credinţa ta sau nu? Că dacă n-o faci, te voi condamna”.

“Sunt acuzat pentru însăşi viaţa mea. Oricum sunt dator cu o moarte, aşa că îţi spun aşa cum i-a spus Cristos lui Iuda, să faci repede ceea ce ai de făcut. Nu mă voi dezice de adevăr, eu sunt grâu şi nu pleavă şi nu voi fi suflat de vânt sau de imblaciu, ci voi supravieţui”.

16th Century Scotland

Andrew Oliphant a dat ordin ca Milne să fie dat pe mâna unui judecător laic pentru a fi ars pe rug ca eretic, însă primarul oraşului a refuzat să fie judecătorul lui, aşa cum a făcut şi şambelanul episcopului. Întregul oraş a fost tulburat în aşa măsură încât nu le-au vândut slujitorilor episcopului nici măcar o funie cu care să-l lege pe Milne de stâlp sau de butoiul cu gudron. Până la urmă, Alexander Summerwail, mai ignorant şi mai crud decât ceilalţi, a acţionat ca judecător şi l-a trimis pe Milne pe rug.

Când Milne a fost adus la locul execuţiei, Oliphant i-a poruncit să se urce la stâlpul rugului.

“Nu urcă-mă dumneata acolo şi fă-te părtaş morţii mele. Legea lui Dumnezeu îmi interzice să mă omor pe mine însumi. Dar mă voi lăsa urcat bucuros”, a răspuns Milne. Oliphant l-a urcat atunci el însuşi pe bătrân pe rug.

Milne s-a adresat mulţimii zicând: “Dragi prieteni, eu sufăr astăzi pentru ca să apăr credinţa în Isus Cristos, arătată în Vechiul şi Noul Testament. Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că m-a chemat să pecetluiesc adevărurile Sale cu însăşi viaţa mea, pe care aşa cum am primit-o de la El, am să o dau pentru slava Sa de bunăvoie. Dacă vreţi să scăpaţi de moartea veşnică, nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile preoţilor, călugărilor, stareţilor, episcopilor şi a celorlaţi din secta lui anticrist. Puneţi-vă nădejdea doar în Isus Cristos şi îndurarea Sa pentru a fi mântuiţi”.

Mulţimea l-a plâns şi l-a jelit pe Milne şi moartea sa i-a impresionat atât de mult încât el a fost ultimul martir religios care a trebuit să moară în Scoţia.

Istoria Martirilor de John Foxe – Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare

Istoria Martirilor- Cititi:

• Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus

Al optulea val de persecuţii

După ce a fost făcut împărat, Valerian a fost reţinut şi binevoitor faţă de creştini, dar a căzut apoi sub influenţa unui magician egiptean pe nume Macrianus, şi a dat ordin ca persecuţia să continue, lucru care s-a întâmplat în următorii trei ani şi jumătate.

Ştefan, episcopul Romei a fost decapitat iar Saturnius, episcopul de Toulouse a fost atacat şi imobilizat de către mulţime pentru că a oprit oracolele să vorbească. Refuzând să jertfească idolilor, a fost legat cu picioarele de coada unui taur care a fost mânat în jos pe treptele templului şi care l-a târât pe Saturnius până ţeasta i s-a despicat şi i-a ieşit creierul afară. Nimeni din creştinii din Toulouse nu a avut curajul să îi ia trupul până cânddouă femei l-au luat şi l-au îngropat într-un şanţ.

În Roma, Laurenţiu a fost dus înaintea autorităţilor, care ştiau că nu este doar un diacon responsabil cu sacramentele ci şi un ispravnic al bogăţiilor Bisericii. Când i s-a cerut să predea toate bogăţiile Bisericii, Laurenţiu a cerut un răgaz de trei zile pentru a putea aduna tot. În ziua a treia, când persecutorul i-a cerut să predea averea Bisericii, Laurenţiu şi-a întins braţele spre un grup de creştini săraci pe care i-a adunat la un loc. “Aceştia sunt comoara scumpă a Bisericii” a spus el judecătorului”. “Ce alte pietre preţioase poate avea Cristos decât aceia în care a promis că va locui?”

Mânios că a fost păcălit şi înfuriat peste măsură, persecutorul lui Laurenţiu a dat ordin ca acesta să fie biciut, bătut, legat de plăci de fier încinse în foc, şi apoi să fie pus pe un grătar de fier deasupra unui foc şi ars de viu.

Primul creştin englez martirizat a fost Alban, care a fost convertit de către un preot sărac care s-a adăpostit în casa lui. Când autorităţile au trimis după preot, Alban s-a îmbrăcat în hainele acestuia şi s-a dus în locul său. Judecătorul l-a recunoscut pe Alban şi i-a cerut să aducă jertfe zeilor păgâni sau să moară. Când Alban a refuzat, a fost torturat şi decapitat.

Al nouălea val de persecuţii

Această prigoană s-a declanşat sub împăratul Aurelian. Printre cei care au suferit de această dată, s-a numărat şi Felix, episcop de Roma, care a fost decapitat. Agapetus, un tânăr roman care şi-a vândut posesiunile şi a dat banii săracilor, a fost arestat ca creştin, torturat şi adus la Praeneste, un oraş lângă Roma, unde a fost decapitat.

Aceştia sunt singurii martiri cărora li se cunoaşte numele, din timpul domniei lui Aurelian.

Al zecelea val de persecuţii

La începutul celui de-al zecelea val de persecuţii, declanşat în al nouăsprezecelea an al domniei împăratului Diocleţian, acesta l-a numit pe Maximian să împartă tronul cu el şi cei doi i-au ales apoi pe Galerius şi Constantinus să slujească sub conducerea lor. În timpul celor patru conducători, creştinii au fost persecutaţi cu furie, situaţie care a continuat până în anul 313 d.Cr., deşi Diocleţian şi Maximian au renunţat la funcţiile lor în anul 305 d.Cr.

Constantinus şi Galerius şi-au împărţit imperiul între ei, Galerius primind ţările din răsărit iar Constantinus stăpânind în Franţa, Spania şi Britania. Între timp, soldaţii romani l-au ales pe Maxentius ca împărat al lor la Roma. În timp ce Galerius şi Maxentius au continuat prigonirea creştinilor timp de şapte-opt an, Constantinus a devenit un sprijinitor al creştinilor în imperiul său, fiind un stăpânitor iluminat şi inteligent care era preocupat de bunăstarea supuşilor săi şi care nu se angaja în războaie nedrepte şi nici nu îi ajuta pe aceia care o făceau. Bisericile erau cumplit de prigonite în celelalte părţi ale imperiului roman, dar Constantinus le-a dat creştinilor liberatatea de a trăi şi de a se închina după cum doresc, numind chiar pe unii din ei sfătuitori apropiaţi şi apărători.

Constatinus a murit în 306 d.Cr. şi a fost înmormântat la York, în Anglia. Fiul său Constantin, un creştin născut englez, l-a urmat la tron şi a fost la fel de înţelegător şi dedicat ca şi conducător, ca şi tatăl său.

La Roma, Maxentius stăpânea ca un tiran, ucigându-şi propria nobilime, confiscându-le bunurile pentru sine însuşi şi practicând magia, singurul lucru pe care se pare că putea să-l facă aşa cum trebuie. La începutul domniei sale s-a prefăcut a fi un prieten al creştinilor, dar numai ca să aibă parte de sprijinul populaţiei, căci pe ascuns el continua persecuţia.

Cetăţenii şi senatorii Romei au început să se îngrijoreze din pricina tiraniei şi răutăţii lui Maxentius şi i-au scris lui Constantin să vină şi să-i elibereze. La început nu a avut nici un rezultat, a strâns o armată în Britania şi Franţa şi a început să mărşăluiască spre Italia în 313 d.Cr.

Ştiind că nu se va bucura de sprijinul poporului, Maxentius a încercat să se bizuie pe magia sa şi pe ambuscade organizate din când în când armatei lui Constantin care înainta, însă fără succes întrucât marşul lui Constantin către Roma nu a fost încetinit.

Apropiindu-se de Roma, Constantin a început să se agite cu privire la bătălia care îi stătea înainte. L-a văzut pe Maxentius învingându-i pe alţii cu ajutorul magiei sale şi îşi dorea să aibă ce să poată opune acestei puteri. Într-o zi, la apusul soarelui, Constantin s-a uitat spre Sud şi a văzut pe cer o cruce strălucitoare şi cuvintele “În acest semn vei birui”. Atât el cât şi oamenii care erau cu el au rămas cutremuraţi la acest semn, deşi nimeni nu ştia prea bine ce însemnau aceste lucruri. Dar într-o noapte, în timp ce dormea, Cristos i s-a arătat lui Constantin, cu aceeaşi cruce şi i-a spus să facă o cruce pe care s-o care înaintea sa în bătălie.

Acest semn şi mesajul primit nu erau destinate să inducă o venerare superstiţioasă a crucii, de parcă crucea ar fi avut vreo putere în ea însăşi, ci erau destinate să fie un îndemn la căutarea lui Isus şi a slavei Numelui Său.

A doua zi, Constantin a pus să se facă o cruce mare, din aur şi pietre preţioase, care trebuia dusă înaintea oştirii în loc de steag. Având asigurarea că Dumnezeu i-a binecuvântat cauza, Constantin s-a grăbit spre Roma şi întâlnirea cu Maxentius.

Maxentius a fost silit să iasă din oraş şi să-l întâlnească pe Constantin la malul îndepărtat al Tibrului. După ce a traversat podul numit Pons Milvius, Maxentius l-a distrus şi l-a înlocuit cu un podeţ instabil făcut din bărci şi scânduri, gândind că îl va atrage pe Constantin în cursă. Cele două armate s-au ciocnit, Constantin l-a împins pe Maxentius înapoi, mai mult şi mai mult, până ce riscându-şi siguranţa, acesta a fost silit să se retragă pe podeţul şubred şi a căzut în propria sa capcană. Calul său s-a dezechilibrat şi l-a aruncat pe Maxentius, cu armură cu tot în Tibru, unde s-a înecat.

Maxentius a fost ultimul prigonitor roman al creştinilor, pe care Constantin i-a eliberat după trei sute de ani de apăsare şi moarte. Constantin a reuşit să fundamenteze atât de solid dreptul creştinilor la închinare lui Dumnezeu, încât au trebuit o mie de ani ca ei să urmeze să sufere din nou pentru credinţa lor.

Timp de trei sute de ani, cei mai puternici şi mai bogaţi conducători ai lumii au încercat să stingă creştinismul, folosind forţa, politica, torturile şi moartea, tot ce aveau la dispoziţie, dar iată că toţi aceşti conducători s-au dus dar Cristos şi Biserica Sa au rămas în picioare.

Persecuţii în timpul lui Iulian, 361 d.Cr.

Iulian a devenit împărat la moartea fratelui său Constantin, fiul lui Constantin cel Mare. Deşi Iulian a fost educat în credinţa creştină de către tatăl său, el a avut o inimă păgână şi imediat ce a fost întronat, a făcut o declaraţie publică a crezurilor sale şi a încrederii în vechile zeităţi păgâne, câştigându-şi astfel numele de Iulian Apostatul.

Iulian a reintrodus închinarea la idoli prin deschiderea templelor şi darea unei porunci către magistraţi şi popor de a-i urma exemplul, însă nu a emis nici o lege împotriva creştinismului. El a lăsat libertatea de practică a fiecărei secte religioase, deşi şi-a exercitat influenţa cât s-a putut de mult pentru restaurarea vechilor credinţe. Deşi nu sunt înregistrate morţi violente ale creştinilor care să fi rezultat din împlinirea vreunui ordin al lui Iulian, totuşi câteva execuţii au avut loc pe întinsul imperiului, la ordinele guvernatorilor şi autorităţilor păgâne.

  Severus

Romanii o venerau pe zeiţa Venus, zeiţa dragostei şi luna aprilie era considerată ca fiind potrivită pentru sărbătorirea victoriilor acestei zeiţe. În timpul acestei luni, templele zeiţei erau înţesate de închinători deânchinători şi statuile sale din marmură erau umplute de flori. Severus, un centurion creştin din armata romană a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui obicei popular şi nu numai că a refuzat să ia parte la ceremonia păgână ci a denunţat-o pe Venus înaintea judecătorului. El şi-a repetat îndrăzneţ crezurile în faţa judecătorului şi a fost condamnat să fie dus în faţa templului zeiţei, să fie insultat, biciuit şi bătut cu un bici numit “plumbete”, care avea biluţe de plumb legate la capătul fiecărei curele. Severus a fost bătut de doi oameni puternici, dat pe mâna călăilor publici şi decapitat.

Cassian

Cassian a fost un învăţător dintr-un oraş nu prea îndepărtat de Roma. Când a fost arestat pentr că a refuzat să aducă jertfe idolilor, judecătorul său a decis ca pedepsirea lui să fie încredinţată elevilor săi, care nu îl agreau de loc. El a fost legat şi dat pe mâna elevilor săi, care s-au asupra lui cu stylurile lor (instrumente ascuţite din fier, cu care obişnuiau să scrie pe tăbliţele de ceară) şi l-au înjunghiat de moarte.

Teodorus, un creştin, a fost prins şi torturat. După ce a fost dat jos de pe grătar, a fost întrebat cum de a putut suporta cu atâta răbdare durerea. “La început am simţit ceva durere, a spus el, “dar după aceia a apărut un tânăr lângă mine care îmi ştergea faţa de transpiraţie şi mă împrospăta cu apă rece. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-a părut rău că mi s-a dat drumul”.

Marcus

Marcus, episcopul de Arethusa, un oraş în Tracia, a distrus un templu păgân şi a construit o biserică creştină în locul ei. Acest lucru i-a înfuriat atât de tare pe păgânii din oraş încât l-au pândit şi odată când a fost singur l-au prins. După ce l-au bătut cu beţele, l-au întrebat dacă vrea să reconstruiască templul pe care l-a dărâmat. Marcus nu numai că a refuzat să îl reconstruiască dar a şi ameninţat că îl va dărâma din nou dacă cineva îl va reconstrui. Chinuitorii lui s-au uitat în jur căutând o modalitate de a-l pedepsi şi în final s-au decis asupra unei metode pe cât de crude pe atât de neobişnuite. Ei l-au legat pe Marcus cu nişte frânghii şi l-au pus într-un coş mare pe care l-au atârnat de ramurile unui pom, după ce i-au uns trupul cu miere. După ce a fost atârnat în pom, Marcus a mai fost întrebat odată dacă vrea să reconstruiască templul dărâmat; el a refuzat aşa că a fost lăsat să moară din cauza înţepăturilor viespilor pe care îi atrăgea mierea cu care a fost uns.

Persecutarea de către goţi

În timpul domniei lui Constantin cel Mare, lumina Evangheliei a pătruns şi în ţinuturile barbarilor. Câţiva goţi au fost convertiţi în nord-vestul Europei, care purta numele de Sciţia în vremea aceea, dar majoritatea goţilor au rămas păgâni.

Fritegern, regele goţilor, a fost un prieten al romanilor dar Athanaric regele goţilor răsăriteni era în război cu ei. Creştinii care trăiau în regatul Fritegern se bucurau de pace, însă Athanaric fiind învins de romani şi-a vărsat mânia pe creştinii din teritoriile sale.

Sabas a fost primul care a simţit mânia regelui. El a fost un om modest, umil, care căuta să vadă Biserica crescând. Athanaric a dat ordine ca toţi locuitorii din ţinuturile sale să jertfească zeităţilor păgâne şi să mănânce carnea care a fost jertfită idolilor. Dacă cineva refuza, urma să fie pedepsit cu moartea. Unii din păgânii care aveau rude creştine le-au făcut rost de carne care nu a fost jertfită idolilor, dar Sabas a refuzat această modalitate de a rezolva problema. El nu numai că a refuzat să se supună noii legi, dar a afirmat în public că cei care mănâncă din carnea înlocuită, nu sunt creştini adevăraţi.

Sabas a fost arestat în curând, şi dus înaintea judecătorului care văzându-l sărac şi neimportant i-a dat drumul. În curând Sabas a vizitat un misionar creştin, pe nume Sansala. În a treia noapte de la sosirea sa acolo, amândoi au fost arestaţi de către soldaţi. Lui Sansala i-au dat voie să se îmbrace şi să meargă călare, dar Sabas a fost silit să-şi lase hainele şi să meargă pe jos. Pe toată durata călătoriei l-au târât prin tufişuri şi ţepi şi îl băteau. Serile, îl întindeau între două grinzi, legându-i mâinile de o grindă şi picioarele de cealaltă grindă, şi îl ţineau aşa toată noaptea. Chiar şi când o femeie miloasă i-a dat drumul, Sabas a refuzat să evadeze.

Dimineaţa, soldaţii au încercat să-i determine pe cei doi să renunţe la religia lor şi să mănânce carnea jertfită idolilor. Ei au refuzat şi deşi Sansala a fost lăsat liber până la urmă, Sabas a fost înecat.

Nicetas, un got care trăia lângă Dunăre împreună cu părinţii lui, a fost şi el creştin. Într-o bună zi Athanaric a dat ordin ca un oarecare idol să fie plimbat cu carul în fiecare oraş creştin; tuturor li s-a poruncit să se închine la idol când va trece prin faţa casei sale. Nicetas a refuzat să iasă când idolul a sosit la casa lui, aşa că i s-a dat foc casei şi toţi care s-au aflat în ea au căzut pradă flăcărilor şi au murit arşi.

Persecutarea de către vandali, 429 d.Cr.

Vandalii au trecut din Spania pe coasta nordică a Africii şi au învins armata romană de acolo, cucerind astfel întreaga ţară sub conducerea lui Genseric. Din moment ce vandalii erau din secta Ariana, şi-au bătut joc de creştini oriunde dădeau peste ei, jefuindu-le oraşele şi dărâmând orice lucru care părea a fi frumos sau de valoare. Au dat chiar foc la lanurile de grâne, pentru ca cei care au scăpat de sabia lor să moară de foame. Au jefuit bisericile şi i-au omorât pe episcop şi preoţi folosind multe metode foarte crude. Deseori le turnau cu de-a sila pe gât ulei rânced şi murdar, înecându-i. Alţii au fost martirizaţi prin legarea membrelor cu funii şi întinderea lor până ce venele şi tendoanele li se rupeau. Nici măcar bătrânii nu se bucurau de mila lor şi până şi copiii nou născuţi au simţit furia barbarismului lor.

Când un oraş li se împotrivea, vandalii aduceau un mare număr de creştini sub ziduri îi omorau şi lăsau ca trupurile lor moarte să putrezească acolo, până ce oraşul se preda ca să scape de ciumă.

După ce au cucerit Cartagina, vandalii i-au urcat pe episcop şi pe creştini într-o corabie care lua apă şi i-au dat drumul pe ape, crezând că toţi vor muri în curând, însă vasul a sosit în siguranţă într-un alt port. Câţiva creştini au fost bătuţi, biciuiţi, alungaţi în deşert, unde Dumnezeu i-a folosit la convertirea multor mauri la creştinism. Odată ce Genseric a descoperit acest lucru, a trimis porunci ca atăt creştinii şi convertiţii lor să fie legaţi cu picioarele de carele de luptă şi târâţi până ce se vor rupe în bucăţi.

Episcopul din Urice a fost ars de viu, şi episcopul din Habensa a fost alungat pentru că a refuzat să predea cărţile sfinte. Archinimus, un creştin devotat, a fost adus în faţa lui Genseric însuşi pentru a fi judecat. Fiind găsit tare în credinţă, Genseric a dat ordin ca Archinimus să fie decapitat, dar a dat ordin între patru ochi călăului ca “Dacă prizonierul se va arăta curajos şi dornic să moară, să nu-l omoari. Nu vreau să aibă cinstea de a fi un martir.” Când călăul a văzut că Archinimus este doritor să moară, l-a dus înapoi în temniţă, de unde a dispărut în curând, omorât probabil pe ascuns din ordinul regelui.

Chiril, episcopul Arian al Cartaginei, era un duşman înveterat al creştinilor care trăiau după credinţa cea dreaptă. El l-a convins pe Genseric că nu poate să lase ca un număr de supuşi să practice creştinismul şi să se bucure totuşi de pace. Genseric a încercat întâi să îi mituiască pe creştini să renunţe la credinţa lor, promiţându-le câştiguri materiale dar ei au rămas neclintiţi spunând “Nu recunoaştem decât un singur Domn şi o singură credinţă. Poţi să faci ce vrei cu trupurile noastre, căci mai bine suferim puţin durerile trecătoare decât să suferim pedeapsa veşnică”. Căutând o modalitate eficace de a omorâ atât de mulţi oameni dintr-o dată, guvernatorul a pus să fie urcaţi pe o corabie umplută cu lemne şi paie. S-a dat foc corabiei şi toţi cei ce erau la bord fie au ars fie s-au înecat. Numele creştinilor celor mai de seamă de pe corabie sunt:Rusticus Liberatus, Rogatus, Servus, Septimus şi Bonifaciu.

Telemachus

Roma sărbătorea victoria vremelnică asupra lui Alaric gotul în maniera obişnuită, prin luptele de gladiatori din arenă, când brusc spectacolul a fost întrerupt O siluetă grosolană îmbrăcat într-o robă a păşit în arenă. Telemachus era unul din eremiţii care s-au dedicat unei vieţi sfinte de rugăciune şi lepădare de sine şi se ţineau deoparte de viaţa stricată de la Roma. Deşi doar câţiva cetăţeni le-au urmat exemplul, majoritatea aveau un mare respect faţă de eremiţi, şi cei câţiva care l-au recunoscut pe Telemachus ştiau că a venit din sălbăticiile Asiei în pelerinaj ca să viziteze bisericile şi să săbătorească Crăciunul în Roma.

Fără să ezite măcar o clipă, Telemachus s-a apropiat de cei doi gladiatori care erau încleştaţi într-o luptă pe vaţă şi pe moarte. Punându-şi mâna pe unul din ei, l-a mustrat pentru vărsarea de sânge nevinovat ca apoi să se întoarcă spre miile de feţe furioase din jurul său şi să le strige: “Nu-L răsplătiţi pe Dumnezeu pentru mila Sa de a îndepărta sabia vrăjmaşiilor voştri, ucigându-vă unii pe alţii!”

Vocea i-a fost acoperită de strigăte mânioase: “Ăsta nu este un loc de a ţine predici! Continuaţi lupta!” Împingându-l pe Telemachus la o parte, cei doi gladaitori s-au pregătit să continue lupta dar el s-a aşezat între ei.Înfuriată de amestecul unui străin în practicarea vocaţiei lor, gladiatorii s-au întors spre Telemachus şi l-au înjunghiat de moarte.

Mulţimea a amuţit, şocată de moartea acestui om sfânt, dar moartea sa nu a fost în van, căci începând din ziua aceea, nici un gladitor nu s-a mai luptat în Colosseum.

Inchiziţia spaniolă

Inchiziţia pornită de Biserica Romei a fost, în zilele acelea, una din cele mai teribile maşinării a tiraniei inventate vreodata de om.Se poate spune că Inchiziţia a început în jurul anului 12OO, când Papa Inocenţiu III şi-a trimis inchizitorii la Waldenzi şi la alte secte separate de Biserică şi a continuat până în 18O8. Inchiziţia a zdrobit cu totul protestantismul din Spania:o socoteală a victimelor arată 31912 oameni arşi de vii şi 29145O de oameni întemniţaţi.În cei optsprezece ani în care călugărul dominican Thomas de Torquemada a condus Inchiziţia, au fost arşi pe rug 1O22O de oameni şi alţii 97352 au fost pedepsiţi cu pierderea averilor sau întemniţare.Deşi majoritatea victimelor erau cetăţeni spanioli, au fost şi alţii care au căzut victime Inchiziţiei.

William Lithgow

William Lithgow a fost un englez născut în jurul anului 158O. Fiind pasionat de călătorii, tocmai era pe drum spre Alexandria, Egipt, când a fost atacat pe neaşteptate de nouă oameni care i-au aruncat un sac negru pe cap şi l-au târât în casa guvernatorului din Malaga, Spania.Acolo, el a fost acuzat că este un spion englez şi nimic din ce spunea Lithgow nu putea convinge autorităţile locale că este doar un turist aflat în trecere prin oraş, aşa că s-a hotărât ca Lithgow să fie torturat până ce va mărturisi. El a fost pus pe un grătar de tortură şi chinuit, după care a fost întrebat dacă recunoaşte supremaţia papală, întrebare la care el a răspuns: “Aproape că m-aţi omorât pentru o pretinsă trădare, fără să aveţi vreun temei de acuzare. Acum vreţi să mă faceţi un martir din cauza religiei mele?”

“Ai fost arestat ca spion şi ai fost acuzat de trădare” a răspuns inchizitorul. “Poate că nu eşti spion, dar din cărţile şi scrierile tale ne-am dat seama că eşti un eretic şi de aceea meriţi o pedeapsă şi mai mare decât ai primit până acum”.

I-au lăsat opt zile lui Lithgow să se gândească dacă se va converti sau nu. În acest răstimp, atât inchizitorul său cât şi alţii au discutat deseori cu el, dar fără rezultat. Până la urmă, văzând că argumentele lor nu au nici un efect, şi că ameninţările cu tortura nu-l pot descumpăni, l-au lăsat singur pe Lithgow. Cele opt zile s-au terminat repede şi el a fost întrebat încă odată dacă se converteşte şi îşi salvează astfel viaţa. “Nu mă tem nici de moarte şi nici de foc” a răspuns el, “sunt pregătit şi pentru una şi pentru alta, aşa că faceţi tot ce puteţi!”

În acea seară Lithgow a fost condamnat la unsprezece torturi diferite, şi dacă ar fi scăpat cu viaţă, urma să fie dus în Granada şi ars pe rug după Paşti. Prima parte a condamnării a fost împlinită cu sânge rece şi cruzime, dar Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a întări trupul şi cugetul bietei victime şi astfel Lithgow a supravieţuit. Acum aştepta cu resemnare ziua care va aduce sfârşitul chinurilor sale.

Deşi toate aceste lucruri s-au desfăşurat în cel mai strict secret, deoarece Lithgow era un supus englez şi nu un cetăţean al Spaniei, un băiat care slujea în casă a auzit din întâmplare discuţia primarului oraşului despre cazul lui Lithgow într-o seară şi a povestit acest lucru pe ascuns unui comerciant englez din oraş, numit dl.Wild. Acest domn Wild a povestit la rândul său întâmplarea altor comercianţi englezi care trăiau în oraş şi ambasadorului englez de la Madrid, Sir Walter Aston, care s-a grăbit să apeleze la rege şi consiliul Spaniei şi a obţinut un ordin de eliberare a lui Lithgow. Acesta a fost urcat la bordul unei corăbii de război care vizita oraşul şi două luni mai târziu a ajuns în siguranţă în portul Deptford, în Anglia. Deşi a scăpat, nu şi-a mai putut folosi niciodată braţul stâng.

Isaac Martin

Isaac Martin, un comerciant englez, trăia în Spania împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. Din pricina prenumelui său, autorităţile s-au gândit că este precis evreu şi au început să-l hărţuiască pentru a-l determina să-şi schimbe religia. După un timp, Martin a găsit cu cale că este mai bine să părăsească ţara dar a făcut greşeala de a împărtăşi planul său unui vecin spaniol, astfel că a fost arestat în miez de noapte.

Fiind dus în celula sa în toiul nopţii, lui Martin i s-a spus că “Trebuie să stai în linişte deplină, de parcă ai fi mort. Nu ai voie să vorbeşti, să fluieri, să cânţi sau să faci vreun alt zgomot care să poată fi auzit.. Şi dacă vei auzi pe cineva strigând ori făcând gălăgie, trebuie să stai liniştit şi să nu scoţi o vorbă, altfel vei primi două sute de bice”. Martin a întrebat dacă are voie să se plimbe prin celulă şi pentru că i s-a dat voie, el se plimba în tăcere.

Martin a fost chemat în audienţă de şase ori, fiind acuzat de inchizitorul său cu douăzeci şi şase de capete de acuzare triviale şi neadevărate. I s-a promis un avocat dar i s-a spus că avocaţii nu au voie să ia cuvântul la aceste audieri. La o lună după aceasta, i s-a pus o funie la gât şi a fost dus la altarul catedralei. Funcţionarii Sfântului Oficiu în faţa cărora stătea ca acuzat, l-au alungat din Spania pentru fărădelegile de care acuzat, după ce i se vor da două sute de lovituri de bici. A doua zi dimineaţă, călăul şi-a făcut apariţia, l-a dezbrăcat de haine pe Martin până la brâu, i-a legat mâinile şi l-a condus afară din închisoare. A fost urcat pe un asin şi a primit cele două sute de bice, după care a mai stat două săptămâni în temniţă. Apoi a fost trimis în Malaga de unde a fost luat la bord de către o corabie engleză care a venit să-l ia acasă.

Inchiziţia a continuat până la invadarea Spaniei de către Napoleon Bonaparte în anul 1808 şi abdicarea de la tron a regelui Carol IV în favoarea fiului său Ferdinand VII. Pe data de 22 februarie 1813 s-a întrunit Adunarea Generală a regatului la Madrid şi a decretat că existenţa Inchiziţiei nu mai era compatibilă cu constituţia politică adoptată de către naţiune. Episcopilor şi tribunalelor civile li s-au redat vechile puteri şi astfel apăsarea poporului Spaniei a luat sfârşit.

Istoria Martirilor de John Foxe – Introducere si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus

John Foxe s-a născut în 1516, la Boston, Lincolnshire, Anglia. La vârsta de 16 de ani a plecat la Oxford, unde şi-a luat licenţa în 1537, a devenit profesor şi şi-a terminat studiile de masterat în 1543. În timp ce preda la Oxford, el a devenit prieten bun cu Hugh Latimer şi William Tyndale, îmbrăţişând protestantismul. Vederile sale erau mai extremiste decât se admitea în colegiu, aşa că a părăsit universitatea în 1545, s-a căsătorit şi s-a mutat la Londra, unde a devenit profesorul particular al nepoţilor ducelui de Norfolk.

Foxe a fost ordinat diacon al Bisericii Angliei şi a activat în favoarea Reformei, scriind câteva tratate şi începându-şi lucrul la relatarea istoriei martirilor creştini, însă a fost silit să părăsească ţara în 1553 când Regina Maria, catolica, s-a urcat pe tron. Prima parte a cărţii sale a fost tipărită în 1554, la Strassbourg, în Franţa. A plecat apoi la Frankfurt pentru a sprijini grupul calvinist al lui John Knox şi s-a mutat la Basel, în Elveţia, unde a lucrat ca şi corector al unui tipograf.

Lui Foxe i s-au transmis în Basel manuscrise şi mărturii oculare ale persecutării protestanţilor sub domnia Reginei Maria şi el a continuat să lucreze la cartea sa, publicând manuscrisul complet în 1559, anul în care s-a urcat pe tron Regina Elisabeta I. Întorcându-se în Anglia, a completat cartea cu mai multe detalii, a tradus-o în limba engleză şi a tipărit-o în 1563 cu titlul “Fapte şi exemple remarcabile ale acestor zile din urmă şi primejdioase”.

Textul a devenit cunoscut în mod public ca şi “Cartea Martirilor” şi a fost citit de mulţi englezi puritani şi a modelat opinia publică referitor la catolicism cel puţin timp de un secol.

Foxe a fost ordinat preot anglican în 1560 dar a refuzat toate slujbele bisericeşti din pricina crezurilor sale puritane. Oricum a continuat şi să-şi publice predicile, a slujit victimelor epidemiei de ciumă din 1563 şi apoi a implorat Regina Elisabeta să nu execute pe anabaptişti în 1563 şi pe iezuiţi în 1581.

Click image for book

Între timp, Cartea Martirilor a fost pusă în bisericile engleze, a fost citită marinarilor lui Sir Francis Drake şi a fost studiată de familiile puritane care o considerau o parte vitală a educaţiei copiilor lor.

Foxe a murit în aprilie 1687 şi a fost înmormântat în St.Giles Church din Cripplegate, Londra. Soţia sa a supravieţuit cu 18 ani şi au avut cel puţin cinci copii.

Această ediţie este o repovestire a principalelor relatări ale lui Foxe, într-o engleză modernă şi ar trebui să fie înţeleasă uşor atât de copii cât şi de adulţi.

Capitolul 1

În Evanghelia după Matei citim că Simon Petru a fost prima persoană care L-a recunoscut în mod deschis pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, şi că Isus, văzând mâna lui Dumnezeu în aceasta, l-a numit pe Petru o piatră pe care El Îşi va construi Biserica – o Biserică pe care nici măcar porţile locuinţei morţilor nu o vor putea birui.

Aceasta ne indică trei lucruri. În primul rând, fapul că Cristos va avea o Biserică în această lume.În al doilea rând, faptul că Biserica va fi prigonită, şi nu numai de lume ci şi de toate puterile iadului. În al treilea rând, faptul că în ciuda persecuţiilor, Biserica va supravieţui.

Întreaga istorie a Bisericii până în ziua de astăzi confirmă profeţia lui Cristos. Prinţi, regi şi alţi conducători ai lumii acesteia şi-au folosit toată puterea şi dibăcia împotriva Bisericii şi totuşi ea continuă să reziste şi să se ţină în picioare. Furtunile care s-au abătut asupra ei şi au fost remarcabile. Am scris această istorie pentru că lucrările minunate ale lui Dumnezeu în sânul Bisericii să fie vizibile tuturor celor care ar putea să tragă vreun folos din ele.

Dintre toţi oamenii care L-au auzit vorbind pe Isus, fariseii şi cărturarii ar fi trebuit să fie primii care să Îl primească, din moment ce erau familiarizaţi atât de bine cu legea lui Dumnezeu. Totuşi ei L-au respins şi L-au prigonit, alegând să rămână supuşi Cezarului şi Cezarul a fost cel care i-a nimicit pe ei până la urmă..

Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut din greu şi asupra romanilor. Auzind despre lucrările, moartea şi învierea lui Cristos, împăratul Tiberiu a propus senatului roman ca El să fie adorat în chip de zeu, însă senatorii l-au refuzat preferând să aibă un împărat şi nu un Rege ceresc. Drept răspuns, Dumnezeu le-a aţâţat proprii împăraţi împotriva lor, ceea ce a dus la nimicirea majorităţii celor din senat şi la suferinţa Romei timp de aproape trei sute de ani.

Tiberiu a devenit un tiran, şi-a ucis propria mamă şi nepoţii, prinţii oraşului şi proprii săi consilieri. Suetoniu spunea despre el că era atât de aspru încât într-o singură zi a dispus executarea a douăzeci de oameni. Pilat, sub conducerea căruia a fost răstignit Cristos, a fost trimis la Roma şi apoi exilat la Viena, unde s-a sinucis la urmă. Agripa cel mai în vârstă a fost chiar întemniţat de către Tiberiu pentru o vreme.

După moartea lui Tiberiu a urmat Caligula la tron, care a pretins că lumea să i se închine ca unui zeu. El l-a exilat pe Herodes Antipa, ucigaşul lui Ioan Botezătorul şi cel care L-a condamnat pe Cristos, care a fost apoi asasinat în al patrulea an al domniei sale.

După 13 ani de domnie crudă sub Claudiu, poporul Romei a căzut sub puterea lui Nero, care a domnit 14 ani şi a ucis majoritatea celor din senatul roman şi a nimicit întregul ordin cavaleresc al Romei. El a fost atât de crud şi inuman încât şi-a condamnat la moarte propria sa mamă, cumnat, soră, soţie şi mentori, Seneca şi Lucan. Apoi a poruncit ca să se dea foc Romei în douăsprezece locuri diferite în timp ce el cânta versuri de Homer. Pentru a evita să fie condamnat pentru aceasta, el i-a acuzat pe creştini ca incendiatori şi a cauzat prigonirea lor.

În anul 70 d.Cr., Titus şi tatăl său Vespasian au distrus Ierusalimul şi toată Galileea peste 1100000 de evrei şi vânzând restul din ei în robie. Vedem deci că cei care L-au respins pe Isus au fost făcuţi să sufere pentru faptele lor.

Apostolii

Primul apostol care a suferit martiriul, după Ştefan, a fost Iacov fratele lui Ioan. Clement ne spune că “Atunci când acest Iacov a fost dus la tribunal, omul care l-a dus acolo şi care era cauza necazului său, văzându-l condamnat şi sortit morţii, a fost în aşa măsură răscolit în inimă şi conştiinţă încât mergând la locul execuţiei s-a declarat de bunăvoie ca fiind şi el creştin. Şi astfel au fost conduşi împreună şi pe drum acest om a dorit să primească iertarea din partea lui Iacov pentru cele ce i le-a făcut. După ce Iacov a cugetat un pic, întorcându-se spre el şi i-a zis “Pace ţie frate” şi l-a sărutat. Şi amândoi au fost decapitaţi în 36 d.Cr.

Toma a predicat parzilor, mezilor, persanilor, carmenienilor, hircanienilor, bactrienilor şi magienilor. El a fost omorât în Calamina, India.

Simon, fratele lui Iuda şi al lui Iacov cel Tânăr, care toţi erau fiii Mariei Cleopa şi ai lui Alfeu, a fost episcopul de Ierusalim după Iacov. El a fost răstignit în Egipt, în timpul domniei împăratului roman Traian.

Simon apostolul, numit Cananeanul sau Zelotul, a predicat în Mauritania, Africa şi Britania. El a fost răstignit de asemenea.

Marcu, primul episcop al Alexandriei, a predicat Evanghelia în Egipt. El a fost ars şi îngropat într-un loc numit Bucolus, în timpul domniei lui Traian.

Despre Bartolomeu se spune că a predicat în India şi a tradus Evanghelia după Matei în limba băştinaşilor. El a fost bătut, răstignit şi decapitat în Albinopolis, Armenia.

Andrei, fratele lui Petru, a predicat sciţilor, sogdienilor şi secilor în Sebastopolis, Etiopia, în anul 80 d.Cr. El a fost răstignit de către Aegeas, guvernatorul Edesenilor şi a fost îngropat în Petrae, în Archaia. Benard şi Sf.Ciprian menţionează mărturisirea şi martiriul acestui apostol binecuvântat. Am putut aduna acest material în parte de la ei şi în parte de la alţi scriitori vrednici de încredere.

Când Andrei, prin predicarea sa neîntreruptă a adus pe mulţi la credinţa în Cristos, Aegeas guvernatorul a cerut permisiunea senatului roman să silească pe toţi creştinii să aducă jertfe în cinstea idolilor romani. Andrei s-a gândit să se opună lui Aegeas şi s-a dus la el ca să-i spună că un judecător al oamenilor ar trebui să cunoască întâi şi să se închine Judecătorului său din ceruri. Închinându-se adevăratului Dumnezeu, i-a spus Andrei, el ar trebui să alunge din mintea sa toţi zeii falşi şi idolii orbi.

Furios pe Andrei, Aegeas l-a întrebat dacă el este cel care a răsturnat pe dos nu cu multă vreme în urmă templul zeilor şi i-a convins pe oameni să devină creştini – o “sectă superstiţioasă” care a fost declarată recent ilegală de către romani.

Andrei a răspuns zicând că conducătorii Romei nu au înţeles adevărul. Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume de dragul oamenilor, a învăţat pe oameni că zeii romani sunt diavoli, duşmani ai omenirii care îi învaţă pe oameni să Îl jignească pe Dumnezeu şi să-L determine să Se întoarcă de la ei. Slujind diavolului, oamenii cad în tot soiul de răutăţi, spunea Andrei, şi după ce mor, nimic nu se mai ţine minte despre ei decât faptele lor rele.

Preconsulul i-a poruncit lui Andrei să nu mai predice aceste lucruri fiindcă altfel va fi repede răstignit. La care Andrei a răspuns: “Nu aş fi predicat despre cinstea şi slava crucii dacă m-aş fi temut de moartea pe cruce.” El a fost condamnat să fie răstignit pentru învăţarea oamenilor despre o sectă nouă şi îndepărtarea religiei zeilor romani.

Mergând spre locul execuţiei şi văzând crucea care îl aştepta, Andrei nu şi-a aschimbat faţa, nici nu a ezitat în vorbirea sa, nici nu a leşinat şi nici logica după care au tânjit şi o primesc cu bucurie. Cu un cuget dornic, bucuros şi plin de aşteptare vin la tine, fiind un ucenic al Aceluia Care a atârnat pe tine, fiindcă eu din totdeauna te-am iubit şi am tânjit să te îmbrăţişez”. Matei a scris Evanghelia sa evreilor, în limba ebraică. După ce a convertit Etiopia şi întregul Egipt, regele Hircanus a trimis pe cineva care să-l ucidă cu o suliţă.

După ani de predicare la naţiunile barbare, Filip a fost bătut cu pietre şi răstignit în Hierapolis, Frigia şi a fost îngropat acolo împreună cu fiica sa.

Despre Iacov, fratele Domnului, citim următoarele, Iacov, fiind socotit un om drept şi desăvârşit, a condus Biserica împreună cu apostolii. El nu bea vin sau băuturi tari, nu mânca carne şi nu s-a tuns niciodată. El era singurul căruia i se îngăduia să intre în locul sfânt fiindcă nu a purtat niciodată haine de lână ci numai bumbac. El obişnuia să intre în templu, să cadă pe genunchi şi să ceară iertarea poporului şi făcea acest lucru atât de des încât genunchii săi şi-au pierdut sensibilitatea şi s-au tăbăcit ca genunchii cămilelor. Din pricina vieţii sale sfinte, Iacov a fost numit “Cel drept” şi “Păzitorul poporului”.

Când mulţi dintre conducătorii lor s-au convertit, evreii, cărturarii şi fariseii au început să se teamă că în curând tot poporul se va hotărâ să Îl urmeze pe Isus. Ei s-au întâlnit cu Iacov şi i-au spus: “Te implorăm să înfrânezi poporul, căci ei cred despre Isus că El este Cristosul. Convinge-i pe cei care vin la Paşte să gândească aşa cum trebuie despre Cristos, fiindcă toţi te vor asculta. Urcă-te pe acoperişul templului pentru ca să fii auzit de toţi”.

În timpul Paştelor, cărturarii şi fariseii l-au urcat pe Iacov pe streaşina templului strigându-i: “Tu care eşti aşa de drept şi pe care toţi trebuie să îl ascultăm, acest popor rătăceşte după Isus care a fost răstignit”.

Şi Iacov a răspuns: “De ce mă întrebaţi pe mine despre Isus Fiul Omului? El şade la dreapta Celui Preaânalt şi va veni pe norii cerului”.

Auzind aceasta, mulţi oameni din popor au fost convinşi şi Îl lăudau pe Dumnezeu strigând: “Osana Fiul lui David!” Atunci cărturarii şi fariseii şi-au dat seama că n-au făcut bine lăsându-l pe Iacov să mărturisească despre Cristos. Ei au strigat: “Oh, şi acest om drept este înşelat!” şi s-au urcat şi l-au aruncat pe Iacov de pe Templu.

Dar Iacov nu a murit în căzătură, s-a ridicat şi a stat pe genunchi şi a strigat: “O Doamne Dumnezeule, Tată, Te implor să-i ierţi fiincă nu ştiu ce fac!”

Ei s-au hotărât să îl omoare cu pietre pe Iacov, dar un preot le-a zis: “Aşteptaţi! Ce faceţi? Acest om drept se roagă pentru voi!” Dar unul din mulţime, a luat bâta cu care obişnuia să bată ţesătura şi l-a lovit pe Iacov în cap, ucigându-l şi l-au îngropat în locul pe care a căzut. Iacov a fost un adevărat martor al lui Cristos pentru evrei şi neamuri.

Primul val de persecutii

Primul din cele zece valuri de persecuţii a fost pornit de Nero, în jurul anului 64AD. Furia sa împotriva creştinilor era aşa de mare încât Eusebiu ne spune că: “puteai vedea oraşe întregi pline de trupuri de oameni, bătrânul zăcând lângă tânăr, şi trupurile femeilor care erau aruncate în stradă erau goale, fără nici un respect faţă de sexul lor”. Mulţi creştini din acele zile credeau că Nero era Anticrsitul din pricina cruzimii sale şi a grozăviilor care se făceau.

Apostolul Petru a fost condamnat la moarte în timpul acestui val de prigoană, deşi unii spun că a scăpat. Se ştie că mulţi creştini l-au sfătuit să părăsească oraşul şi tradiţia ne spune că ajuns la porţile oraşului, Petru L-a văzut pe Isus venind către el. “Doamne unde Te duci?” a întrebat Petru. “Vin ca să fiu răstignit din nou” a răspuns Isus. Văzând că suferinţa sa este înţeleasă, Petru s-a întors în oraş, unde a fost răstignit cu capul în jos, ne spune Ieronim, fiindcă nu se socotea vrednic de a fi răstignit la fel ca şi Domnul său.

Pavel a avut de asemenea de suferit în timpul prigoanei, atunci când Nero a trimis doi cavaleri ai săi, Ferega şi Parthemius, ca să-l aducă la locul execuţiei. Ei l-au găsit pe Pavel învăţând norodul şi l-au rugat să se roage pentru ei, pentru ca să poată crede. Primind asigurarea din partea lui Pavel că vor fi botezaţi în curând, cei doi l-au condus din oraş, spre locul de execuţie, unde Pavel a fost decapitat.

Acest val de persecuţii a luat sfârşit sub domnia lui Vespasian, lăsând creştinilor un timp de răgaz.

Al doilea val de persecutii

Al doilea val de persecuţii s-a pornit în timpul domniei lui Domiţian, fratele lui Titus. Domiţian l-a exilat pe Ioan în insula Patmos, dar la moartea lui Domiţian i s-a permis să se întoarcă în Efes, în anul 97AD. Ioan a rămas la Efes până în timpul domniei lui Traian şi a condus Bisericile din Asia, şi a scris Evanghelia şi a murit la vârsta de 100 de ani.

De ce au prigonit atât de mult împăraţii romani şi senatul pe creştini? În primul rând, ei nu înţelegeau că Împărăţia lui Cristos nu este o împărăţie temporală şi se temeau pentru funcţiile lor de conducere dacă prea mulţi cetăţeni Îl urmau pe Cristos. În al doilea rând, creştinii dispreţuiau dumnezeii romani falşi, preferând să se închine Dumnezeului celui viu şi adevărat. Orice se întâmpla în Roma, foamete, epidemii, cutremure, războaie sau vreme rea, creştinii erau cei învinuiţi, fiind cei care desfidau zeii romani.

Moartea nu era socotită ca fiind o pedeapsă suficientă pentru creştini, care erau supuşi celor mai crude tratamente posibile. Erau biciuţi, li se scoteau măruntaiele, erau sfâşiaţi în bucăţi şi omorâţi cu pietre. Li se puneau pe trup plăci de metal înroşite în foc, erau ştrangulaţi, aruncaţi fiarelor sălbatice, erau agăţaţi în coarnele taurilor şi spânzuraţi. După ce mureau, trupurile lor erau stivuite în grămezi care erau lăsate să putrezească, fără a fi îngropate. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, Biserica a continuat să crească, fiind adânc înrădăcinată în învăţătura apostolilor şi udată de sângele sfinţilor.

Roma - Foxe's Book of martyrs

Al treilea val de persecutii

În timpul celui de-al treilea val de prigoană, Pliniu cel Tânăr i-a scris împăratului Traian, plângându-se că mii de creştini erau omorâţi zilnic, deşi nici unul din ei nu a făcut nimic vrednic de a fi persecutat.

În timpul acestei prigoane, Ignatius a fost condamnat la moarte pentru că L-a mărturisit pe Cristos. La acea vreme, el trăia în Antiohia, urmând în slujba de episcop lui Petru. Călătorind sub paza grea din Siria la Roma, el predica bisericilor pe unde trecea şi a rugat biserica din Roma să nu încerce să îl salveze. Condamnat la a fi aruncat leilor, Ignatius a spus: “Eu sunt graiul lui Crsitos, voi fi măcinat de dinţii fiarelor sălbatice pentru ca să fiu găsit pâine curată”.

Al patrulea val de persecutii

După un timp de răgaz, creştinii au fost din nou prigoniţi, de data aceasta în timpul domniei lui Marcus Aurelius, în anul 161AD.

Unul din cei care au suferit în această perioadă a fost Policarp, venerabilul episcop de Smirna. Cu trei zile înainte de a fi prins, Policarp a visat că perna de sub capul lui a luat foc, şi când s-a trezit le-a spus tuturor celor din jurul său că el va fi ars de viu din pricina lui Cristos.

Auzind într-o seară că cei care veneau să-l prindă au sosit, Policarp s-a ridicat din pat pentru a-i întâmpina, a dat poruncă să li se prgătească de mâncare şi după aceia i-a rugat să fie lăsat singur timp de o oră pentru ca să se roage. Soldaţii au fost atât de impresionaţi de vârsta înaintată a lui Policarp de atitudinea sa încât au început să se întrebe de ce erau trimişi să-l prindă, dar odată ce el şi-a terminat rugăciunile, l-au suit pe un asin şi l-au dus în oraş.

Intrând în arenă cu paznicii săi, o voce din ceruri a spus: “Fii tare Policarp şi fii bărbat”.Nimeni din jur nu a văzut pe cineva vorbind, dar mulţi oameni au auzit acel glas. Adus în faţa tribunalului şi a poporului, Policarp a refuzat să se lepede de Cristos, deşi proconsulul l-a implorat “gândeşte-te la tine şi fie-ţi milă de vârsta ta înaintată. Leapăde-te de Cristos şi eu te voi elibera.” Policarp a răspuns: “Optzecişişase de ani L-am slujit şi niciodată nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L hulesc pe Regele meu Care m-a mântuit?” Ameninţat că va fi aruncat la fiare şi că va fi ars, Policarp a rămas tare şi a spus “Ce mai aştepţi? Fă ce vrei.”

Mulţimea a cerut moartea lui Policarp, adunând lemne pentru rug şi pregătindu-se să îl lege de stâlp. Lăsaţi-mă,” a zis el, “Cel Care îmi va da putere să rabd focul îmi va da putere şi să nu mă clintesc de pe rug.”

Aşa că nu l-au mai ţintuit de stâlp, ci numai l-au legat.

Imediat ce şi-a terminat rugăciunea, s-a dat foc rugului, dar flăcările parcă ocoleau trupul său şi nu-l atingeau. Oamenii au convins un soldat să-l înjunghie cu o sabie dar când a făcut-o, s-a scurs atât sânge că a stins focul. Atunci soldaţii i-au luat trupul şi l-au aruncat în foc, unde s-a prefăcut în cenuşă. Mai târziu nişte creştini au strâns cenuşa şi au îngropat-o cum se cuvine.

În timpul aceleaşi prigoane, creştinii din Lyon şi Viena, au suferit de asemenea, printre ei numărându-se Sanctus din Viena, Maturus, Attalus din Pergam şi o femeie numită Blandina. Toţi aceştia au fost crud torturaţi dar au suportat atât tortura cât şi moartea cu tărie şi în mod vrednic.

Al cincelea val de persecutii

În timpul domniei lui Severus, creştinii au avut câţiva ani liniştitţi şi au putut să se închine lui Dumnezeu fără să se teamă că vor fi pedepsiţi. Dar după un timp, mulţimea ignorantă şi rău intenţionată a avut câştig de cauză şi vechile legi au fost reintroduse împotriva creştinilor. Focul, sabia, fiarele şi temniţa erau folosite din nou şi până şi trupurile moarte ale creştinilor erau furate din morminte şi erau mutilate. Totuşi cei credincioşi se înmulţeau. Tertulian, care a trăit în această vreme, a spus că dacă creştinii ar pleca din teritoriile romane, imperiul ar fi slăbit mult.

De acum, persecuţiile s-au întins până în Africa de nord, care era o provincie romană, şi mulţi creştini au fost ucişi în locurile acelea. Una dintre ei a fost Perpetua, o femeie de 26 de ani, măritată cu un copil nou născut. Dusă în faţa proconsulului Minutius, Perpetuei i s-a poruncit să aducă jertfe idolilor. Refuzând acest lucru, ea a fost aruncată într-o temniţă întunecoasă, copilul i-a fost luat, dar doi dintre temnicerii ei, Tertius şi Pomponius i-au dat voie să iasă afară la aer câteva ore pe zi, timp în care i se dădea voie să-şi alăpteze copilul.

Până la urmă creştinii au fost siliţi să se înfăţişeze înaintea judecătorului, unde li s-a poruncit să se dezică de Domnul lor, dar toţi au rămas hotărâţi. Când a venit rândul Perpetuei, tatăl ei şi-a făcut brusc apariţia şi avându-i copilaşul în braţe a implorat-o să îşi salveze viaţa de dragul copilului. Până şi judecătorul părea mişcat: “Ai milă de părul cărunt al tatălui tău” a zis el, “ai milă de copilul tău, adu o jertfă în cinstea împăratului”.

Perpetua a răspuns “Eu nu voi aduce jertfă”. Hilarianus judecătorul a întrebat-o atunci “Eşti creştină?” “Sunt creştină” a venit răspunsul. Perpetua şi toţi ceilalţi creştini au fost judecaţi şi condamnaţi să fie aruncaţi fiarelor, ca un spectacol public în ziua următoare care era o zi de sărbătoare. Martirii au intrat la locul de execuţie îmbrăcaţi în haine albe simple, Perpetua cântând un imn de glorie. Bărbaţii urmau să fie sfâşiaţi de leoparzi şi urşi, Perpetua şi o femeie tânără pe nume Felicitas au fost atârnate în nişte plase mari, la început goale, dar mulţimea a cerut voie ca să li se dea voie să-şi poarte hainele.

Când s-au văzut întoarse în arenă, un taur a fost aţâţat împotriva lor. Felicitas a căzut, grav rănită iar Perpetua a fost izbită, haina i-a fost sfâşiată şi părul i s-a despletit, dar a alergat la Felicitas care era pe moarte şi a ridicat-o cu blândeţe de la pământ. Când taurul nu a mai vrut să le atace din nou, au fost târâte afară din arenă spre dezamăgirea publicului care voia să le vadă moartea.

Până la urmă au fost aduse înapoi în arenă, pentru a fi omorâte de gladiatori. Perpetua a fost dată pe mâna unui tânăr care tremura şi a înjunghiat-o de câteva ori dar foarte slab, nefiind obişnuit cu scene de o asemnea violenţă. Când Perpetua a văzut tulburarea tânărului, i-a călăuzit mâna nehotărâtă ca să-şi înfigă sabia într-o zonă vitală, şi astfel a murit.

Al saselea val de persecutii

Acest val de persecuţii a fost stârnit de către împăratul Maximinus, care a dat ordin ca toţi creştinii să fie prinşi şi omorâţi. Un soldat roman care a refuzat să poarte cununa de lauri primită de la împărat şi s-a declarat a fi creştin, a fost biciut, aruncat în temniţă şi condamnat la moarte.

Pontianus, episcopul Romei, a fost exilat în Sardinia pentru că a predicat împotriva idolatriei şi a fost omorât acolo. Anteros, un grec care i-a urmat lui Pontianus în slujba de episcop a adunat istorii ale martirilor şi a fost martirizat şi el după doar patruzeci de zile de slujire.

Prammachius, un senator roman şi alţi patruzeci şi doi de creştini au fost decapitaţi toţi în aceeaşi zi şi capetele lor au fost puse pe porţile oraşului. Calepodius, un slujitor creştin, după ce a fost târât pe străzi a fost aruncat în râul Tibru cu o piatră de moară atârnată de gât. Quiritius, un nobil roman, împreună cu familia şi sclavii săi a fost crud torturat şi omorât. Martina, o tânără nobilă a fost decapitată iar Hippolitus, un prelat creştin a fost legat de un cal sălbatic care l-a târât pe câmp până a murit.

Maximinus a fost urmat la tron de către Gordian, în timpul domniei căruia şi în timpul succesorului său Filip, Biserica a avut parte de linişte timp de mai mult de şase ani. Dar în anul 249, a izbucnit o prigoană violentă în Alexandria, fără ştirea împăratului.

Metrus, un vechi creştin din Alexandria, a refuzat să se închine idolilor. El a fost bătut cu ciomege, împuns cu trestii ascuţite şi omorât cu pietre. Quinta, o femeie creştină, a fost târâtă de picioare peste pietre ascuţite, bătută cu biciul şi apoi omorâtă cu pietre. Apollonia, o femeie în vârstă de aproape şaptezeci de ani, a mărturisit că este creştină şi mulţimea a legat-o de stâlpul unui rug, pregătindu-se să o ardă. Ea i-a implorat să fie lăsată liberă şi a fost dezlegată cu gândul că este gata să se lepede de credinţă, dar spre uimirea lor ea s-a aruncat imediat înapoi în flăcări şi a murit.

Multi crestini traiau in pustie

Al saptelea val de persecutii

La această vreme, templele păgâne ale Romei erau aproape uitate iar bisericile creştine erau înţesate de convertiţi. Împăratul Decius a hotărât că a sosit vremea pentru zdrobirea creştinismului odată pentru totdeauna.

Fabian, episcopul Romei a fost prima persoană bine cunoscută care a suferit intensitatea persecuţiei. Predecesorul împăratului, Filip, şi-a pus averea în grija lui Fabian şi când Decius a examinat averea şi a găsit mult mai puţin decât se aştepta, a pus ca Fabian să fie arestat şi decapitat.

Decius care construise un templu păgân în Efes a dat ordin ca toţi cetăţenii oraşului să aducă jertfe idolilor din templu. Şapte din soldaţii săi, Maximianus, Martianus, Joannes, Malchus, Dionysius, Constantinus şi Seraion au refuzat să împlinească porunca. Împăratul dispus să încerce să-i convingă, le-a lăsat timp de gândire până se va întoarce dintr-o călătorie dar în absenţa sa, soldaţii au evadat şi s-au ascuns într-o peşteră. Aflând ştirea la întoarcerea sa, Decius a pus să se zidească gura peşterii astfel încât cei şapte au murit de foame.

Teodora, o tânără foarte frumoasă din Antiohia, a refuzat să aducă jertfe idolilor romani şi a fost aruncată în temniţă. Didymus, logodnicul ei creştin, deghizat în soldat roman, s-a strecurat în celula ei şi a convins-o să-şi pună armura lui şi să evadeze. Când Didymus a fost descoperit, a fost dus la guvernator şi condamnat la moarte. Când a auzit despre sentinţă, Teodora s-a aruncat la picioarele judecătorului şi l-a implorat ca ea să fie supusă chinurilor şi nu Didymus. Judecătorul i-a condamnat pe amândoi la decapitare şi trupurile lor au fost arse.

Origen, celebrul scriitor şi învăţător din Alexandria a fost arestat la vârsta de şaizeci şi patru de ani, a fost aruncat în temniţă, pus în lanţuri, cu picioarele în butuci care i le ţinea larg depărtate. Deşi Origen a fost bogat şi faimos, nu s-a bucurat de milă. A fost ameninţat cu focul, a fost chinuit în toate felurile posibile, dar tăria sa i-a dat putere să suporte totul, chiar şi atunci când judecătorul său a dat ordin ca tortura să îi lungească chinurile. În timpul torturilor, Decius a murit şi succesorul său a început un război cu goţii, ceea ce a întors atenţia imperiului de la creştini. Origen a fost eliberat şi a trăit în Tit până a murit la vârsta de şaizeci şi nouă de ani.

Va urma…urmatorul capitol saptamina viitoare.