Istoria Martirilor de John Foxe – Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare

Istoria Martirilor- Cititi:

Al optulea val de persecuţii

După ce a fost făcut împărat, Valerian a fost reţinut şi binevoitor faţă de creştini, dar a căzut apoi sub influenţa unui magician egiptean pe nume Macrianus, şi a dat ordin ca persecuţia să continue, lucru care s-a întâmplat în următorii trei ani şi jumătate.

Ştefan, episcopul Romei a fost decapitat iar Saturnius, episcopul de Toulouse a fost atacat şi imobilizat de către mulţime pentru că a oprit oracolele să vorbească. Refuzând să jertfească idolilor, a fost legat cu picioarele de coada unui taur care a fost mânat în jos pe treptele templului şi care l-a târât pe Saturnius până ţeasta i s-a despicat şi i-a ieşit creierul afară. Nimeni din creştinii din Toulouse nu a avut curajul să îi ia trupul până cânddouă femei l-au luat şi l-au îngropat într-un şanţ.

În Roma, Laurenţiu a fost dus înaintea autorităţilor, care ştiau că nu este doar un diacon responsabil cu sacramentele ci şi un ispravnic al bogăţiilor Bisericii. Când i s-a cerut să predea toate bogăţiile Bisericii, Laurenţiu a cerut un răgaz de trei zile pentru a putea aduna tot. În ziua a treia, când persecutorul i-a cerut să predea averea Bisericii, Laurenţiu şi-a întins braţele spre un grup de creştini săraci pe care i-a adunat la un loc. “Aceştia sunt comoara scumpă a Bisericii” a spus el judecătorului”. “Ce alte pietre preţioase poate avea Cristos decât aceia în care a promis că va locui?”

Mânios că a fost păcălit şi înfuriat peste măsură, persecutorul lui Laurenţiu a dat ordin ca acesta să fie biciut, bătut, legat de plăci de fier încinse în foc, şi apoi să fie pus pe un grătar de fier deasupra unui foc şi ars de viu.

Primul creştin englez martirizat a fost Alban, care a fost convertit de către un preot sărac care s-a adăpostit în casa lui. Când autorităţile au trimis după preot, Alban s-a îmbrăcat în hainele acestuia şi s-a dus în locul său. Judecătorul l-a recunoscut pe Alban şi i-a cerut să aducă jertfe zeilor păgâni sau să moară. Când Alban a refuzat, a fost torturat şi decapitat.

Al nouălea val de persecuţii

Această prigoană s-a declanşat sub împăratul Aurelian. Printre cei care au suferit de această dată, s-a numărat şi Felix, episcop de Roma, care a fost decapitat. Agapetus, un tânăr roman care şi-a vândut posesiunile şi a dat banii săracilor, a fost arestat ca creştin, torturat şi adus la Praeneste, un oraş lângă Roma, unde a fost decapitat.

Aceştia sunt singurii martiri cărora li se cunoaşte numele, din timpul domniei lui Aurelian.

Al zecelea val de persecuţii

La începutul celui de-al zecelea val de persecuţii, declanşat în al nouăsprezecelea an al domniei împăratului Diocleţian, acesta l-a numit pe Maximian să împartă tronul cu el şi cei doi i-au ales apoi pe Galerius şi Constantinus să slujească sub conducerea lor. În timpul celor patru conducători, creştinii au fost persecutaţi cu furie, situaţie care a continuat până în anul 313 d.Cr., deşi Diocleţian şi Maximian au renunţat la funcţiile lor în anul 305 d.Cr.

Constantinus şi Galerius şi-au împărţit imperiul între ei, Galerius primind ţările din răsărit iar Constantinus stăpânind în Franţa, Spania şi Britania. Între timp, soldaţii romani l-au ales pe Maxentius ca împărat al lor la Roma. În timp ce Galerius şi Maxentius au continuat prigonirea creştinilor timp de şapte-opt an, Constantinus a devenit un sprijinitor al creştinilor în imperiul său, fiind un stăpânitor iluminat şi inteligent care era preocupat de bunăstarea supuşilor săi şi care nu se angaja în războaie nedrepte şi nici nu îi ajuta pe aceia care o făceau. Bisericile erau cumplit de prigonite în celelalte părţi ale imperiului roman, dar Constantinus le-a dat creştinilor liberatatea de a trăi şi de a se închina după cum doresc, numind chiar pe unii din ei sfătuitori apropiaţi şi apărători.

Constatinus a murit în 306 d.Cr. şi a fost înmormântat la York, în Anglia. Fiul său Constantin, un creştin născut englez, l-a urmat la tron şi a fost la fel de înţelegător şi dedicat ca şi conducător, ca şi tatăl său.

La Roma, Maxentius stăpânea ca un tiran, ucigându-şi propria nobilime, confiscându-le bunurile pentru sine însuşi şi practicând magia, singurul lucru pe care se pare că putea să-l facă aşa cum trebuie. La începutul domniei sale s-a prefăcut a fi un prieten al creştinilor, dar numai ca să aibă parte de sprijinul populaţiei, căci pe ascuns el continua persecuţia.

Cetăţenii şi senatorii Romei au început să se îngrijoreze din pricina tiraniei şi răutăţii lui Maxentius şi i-au scris lui Constantin să vină şi să-i elibereze. La început nu a avut nici un rezultat, a strâns o armată în Britania şi Franţa şi a început să mărşăluiască spre Italia în 313 d.Cr.

Ştiind că nu se va bucura de sprijinul poporului, Maxentius a încercat să se bizuie pe magia sa şi pe ambuscade organizate din când în când armatei lui Constantin care înainta, însă fără succes întrucât marşul lui Constantin către Roma nu a fost încetinit.

Apropiindu-se de Roma, Constantin a început să se agite cu privire la bătălia care îi stătea înainte. L-a văzut pe Maxentius învingându-i pe alţii cu ajutorul magiei sale şi îşi dorea să aibă ce să poată opune acestei puteri. Într-o zi, la apusul soarelui, Constantin s-a uitat spre Sud şi a văzut pe cer o cruce strălucitoare şi cuvintele “În acest semn vei birui”. Atât el cât şi oamenii care erau cu el au rămas cutremuraţi la acest semn, deşi nimeni nu ştia prea bine ce însemnau aceste lucruri. Dar într-o noapte, în timp ce dormea, Cristos i s-a arătat lui Constantin, cu aceeaşi cruce şi i-a spus să facă o cruce pe care s-o care înaintea sa în bătălie.

Acest semn şi mesajul primit nu erau destinate să inducă o venerare superstiţioasă a crucii, de parcă crucea ar fi avut vreo putere în ea însăşi, ci erau destinate să fie un îndemn la căutarea lui Isus şi a slavei Numelui Său.

A doua zi, Constantin a pus să se facă o cruce mare, din aur şi pietre preţioase, care trebuia dusă înaintea oştirii în loc de steag. Având asigurarea că Dumnezeu i-a binecuvântat cauza, Constantin s-a grăbit spre Roma şi întâlnirea cu Maxentius.

Maxentius a fost silit să iasă din oraş şi să-l întâlnească pe Constantin la malul îndepărtat al Tibrului. După ce a traversat podul numit Pons Milvius, Maxentius l-a distrus şi l-a înlocuit cu un podeţ instabil făcut din bărci şi scânduri, gândind că îl va atrage pe Constantin în cursă. Cele două armate s-au ciocnit, Constantin l-a împins pe Maxentius înapoi, mai mult şi mai mult, până ce riscându-şi siguranţa, acesta a fost silit să se retragă pe podeţul şubred şi a căzut în propria sa capcană. Calul său s-a dezechilibrat şi l-a aruncat pe Maxentius, cu armură cu tot în Tibru, unde s-a înecat.

Maxentius a fost ultimul prigonitor roman al creştinilor, pe care Constantin i-a eliberat după trei sute de ani de apăsare şi moarte. Constantin a reuşit să fundamenteze atât de solid dreptul creştinilor la închinare lui Dumnezeu, încât au trebuit o mie de ani ca ei să urmeze să sufere din nou pentru credinţa lor.

Timp de trei sute de ani, cei mai puternici şi mai bogaţi conducători ai lumii au încercat să stingă creştinismul, folosind forţa, politica, torturile şi moartea, tot ce aveau la dispoziţie, dar iată că toţi aceşti conducători s-au dus dar Cristos şi Biserica Sa au rămas în picioare.

Persecuţii în timpul lui Iulian, 361 d.Cr.

Iulian a devenit împărat la moartea fratelui său Constantin, fiul lui Constantin cel Mare. Deşi Iulian a fost educat în credinţa creştină de către tatăl său, el a avut o inimă păgână şi imediat ce a fost întronat, a făcut o declaraţie publică a crezurilor sale şi a încrederii în vechile zeităţi păgâne, câştigându-şi astfel numele de Iulian Apostatul.

Iulian a reintrodus închinarea la idoli prin deschiderea templelor şi darea unei porunci către magistraţi şi popor de a-i urma exemplul, însă nu a emis nici o lege împotriva creştinismului. El a lăsat libertatea de practică a fiecărei secte religioase, deşi şi-a exercitat influenţa cât s-a putut de mult pentru restaurarea vechilor credinţe. Deşi nu sunt înregistrate morţi violente ale creştinilor care să fi rezultat din împlinirea vreunui ordin al lui Iulian, totuşi câteva execuţii au avut loc pe întinsul imperiului, la ordinele guvernatorilor şi autorităţilor păgâne.

  Severus

Romanii o venerau pe zeiţa Venus, zeiţa dragostei şi luna aprilie era considerată ca fiind potrivită pentru sărbătorirea victoriilor acestei zeiţe. În timpul acestei luni, templele zeiţei erau înţesate de închinători deânchinători şi statuile sale din marmură erau umplute de flori. Severus, un centurion creştin din armata romană a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui obicei popular şi nu numai că a refuzat să ia parte la ceremonia păgână ci a denunţat-o pe Venus înaintea judecătorului. El şi-a repetat îndrăzneţ crezurile în faţa judecătorului şi a fost condamnat să fie dus în faţa templului zeiţei, să fie insultat, biciuit şi bătut cu un bici numit “plumbete”, care avea biluţe de plumb legate la capătul fiecărei curele. Severus a fost bătut de doi oameni puternici, dat pe mâna călăilor publici şi decapitat.

Cassian

Cassian a fost un învăţător dintr-un oraş nu prea îndepărtat de Roma. Când a fost arestat pentr că a refuzat să aducă jertfe idolilor, judecătorul său a decis ca pedepsirea lui să fie încredinţată elevilor săi, care nu îl agreau de loc. El a fost legat şi dat pe mâna elevilor săi, care s-au asupra lui cu stylurile lor (instrumente ascuţite din fier, cu care obişnuiau să scrie pe tăbliţele de ceară) şi l-au înjunghiat de moarte.

Teodorus, un creştin, a fost prins şi torturat. După ce a fost dat jos de pe grătar, a fost întrebat cum de a putut suporta cu atâta răbdare durerea. “La început am simţit ceva durere, a spus el, “dar după aceia a apărut un tânăr lângă mine care îmi ştergea faţa de transpiraţie şi mă împrospăta cu apă rece. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-a părut rău că mi s-a dat drumul”.

Marcus

Marcus, episcopul de Arethusa, un oraş în Tracia, a distrus un templu păgân şi a construit o biserică creştină în locul ei. Acest lucru i-a înfuriat atât de tare pe păgânii din oraş încât l-au pândit şi odată când a fost singur l-au prins. După ce l-au bătut cu beţele, l-au întrebat dacă vrea să reconstruiască templul pe care l-a dărâmat. Marcus nu numai că a refuzat să îl reconstruiască dar a şi ameninţat că îl va dărâma din nou dacă cineva îl va reconstrui. Chinuitorii lui s-au uitat în jur căutând o modalitate de a-l pedepsi şi în final s-au decis asupra unei metode pe cât de crude pe atât de neobişnuite. Ei l-au legat pe Marcus cu nişte frânghii şi l-au pus într-un coş mare pe care l-au atârnat de ramurile unui pom, după ce i-au uns trupul cu miere. După ce a fost atârnat în pom, Marcus a mai fost întrebat odată dacă vrea să reconstruiască templul dărâmat; el a refuzat aşa că a fost lăsat să moară din cauza înţepăturilor viespilor pe care îi atrăgea mierea cu care a fost uns.

Persecutarea de către goţi

În timpul domniei lui Constantin cel Mare, lumina Evangheliei a pătruns şi în ţinuturile barbarilor. Câţiva goţi au fost convertiţi în nord-vestul Europei, care purta numele de Sciţia în vremea aceea, dar majoritatea goţilor au rămas păgâni.

Fritegern, regele goţilor, a fost un prieten al romanilor dar Athanaric regele goţilor răsăriteni era în război cu ei. Creştinii care trăiau în regatul Fritegern se bucurau de pace, însă Athanaric fiind învins de romani şi-a vărsat mânia pe creştinii din teritoriile sale.

Sabas a fost primul care a simţit mânia regelui. El a fost un om modest, umil, care căuta să vadă Biserica crescând. Athanaric a dat ordine ca toţi locuitorii din ţinuturile sale să jertfească zeităţilor păgâne şi să mănânce carnea care a fost jertfită idolilor. Dacă cineva refuza, urma să fie pedepsit cu moartea. Unii din păgânii care aveau rude creştine le-au făcut rost de carne care nu a fost jertfită idolilor, dar Sabas a refuzat această modalitate de a rezolva problema. El nu numai că a refuzat să se supună noii legi, dar a afirmat în public că cei care mănâncă din carnea înlocuită, nu sunt creştini adevăraţi.

Sabas a fost arestat în curând, şi dus înaintea judecătorului care văzându-l sărac şi neimportant i-a dat drumul. În curând Sabas a vizitat un misionar creştin, pe nume Sansala. În a treia noapte de la sosirea sa acolo, amândoi au fost arestaţi de către soldaţi. Lui Sansala i-au dat voie să se îmbrace şi să meargă călare, dar Sabas a fost silit să-şi lase hainele şi să meargă pe jos. Pe toată durata călătoriei l-au târât prin tufişuri şi ţepi şi îl băteau. Serile, îl întindeau între două grinzi, legându-i mâinile de o grindă şi picioarele de cealaltă grindă, şi îl ţineau aşa toată noaptea. Chiar şi când o femeie miloasă i-a dat drumul, Sabas a refuzat să evadeze.

Dimineaţa, soldaţii au încercat să-i determine pe cei doi să renunţe la religia lor şi să mănânce carnea jertfită idolilor. Ei au refuzat şi deşi Sansala a fost lăsat liber până la urmă, Sabas a fost înecat.

Nicetas, un got care trăia lângă Dunăre împreună cu părinţii lui, a fost şi el creştin. Într-o bună zi Athanaric a dat ordin ca un oarecare idol să fie plimbat cu carul în fiecare oraş creştin; tuturor li s-a poruncit să se închine la idol când va trece prin faţa casei sale. Nicetas a refuzat să iasă când idolul a sosit la casa lui, aşa că i s-a dat foc casei şi toţi care s-au aflat în ea au căzut pradă flăcărilor şi au murit arşi.

Persecutarea de către vandali, 429 d.Cr.

Vandalii au trecut din Spania pe coasta nordică a Africii şi au învins armata romană de acolo, cucerind astfel întreaga ţară sub conducerea lui Genseric. Din moment ce vandalii erau din secta Ariana, şi-au bătut joc de creştini oriunde dădeau peste ei, jefuindu-le oraşele şi dărâmând orice lucru care părea a fi frumos sau de valoare. Au dat chiar foc la lanurile de grâne, pentru ca cei care au scăpat de sabia lor să moară de foame. Au jefuit bisericile şi i-au omorât pe episcop şi preoţi folosind multe metode foarte crude. Deseori le turnau cu de-a sila pe gât ulei rânced şi murdar, înecându-i. Alţii au fost martirizaţi prin legarea membrelor cu funii şi întinderea lor până ce venele şi tendoanele li se rupeau. Nici măcar bătrânii nu se bucurau de mila lor şi până şi copiii nou născuţi au simţit furia barbarismului lor.

Când un oraş li se împotrivea, vandalii aduceau un mare număr de creştini sub ziduri îi omorau şi lăsau ca trupurile lor moarte să putrezească acolo, până ce oraşul se preda ca să scape de ciumă.

După ce au cucerit Cartagina, vandalii i-au urcat pe episcop şi pe creştini într-o corabie care lua apă şi i-au dat drumul pe ape, crezând că toţi vor muri în curând, însă vasul a sosit în siguranţă într-un alt port. Câţiva creştini au fost bătuţi, biciuiţi, alungaţi în deşert, unde Dumnezeu i-a folosit la convertirea multor mauri la creştinism. Odată ce Genseric a descoperit acest lucru, a trimis porunci ca atăt creştinii şi convertiţii lor să fie legaţi cu picioarele de carele de luptă şi târâţi până ce se vor rupe în bucăţi.

Episcopul din Urice a fost ars de viu, şi episcopul din Habensa a fost alungat pentru că a refuzat să predea cărţile sfinte. Archinimus, un creştin devotat, a fost adus în faţa lui Genseric însuşi pentru a fi judecat. Fiind găsit tare în credinţă, Genseric a dat ordin ca Archinimus să fie decapitat, dar a dat ordin între patru ochi călăului ca “Dacă prizonierul se va arăta curajos şi dornic să moară, să nu-l omoari. Nu vreau să aibă cinstea de a fi un martir.” Când călăul a văzut că Archinimus este doritor să moară, l-a dus înapoi în temniţă, de unde a dispărut în curând, omorât probabil pe ascuns din ordinul regelui.

Chiril, episcopul Arian al Cartaginei, era un duşman înveterat al creştinilor care trăiau după credinţa cea dreaptă. El l-a convins pe Genseric că nu poate să lase ca un număr de supuşi să practice creştinismul şi să se bucure totuşi de pace. Genseric a încercat întâi să îi mituiască pe creştini să renunţe la credinţa lor, promiţându-le câştiguri materiale dar ei au rămas neclintiţi spunând “Nu recunoaştem decât un singur Domn şi o singură credinţă. Poţi să faci ce vrei cu trupurile noastre, căci mai bine suferim puţin durerile trecătoare decât să suferim pedeapsa veşnică”. Căutând o modalitate eficace de a omorâ atât de mulţi oameni dintr-o dată, guvernatorul a pus să fie urcaţi pe o corabie umplută cu lemne şi paie. S-a dat foc corabiei şi toţi cei ce erau la bord fie au ars fie s-au înecat. Numele creştinilor celor mai de seamă de pe corabie sunt:Rusticus Liberatus, Rogatus, Servus, Septimus şi Bonifaciu.

Telemachus

Roma sărbătorea victoria vremelnică asupra lui Alaric gotul în maniera obişnuită, prin luptele de gladiatori din arenă, când brusc spectacolul a fost întrerupt O siluetă grosolană îmbrăcat într-o robă a păşit în arenă. Telemachus era unul din eremiţii care s-au dedicat unei vieţi sfinte de rugăciune şi lepădare de sine şi se ţineau deoparte de viaţa stricată de la Roma. Deşi doar câţiva cetăţeni le-au urmat exemplul, majoritatea aveau un mare respect faţă de eremiţi, şi cei câţiva care l-au recunoscut pe Telemachus ştiau că a venit din sălbăticiile Asiei în pelerinaj ca să viziteze bisericile şi să săbătorească Crăciunul în Roma.

Fără să ezite măcar o clipă, Telemachus s-a apropiat de cei doi gladiatori care erau încleştaţi într-o luptă pe vaţă şi pe moarte. Punându-şi mâna pe unul din ei, l-a mustrat pentru vărsarea de sânge nevinovat ca apoi să se întoarcă spre miile de feţe furioase din jurul său şi să le strige: “Nu-L răsplătiţi pe Dumnezeu pentru mila Sa de a îndepărta sabia vrăjmaşiilor voştri, ucigându-vă unii pe alţii!”

Vocea i-a fost acoperită de strigăte mânioase: “Ăsta nu este un loc de a ţine predici! Continuaţi lupta!” Împingându-l pe Telemachus la o parte, cei doi gladaitori s-au pregătit să continue lupta dar el s-a aşezat între ei.Înfuriată de amestecul unui străin în practicarea vocaţiei lor, gladiatorii s-au întors spre Telemachus şi l-au înjunghiat de moarte.

Mulţimea a amuţit, şocată de moartea acestui om sfânt, dar moartea sa nu a fost în van, căci începând din ziua aceea, nici un gladitor nu s-a mai luptat în Colosseum.

Inchiziţia spaniolă

Inchiziţia pornită de Biserica Romei a fost, în zilele acelea, una din cele mai teribile maşinării a tiraniei inventate vreodata de om.Se poate spune că Inchiziţia a început în jurul anului 12OO, când Papa Inocenţiu III şi-a trimis inchizitorii la Waldenzi şi la alte secte separate de Biserică şi a continuat până în 18O8. Inchiziţia a zdrobit cu totul protestantismul din Spania:o socoteală a victimelor arată 31912 oameni arşi de vii şi 29145O de oameni întemniţaţi.În cei optsprezece ani în care călugărul dominican Thomas de Torquemada a condus Inchiziţia, au fost arşi pe rug 1O22O de oameni şi alţii 97352 au fost pedepsiţi cu pierderea averilor sau întemniţare.Deşi majoritatea victimelor erau cetăţeni spanioli, au fost şi alţii care au căzut victime Inchiziţiei.

William Lithgow

William Lithgow a fost un englez născut în jurul anului 158O. Fiind pasionat de călătorii, tocmai era pe drum spre Alexandria, Egipt, când a fost atacat pe neaşteptate de nouă oameni care i-au aruncat un sac negru pe cap şi l-au târât în casa guvernatorului din Malaga, Spania.Acolo, el a fost acuzat că este un spion englez şi nimic din ce spunea Lithgow nu putea convinge autorităţile locale că este doar un turist aflat în trecere prin oraş, aşa că s-a hotărât ca Lithgow să fie torturat până ce va mărturisi. El a fost pus pe un grătar de tortură şi chinuit, după care a fost întrebat dacă recunoaşte supremaţia papală, întrebare la care el a răspuns: “Aproape că m-aţi omorât pentru o pretinsă trădare, fără să aveţi vreun temei de acuzare. Acum vreţi să mă faceţi un martir din cauza religiei mele?”

“Ai fost arestat ca spion şi ai fost acuzat de trădare” a răspuns inchizitorul. “Poate că nu eşti spion, dar din cărţile şi scrierile tale ne-am dat seama că eşti un eretic şi de aceea meriţi o pedeapsă şi mai mare decât ai primit până acum”.

I-au lăsat opt zile lui Lithgow să se gândească dacă se va converti sau nu. În acest răstimp, atât inchizitorul său cât şi alţii au discutat deseori cu el, dar fără rezultat. Până la urmă, văzând că argumentele lor nu au nici un efect, şi că ameninţările cu tortura nu-l pot descumpăni, l-au lăsat singur pe Lithgow. Cele opt zile s-au terminat repede şi el a fost întrebat încă odată dacă se converteşte şi îşi salvează astfel viaţa. “Nu mă tem nici de moarte şi nici de foc” a răspuns el, “sunt pregătit şi pentru una şi pentru alta, aşa că faceţi tot ce puteţi!”

În acea seară Lithgow a fost condamnat la unsprezece torturi diferite, şi dacă ar fi scăpat cu viaţă, urma să fie dus în Granada şi ars pe rug după Paşti. Prima parte a condamnării a fost împlinită cu sânge rece şi cruzime, dar Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a întări trupul şi cugetul bietei victime şi astfel Lithgow a supravieţuit. Acum aştepta cu resemnare ziua care va aduce sfârşitul chinurilor sale.

Deşi toate aceste lucruri s-au desfăşurat în cel mai strict secret, deoarece Lithgow era un supus englez şi nu un cetăţean al Spaniei, un băiat care slujea în casă a auzit din întâmplare discuţia primarului oraşului despre cazul lui Lithgow într-o seară şi a povestit acest lucru pe ascuns unui comerciant englez din oraş, numit dl.Wild. Acest domn Wild a povestit la rândul său întâmplarea altor comercianţi englezi care trăiau în oraş şi ambasadorului englez de la Madrid, Sir Walter Aston, care s-a grăbit să apeleze la rege şi consiliul Spaniei şi a obţinut un ordin de eliberare a lui Lithgow. Acesta a fost urcat la bordul unei corăbii de război care vizita oraşul şi două luni mai târziu a ajuns în siguranţă în portul Deptford, în Anglia. Deşi a scăpat, nu şi-a mai putut folosi niciodată braţul stâng.

Isaac Martin

Isaac Martin, un comerciant englez, trăia în Spania împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. Din pricina prenumelui său, autorităţile s-au gândit că este precis evreu şi au început să-l hărţuiască pentru a-l determina să-şi schimbe religia. După un timp, Martin a găsit cu cale că este mai bine să părăsească ţara dar a făcut greşeala de a împărtăşi planul său unui vecin spaniol, astfel că a fost arestat în miez de noapte.

Fiind dus în celula sa în toiul nopţii, lui Martin i s-a spus că “Trebuie să stai în linişte deplină, de parcă ai fi mort. Nu ai voie să vorbeşti, să fluieri, să cânţi sau să faci vreun alt zgomot care să poată fi auzit.. Şi dacă vei auzi pe cineva strigând ori făcând gălăgie, trebuie să stai liniştit şi să nu scoţi o vorbă, altfel vei primi două sute de bice”. Martin a întrebat dacă are voie să se plimbe prin celulă şi pentru că i s-a dat voie, el se plimba în tăcere.

Martin a fost chemat în audienţă de şase ori, fiind acuzat de inchizitorul său cu douăzeci şi şase de capete de acuzare triviale şi neadevărate. I s-a promis un avocat dar i s-a spus că avocaţii nu au voie să ia cuvântul la aceste audieri. La o lună după aceasta, i s-a pus o funie la gât şi a fost dus la altarul catedralei. Funcţionarii Sfântului Oficiu în faţa cărora stătea ca acuzat, l-au alungat din Spania pentru fărădelegile de care acuzat, după ce i se vor da două sute de lovituri de bici. A doua zi dimineaţă, călăul şi-a făcut apariţia, l-a dezbrăcat de haine pe Martin până la brâu, i-a legat mâinile şi l-a condus afară din închisoare. A fost urcat pe un asin şi a primit cele două sute de bice, după care a mai stat două săptămâni în temniţă. Apoi a fost trimis în Malaga de unde a fost luat la bord de către o corabie engleză care a venit să-l ia acasă.

Inchiziţia a continuat până la invadarea Spaniei de către Napoleon Bonaparte în anul 1808 şi abdicarea de la tron a regelui Carol IV în favoarea fiului său Ferdinand VII. Pe data de 22 februarie 1813 s-a întrunit Adunarea Generală a regatului la Madrid şi a decretat că existenţa Inchiziţiei nu mai era compatibilă cu constituţia politică adoptată de către naţiune. Episcopilor şi tribunalelor civile li s-au redat vechile puteri şi astfel apăsarea poporului Spaniei a luat sfârşit.

Reclame

9 comentarii (+add yours?)

  1. Trackback: Istoria Martirilor de John Foxe – Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola « agnus dei – english + romanian blog
  2. Trackback: Istoria Martirilor de John Foxe – Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola « agnus dei – english + romanian blog
  3. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe – Capitolul 5A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert, « agnus dei – english + rom
  4. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe – Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne, « agnus dei – english + romanian blog
  5. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 A – John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter « agnus dei – english + romanian blog
  6. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes « agnus dei – english + romanian blog
  7. Trackback: Online Books – Carti electronice pe blogul agnus dei – english + romanian blog « Ioan17 – John 17
  8. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 7A – Thomas Watts, John Bradford, John Leaf, Proclamatia impotriva cartilor si arderea pe rug a celor 300 de persoane de Regina Maria – Varsatoarea de sange « agnus dei – english + romanian b
  9. Trackback: Istoria Martirilor 7B – James Trevisam, John Bland, Christopher Waid, Dirick Carver, John Launder, Thomas Iveson, James Abbeys, John Denley, Warne,Tankervil si altii « agnus dei – english + romanian blog
Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: