Cititi:
- Introducerea si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
- Capitolul 2 – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
John Wycliffe
John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din 
Oxford. Într-o vreme în care doar puţini oameni s-au bucurat de educaţie, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiţia sa în filozofie şi religie.
În această perioadă creştinismul era într-o situaţie tristă. Deşi toată lumea cunoştea numele Cristos, putini îi înţelegeu învăţătura. Credinţa, mângâierea, folosul Legii,lucrările lui Cristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credinţă si libertatea creştinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile şi tradiţiile omeneşti. Oamenii îşi petreceau toată viaţa îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorinţa de a căpăta mântuirea, fără să ştie că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simplii, needucaţi, care nu cunoşteau Scriptura, se mulţumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceştia erau preocupaţi să îi înveţe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învăţăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin şi nu pentru slava lui Cristos.
Văzând că Evanfhelia lui Cristos este pângărită de greşeli şi invenţii ale acestor episcopi şi călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situaţia şi să-i înveţe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să declare în mod public faptul că intenţia sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce priveşte sacrementele şi împărtăşania.
Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câştigurilor intrate din oficierea cereminiilor şi plata serviciilor lor. În curând preoţii şi episcopii s-au alăturat nemulţumiţilor, urmaţi de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe şi i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însa Wycliffe a continuat să-şi expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edwar purta simpatie faţă de predicile sale dar s-a putut bucura şi de spijinil unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui şi Lordul Henry Percy.
Învaţăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:
– Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos;
– Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Cristos decât altor apostoli;
– Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;
– Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi fără adăugiri la Evanghelie;
– Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi.
În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în faţa episcopilor săi şi să răspundă acuzaţiilor aduse de aceştia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deşi i se interzisese. Wycliffe s-a înfăţişat înaintea lor în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoţit de patru călugări învăţaţi, Ducele de Lancaster şi Lordul Henry Percy, care era Lord Mareşalul Angliei.
Catedrala Sf.Pavel a fost înconjurată de o mare mulţime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autorităţile bisericeşti erau în aşteptare. După câteva minute, Ducele de Lencaster şi lordul Percy s-au implicat într-o discuţie fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să şadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc ameninţărilor, toţi cei prezenţi s-au alăturat grupurilor antagoniste şi conciliul a trebuit să fie dizolvet încă înainte e ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III şi tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster şi Lordul Percy au renunţat la slujbele lor guvernamentale şi s-au retras din viaţa publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învăţăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină şi cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury şi pe elţi episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească şi să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe.
În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curţii, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi şi i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiţi de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi.
Secta lui a început să creasca în ciuda opoziţiei Bisericii. Unele persoane autoritare de le Oxford au încercat să îl facă să tacă, alţii l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic şi i-a ameninţat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri in 1384.
În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa şi s-a dispus mutarea oaselor sale din pamântul sfinţit. În 1425 ramaşiţele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse si aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul învăţăturii lui John Wycliffe nu vor fii nimicite niciodată.
Deşi regele Richard s-a lăsat influenţat de Papa Urban şi Papa Bonifaciu IX si a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.
Foxe's Book of Martyrs
Sautre a fost acuzat că deşi a renunţat la câteva opinii eretice, a continuat să le predice şi să le înveţe. Acuzaţiile aduse împotriva sa de către preotul paroh al bisericii St.Scithe the Virgin din londra au fost următoarele:
– Nu se închina crucii pe care a suferit Cristos;
– S-ar închina mai degrabă la un rege pământesc, la moaştele sfinţilor sau la un om pocăit decât la cruce;
– Crede că pâinea consacrată a împărtăşaniei rămâne doar pâine şi nu este chiar trupul lui Cristos.
Sautre a primit timp la dispoziţie pentru a pregăti răspunsul la acuzaţii şi a trebuit să se înfăţişeze din nou în vinerea următoare, în 18 februarie. El a refuzat să-şi abandoneze crezurile şi i s-a mai dat o zi de gândire. Fiind în continuare refractar, el a fost destituit din toate fincţiile sale bisericeşti: preot, diacon, subdiacon, acolit, exorcist, paracler şi chiar uşier. Redus la statutul de laic, a fost predat autorităţilor seculare şi Biserica l-a rugat pe rege să dispună executarea sa, ceea ce Biserica nu ar fi putut face. Regele Henry a fost de acord fără rezerve, devenind astfel primul rege englez care a condamnat la moarte un eretic. Sir William Sautre a devenit primul englez care a suferit martirajul sub domnia lui Henric IV.
După moartea lui Sautre, cei de aceiaşi credinţă cu el au făcut eforturi să rămână ascunşi, în timp ce regele lipsit de popularitate căuta să găsească sprijin împlinind arderea pe rug a tuturor celor care au fost condamnaţi pentru erezie.
Foxe's Book of Martyrs
John Badby, un laic, a fost axaminat înaintea lui Thomas Arundel, arhiepiscop de Ganterbury, in data de 1 martie 1409, în prezenţa a mai multor lorzi. Acuzaţia principală care i se aducea era nu credea că pâinea se transforma în chiar trupul lui Cristos la consacrarea împărtăşaniei.
Când examinarea a luat sfârşit şi toate concluziile au fost citite în limba engleză, arhiepiscopul la întrebat pe Badby dacă vrea să renunţe la credinţa sa şi să adere la doctrina credinţei catolice. El a răspuns că rămâne la propriile sale crezuri şi a fost închis în chilia unui călugăr, cheia fiind la arhiepiscop, până când a trebuit să se înfăţişeze din nou în 15 martie. Atunci a fost declarat eretic şi predat autorităţilor seculare pentru a-şi primi pedeapsa.
În acea dupăamiază, Badby a fost dus la Smithfild, pus într-un butoi gol, legat cu lanţuri de stâlpul rugului şi i s-au clădit lemne în jur. S-a întâmplat ca fiul cel mai mare al regelui a trecut pe acolo şi l-a îndemnat să se salveze până mai era timp, dar Badby a refuzat să-şi schimbe păreile. A fost acoperit cu butoiul şi i s-a dat foc. Când a simţit flăcările, Badby a strigat “Ai milă Doamne!” şi prinţul a dat imediat ordin ca focul să fie stins. Apoi i-a promis lui Badby un stipendiu anual din partea regelui dacă se va întoarce la credinţa Bisericii, dar Badby a rămas neclintit în hotărârea sa, chiar cu preţul vieţii sale.
După moartea lui Badby, episcopii au căutat să suprime acestă doctrină pentru totdeauna şi ştiind că au un rege dispus să acţioneze potrivit cu voia lor, au promulgat o lege care a condamnat cărtile ereticilor şi au poruncit tuturor diocezelor să intreprindă acţiuni energice împotriva tuturor ereticilor. Rugul a fost declarat ca soartă a oricărui eretic care voia să se lepede de credinţa lui.
Am putea crede că având toate aceste legi emise împotriva lor, protestanţii au fost literalmente distruşi, şi totuşi, ciudate sunt căile Domnului, aceşti oameni creşteau la număr în loc să fie învinşi. Numărul lor a crescut mai ales în Londra, Lincolnshire, Norfolk, Herefordshire, Shrewsbury şi Calais. Au fost şi unii care s-au lepădat de crezul lor, printre care şi John Purvey, care s-a decis la Paul’s Cross, John Edwar care era preotul diocezei din Lincoln, Rchard Herbert şi Emmot Willy din Lonra, ohn Becket din Londra şi John Seynons din Lincolnshire.
William Thorpe a fost un destoinic luptător sub steagul lui Cristos. El a fost dus în faţa arhiepiscopului de 
Canterbury în 1407, unde a fost acuzat că a călătorit prin Anglia timp de douăzeci de ani, preicând oamenilor reforma sa în domeniul credinţei.
Arhiepiscopul i-a cerut nu numai să se dezică de credinţa sa şi să se întoarcă în Biserica Catolică ci şi să denunţe pe oricine care va fi găsit ca având credinţa similară cu a sa. I s-a interzis să predice până ce arhiepiscopul se va putea asigura că era cu adevărat convertit.
“Domnule”, a replicat Thorpe, “dacă voi fi de acord cu acest lucru, va trebui să fiu un spion pentru fiecare episcop din Anglia”. Thorpe a refuzat să jure supunere necondiţionată Bisericii. “Mă supun de bunăvoie lui Dumnezeu şi Legii sale şi fiecărui membru al sfintei Biserici care este de acord ce cele spuse de Cristos”.
Nu se cunoaşte ce s-a întâmplat cu Thorpe după ce a fost întemniţat; nu există nici o evidenţă a faptului că a fost ars pe rug, aşa că se poate că a murit în temniţă sau a reuşit să evadeze în secret.
Bieţii creştini erau apăsaţi pretutindeni, dar mai ales în Anglia în acea vreme, unde regele sprijinea Biserica catolică. Biserica era atât de puternică în Anglia încât nimani nu i se putea împotrivi şi orice era decretat e Biserici era ascultat de toţi oamenii.
Jan Huss predicind-Foxe's Book of Martyrs
Jan Huss
Richard al II-lea şi-a luat soţie din Boemia şi prin slujitorii ei, scrierile lui Wycliffe au fost răspândite în această ţară şi au fost predicate cu mult zel de către Ian Hussdin Praga. Papa Ioan XXIII căutând să îi suprime pe boemieni l-a numit pe cardinalul de Columna să cerceteze predicile lui Hussi să se ocupe de ereziile pe care le-ar putea conţine; astfel că Columna a fixat o zi în care Huss Trebuia să se înfăţişeze înaintea sa la Roma.
Huss nu a apărut în ziua cu pricina, dar regele Wenceslaus al Boemiei a trimis ambasadori care să-l asigure pe Columna că orice doctrină falsă predicată în ţara sa va fi eliminată pe cheltuiala sa. În acelaşi timp şi Huss şi-a trimis ambasadorii săi ca să-l asigure pe cardinal că este lipsit de vinovăţie în ceea ce priveşte ereziile. Columna a refuzat să dea ascultare mesajului lor şi l-a excomunicat pe Huss pentru neprezentarea sa în persoană înaintea lui.
Puţin le-a păsat boemienilor de excomunicare; cu cât creşteau în cunoaşterea Domnului prin Huss, cu atât le păsa mai puţin de Papă şi regulile sale, mai ales că Biserica era împărţită în vremea aceea, scaunul papal fiind râvnit de trei pretendenţi în acelaşi timp. Deşi autorităţile bisericeşti din Boemia au reuşit să-l alunge pe Huss din Praga, el şi-a continuat lucrarea împărtăşind mesaul lui Wycliffe oamenilor şi stârnind o mare nemulţumire a poporului faţă de bogăţiile şi excesele Bisericii.
Wenceslaus a profitat de această situaţie şi e mentalitatea poporului şi a pus taxe grele şi feţelor bisericeşti ceea ce a dus atât la reducerea lor la tâcere cât şi la umplerea vistieriei în acelaşi timp.
În anul 1414 s-a ţinut un Sinod General al Bisericii la Constanz, pentru a rezolva problema celor trei Papi şi pentru a se putea ocupa şi de boemieni. Huss a fost asigurat că nu i se va întâmpla nimic, atât de către Împăratul Sigismund cât şi de unul din Papi, aşa că s-a putut duce la sinod şi a ajuns la Constanz în data de 3 noiembrie. Cu douăzeci si şase de zile mai târziu, a apărut înaintea episcoplor pentru a se apăra, dar nu i s-a dat voie să ia cuvântul. În ciuda promisiunilor făcute, Huss a fost întemniţat pentru “o mai bună siguranţă” şi acuzat ce opt capete de acuzare ale erezeiilor. Pe 7 iunie a fost dus în faţa sinodului si a fost condamnat ca eretic când a refuzat să se dezică de argumentale sale cu care sprijinea teologia lui Wycliffe. A fost privat de toate funcţiile sale bisericeşti şi i s-a pus o tichie de hârtie pe care scria “Arhi-eretic”, după care cărţile sale au fost arse sub privirile lui.
click poza pt. film -Limba Engleza
Pe data de 6 iulie, călăul l-a dezbrăcat de haine, i-a legat mâinile la spate, i-a legat gâtul cu un lanţ de stâlpul rugului, moment în care Huss i-a spus călăului că se bucură de lanţuri de dragul lui Domnului. In timp ce s-au strâns lemnele şi paiele trebuincioase focului şi au fost aprinse, Huss a fost auzit rostind la nesfârşit cuvintele:”Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, ai milă de mine”, până când flăcările l-au înghiţit cu totul. După ce focul a consumat lemnele, partea de sus a trupului său încă atârna în lanţuri, aşa că au făcut un rug nou pe care i-au ars partea de trup rămasă, după ce i-au ciopârţit capul.
După ce a ars totul, cenuşa i-a fost strânsă cu marte grijă şi aruncată în râul Ron.
Tulburat de tratamentul nedrept aplicat lui Huss, Ieremia din Praga a sosit la Constanz în 4 aprilie 1415, dorind să se înfăţişeze de bunăvoie înaintea sinodului, dacă i se promite că va fi în siguranţă. Însă acest lucru nu i-a fost garantat aşa că şi-a aşternut gândurile pe hârtie, comentând purtarea sinodului faţă de Huss şi a afişat hârtiile atât pe gardurile şi uşile bisericilor din Constanz cât şi pe cele ale clădirilor publice. După această ispravă s-a întors în Boemia, unde a fost prins şi adus în faţa sinodului.
Ieremia a negat faptul că a acţionat împotriva Bisericii, şi a răspuns cu calm şi fermitate acuzatorilor săi. Drept urmare a fost întemniţat pentru unsprezece zile, unde a fost legat cu lanţuri de glezne şi lăsat cu capul în jos. Fiind apoi adus în faţa sinodului, a cedat ameninţărilor temându-se pentru viaţa sa şi a recunoscut că Ian Huss a fost condamnat pe drept ca fiind eretic. Dar nici acum nu a fost eliberat ci dus înapoi în temniţă, unde a avut parte de condiţii puţin mai bune. În curând a devenit clar faptul că Ieremia a cedat de dragul propriei sale vieţi şi nu pentru că şi-a schimbat poziţia faţă de sinod, aşa că a fost din nou acuzat pentru erezie, dar cu alte capete de acuzare.
Pe 25 mai 1416, după 340 de zile de temniţă, Ieremia a fost dus înaintea sinodului şi acuzat de 107 capete de acuzare, pe care le-a negat s-au nu a fost de acord cu ele, închizând gura interogatorilor săi prin tăria morală şi buna cunoaştere a legilor lui Dumnezeu. Însă finalul era deja ştiut, indiferent de cele ce spunea Ieremia. În Sâmbăta de dinaintea Înălţării, Ieremia a fost adus să asculte sentinţa judecătorilor săi. I s-a mai dat odată ocazia să-şi retragă sprijinul acordat învăţăturilor lui John Wycliffe şi Ian Huss, dar el a refuzat. Sinodul l-a condamnat ca eretic şi l-a dat pe mâna autorităţilor seculare.
Ieremia şi-a înfruntat cu curaj moartea, cântând imnuri bisericeşti şi doxologia şi îmbrăţişând un desen ce îl reprezenta pe Huss, de care a fost atât de legat. Înainte ca rugul să fie aprins, el s-a adresat mulţimii, spunând:”Cred ceea ce tocmai am cântat, acest crez este şi credinţa mea, dar eu mor acum pentru că am refuzat să neg că Ian Huss a fost un adevărat predicator al Evangheliei lui Isus Cristos.”
În timp ce flăcările îl înconjurau, el a continuat să cânte şi când nu mai putea scoate nici un sunet, buzele încă i se mişcau şi capul i s-a mai mişcat încă un sfert de oră. Fiind înghiţit de flăcări, toate lucrurile sale din temniţă au fost arse şi cenuşa a fost aruncată în râul Ron.
Thomas Arundel a fost armat în scaunul de arhiepiscop de Canterbury de catre Henry Chicesley, care a continuat persecuţiile. Sub influenţa sa, regele Henric VI i-a însărcinat pe John Exeter şi Jacolet Germain, custodele castelului Colchester, ca să-l prindă pe William Whitw şi pe ceilalţi care erau suspectaţi de erezii. În curând, John Exeter a atacat şase oameni în oarşul Burgay din Norwich şi i-a trimis la castelul din Norwich.
Vechile însemnări mai arată că un mare număr de oameni din oraşele Beccles, Ersham şi Ludney au fost aruncaţi în temniţă şi batjocoriţi în public după ce s-au dezis de crezurile avute. Între 1428 şi 1431 au fost aresraţi în jur de 120 de bărbaţi şi femei, unii din ei doar pentru că au mâncat carne în zilele de post. Alţii au păţit-o şi mai rău iar alţii au fost chiar arşi pe rug; 78 au fost siliţi să se dezică de credinţa lor. Multe din acuzaţiile aduse acestor oameni nu erau fondate sau erau raportate în mod eronat de către notari. Foarte des, oamenii simpli şi needucaţi nici nu înţelegeau acuzaţiile ce li se aduceau sau nu ştiau cum să le răspundă. Se pare că majoritatea din ei au primit învăţături în ale credinţei de la William White, un urmaş al lui John Wycliffe.
William White a fost un om cinstit, bine educat, un preot vorbit de bine, care a devenit urmaş al lui John 
Wycliffe. El a renunţat la preoţie şi la salariul său pentru a se căsători cu o tânără evlavioasă, dar a continuat să citească, să scrie şi să predice învăţăturile lui Wycliffe, de-a lungul şi de-a latul regiuni Norfolk, aducând pe mulţi oameni la Dumnezeu şi câştigându-şi faima de om bun şi cinstit.
Ideile principale ale învăţăturii sale au fost următoarele:
– oamenii trebuie să caute să obţină iertarea păcatelor numai din partea lui Dumnezeu nu şi din partea preoţilor;
– fiindcă Papa a dus o viaţă păcătoasă, a devenit duşmanul lui Cristos;
– oamenii nu trebuie să se închine la picturi reprezentând sfinţi, sau alte picturi idolatre sau la sfinţi;
– Biserica Romano-Catolică nu proclama nici o învăţătură adevărată;
– toţi călugării şi preoţii sunt soldaţii lui Lucifer şi sunt damnaţi.
Adus în faţa arhiepiscopului Henry Chichesley, în 1424, White şi-a menţinut poziţia, înainte să fie silit să se dezică de ea. S-a întors în Norfolk unde a continuat să înveţe şi să convertească oamenii la adevărata învăţătură a lui Cristos. A fost prins şi judecat înaintea lui William, episcopul de Norwich şi a fost condamnat pentru treizeci de acuzaţii ce i s-au adus. A fost ars pe rug in septembrie 1424. După moartea sa, soţia lui i-a continuat lucrarea, aducând şi mai mulţi oameni la Dumnezeu, până ce la rândul ei a fost prinsă şi pedepsită de către acelaşi episcop.
Văduva Joan Boughton, de optzeci de ani, a fost arsă pe rug în data de 28 aprilie, în al nouălea an de domnie a lui Henric al VII-lea, la Smithfield, pentru susţinerea a opt dintre tezele lui Wycliffe. Ea a susţinut aceste teze cu atâta tărie încât toţi doctorii din Londra nu au fost în stare să o facă să renunţe măcar la una din ele. Când i s-a spus că va fi arsă pe rug pentru încăpăţânarea sa, doamna Boughton le-a desfidat ameninţarea spunând că este atât de iubită de către Dumnezeu încât nu se teme de rug.
Richard Milderdale şi James Sturdy au făcut penitenţa în 17 ianuarie 1497, cărând fascii de nuiele în faţa procesiunii de la catedrala Sf.Pavel şi stând înaintea predicatorului în timpul predicii sale. În dumnica următoare, alţi doi bărbaţi au stat la Crucea Sf.Pavel în timpul predicii. În duminica Patimilor, Hugh Glover a fost cel care a cărat fascia înaintea procesiunii şi a stat în picioare în timpul predicii, aşa cum au făcut apoi alţii patru în duminica următoare.
La începutul lunii mai 1498, regele a chemat un preot să se înfăţişeze înaintea sa la Caterbury. Deşi preotul s-a dezis de crezurile sale, totuşi a fost ars pe rug. Tot în 1498, după decapitarea lui Edward Plantagent, Earl de Warwick, un om pe nume Babram a fost ars pe rug în iulie, iar altul a murit în Smithfield în 20 iulie.
Girolamo Savonarola
Savonarola a fost un călugăr italian, care a avut o educaţie aleasă şi care a început să predice poporului, demascând viaţa păcătoasă pe care a văzut-o în sânul propriului său ordin şi insistând asupra necesităţii unei reforme. Deoarece popularitatea lui Savonarola era în creştere, Papa Alexandru VI a dat ordin vicarului său să treacă la înfăptuirea reformelor necesare, încercând să îl facă pe Savonarola să tacă; însă avea să se lase redus la tăcere.
Când Papa l-a denunţat pe Savonarola şi i-a poruncit să-şi înceteze predicile, Savonarola şi-a dat seama în ce pericol se afla şi s-a oprit din predicat pentru un timp. Însă a reînceput să predice în Florenţa în 1496 la cererea poporului care tânjea după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă a fost blestemat ca eretic, Savonarola a spus poporului că asemenea blesteme sunt împotriva adevăratei învăţături şi trebuie ignorate.
Savonarola a fost luat din mănăstirea sa, împreună cu alţi doi călugări care l-au susţunut, în 1498 şi a fost ars pe rug ca eretic în 24 mai 1499.
agnus dei - english + romanian blog 
9 comentarii (+add yours?)