Cititi:
- Introducerea si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
- Capitolul 2 – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
- Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
- Capitolul 5A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
- Capitolul 5B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
Turnul Lollard, Anglia unde au fost inchisi Crestini 1500-1521
Situaţia religiei
Citind această relatare, o persoană ar trebui să vadă că religia lui Cristos, care trebuia să fie duh şi adevăr, a fost transformată în nimic altceva decât lucruri vizibile, ceremonii şi idolatrie. Am avut atât de mulţi sfinţi, atâţia zei şi atât de multe mănăstiri şi pelerinaje; am avut prea multe biserici, prea multe moaşte (adevărate şi contrafăcute), prea multe minuni false. În loc să ne închinăm la singurul Dumnezeu viu, ne închinăm la oase moarte în locul lui Isus cel nemuritor, am ales să ne închinăm la o pâine care este trecătoare.
Nimeni ne era preocupat de direcţia în care era călăuzit poporul, atâta timp cât preoţii erau bine hrăniţi. În loc să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ei ascultau cuvântul oamenilor; în locul Testamentului lui Cristos ei ascultau de canonul papal. Prea puţin era citită legea lui Dumnezeu şi încă şi mai puţin înţeleasă, aşa că lucrarea mântuitoare a lui Cristos şi efectele credinţei omului nu erau cercetate. Din pricina acestei ignoranţe, s-au strecurat în Biserică tot felul de erori şi secte, fiindcă nu era nici un temei pus pe adevărul că Cristos a murit de bunăvoie ca să ne elibereze de păcat, nu ca să Se târguiască cu noi ci ca să ni se dăruiască.
Deşi Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să se răcească vreme îndelungată, până la urmă Şi-a gasit plăcerea în a restaura pe temeliile sale iniţiale. Şi trebuie să admirăm înţelepciunea lui umnezeu, întrucât tocmai după ce Biserica s-a ruinat din cauza ignoranţei invăţătorilor săi, la scurt timp după arderea pe rug a lui Jan Huss şi Ieremia, Dumnezeu i-a dat omului arta tiparului, care a restaurat cunoaşterea în sânul Bisericii.
Prin harul lui Dumnezeu, oamenii înţelepţi puteau acum să-şi comunice gândurile cu acurateţe şi să le răspândească, pentru ca ceilalţi să poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de eroare şi adevărata religie de superstiţie. Cunoaşterea a crescut în ştiinţă şi în domeniul limbilor, deschizând astfel o fereastră largă a luminii către lume şi pregătin astfel calea către reforma Bisericii. Totuşi, mulţi au avut încă de suferit până când reforma să fi găsit finalitatea.
S-a întâmplat a în zilele regelui Henrc al VII-lea (1506), undeva în dioceza din Lincoln, o femeie credincioasă pe nume Joan Clerk, să trebuiască să ea foc rugului pe care era pus tatăl ei, William Tylsworth. În acelaşi timp, soţul ei, John Clerk făcea penitenţa ducând o fascie de niele, aşa cum făceau şi alţii, între douazeci şi trei şi sasezeci la număr. Cei care au făcut penitenţa în timpul arderii pe rug a lui Tylsworth, au fost obligaţi apoi să poarte nişte semne şi să meargă şi prin alte oraşe pentru a face penitenţa, timp de şapte ani. Câtorva dintre ei li s-a însemnat faţa cu fierul încins din pricina fărădelegilor lor. Unul dintre acetia era un om care odinioară a fost fermier, pe nume Robert Bartlet, ale cărui fermă şi posesiuni au fost luate înainte ca să fie închis într-o mănăstire la Ashryge pentru apte ani.
Cam în acelaşi timp a fost ars pe rug părintele Roberts, la Buckingham în timp ce alţi douăzeci au trebuit să care fascii în semn de penitenţă. În următorii doi-trei ani, au mai fost omorâţi Thomas Bernard şi James Mordon şi peste treizeci de oameni au fost însemnaţi pe obraz cu fierul încins fiindcă au vorbit împotriva idolatriei şi au insistat să citească ei înii Scriptura. Cei care au fost pecetluiţi astfel, au fost întâi legaţi cu gâtul de un stâlp, au fost ţintuiţi de mâini ca să nu mişte şi apoi fierul înroşit era apăsat pe obrazul lor.
Unul dintre cei prigoniţi pentru Evanghelie şi Cuvântul lui Cristos a fost Thomas Chase din Amersham, un om bun care vorbea împotriva idolatriei şi a superstiţiilor. Chase a fost dus în faţa episcopului de Woburn, care era orb, şi cercetat; deşi nu există nici o relatare a acestei cercetări, este sigur că Chase a mărturisit adevărata Evanghelie a lui Cristos, împotriva idolatriei, fiindcă a fost închis în casa episcopului la Woburn. Acolo a fost ţinut în lanţuri, cu cătuşe, pe care le-a răbdat tăcut şi credincios până în ziua în care şi-au pirdut răbdarea şi l-au sugrumat pe ascuns.
Dacă s-ar fi aflat adevărul cu privire la moartea lui Chase, s-ar fi ridicat un val de indignare publică, aşa că Biserica a lansat un zvon cum că bunul om s-a sinucis spânzurându-se. Acest lucru ar fi fost cu totul imposibil întrucât a fost ţinut în lanţuri într-o încăpere atât de mică încât nu se putea aşeza dar nici şta în picioare, aşa cum a mărturisit o femeie care l-a văzut mort. Pentru a se asigura că nimeni nu va examina cadavrul, autorităţile l-au îngropat pe Chase în secret, undeva lângă drumul dintre Woburn şi Little Marlow.
Laurence Ghest a fost un bărbat înalt şi chipeş, care a avut prieteni influenţi ceea ce i-a înpiedicat un timp pe episcopi de la a-l arde pe rug. Însă a fost întemniţat timp de doi ani, perioadă în care s-au făcut încercări de a-l determina să se dizică de credinţa sa. Când a devenit evident faptul că Ghest nu se va lepăda, s-a hotărât o zi în care va fi ars pe rug.
Ghest a fost un bărbat însurat care avea şapte copii. Când a fost dus la rug, autorităţile i-au pus înainte întreaga familie, nădăjduind că astfel va fi convins să îşi scape viaţa în ultimul minut. Soţia sa l-a implorat să se salveze, însă el a refuzat şi a rugat-o să nu-i stea în cale întrucât el alerga în alergarea cea bună, către mântuire. Pentru a-L putea urma pe Cristos, Ghest a trebuit să renunţe nu doar la viaţa sa ci şi la familia pe care a iubit-o.
Dintre toţi care au suferit pentru Cristos şi adevărul Său, nu ştiu pe nimeni care să fie mai vrednic de admiraţie ca femeia evlavioasă care a fost condamnată la moarte în Chipping Sodbury, în această vreme. Neclintirea ei a fost minunată, vrednică de admirat, mai ales pusă în contrast cu purtarea cancelarului care a condamnat-o, pe nume Dr. Whittington.
Când a fost condamnată pentru erezie şi dusă la locul de execuţie, s-a adunat o mare mulţime, în care era şi acest Dr. Whittington. Femeia a stăruit în mărturia ei plină de adevăr, încredinţându-şi soarta în mâna Domnului, răbdând orice durere pentru a putea rămâne cu cugetul curat. Când suferinţa sa a luat sfârşit, oamenii s-au risipit pe la casele lor.
În timp ce Biserica măcelărea acel miel nevinovat, la marginea oraşului un măcelar se pregătea să înjunghie un taur. După ce l-a legat cu funii, măcelarul a vrut să-l lovească în ţeastă şi să-l omoare, dar a ratat lovitura, nefiind atât de îndemânatic ca si persecutorii bisericeşti. Taurul, năucit întrucâtva de lovitură, a reuşit să scape şi s-a năpustit înspre oamenii care se întorceau acasă de la execuţie, însă fără să rănească pe cineva. Aceasta până când a ieşit în calea lui Dr.Whittington, pe care l-a luat în coarne şi l-a ucis spre uimirea tuturor.
John Browne a intrat în conflict cu Biserica din pricina faptului că a stat prea aproape de un preot, pe un vas de agrement, în 1517.
“Şti cine sunt?” a întrebat preotul. “Te-ai aşezat pe haina mea!”
“Nu omnule, nu ştiu cine sunteţi!” a răspuns Browne.
“Sunt un preot.”
“Oh. Sunteţi un preot paroh, un vicar sau confesorul vreunei doamne?”
“Nu, sunt duhovnic, şi facliturghii pentru suflete” a răspuns omul.
“Chiar? Este un lucru minunat!” a exclamat Browne, “Dar unde găsiţi acest suflet când faceţi mişa?”
“Nu ştiu.”
“Dar cum puteţi mântui acest suflet dacă nu ştiţi unde să-l găsiţi şi unde să-l lăsaţi?”
“Pleacă de aici!” a strigat preotul. “Eşti un eretic şi am să mă răfuiesc cu tine!”
Imediat ce a părăsit vasul, preotul s-a dus direct la arhiepiscopul Warham. Trei zile mai târziu, John Browne a fost ridicat din casa sa şi a fost întemniţat în Canterbury, unde a şi rămas până vinerea de dinainte de duminica Rusaliilor, fără ca familia sa să ştie unde este.
În seara de dinainte de exeluţia sa ca eretic, Browne a fost pus în butuci la Ashford, în Kent, locul unde trăia şi a fost găsit de soţia sa, care a stat toată noaptea alături de el ascultându-i povestirea. Browne i-a arătat soţiei sale picioarele care i-au fost arse cu cărbuni încinşi, până la os, de către episcopii Warham şi Fisher “pentru a mă face să mă dezic de Domnul meu, ceea ce nu voi face niciodată. Te rog, Elisabeth, “ a continuat Browne, “să faci aşa cum ai făcut şi până acum şi să-i creşti pe copiii noştri în frica de Domnul”.
În ziua următoare, Browne a fost ars pe rug, în timp ce rostea cuvintele “În mâinile Tale îmi încredinţez duhul. Tu m-ai răscumpărat, o, Domn al Adevărului.”
Deoarece lumina Evangheliei a început să se vadă şi numărul celor care o susţineau creştea, episcopii au devenit mai violenţi în persecutări, cauzând multă suferinţă în ţară. Au fost afectate mai ales ţinuturile Buckinghamshire, Amersham, Uxbridge, Henley şi Newbury în dioceza Londrei, ca şi ţinuturile din Essex, Colchester, Suffolk şi Norfolk.
Trebuie să fie clar faptul că această mişcare spre reformă a început înainte ca numele lui Luther să fie cunoscut. Anglia a avut întotdeauna oameni avlavioşi care erau dedicaţi Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl citeau şi îl ascultau nopţile, fără să se culce, şi care cheltuiau mult pentru a putea procura cele câteva cărţi care erau scrise în limba lor. Unii plăteau cât preţul unui stog de fân pentru a putea avea măcar câteva capitole din Sf.Iacov sau Sf.Pavel. Având în vedere cât de rare erau cărţile şi cât de puţini erau învăţătorii, pare uimitor cum Cuvântul adevarului s-a putut răspândi atât de mult, oamenii învăţându-şi vecinii, dându-le cărţi şi împărtăşindu-le adevărul şi transmiţând astfel cunoaşterea lui Dumnezeu.
Au existat patru domenii în care aceşti reformatori timpurii nu erau de acord cu Biserica Romei:
– Negau valoarea pelerinajelor
– Refuzau să se închine sfinţilor
– Insistau în citirea Scripturii pentru ei înşişi
– Nu credeau că trupul de carne al lui Cristos era prezent în pâinea sacramentală.
Oamenii aceştia erau nişte oameni simpli şi cinstiţi, care după ce au studiat, vorbeau deschis despre crezurile lor, aşa că le era uşor slujitorilor Bisericii care îi examinau să îi facă să cadă în cursă şi pe alţii care studiau Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu ei.
În dioceza Lincoln, episcopul John Longland a reînoit vechea persecuţie, aducând spre a fi cercetaţi din nou, unu sau doi oameni care înainte de vreme s-au dezis de credinţa lor. Aceştia au implicat alţi oameni, până când au ajuns ca un mare număr de oameni să fie adus înaintea episcopului, sub acuzaţia de a se fi strâns laolaltă pentru a citi Scripturile. Cei despre care s-a aflat că s-au întors la vechea lor credinţă au fost arşi pe rug, iar ceilalţi au fost atât de împovăraţi cu penitenţe încât ori au murit din cauza suferinţei ori au supravieţuit fiind daţi de ruşine.
Regele Henric VIII a uşurat slujba episcopului de Lincoln şi mai mult, poruncind autorităţilor seculare să dea episcopului tot ajutorul şi sprijinul de care avea nevoie. Acum atât legea ţării cât şi legea Bisericii erau împotriva oricui studia Scripturile şi susţinea adevărurile lor.
agnus dei - english + romanian blog 
4 comentarii (+add yours?)