Citeste capitolele anterioare:
- Introducerea si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
- Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
- Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
- Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
- Capitolul 5 A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
- Capitolul 5 B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
- Capitolul 6 A – John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter
- Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes
Thomas Watts (ars pe rug)
Thomas Watts, din Billericay, Essex, era negustor de pânzeturi. Ştiind că s-a apropiat vremea să fie arestat, şi-a vândut magazinul şi toate pânzeturile, dând aproape toţi banii rezultaţi soţiei şi copiilor săi, şi donând restul de bani săracilor, după care a aşteptat. În 26 aprilie 1555, Watts a fost arestat şi dus la Chelmsford, înaintea lordului Rich şi a altora fiind acuzat că nu a participat la misa.
Judecătorul Anthony Brown l-a întrebat de unde şi-a învăţat religia, la care acesta a răspuns “De la dumneata, domnule. În vremea regelui Edward ai vorbit împotriva acestei religii şi nici un predicator nu ar fi putut spune mai mult decât ai spus dumneata atunci. Ai spus că misa este o urâciune şi ne-ai îndemnat să nu credem decât în Cristos. Ai spus că oricine va aduce o religie străină aici, este un trădător.”
Brown s-a întors către lordul Rich şi a exclamat “El mă calomniază, domnul meu” Ce fel de criminal este acest om? Dacă vorbeşte astfel de faţă cu mine, oare ce vorbeşte pe la spatele meu!”
Până la urmă, obosiţi din pricina lui Watts, comisarii l-au trimis la episcopul Londrei care l-a acuzat de următoarele:
– Thomas Watts locuia în Billericay, în jurisdicţia episcopului de Londra.
Watts a răspuns că acest lucru este adevărat.
– Watts nu credea în sacramente şi nu lua parte la ele.
El a răspuns că crede în toate sacramentele dar aşa cum le-a instituit Cristos şi nu cum face Biserica Catolică. A fost şi el un credincios catolic, însă Biserica i-a înşelat pe oameni.
– Watts credea şi îi învăţa şi pe alţii că împărtăşania era doar o amintire a trupului şi sângelui lui Cristos şi nimic altceva.
El a răspuns că crede că trupul lui Cristos este în ceruri şi nu altundeva, deci nu are cum să creadă că trupul Său este în ostie.
– Watts crede că adevărata prezenţă a trupului şi sângelui lui Cristos este în ceruri şi nu în ostie.
El a răspuns că exact acest lucru este credinţa sa.
– Watts credea că misa este plină de idolatrie, de urâciuni şi răutate şi că Cristos nici nu a instituit-o, nici nu a poruncit-o şi nici nu a găsit-i de bună.
El a răspuns că rămâne să creadă acest lucru în continuare şi nu are de gând să se răzgândească vreodată.
– Watts credea că spovedirea la un preot nu este un lucru necesar şi că tot ce trebuie să facă un om este să creadă şi să se mărturisească lui Dumnezeu.
El a răspuns că nici un preot nu-l poate ierta de păcate, dar totuşi este un lucru bun să ceri sfat de la un preot.
– Watts credea că Luther, Wycliffe, Barnes şi toţi ceilalţi care au fost condamnaţi la moarte pentru credinţa lor despre împărtăşanie au fost oameni buni, slujitori credincioşi şi martiri ai lui Cristos.
El a răspuns că nu a cunoscut teologia acestor oameni, dar dacă ei nu credeau că trupul şi sângele lui Cristos erau trupeşte în sacrament, precis erau nişte buni creştini.
– Watts credea că postul, rugăciunea şi milostenia sunt fără nici un folos.
Dacă un om era mântuit, nu mai trebuia să facă aceste lucruri, iar dacă nu era mântuit, împlinirea lor nu l-ar fi dus la mântuire.
El a negat că a făcut o asemenea afirmaţie, şi a spus că el crede atât în post cât şi în rugăciune şi milostenie, care sunt fapte izvorâte dintr-o credinţă vie.
– Watts recunoştea în mod deschis faptul că refuza să meargă la biserică şi să primească împărtăşania deoarece slujba bisericească era o urâciune. El a mai spus şi alte lucruri greşite şi arogante, fiind un exemplu negativ pentru cei care erau de faţă atunci.
El a răspuns că aceste lucruri sunt adevărate şi va merge la moarte cu aceeeaşi credinţă.
– Watts era un eretic care trebuia blestemat de către Biserică şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi pedepsit.
El a răspuns că se va opune legii, fiind deplin încredinţat că Dumnezeu îl va binecuvânta chiar şi atunci când oamenii îl vor blestema.
– Watts a afirmat că Biserica Romei este o sinagogă a Satanei.
El a răspuns afirmându-şi credinţa că Papa era duşmanul de moarte atât al lui Cristos cât şi al Bisericii Sale.
– Toate acuzaţiile de mai sus sunt bine cunoscute în regiunea din jurul localităţii Billericay.
El a răspuns că tot ce a spus el înainte este adevărat.
În perioada dintre 10 şi 17 mai, Watts a fost vizitat de o faţă bisericească după alta, dar nici una dintre acestea nu l-a putut determina să se abată cât de puţin de la crezul său. Watts a fost dat pe mâna şerifilor londonezi şi întemniţat la Newgate până pe 22 mai sau 9 iunie, după care a fost transferat la Chelmsford, unde a cinat cu Hawkes şi alţii care au fost aduşi acolo pentru a fi arşi pe rug. Dându-i-se ocazia să vorbească cu soţia şi cei şase copii ai săi, el i-a încurajat să rămână credincioşi crezului lor indiferent de ce se va întâmpla; doi dintre copii s-au oferit îm mod prompt să meargă la rug împreună cu tatăl lor.
Watts a sărutat stâlpul rugului înainte ca să se întoarcă spre Lordul Rich şi să-l avertizeze: “Domnul meu, aveţi de grijă! Procedaţi împotriva conştiinţei dumneavoastră în acest caz şi dacă nu vă veţi pocăi, Domnul Se va răzbuna fiindcă sunteţi cauza morţii mele.”
Proclamatia impotriva cartilor si arderea pe rug a celor 300 de persoane de Regina Maria – Varsatoarea de sange
Aproximativ tot în această vreme a fost adusă o carte în Anglia, care îi avertiza pe englezi cu privire la spanioli şi care dădea în vileag câteva planuri secrete ale Bisericii de a reintra în posesiunea pământurilor abaţilor care au fost confiscate înainte vreme. Cartea se numea “O avertizare pentru Anglia”.
În ziua de 13 iunie 1555, regele şi regina au interzis toate cărţile care nu erau de acord cu catolicismul, numind în mod special fiecare carte scrisă de următorii autori: Martin Luther, Oecolampadius, Zwingli, Jean Calvin, Pomerane, John Alasco, Bullinger, Bucer, Melanchton, Barnardius, Ochinus, Erasmus, Sarcerius, Peter Martyr, Hugh Latimer, Robert Barnes (călugărul Barnes), John Bale (călugărul Bale), Justus, Jonas John Hooper, Miles Coverdale, William Tyndale, Thomas Cranmer, William Turner, Theodore Basil (Thomas Beacon), John Frith şi Roy. Ba mai mult decât atât, cărţile de rugăciune în comun care erau în limba engleză şi care au fost folosite în vremea regelui Edward au fost şi ele interzise.
Cei care deţineau oricare din aceste cărţi au fost somaţi să le predea în termen de cincisprezece zile şi tuturor autorităţilor civile li s-a dat dreptul să facă percheziţii şi să aresteze pe oricine care avea asemenea cărţi.
Cărţile care sprijineau Biserica Catolică erau socotite ca fiind bune, inclusiv “Abecedarul în Engleză”, care îi învăţa pe copii să se roage Mariei şi sfinţilor, şi “Psaltirea Doamnei Noastre”, care a înlocuit Numele lui Dumnezeu din psalmi cu numele Mariei.
Apostolii ne-au învăţat că suntem desăvârşiţi în Cristos şi nu avem nevoie de mijlocirea nimănui pentru păcatele noastre. Iar dacă idolatria înseamnă să faci un idol la care să te închini ca şi unui Dumnezeu, oare închinarea la Maria nu este o idolatrie? Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi explicat voia Sa în cuvinte uşor de înţeles, spunându-ne clar ce să credem, cum să ne închinăm şi cum să fim mântuiţi, poate că obiceiul catolic de a avea mijlocitori în vederea împăcării cu Dumnezeu ne-ar fi fost de folos, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar că mântuirea şi îndreptăţirea vin doar prin Cristos. A nu crede promisiunea sa înseamnă a fi necredincios, iar a urma orice alt crez este idolatrie. Totuşi Biserica Romei refuza să accepte ceea ce Dumnezeu ne-a dat fără plată şi nu va căuta mântuirea prin Cristos ci prin sfinţi şi prin superstiţii. La acest link gasiti numele multor dintre barbatii si femeile care au fost arsi pe rug. In anul 1555 (84 persoane arse pe rug) 1556 (48 persoane, inclusiv una dintre femei care era insarcinata pe insula Guernsey) 1557 (55 de persoane arse pe rug) 1558 (7 persoane arse pe rug). John Foxe care a scris ‘Istoria Martirilor” reporta ca 300 de persoane au fost arse pe rug pe timpul Reginei Maria.
John Bradford
John Bradford s-a născut în Manchester şi a fost educat acolo până când a putut să-şi câştige existenţa, lucru pe care l-a făcut cu mult succes timp de câţiva ani până să ajungă să renunţe la afacerile sale şi să se dedice studiului Evangheliei. Bradford a renunţat la studiile de drept secular pentru ca să se înscrie ca student în teologie la Cambridge şi a muncit cu atâta sârguinţă încât i s-a decernat titlul de master după numai un an de studii.
Imediat după aceasta i s-a încredinţat o adunare la Pembroke Hall, unde Martin Bucer l-a încurajat să devină predicator. Bradford era de părere că nu era suficient de învăţat pentru ca să poată predica, însă Bucer i-a zis: “Dacă nu ai pâine albă să dai săracilor, dă-le pâine neagră sau orice altceva din ce ţi-a dat Domnul.” Lăsându-se convins până la urmă să predice în timpul domniei regelui Edward, Bradford a acceptat titlul de diacon din partea episcopului Ridley şi a primit dreptul să predice şi i s-a dat o slujbă la biserica St.Paul’s.
În următorii trei ani Bradford a predicat Evanghelia cu credincioşie, a mustrat cu tărie păcatele, a predicat cu blândeţe pe Cristos cel răstignit, s-a pronunţat energic împotriva ereziilor şi învăţăturilor greşite şi i-a îndemnat cu sinceritate pe enoriaşi să trăiască în mod evlavios, iar când regina Maria a succedat la tron, el şi-a continuat lucrarea.
În ziua de 13 august 1553, domnul Bourne, episcopul de Bath a susţinut o predică la St.Paul’s Cross în Londra, în care a sprijinit reintroducerea catolicismului sub domnia reginei. Cuvintele sale au întărâtat poporul în aşa măsură încât oamenii l-au ameninţat pe Bourne că îl scot cu sila de la amvon.
Cu cât mai mult încercau episcopul Bonner şi primarul Londrei să liniştească oamenii, cu atât se întărâtau mai mult, până când Bourne a ajuns să se teamă pentru viaţa sa şi l-a rugat pe Bradford să se adreseze mulţimii. Imediat ce a urcat la amvon, mulţimea a început să strige “Bradford! BRadford! Dumnezeu să-ţi mântuiască viaţa!” Bradford i-a liniştit pe oameni şi în curând au plecat cu toţii cuminţi spre casele lor. Chiar dacă primarul şi şerifii erau acolo ca să-l asigure pe Bourne că va ajunge acasă în siguranţă, el nu a avrut să iasă din biserică până ce Bradford i-a promis că îl va însoţi; astfel că Bradford a mers în spatele lui Bourne, apărându-l de răni cu propriul său trup.
Trei zile mai târziu Bradford a fost somat să se prezinte la consiliu şi a fost acuzat de răzvrătire – pentru că a salvat viaţa lui Bourne şi de predicare ilegală – deşi i s-a cerut să vorbească. Bradford a fost întemniţat pentru aproape un an şi jumătate, după care a avut loc udierea sa înaintea lordului cancelar, în ianuarie 1555. I s-a oferit chiar graţierea dacă era dispus să se abjure de credinţa protestantă şi să se întoarcă în Biserica Catolică, aşa cum o făcuseră deja mai mulţi predicatori. Oferta a fost repetată în 29 iulie dar Bradford a îndemnat consiliul să nu îl judece pe cel nevinovat. Dacă ei credeau că este vinovat, trebuiau să-l condamne dar dacă nu-l credeau vinovat trebuiau să-l pună în libertate.
În răspunsul său, cancelarul i-a spus lui Bradford că faptele sale de la St.Paul’s Cross au fost atât încrezute cât şi arogante în sensul că şi-a asumat rolul de conducător al poporului; Bradford a mai fost acuzat şi de faptul că a scris nişte scisori pline de răzvrătire. În ziua următoare el a fost vizitat de Thomas Hussey şi dr. Seton, care au venit la el în temniţă pentru a-l îndemna să ceară să i se acorde timp pentru a discuta problemele de ordin religios cu oameni învăţaţi, lucru care spuneau ei că ar îndepărta pericolul iminent şi ar fi pe placul consiliului.
“Dar ar face ca oamenii să creadă că mă îndoiesc de doctrinele pe care le mărturisesc, iar eu nu mă îndoiesc de loc” a răspuns el refuzând propunerea.
Adus înapoi în faţa consiliului, şi fiind întrebat dacă se întoarce în Biserica Catolică, Bradford a răspuns “Ieri am afirmat că nu aş fi de acord să lucrez pentru Papa şi spun acelaşi lucru şi astăzi.” El a fost condamnat şi s-a întors în temniţă.
Toată vremea cât a stat în închisoare, Bradford şi-a continuat lucrarea, predicând de două ori pe zi mulţimii de oameni căreia i se dădea voie să îl viziteze şi administrându-le sacramentele. Predicarea, citirea şi rugăciunile i-au ocupat întreaga viaţă; mânca doar o singură dată pe zi şi chiar şi atunci cugeta profund. Temnicerii aveau o aşa de bună părere despre el încât deseori i se permitea să părăsească închisoarea şi să viziteze fără a fi escortat pe enoriaşii săi bolnavi, singura condiţie fiind să-şi dea cuvântul că se va întoarce la o anumită oră. El era atât de punctual în respectarea înţelegerii încât se întorcea mai repede decât ora fixată.
Bradford era un bărbat înalt, zvelt, cu o barbă castaniu-aurie. El rareori dormea mai mult de patru ore pe noapte, preferând să-şi petreacă timpul scriind, predicând sau citind. Odată sau de două ori pe săptămână vizita criminalii de rând din temniţă şi le dădea bani ca să-şi cumpere mâncare sau alte lucruri trebuincioase.
Unul din prietenii săi l-a întrebat ce-ar face dacă ar fi eliberat şi el i-a spus că s-ar căsători şi s-ar ascunde undeva în Anglia în timp ce ar continua să predice şi să-i înveţe pe oameni.
Într-o bună zi, în iulie 1555, soţia temnicerului i-a dat de ştire lui Bradford că urmează să moară a doua zi pe rug. “Slavă Domnului!” a spus el, “am aşteptat acest lucru de multă vreme. Domnul să mă învrednicească!”
Bradford a fost transferat la închisoarea Newgate, pe la ora unsprezece sau douăsprezece noaptea, întrucât autorităţile nădăjduiau că la acea oră să nu-l vadă nimeni, dar o mulţime de oameni l-au privit trecând şi s-au rugat pentru el, luându-şi rămas bun.
Execuţia a fost anunţată pentru ora patru a dimineţii următoare. Nimeni nu ştia de ce a fost aleasă o oră atât de neobişnuită, dar dacă autorităţile au sperat că ora matinală îi va descuraja pe oameni, s-au înşelat. Oamenii au aşteptat cuminţi la Smithfield până ce Bradford a fost dus la locul execuţiei la ora nouă dimineaţa, fiind însoţit de un număr neobişnuit de mare de oameni înarmaţi. Bradford a îngenuncheat pentru rugăciune, după care s-a îndreptat voios către rug împreună cu un tânăr de douăzeci de ani, John Leaf.
John Leaf (ars pe rug)
John Leaf, care a fost ars pe rug împreună cu Bradford, a fost ucenicul unui lumânărar, născut în Kirby Moreside, York şi care trăia în parohia bisericii Christ’s Church din Londra.
Adus în faţa episcopului Bonner, Leaf a recunoscut că nu crede că pâinea şi vinul sunt chiar trupul şi sângele lui Cristos, ci crede că sunt doar o amintire a lor. El a mai afirmat că spovedania catolică nu este necesară şi că preotul nu are nici o putere ca să ierte păcatele.
Leaf a fost dus înapoi în închisoare şi a rămas acolo până în 10 iunie când Bonner l-a chemat din nou şi a încercat, folosind persuasiuni, ameninţări şi promisiuni, să-l determine pe tânăr să se răzgândească. Văzând că nu are nici un rezultat, episcopul l-a întrebat pe Leaf dacă este unul dintre urmaşii lui Rogers. El a răspuns că este şi că crede în doctrina lui Rogers, Hooper, Cardmaker şi a altora care au fost nu de mult omorâţi din pricina mărturiei lor, şi este dispus să moară pentru aceeaşi învăţătură. “Domnul meu” a zis el, “numiţi erezie părerea mea dar este adevărata lumină a Cuvântului lui Dumnezeu”. Neputând să-l clatine pe băiat, Bonner l-a condamnat şi l-a trimis înapoi în închisoare.
Se spune că nu la multă vreme după aceasta au fost aduse două scrisori lui Leaf: una care conţinea o retractare şi una care conţinea o spovedanie. Când i s-a citit retractarea, a refuzat să o semneze iar când i s-a citi spovedania, a luat un ac, şi a înţepat mâna şi a picurat sânge pe hârtie pentru a arăta episcopului că este gata să-şi pecetluiască crezul cu sângele său.
Bradford şi Leaf au mers împreună la rug, primul stând la una din părţi a rugului ca să se roage, iar al doilea stând de partea cealaltă. După ce s-au rugat în tăcere timp de o oră, unul din şerifi s-a adresat lui Bradford: “Ridică-te şi termină asta. Presiunea mulţimii este mare”. Ambii s-au ridicat. Bradford a sărutat o bucată de lemn pentru foc şi apoi a sărutat stâlpul rugului, după care s-a adresat mulţimii: “Anglia pocăieşte-te de păcatele tale! Păzeşte-te de idolatrie! Păzeşte-te de anticrştii cei falşi! Vezi să nu te laşi înşelată de ei!” Apoi i-a iertat pe persecutorii săi şi a rugat mulţimea să se roage pentru el. Întorcându-şi capul spre Leaf, i-a spus acestuia: “Fii pe pace frate. În seara asta o să ne bucurăm la cină cu Domnul!”
Amândoi şi-au sfârşit viaţa fără frică, nădăjduind să câştige premiul pentru alergarea lor cea lungă.
(Va urma…)
agnus dei - english + romanian blog 