Noua miză a Referendumului

S-a anunțat oficial: Coaliția pentru Familie respinge orice încercare de confiscare politică a inițiativei cetățenești de definire constituțională a căsătoriei. Deși au existat mai multe comunicate de presă în acest sens în ultimul an, se pare că, din când în când, clasa politică – în lipsa organizării propriu-zise a referendumului – agață tema din varii motive, oricare altele decât respectarea ei în sine.

Între un PSD care tot încearcă fără succes să confiște tema referendumului și un PNL care și-a făcut un obicei din a contesta legea de organizare a referendumului (în ciuda considerentelor deciziei Curții Constituționale în această privință) nerespectarea cea mai gravă a dispozițiilor constituționale se înregistrează chiar la un alt nivel.

Oare în ce țară „ca afară” cea mai importantă grijă a șefului -ales- al statului, mai importantă chiar decât mersul în vacanțe, este să împiedice prin orice manevră, dar cât mai puțin transparent, manifestarea suverană și în limitele constituționale a voinței cetățenilor de a decide într-o problemă care îi privește și îi interesează?

Oare de câte milioane de semnături ar fi fost nevoie sau ce altă condiţie ar fi trebuit îndeplinită pentru ca preşedintele să permită iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei şi manifestării voinţei suverane a poporului prin referendum să meargă mai departe?

Poate nu pentru toată lumea miza referendumului pentru consolidarea căsătoriei este importantă.

Însă după trei sesizări adresate CCR și o cerere de reexaminare, referendumul a căpătat o miză nouă, mai importantă decât cea originară și care ne privește pe toți: starea reală a democrației și a statului de drept în România.

Ducerea la capăt a procedurii revizuirii și punerea în practică a referendumului devin turnesolul realității democrației și statului de drept în România.

Chinurile facerii acestui referendum pentru protejarea căsătoriei reprezintă măsura respectului acordat de clasa politică intenției cetățenilor de a-și exprima voința într-o problemă care-i privește.

După atâtea discuții din ultimul an referitoare la apărarea statului de drept și a democrației, am auzit Vorbele, dar nu am văzut Faptele.

Însă istoria înregistrează rușinea lipsei lor, mai ales atunci când ea tinde să păteze grav suveranitatea unui popor.

SURSA – http://platforma-impreuna.ro/noua-miza-a-referendumului/

Simptome ale bolii spirituale! – Petrica Lascau

Simptome ale bolii spirituale! – Petrică Lascau

TEXT Tefania 3:1-2

„Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire! ² Ea n-ascultă de niciun glas, nu ţine seama de mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său.

Daca oamenii de azi sunt tot mai constienti de sanatatea lor fizica si au grija de ea, din pacate, nu suntem constienti de sanatatea noastra spirituala si n-avem grija de ea. N-avem grija de ea de loc.

Chemarea noastră la sfințire! – Nelu Brie

Chemarea noastră la sfințire! – Nelu Brie

TEXT – 1 Petru 1:14-16 ¹⁴ Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. ¹⁵ Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. ¹⁶ Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.

Lazar Gog – Domnul spune si NU

TEXT – 1 Cronici 17:4 – ⁴ „Du-te şi spune robului Meu David: Aşa vorbeşte Domnul: ‘Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit.

David si-a propus un lucru mare., foarte mare- sa construiasca un Templu care sa inlocuiasca Cortul Intalnirii si acolo in Templu sa se aduca inchinare lui Dumnezeu. Dar planul lui Dumnezeu a fost diferit. Si macar ca dorinta lui David era una sincera si se simtea nevoia acuma, in noua monarhie creata, regatul lui Israel, pentru un loc de inchinare deoarece cel putin in antichitate (dar nu numai atunci, pentru ca vedeti dvs. ca si in vremurile noastre). Am venit in emigrare si lucrul cel mai puternic in emigrare este biserica pentru comunitatea noastra. Biserica ne aduna. Biserica ne strange laolalta. Vorbim aceeasi limba. Avem aceeasi cultura. Avem aceleasi radacini, aceleasi traditii. Si ne simtim bine sa fim impreuna si biserica ne strange. Este locul cel mai potrivit. Pentru regat, locul care  putea sa tina poporul laolalta , pe langa economie, pe langa o politica buna a regelui, de pace, de ocrotire, de taxe mai putine, era locul de inchinare…

Predica incepe la minutul 1:22:00 sau 82:00-

EVZ.ro – Mihai Gheorghiu: „În liceele române se predă deja după manuale de educație pro homosexualitate”

 

Mihai Gheorghiu, unul dintre cei care au inițiat proiectul de modificare a Constituției în România, ne-a explicat că ideea unui referendum apăruse cu câteva luni înainte de votul Parlamentului francez, dar acel eveniment a fost dovada că oricând o modificare a codului civil se poate produce și în țara noastră printrun vot al Legislativului. Faptul este important pentru că cei care se opun acestui referendum de modifi care a Constituției argumentează că reglementarea căsătoriei, ca fiind aceea dintre un bărbat și o femeie, există deja în codul civil și o modifi care a Constituției ar fi inutilă. Evenimentul Zilei publică astăzi a doua parte a interviului cu Mihai Gheorghiu, liderul „Coaliției pentru Familie”, în care acesta explică care sunt implicațiile acestui referendum, dar și care sunt punctele în care consideră că sunt atacați pe nedrept.

[….]

– Evenimentul Zilei: Una dintre acuzațiile din mediul online este că ați fost ajutați de Biserică în strângerea acestor semnături și că prin această implicare o instituție religioasă se implică în viața laică a statului.

– Mihai Gheorghiu: Noi nu ne-am dus la Curtea Constituțională și în Parlament cu Evanghelia. Noi ne-am dus cu Constituția României. Noi ceea ce invocăm sunt principii juridice și constituționale. Asta înseamnă că acțiunea noastră este perfect democratică, perfect legală, perfect constituțională – lucru dovedit de întreg traseul ei – și nu mai avem ce altceva să discutăm. Indiferent care sunt principiile noastre, noi am acționat în spațiul public în sensul Constituției României, a codului civil. De altfel definiția pe care o propunem să apară în Constituție este definiția căsătoriei din codul civil. Repet, a căsătoriei, nu a familiei pentru că această dezinformare continuă, joacă pe aceste ambiguități, pe aceste echivocuri. Sintagma că noi propunem redefinirea familiei este o minciună. Noi nu propunem nici definirea, nici redefinirea familiei, ci pur și simplu definirea constituțională a căsătoriei. Pentru că este în codul civil și pentru că este foarte important ca definiția din codul civil să se regăsească în Constituție, pentru că presiunea enormă a acestei ideologii și a schimbării în numele unei așa-zise evoluții arată faptul că dacă aceste definiții nu sunt reglementate la nivel constituțional ele pot fi schimbate peste noapte.

– Care este, până la urmă, implicare Bisericii în acest proiect?

– Inițiativa noastră este a unui grup de 16 persoane, care a apărut, în noiembrie 2015, în Monitorul Oficial. Între ei sunt reprezentanți laici ai mai multor culte și există, într-adevăr, și părintele Constantin Necula. Există și câțiva pastori. Asta înseamnă că inițiativa noastră a fost îmbrățișată și este considerată utilă și valoroasă de către toate cultele creștine din această țară. Dar nu înseamnă și nu transformă această inițiativă într-una religioasă, a corpului clerical al vreunei Biserici. Noi înșine, laici fiind, suntem membri ai Bisericilor noastre. Nu există și nu poate exista o fractură între principiile mele creștine și acțiunea mea civică. Eu, dacă sunt creștin, nu sunt condamnat la tăcere, la surghiun și la o așa-zisă barbarie.

Află mai mult – http://evz.ro/mihai-gheorghiu-homosexualitate.html

Din însemnările doamnei Lucia Smicală, mama Cameliei Smicală, pentru cartea ,,Coșmarul Finlanda”

Crăciunul anului 2005. Este prima dată când familia mea este împrăștiată: fiul meu e la dispensarul lui de la Botoșani, iar Camelia este departe, în Laponia. Este însărcinată în luna a șaptea. Are dureri, se simte singură și e speriată. Se internează în spital. După ce durerile se mai liniștesc, se întoarce acasă, pentru că trebuie să aibă grija de Andreea, care are cinci ani.

E ajunul Crăciunului iar acasă nu găsește nimic de mâncare. Ginerele meu finlandez e absent. Camelia mă sună plângând în hohote: și-ar dori să fie aici cu noi. Plâng și eu fără glas.

Camelia se duce la o vecină care o ajută cu tot ce poate, și se mai liniștește. Așa, într-o durere, trec Crăciunul și Anul Nou.

Pe 6 ianuarie se naște prematur Mihai, iubitul meu nepot, și ajunge acasă cântărind 2000 de grame. Abia are putere să respire….Camelia transferă laptele în biberon și îl hrănește așa timp de trei, patru luni, până ce Mihai se intremează un pic.

Aici în România mă pregătesc de plecare.

Rămân în Finlanda trei luni. Cameliei ii este rău: firele de sutură de la operație nu s-au resorbit, are înțepături, e inflamată și are frisoane. Medicul o programează pentru consultație peste două săptămâni. Așa-i în Finlanda – poți să aștepți și două luni. Între timp, un fir străpunge pielea și Camelia îl trage afară cu penseta. Așa ies și celelalte, iar în ziua programării se simte bine. Ii spune lui Petri că nu mai merge la medic.

Se află la etaj cu Andreea. Eu stau pe canapeaua maro de catifea, cu Mihai în brațe. Dintr-o dată îl văd pe Petri urcând câte trei trepte deodată. Camelia stă așezată pe pat. O aud pe Andreea țipând disperată. Îngrozită, urc la etaj. Andreea își îmbrățișază mama să o protejeze, Petri ii sucește picioarele de la genunchi iar Camelia urlă de durere. Rămân stană de piatră. Nici acum nu înțeleg cum a fost posibil să mai meargă, cum nu s-au rupt ligamentele. Scenele de felul ăsta s-au repetat mereu. Ginerele meu finlandez are grijă să nu lase vânătăi.

Suferința Cameliei a fost răsplătită după cum știți: i-au fost luați copiii și profesia.

La unul din multele procese pe care ginerele meu finlandez i le-a intentat, au venit unsprezece finlandezi să fie martori pentru ea. Și-au luat liber, și au așteptat o zi să le vina rândul. Nu a fost primit nici măcar unul. Nici ambasadorul României în Finlanda nu a fost primit. Procesul a constat în comunicarea hotărârii judecătorești.
Frumoasă Finlanda, țara nepoților mei, de ce?

SURSA – STIRI PENTRU VIATA

Primăria din Paris a decis înlocuirea formulei „mamă și tată” cu „părinte 1 și părinte 2” în actele de stare civilă. „Ce mai urmează acum, numerotarea copiilor?”, întreabă Le Figaro

Consiliul Local din Paris a decis ca actele oficiale de stare civilă să țină cont și de „familiile homoparentale”. Măsura a fost adoptată în unanimitate de consilierii prezenți, scrie „Le Parisien”.

Ea prevede înlocuirea formulei tradiționale „tată” și „mamă” cu „părinte 1” și „părinte 2”. Canada a luat deja această măsură, dar Parisul este primul oraș francez care adoptă acest tip de documente oficiale.

Decizia a fost luată pentru a pune capăt „discriminării cuplurilor homosexuale, care reprezintă în prezent doar puțin peste 3% din uniunile din Franța, potrivit INSEE”, scrie „Le Parisien”. În motivarea deciziei se arată că „e anormal ca platforma administrației să nu permită părinților care trăiesc în cupluri de același sex să facă cereri administrative, ca și ceilalți părinți”, iar „aceasta reprezintă o încălcare a egalității de drepturi în fața administrației”.

„După legea din 2013 privind căsătoria pentru toți, cuplurile de același sex care doresc să facă demersuri administrative legate de paternalitate nu dispun de formulare adaptate situației lor, pentru că pe actele de stare civilă în care sunt menționați părinții, rubricile existente indică doar «tatăl» și «mama».

În unele municipalități însă, documentele școlare sau extrașcolare (cantina, after school, etc.) s-au schimbat deja, fiind completate cu «părintele 1» și «părintele 2». La fel ca la SNCF (n.r. – Căile Ferate franceze) unde formularele de carduri pentru întreaga familie conțin, din 2010, cuvintele «părinte 1» și „părinte 2»”, precizează Le Parisien.

CONTINUARE – ACTIVE NEWS

Familia, un patrimoniu al umanității

Familia nu este nici „modernă”, nici „tradițională”, căci niciodată n-a fost prizoniera vreunei epoci. De mii de ani, ea încă nu s-a demodat, tocmai pentru că nu ține de modele și de tendințele vreunei societăți, ci de însăși firea omului. Păstrarea acestei moșteniri sfinte a umanității se dovedește o datorie astăzi, și pentru ea pledează și Elisabeth Montfort, jurist, filosof, fost deputat european de origine franceză, una dintre figurile de marcă ale luptei pro-familie din Europa. Elisabeth Montfort creionează cu acest prilej principalele repere ideologice ce stau la baza teoriei genului, atrăgând totodată atenția asupra pericolului pe care-l reprezintă acest experiment social nedeclarat.

Trebuie luată în considerare importanța a ceea ce se cheamă „teoria genului”. În locul cuvântului „teorie de gen”, eu prefer cuvântul „concept de gen”. Acest concept difuzat de studiile de gen este unul dificil. Când încercăm să reflectăm asupra acestui concept, trebuie să acceptăm a intra într-o mare confuzie, căci cuvântul „gen” are mai multe definiții. El emană relativism, individualism…, căci, într-un fel, individul se consideră propriul lui creator, crezându-se măsura tuturor lucrurilor.

Prima definiție a cuvântului „gen” este sensul său obișnuit: „genul uman”. Nicăieri însă genul uman nu există într-un mod neutru. El există ca masculin sau feminin. Genul diferențiază specia umană de specia animală, definind comportamentul bărbatului, sau al femeii, legat de sexul biologic al fiecăruia. Astăzi însă suntem obligați să facem diferența între „gen” și „sex biologic”, deși în franceză pentru multă vreme am avut doar un singur cuvânt, cuvântul „sex”.

Cel de-al doilea sens, de altfel interesant și fără conotații ideologice, este sensul social. Acesta ne permite să studiem evoluția rolului bărbatului sau al femeii în societate și în istorie. Pe mine, în calitate de femeie, mă interesează să studiez poziția femeii în istorie. Constatăm într-adevăr că, în anumite perioade ale istoriei noastre, în societățile occidentale, femeia a fost supusă bărbatului. Este un fapt obiectiv. Nu trebuie să uităm că a trebuit să așteptăm anul 1970 pentru ca femeia să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în exercitarea drepturilor parentale, să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în cadrul căsătoriei. Sincer să vă spun, a trebuit să intru la Facultatea de Drept pentru a învăța acest lucru. Părinții mei se înțelegeau bine, luau toate deciziile împreună, iar mama nu se simțea deloc supusă bărbatului ei în ceea ce privește educația copiilor. Vedeți, există litera și duhul literei în ceea ce privește felul în care se iau deciziile. Nu este însă mai puțin adevărat faptul că până în 1970, chiar și numai din punct de vedere juridic, femeia era considerată un incapabil major, deci un minor. Astfel încât, prin căsătorie, ea trecea de sub autoritatea tatălui ei sub autoritatea soțului ei. Aceasta era legea, așa stăteau lucrurile din punct de vedere juridic. Feministele au vrut egalitate de drepturi în toate domeniile vieții sociale: în familie, în domeniul economic, profesional, precum și în cel politic. Putem spune că secolul XX a permis femeilor să obțină aceleași drepturi precum bărbații.
Ideologia genului
Începând de la acest sens social al cuvântului „gen”, lucrurile au degenerat. Ca reacție față de această noțiune de „incapabil major” dată femeilor, feministele s-au împărțit în două grupuri. Primul este cel al feministelor universaliste sau egalitariste. Acestea au considerat că singura modalitate de a obține egalitatea era de a estompa diferența dintre bărbat și femeie. Ele se prezentau, spre exemplu, ca „deputat”, nu ca „femeie deputat”. Celălalt curent este reprezentat de feministele pe care le-aș numi realiste, diferențialiste, care considerau că este posibil să obțină aceleași drepturi și să respecte ¬totodată distincția băr¬bat-femeie, adică să se situeze în această perspectivă a alterității. Un lucru este obținerea unui drept, în cazul de față accesul la egalitatea de drepturi, și un cu totul alt lucru este distincția bărbat-femeie, însă acestea două nu sunt incompatibile. În plus, la nivel genetic, anatomic, diferența dintre bărbat și femeie este evidentă.

Un al treilea curent îl constituie feministele gender, care teoretizează curentul feminist egalitarist și ajung să spună că de fapt distincția bărbat-femeie este o construcție a societății, cu scopul de a pune femeia într-o poziție de dependență față de bărbat. Potrivit lor, această poziție de dependență trebuie corectată, iar singurul mod de a corecta acest lucru este să se considere că statutul social al femeii este o construcție, o atribuire dată femeii de către societate din cauza diferenței ei biologice, în special din cauza rolului ei procreator, căci există anumite sarcini legate de procreație. Această a treia etapă este numită ideologia genului. Ea constă așadar în negarea distincției bărbat-femeie, cu scopul de a deconstrui societatea formată pe schema bărbat-femeie, pentru a o construi mai apoi după schema heterosexual-homosexual. Individul își alege propriul gen fără să țină seama de ceea ce îi spune trupul său sexuat. Feministele genului pretind că trupul nu are nimic de spus în legătură cu construcția iden¬ti¬tății individului. Tocmai de aceea dau la o parte trupul sexuat; el nu spune nimic, e mut. Singurul lucru care contează este genul, care este decis de către individ, în funcție de sexualitatea și de orientarea sa sexuală. Puterea este luată de individ, în detrimentul naturii. Este o dialectică, o opoziție între natură, acest trup sexuat care ne este dat, pe care nu l-am ales, și cultură, adică tot ce este inventat de om. Să nu uităm însă că în acest domeniu cultural omul nu poate inventa, nu poate construi decât plecând de la datul naturii, căci el nu este Dumnezeu, nu poate construi din nimic. Aici se produc ruptura antropologică, revoluția antropologică și culturală. În această ideologie a genului, omul se consideră într-un fel propriul lui creator: doar el singur decide cine este el însuși.

Când privim evoluția legii, evoluția poziției bărbatului și a femeii în societate, nu din punct de vedere moral, ci juridic, vedem bine că evoluția societăților noastre ne conduce, pe de o parte, la pierderea distincției bărbat-femeie, iar pe de alta, la obsesia egalității între bărbat și femeie.
Erodarea sensului egalității
Am ajuns să nu mai știm exact nici ce înseamnă egalitatea. Așezăm egalitatea ca pe un principiu intangibil în democrațiile noastre, dar dăm cuvântului „egalitate” un sens abstract, care nu ia în considerație istoria unică a fiecăruia, a bărbatului și a femeii, nici ceea ce le este comun acestora. Avem așadar o poziție ab¬stractă a egalității. Spre exemplu, pentru a obține egalitatea în cadrul așa-zisei „căsătorii pentru toți” – expresie care este de altfel un abuz de limbaj -, promotorii „căsătoriei pentru toți”, adică ai Legii Tobira (care a adus, în 2013, legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex în Franța, n.t.), propun ștergerea distincției bărbat-femeie, astfel încât să nu mai fie necesar ca pruncii să aibă un tată și o mamă, nici ca soții care trăiesc împreună să mai fie femeie și bărbat. Este suficient ca ei să fie soți asexuali și de nedistins din punct de vedere sexual. Pentru a atinge egalitatea, acești promotori ai „căsătoriei pentru toți” n-au găsit nimic mai bun decât indistincția sexelor. Însă, când vedem părerea Consiliului Consti¬tuțional, este foarte clar: principiile de egalitate, spune Consiliul Constituțional, nu sunt puse sub semnul întrebării când, în situații diferite, tratarea este diferită. Un cuplu bărbat-femeie nu este un cuplu format din două femei, nici un cuplu format din doi bărbați. Fără să se intervină la principiile egalității, este normal să fie tratat diferit un cuplu bărbat-femeie, constituit în vederea procreării și a educării copiilor față de un cuplu constituit din două femei sau din doi bărbați.

Este vorba despre un fel de transfer al principiului de egalitate. Dacă de-a lungul secolului XX am văzut revendicările feministelor în scopul obținerii acelo¬rași drepturi ca bărbații, cu alte cuvinte, egalitatea dintre femei și bărbați, astăzi, la începutul secolului XXI, ne situăm într-un transfer al acestei egalități către egalitatea dintre heterosexuali și homosexuali. Considerându-i pe homosexuali drept o evidență, o realitate incontestabilă, lobby-ul LGBT vrea ca, așa cum heterosexualii au drepturi, și homosexualii să aibă aceleași drepturi. Așa cum heterosexualii au dreptul să se căsătorească, și homosexualii trebuie să aibă dreptul să se căsătorească; tot așa cum heterosexualii au dreptul să aibă copii, și homosexualii trebuie să aibă dreptul de a avea copii. Însă heterosexualii nu au drepturi, căci nu heterosexualul este subiectul legii, ci bărbatul și femeia.

Pentru a ajunge la egalitate este inoculată ideea că trebuie ștearsă distincția dintre bărbat și femeie și că bărbatul și femeia nu mai sunt subiecți de drept, ci subiecții de drept sunt heterosexualul și homosexualul, ceea ce corespunde însă unei viziuni parțiale a realității privind bărbatul și femeia, privind persoana umană.

Nu putem spune că o persoană este heterosexuală sau homosexuală. Aceasta ar însemna să o reducem la o orientare sexuală, la o practică sexuală. În schimb, putem spune că o relație sexuală poate fi heterosexuală sau homosexuală. Vedeți diferența? Nu este același lucru! Nu putem să definim o persoană plecând de la orientarea sa sexuală! Aceasta ar însemna să o reducem! O persoană este mult mai mult decât atât! Ea are un corp, o inteligență, o inimă.

LIVE Biserica Renovatio Aniversare 1 AN

Renovatio la 1 an

Respectul este mâna care zidește relații. Respectul este permanenta zi însorită chiar dacă în cel de lângă este furtună. Respectul este ochiul care privește viața cu uimirea celui care a aflat că Iubirea s-a jertfit ca iubirea să se nască.

Echilibru înseamnă să nu te abați nici la stânga, nici la dreapta. Părerile prea înalte despre noi înșine au adus note de plată extrem de mari. Subestimarea pe mulți ne-a blocat sub un ienupăr și ne-am cerut moartea. Unii țin tot timpul palma deschisă, iar alții țin tot timpul pumnul strâns.