Eu propun sa intram intr-o competitie: Care dintre noi creaza Biserici si scoli si alte forme de educatie prin care se produc cei mai buni oameni. Aceasta intrecere Il va onora pe Dumnezeu.
Cineva a publicat un atac la adresa mea, pornind de la fragmentul de predică întitulat ”Dumnezeu crede în tine,” pe care l-am publicat pe această platformă.
Să-l binecuvinteze Domnul pe autor, pe familia lui și instituția prestigioasă unde lucrează. Nu voi intra în dialog cu el, ci doar vreau să aduc puțină lumină în problema ridicată de el, problemă de cea mai mare importanță pentru noi toți.
Punctul de plecare este Galateni 2:20: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.”
În predica mea, am explicat că apostolul Pavel nu scrie ”credința în Fiul”, ci ”credința Fiului”. Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu crede ceva și eu trăiesc prin acea credință a Fiului lui Dumnezeu. Eu am interpretat că Fiul crede în mine, și de aceea El a considerat că merită să-Și dea viața pentru mine. Am accentuat că eu nu trăiesc prin credința mea, ci trăiesc prin credința Lui.
Stimabilul meu oponent e scandalizat că aș fi făcut o violență asupra textului grecesc și dânsul, ca expert în limba greacă, mă pune la punct și consideră că am comis o mare rătăcire.
Să stabilim faptele. Textul în limba greacă spune fără îndoială ”credința Fiului lui Dumnezeu”. Cea mai venerată traducere în limba engleză, King James Verison, traduce prin ”the faith of the Son of God”. Multe alte traduceri de mare reputație în limba engleză, inclusiv unele dintre cele moderne, traduc în felul acesta.
Problema, deci, nu este una de traducere, ci este una de interpretare: Ce înseamnă credința Fiului lui Dumnezeu?
Trebuie să știm că Pavel folosește și în alte epistole expresia aceasta. Să ne uităm doar în textul cheie din Romani 3:21-22:
”Dar acum s-a arătat o dreptate pe care o dă Dumnezeu fără lege… și anume dreptatea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Fiul lui Dumnezeu pentru toți și peste toți care cred în El.”
Așa citim în traducerea românească. Privind cu atenție, vedem aici o dublură:
”care vine prin credința în Isus Cristos” și ”pentru toți și peste toți care cred în El”.
Dublura se elimină și înțelesul devine mai clar dacă citim după limba greacă: ”care vine prin credința lui Isus Cristos” și ”pentru toți și peste toți care cred în El”.
Din cele explicate de Pavel în continuare, rezultă că ”prin credința Lui” (a lui Isus), Dumnezeu a făcut răscumpărarea noastră, și, la rândul lor, toți cei ce cred în Isus sunt considerați drepți, sau sunt îndreptățiți (Romani 3:24-26).
Cititorilor noștri le dau un sfat: Luați cărți de comentarii academice asupra epistolei către Galateni și asupra celei către Romani și uitați-vă la modul în care se comentează acolo atât traducerea textului din Galateni 2:20, cât și cea din și Romani 3:21-22 precum și interpretarea expresiei ”credința Fiului lui Dumnezeu” și veți vedea că nu eu am inventat discuția aceasta, ci este veche de multe secole. În aceste comentarii, cele două poziții, sau interpretări, sunt discutate academic, și susținătorii uneia dintre poziții nu-i numește ”eretici” pe cei care argumentează pentru poziția opusă.
De la discuția lingvistică, referitoare la modul în care ar trebui tradus textul grecesc, trebuie să trecem la problema de doctrină pe care ne-o pune interpretarea textului. Problema fundamentală este: în ce fel de Dumnezeu credem.
Dezbaterile pe această temă sunt tot atât de vechi cât de vechi este creștinismul. Unii teologi cred într-un Dumnezeu absolut suveran, adică unul care a planificat și predestinat toată istoria în cele mai mici detalii și că totul în istorie nu este decât o împlinire exactă a scenariului scris mai dinainte, fără să fie posibilă vreo abatere de la ceea ce a fost decretat de la început. Primul care a lansat această concepție a fost Augustin (346- 430 d. Cr.), continuat apoi cu strictețe de Ioan Calvin (1509-1564). Ambii au fost foarte duri și au pledat pentru intervenția statului pentru pedepsirea celor care nu cred ca ei: Augustin a cerut zdrobirea donatiștilor, iar Calvin a ars pe rug pe unul dintre oponenții lui.
Alți teologi cred într-un Dumnezeu mai personal, unul care dă omului libertate de alegere, despre care Moise scrie că i-a părut rău că l-a făcut pe om (vezi Geneza 6:6) și despre care Isaia scrie că spera că oamenii vor răspunde cu recunoștință și cu ascultare la investiția pe care o face El în ei (vezi Isaia 5:1-5). Subliniez că și teologii care nu sunt augustinieni și calviniști cred în suveranitatea lui Dumnezeu, adică în faptul că, deși unii oameni aleg greșit, El totuși își duce la împlinire planul lui în istorie. Dacă ne gândim bine, aceasta este o mai mare suveranitate, fiindcă ea cere implicare personală și durere personală, decât o suveranitate prin planificare rigidă și printr-o împlinire mecanică a predestinației divine.
Eu nu sunt augustinian și nu sunt calvinist. Eu cred în Dumnezeu ”Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, așa cum Îl numește și Petru și Pavel; cred în Dumnezeul pe care ni L-a revelat Domnul Isus Cristos, Tatăl din pilda fiului risipitor, care îi dă fiului Său partea de avere, la cerere, un Dumnezeu care îl lasă pe acest fiu obraznic și impertinent să plece în lume, dar care apoi îl așteaptă, scrutând orizontul, și care restaurează în toate drepturile pe acest fiu ”care era pierdut și s-a aflat, era mort și a înviat”; un Dumnezeu care ”este bun cu cei nemulțumitori și răi”, care iartă păcatele și nu-și mai aduce aminte de ele. Cred în Dumnezeul care ne ia să-i fim ”împreună lucrători” cu El. Cred în Dumnezeul care ne încredințează lucrările Lui aici pe pământ și care așteaptă de la noi ”credincioșie”.
Cred, împreună cu apostolul Ioan că esența Evangheliei este că avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul prin Duhul Sfânt. Cred că esența acestui Dumnezeu este dragoste și bunătate și că Fiul este manifestarea în istorie, sub formă de om a acestui Dumnezeu. Cred că scopul acestui Dumnezeu este să facă pe pământ oameni buni cum El este bun și să populeze planeta cu acest fel de oameni. Cred că acest Dumnezeu îl respectă atât de mult pe om încât consideră că dacă îl jignești pe un om cu un cuvânt denigrator, cum ar fi ”prost”, ”nebun”, și de ce nu, rătăcit, toxic, comiți o crimă și îți blochezi accesul la El.
Cred că bunătatea și iubirea sunt cele mai importante trăsături ale Tatălui Domnului Isus și că El dorește ca acestea să fie și trăsăturile noastre de caracter, care determină modul în care ne tratăm unii pe alții. Noua mea platformă de internet este dedicată formării unui asemena fel de oameni. Unii teologi nu cred că Dumnezeu va reuși să facă așa ceva. Eu cred.
Eu cred că Dummnezeu așteaptă ca noi să demonstrăm lumii că ceea ce vrea El este posibil și realizabil.
Încă odată. Sunt mulți teologi care obiectează la acest fel de credință în Dumnezeu. Apelul meu este ca în loc să ne împroșcăm cu invective, să dăm lumii un exemplu de oameni ai lui Dumnezeu care discută academic, cu calm și, mai ales, cu considerație unii față de alții. Dar ceva și mai concret: Eu propun să intrăm într-o competiție: Care dintre noi crează Biserici și școli și alte forme de educație prin care se produc cei mai buni oameni. Această întrecere Îl va onora pe Dumnezeu.
Cu toate că eu nu sunt membru într-o biserică din România, ci sunt membru într-o biserică română independentă din Statele Unite, eu nu sunt rebel față de cultele evanghelice din România. Ca dovadă, atunci când mi-am formulat crezul în trei broșuri, Puncte de cotitură în istoria creștinismului, O Evanghelie completă, și Cultura Împărăției lui Dumnezeu, le-am trimis Consiliului Uniunii Baptiste de la București cu rugămintea respectuoasă să-mi analizeze teologia. Mi-au răspuns că, fiindcă nu sunt membru într-o biserică din cultul baptist din România, dânșii nu au competența să mă judece. Am respectat această decizie.
Acum, când am pornit la drum să formulez o teologie a bunătății, este inevitabil să fac și greșeli. Iată, de exemplu, după ce am regândit totul în lumina criticilor pe care mi le-a adus preaiubitul meu adversar, consider că am greșit spunând că Dumnezeu crede în noi. Trebuia să rămân strict în limbajul biblic și să spun că Fiul lui Dumnezeu crede în noi. Indiferent ce implicații are lucrul acesta pentru unitatea dintre Tatăl și Fiul, în care cred cu tărie. Rămânând într-un limbaj biblic, n-aș fi fost atât de vulnerabil față de cei care caută cu lumânarea orice greșeală în ceea ce vorbesc și scriu.
Dar, vorbind și scriind în spațiul românesc, vreau să vă spun la toți că mă supun judecății tuturor celor care citesc și judecă. Aceasta o spun și teologilor și conducătorilor cultelor evanghelice din România.
Aș dori însă ca tot ce facem să fie făcut cu dragoste (1 Corinteni 16:14) și atunci ”Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu noi” (2 Cor.13:11).
SURSA – http://iosifton.ro/blog/credinta-fiului-lui-dumnezeu_2015_06_25_blog
www.iosifton.ro
Articole Iosif Ton –
„Tabăra de misiune a fost o binecuvântare pentru mine. Am înțeles că nu trebuie să fi un om extraordinar pentru a fi misionar, ci că este o chemare pentru fiecare creștin și că nu e obligatoriu să aștepți semne și minuni pentru confirmarea acestei chemări. Am înțeles că poti, și trebuie, să te implici în evanghelizarea lumii fie că ești cel care se roagă, care dăruiește sau care merge într-un loc necunoscut.” Melinda D. – Cluj Napoca
agnus dei - english + romanian blog 