PAGINA Traian Dorz – Poezii, Cantari, Carte, Biografie

2 Traian Dorz CredoTV

1914 – 1989

POEZII, cantari, carte…

  1. Traian Dorz – Cristos, marturia mea- Carte online (format pdf)

  2. Poezii recitate de Traian Dorz (AUDIO)

  3. Iosif Trifa – naratiune Traian Dorz si alte linkuri

  4. Rugăciunea și cuvântarea fratelui Traian Dorz din 13 mai1989

  5. Traian Dorz, poet crestin, un urias al credintei

  6. Simpozionul  „Traian Dorz 100 – Creație și Jertfă”  la Cluj-Napoca  12 septembrie  2013

Documentar Traian Dorz 1

Documentar Traian Dorz 2

DOCUMENTAR – TRAIAN DORZ:

UN POET CRESTIN (Partea 1)

DOCUMENTAR – TRAIAN DORZ:

UN POET CRESTIN (Partea 2)

Citeste :

Iosif Trifa si Oastea Domnului – Incercari de reforma in Biserica Ortodoxa Romana, Scrieri de Traian Dorz:

Video cu Traian Dorz la batranete

  1. Traian Dorz sursa pozei George GalisPart 1 – Introducerea aici              
  2. Part 2 – Revelion 1922 si „Hotararea” aici      
  3. Part 3 – Nu e suficient sa spui „nu” unor pacate
  4. Part  4 – Lucrarea Tainica si Dumnezeiasca a Nasterii Din Nou
  5. Part 5 – Descoperirea Bibliei
  6. Part 6 – 1928 – Miscarea Oastea Domnului Se Extindea Vertiginos. Cum se intra in Oastea Domnului?
  7. Part 7 – Ce trebuie sa nu faca un ostas al lui Hristos 
Pozele de la Credo TV, Oastea Domnului, ultima poza e de la tatal meu, George Galis si versurile sunt scrise de fratele Traian Dorz pe poza.
unele informatii de la http://tezaur-oasteadomnului.ro/

O Cantare duioasa – Versuri Traian Dorz

Mai cheamă-mi, Isuse, al meu duh zdrobit
Să verse șiroaie de lacrimi
Și spală-l Isuse, de tot ce-a trăit
Prin negura nopţii de patimi
Mai dă-mi pocăinţă în sufletul meu
Dă-mi har și credinţă deplină
Smerenie sfântă mai dă-mi Tu mereu
Să umblu pe căi de luminăMai iartă-mi, Isuse tot cât Ti-am greșit
Că nu este om fără vină
Și-nvăluie-mi dulce tot duhul zdrobit
Și-n pacea iertării alină-l
Mai dă-mi o speranţă în sufletul meu
Și-mbracă-mă-n haina-nnoirii
Și ia-mă cu Tine, Isuse la greu
Să scap de ispitele firiiMai lasă-mi Isuse suspinul trudit
Plecat în genunchi să Te cheme
Mai iartă-mi Isuse piciorul greșit
Și-ndreaptă-mi umblarea prin vreme
Mai dă-mi o lumină în sufletul meu
Din sfânta și dreapta credinţă
Unește-mă veșnic, Isus, Dumnezeu
Cu Marea și Sfânta Fiinţă

Piesa, „Mai cheamă-mi , Iisuse” face parte din albumul intitulat, „Slavă şi taină”, avându-i ca interpreţi pe Lucian si Adelina Susanu. VIDEO by cristi8920 VERSURI – http://www.versuricrestine.ro/

Simpozionul

„Traian Dorz 100 Creație și Jertfă”

la Cluj-Napoca 12 septembrie  2013

Traian Dorz agnus dei

Cluj-Napoca, 12 septembrie 2013

Grand Hotel Napoca,
Sala de conferinţe Atena

9.00 – 18.00

Organizatori:
Editura ”Traian Dorz” şi Forumul Civic Creștin

Parteneri media:
CredoTV şi Radio Vocea Evangheliei

Traian Dorz 100 – Creație și Jertfă În data de 12 septembrie începând cu ora 9 va avea loc evenimentul intitulat „Traian Dorz 100 – Creație și Jertfă”, un simpozion comemorativ organizat de Editura Traian Dorz cu sprijinul Forumului Civic Creștin, la Cluj-Napoca, în sala Atena a Hotelului Napoca. Vor participa specialiști în istoria persecuțiilor comuniste, teologi, critici literari, profesori, realizatori TV, colaboratori apropiați ai poetului, care vor evoca empatic o figură creatoare, a cărui jerfă existențială face cât o operă.

Simpozionul  „Traian Dorz 100 – Creație și Jertfă”

Personalitatile proeminente ale unei culturi, al caror impact comunitar a influentat numeroase vieti, merita intotdeauna celebrate. Traian Dorz este o figura marcanta, inca insuficient cunoscuta in spatiul public.

Beneficiind de o educatie medie, implinita de de o biografie uluitoare de-a lungul celor doua epoci totalitare ale Romaniei secolului XX, Traian Dorz ilustreaza prin scrierile sale memorialistice si poetice, conditia mentorului religios, devenit deopotriva artist, intr-un sistem politic ostil libertatii de exprimare.

Cunoscut si pretuit in cercul restrans al unei comunitati prigonite, insa recunoscut ca o figura pronuntat ecumenica: celebru printre numerosii informatori care-l insoteau, arhivandu-i astfel existenta in documentele securitatii, Traian Dorz, acest om simplu, dar cu viziunea unui intelept si-a transformat identitatea traumatizata intr-o forma de libertate spirituala.

Contempland acest destin contorsionat, realizam faptul ca el trebuie impartasit. Astfel in data de 12 Septembrie 2013 incepand cu ora 9 va avea loc evenimentul intitulat „Traian Dorz 100 – Creație și Jertfă”, un simpozion comemorativ organizat de Editura Traian Dorz cu sprijinul Forumului Civic Creștin, la Cluj-Napoca, în sala Atena a Hotelului Napoca. Vor participa specialiști în istoria persecuțiilor comuniste, teologi, critici literari, profesori, realizatori TV, colaboratori apropiați ai poetului, care vor evoca empatic o figură creatoare, a cărui jerfă existențială face cât o operă. SURSA  story & photos Credo TV si Oastea Domnului

Dorz agnusdeiPhoto Credo TV

Andras Visky, conf. univ. Babes Bolyai (poet, eseist, dramaturg)-

Poezia lui Traian Dorz nu trebuie citita, trebuie practicata. Este poezie care devine existentiala… Din punct de vedere al compozitiei este vorba despre imnuri. El a fost, este si ramane un mistic al slavei lui Dumnezeu. Iar acest lucru este ceva foarte special, as spune eu, pentru ca sunt mistici care se lupta cu ei insisi, in prezenta lui Dumnezeu. Sunt mistici care dispar din lume si in felul acesta isi doresc ei sa urmeze calea lor spre a gasi identitatea lor in relatia lor cu Dumnezeu. Traian Dorz nu a fost un mistic al disparitiei. El a fost un mistic al prezentei. Al prezentei in fata lui Dumnezeu, dar, aceasta prezenta, totdeauna a fost deschisa spre cei care l-au ascultat, spre cei care l-au urmarit. Poezia lui, deci, nu se poate rupe de viata lui. Viata lui, oarecum, valideaza aceste versuri. Marturia lui este o forma de rugaciune. Ne vorbeste noua, vorbindu-i lui Dumnezeu. Vorbeste cu Dumnezeu vorbindune noua. Si aceste lucruri devin inseparabile. Vorbeste cu sine insusi trecand prin suferinte, trecand prin momente de cumpana. Dar, aceste momente sunt importante pentru ca el nu ascunde umanitatea lui. Neascunzand umanitatea lui, prezenta divina in viata lui devine una foarte reala.

Vorbind de opera lui, ceea ce pe mine ma atinge totdeauna este smerenia lui. Fiind scriitor, aspectul acesta al smereniei este foarte important pentru mine. Este, de fapt, o forma de meditatie cum sa ma prezint eu in lume. In cazul poetului Traian Dorz, acesta apare in toate elementele si aspectele operei lui. Smerenia, nu este de fapt un rol asumat. Este, de fapt, constitutia lui sufleteasca, al acestui om, care de la o tinerete foarte timpurie ajunge sa-si gaseasca vocatia de poet si de om al spiritului. El este atat un pet activ care recita, dar, in acelasi timp este si un creator pasiv care accepta. Accepta ceea ce aude si acest lucru il poti simti, in modul in care el creeaza aceste momente performative. Momentul performativ este momentul timpului prezent, acest timp prezent care ne vorbeste despre vesnicie.

Puiu Ionita, lector univ. dr. –

Traian Dorz agnus dei

(Poezii de Dorz)… merita cu prisosinta sa fie in manuale si mai ales in manualul de religie, pentru ca este nevoie. Eu insumi am discutat cu profesori de religie care au nevoie de o asemenea literatura, dar in primul rand nu este in manuale pentru ca nu este cunoscut. Acest poet nu a ajuns sa fie vandut in librarii. In timpul comunismului, el nu a putut publica, n-a avut drept de semnatura. N-a putut publica in Romania nici un vers. Exista acum, aceasta editura, Traian Dorz, care incearca sa recupereze ceva din locul gol lasat pe piata de acesti ani grei. Dar, lucrurile merg destul de greu si probabil nici antologii, e vorba de 5000 de versuri total. Ar trebui numai niste selectii riguroase, niste antologii cu poezie sapientala, poezii pentru copii, poezii ocazionale, sunt foarte frumoase colinde, poezii de pasti, poezii de rusalii. Exista si un martisor extraordinar. Ei, toate acestea ar bucura sufletele copiilor si cu siguranta ca ar fi cumparat, si ar fi iubit, si ar fi recitat. Dar, din pacate nu este cunoscut. Eu as indemna, as lansa un apel catre cei care pot face ceva in acest sens, catre edituri, catre sponsori, care ar putea sa ajute la difuzarea acestei minunate comori pe care noi o avem.

Critica literara actuala este destul de greu de convins despre intrarea lui in canon. Nu se pune deocamdata problema, pentru ca genul de poezie care el o scrie este o poezie religioasa. Si de la un punct incolo mistica in dezbaterea teoreticului literar din Romania. Despre poezia mistica s-a scris extrem de putin. Despre mistica s-a vorbit la fel de putin pentru ca mistica reprezinta  partea cea mai inalta a culturii, locul in care se intalesc cei mai buni din poezie, din religie si filozofie. E nevoie de o pregatire foarte serioasa interdisciplinara pentru a se sesiza finetea, rafinamentul acestor idei pe care le gasim in filocalie. Sunt lucruri mai greu de priceput… si nu te poti ocupa despre mistica fara sa ai o orientarea a inimii si a privirii. Adica, nu te poti ocupa de mistica din afara ei, ci trebuie sa fi cumva in launtrul ei, altfel esti un impostor.

Este o mare diferenta intre poezia religioasa si poezia mistica. Putem avea , poezia religioasa se poate gasi foarte usor, in sensul ca se pot versifica parabole din Evanghelie, momente diverse din calendar. Poezia religioasa are niste motive care tin de un anume formalism. Pe cand, poezia mistica  inseamna traire, inseamna viziune, inseamna un drum ascentional care prin asceza, prin iluminare, rugaciune- mai ales rugaciunea inimii, prin extaz si revelatie se ajunge la unirea mistica, acea unire divina-umana care se realizeaza exclusiv prin iubire. De fapt, fiecare poezie, cum am spus, fiecare poezie mistica este un tratat de iubire si un tratat de fericire implicit, pentru ca numai cel ce iubeste este fericit.

VIDEO by Credo TV (cu cateva secvente din viata lui Traian Dorz)

Documentar Traian Dorz

 

Poezii recitate de Traian Dorz

Vezi Biografia lui Traian Dorz mai jos. Sursa Resurse Crestine.Ro (via Daniel M) De asemeni vezi link-urile de mai jos, inclusiv link la cartea biografica „Hristos Marturia Mea” scrisa de Traian Dorz.

Faceti click pe titlul poiezii si cind intrati pe pagina respectiva faceti click pe sageata la Asculta online:   si poezia va porni.

  1. O, cate binecuvantari
  2. E-n trupul meu durerea
  3. Increde-te puternic
  4. Pe treptele acestea
  5. Ca o fantana dulce
  6. Cuvantul despartirii
  7. Cel drept n-ajunge
  8. O, cerul meu cel tanar
  9. Doamne-n saptamana asta
  10. Mi-a devenit povara
  11. 0, vesnicie
  12. Ce-Ti voi spune oare Tie
  13. Nu-mi acoperiti mormantul
  14. Isuse, mergi cu mine
  15. Nu mi-a fost usoara viata
  16. Fii slavita, Mana Sfanta
  17. Cand ti-am venit in casa
  18. O, ma-ntorc si plang, Parinte
  19. Te-ai dus, Isuse Dulce
  20. Deschide-te-n spre Domnul
  21. Ce taine-mi sunt
  22. Au inflorit maslinii
  23. Eu Iti predau, Isuse
  24. Iubirea mea Iisuse
  25. O, dupa-a Ta iubire
  26. Iisuse pentru cele doua
  27. Tot drumul meu pana la Tine
  28. Noi am aflat comoara
  29. Cred ca de-aceea m-am nascut
  30. Sa nu ne fie teama
  31. Doamne, dintre cate jertfe
  32. Acum slobozi in pace
  33. O, sa nu mor, Isuse
  34. Prin nasterea in lumea asta
  35. Sunt fericit Iisuse
  36. Doamne sunt pe lume oameni
  37. Sa regasesti puterea
  38. Pot sa vad cum altul are
  39. O, de m-as face-o iarba

Literatura sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trairii religioase.

Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuta biblioteca a scolii primare si în aceea a bunului sau învatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de încheiere a celor sapte clase primare, sustinut la Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul si conducatorul pamântesc al Miscarii Oastea Domnului, înfiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituala a poporului nostru în granitele ortodoxiei strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cartii, simti ca trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, în final, o propunea fiecarui cititor.

Printr-o scrisoare adresata centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Parintele Iosif Trifa sa-l înscrie si pe el în rândurile ostasilor si sa-i trimita foaia ŤOastea Domnuluiť, suplimentul duhovnicesc al saptamânalului ŤLumina Satelorť. Ambele erau redactate de catre preotul sibian.

Frecventarea cartilor din biblioteca scolii si pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut doua consecinte importante asupra adolescentului. Prima era aceea ca poate sa aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui si deci sa iasa din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fara stirea parintilor, se prezinta la examenul de admitere la “Scoala de Arte si Meserii” din Beius. Reuseste printre primii, dar tatal sau îi da de urma si-i interzice sa urmeze cursurile acestei scoli. La fel pateste si în urma reusitei la “Liceul Militar” din Târgu Mures. Sunt primele interdictii care intervin în viata lui.

A doua consecinta, si cea mai importanta, a fost aceea ca lectura cartilor Oastei Domnului si a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimtite dorinta si disponibilitatea sufleteasca de a scrie el însusi versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercari Parintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evolutia viitoare, i le publica în ŤLumina Satelorť. Exercitiul acesta creator însemna pentru el o descarcare si o împlinire, în acelasi timp. În spiritul ostasiei, începe deplasarile prin satele din jurul Beiusului, în misiune cu cartea si cu propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, parintii îl silesc sa se casatoreasca, crezând ca întemeierea unei familii va pune capat plecarilor sale misionare. Dimpotriva, situatia familiala se înrautateste. În lucrarea sa autobiografica “Hristos – marturia mea” (3 vol.) sunt înfatisate aceste framântari care, în cele din urma, sfârsesc prin chemarea pe care i-o face Parintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alaturi de mentorul sau, va începe o bogata activitate publicistica, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptatii, Ostasul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va aparea si primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 si pâna în 1943, împreuna cu învatatorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din tara al publicatiilor religioase: Ogorul Domnului, Viata Crestina, Misionarul Vietii Crestine, Familia Crestina, precum si al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o scoala, dar va evolua spiritualiceste ca un autodidact de elita, pâna ce Dumnezeu îl va chema la El.

Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui, parca pentru a-l împiedica cu orice pret sa-si împlineasca chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l împiedica sa-L vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredintei a preluat puterea politica, sugrumând libertatile religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata “secta cea mai periculoasa” si scoasa în afara Legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii noastre bune si strabune. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta “sectie” dintr-un nechemat si obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o sedinta de pomina, “axata pe problemele muncii scriitoricest- ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca si cum cineva ar porunci soarelui sa nu mai lumineze sau izvorului cristalin sa nu mai curga, sau vulcanului sa nu mai erupa”

Astfel, dupa cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat “de-a privighetoarea si colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, “o harfa spânzurata de-o streasina de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credinta în Hristos si despre calvarul României crestine.

În pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada BeiusuŹlui, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, “cu mâini batatorite de sapa si de ger”, dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca “n-are voie sa scrie!”. Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe “ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei”.

Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l, n-au stiut ca-i vor spori si raspândi si mai mult mireasma gândului si a simtirii sale.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.

Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în voŹlumul “Spre Tara dragostei”, aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.

Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.

Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota – izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri – si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei” (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: “Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii” (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.

În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericita între poezie si proza – locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.

La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul “Minune si Taina”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihoŹrean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul “Sa cântam Domnului”.

Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.

În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea.

Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara.

Istoria cintecului Maretul Har

De Alex Dorobantu:

Un cintec drag oricui…batrin, tinar, mic, mare…si cu siguranta cunoscut de multi dintre noi. O cintare ce poarta in spate o poveste importanta de-alungul istoriei si cu mare greutate in sufletele noastre, celor care o indragim, celor carora le-am cintat si ascultat versurile cu inima deschisa, simtindu-i importanta chiar si azi, in secolul XXI, adinc in inimile noastre.

O cintare cu o traiectorie de 240 de ani  care de-alungul vietii sale a reusit sa stringa cu sine povesti, taine, dorinte, sperante, bucurii sau dureri, marturii sau cereri…o cintare pe care trebuie sa o cunosti, la fel ca intreaga ei poveste.

Autorul ei este John Newton, nascut in Londra 1725, al carui tata a fost capitan, iar a carui mama, bolnava fiind si constienta de putinul timp ramas pe pamint a avut grija sa-l invete Biblia pe fiul ei. Mama sa a murit cind el avea  7 ani, devenind, asa la o virsta frageda ajutor pe o barca de pescuit cu experiente de-a lungul anilor, periculoase, emotionante, inclusiv dureroase.

Mai tirziu s-a inrolat pe o barca de sclavi unde a ajuns capitan, uitind in tot acest timp de Dumnezeul mamei lui si a Bibliei, devenind unul dintre cei mai mizerabili si de temut comerciant de sclavi. A comerciat cu sute de femei, copii si barbati din Africa, luindu-i de la casele si familiile lor, pentru a fi vinduti ca si sclavi in America. John Newton recunostea ca simtea nevoia sa scape de iad, in realitate iubea pacatul si nu era dispus sa renunte la el.

In fiecare an cadea tot mai jos in pacat, ajungind asa, o persoana josnica pina si pentru echipajul barcii care intr-o ocazie cind beat fiind, a cazut peste bord, acestia pentru a-l salva, au aruncat dupa el un harpon ce i s-a infipt in sold, motiv pentru care a schiopatat toata viata sa.

Biserica la care a predicat Newton

In 1748 o furtuna violenta ameninta cu scufundarea barcii iar Newton cade pe genunchi cerind mila lui Dumnezeu. A fost atunci, imediat dupa ce furtuna s-a oprit, cind a realizat ca exista un Dumnezeu care aude si raspunde rugaciunilor, pina si pentru cel mai rau dintre oameni. A continuat totusi traficul cu sclavi pina cind in finalmente a renuntat caindu-se si devenind predicator si compozitor de cintece religioase.

William Wilberforce (1759-1833)

Image via Wikipedia

A fost deasemenea inspiratia pentru William Wilberforce, un politician englez care timp de 16 ani a luptat impotriva sclaviei propunind guvernului proiecte pentru aceasta, incepind cu 1791 pina cind in 1807 in sfirsit a reusit, multumita credinteianularea sclaviei. A continuat luptind deoarece initial, sclavii deja cumparati nu au fost eliberati, s-a interzis doar continuarea comertului cu sclavi, pina in 1823 cind in sfirsit toti sclavii au fost eliberati.

Probabil ca daca v-as cere un nume de om mare care te inspira vei spune…Napoleon…un om care dupa fiecare batalie mare se culca gindindu-se la batalia ce a purtat-o…la citi oameni a invins pe cimpul de lupta, la citi a omorit…dar William Wilberforce este acel om care atunci cind pune capul pe perna, se poate gindi la toti oamenii pe care i-a eliberat. 16 ani de lupta terminati intr-o victorie asa de mult dorita de catre toate victimele capriciilor economice si de putere ale potentelor mundiale de atunci.

In 1772 John Newton a scris un cintec. Un cintec cunoscut azi sub numele „Maretul Har” sau „Amazing Grace” ca nume original, in engleza…fiind acest cintec marturia sa. A devenit cea mai populara melodie din istorie. Cea mai inregistrata si cea mai cintata de un numar foarte mare de artisti, tradusa in mai multe limbi, ca oricare alta cintare. O cintare cu doar putine note ridica capetele celor fara de speranta si inmoaie inimile celor impietriti… Harul are puterea sa transforme, sa-i indrepte pe cei nedrepti si sa schimbe un om care  odata comercia cu sclavii intr-unul care sa lupte pentru libertatea lor.

Uploaded by

Maretul Har

1. Maretul har m-a mintuit
Pe mine din pacat
Pierdut eram, dar m-a gasit
De moarte m-a scapat
2. Maretul har m-a invatat
S-o rup cu orice rau
Ce scump mi-e azi tot harul dat
Traiesc prin el mereu
3. Dureri, batjocuri, prigoniri
Adese-am intilnit
Prin harul marii Lui iubiri
Eu toate-am biruit
4.Prin har ajunge-voi in cer
Cu slava imbracat
Si voi slavii in vesnicii
Pe Cel ce har mi-a dat.

„Dupa multe pericole, eforturi si piedici am ajuns…si a fost harul cel care ne-a adus in siguranta asa departe, harul care ne va conduce…acasa.”
John Newton

Daca cunoasteti Limba Engleza – Vizionati un film biografic despre William Wilberforce (in Limba Engleza) in care arata si rolul lui John Newton in viata lui Wilberforce.

Viata lui Richard Wurmbrand – si un documentar pentru copii

Documentarul realizat de Lucia Hossu Longin este penultimul video (al doilea de jos) pe aceasta pagina.

Vizionati si cititi si urmatoarele postari:

  • Influenta lui Richard Wurmbrand asupra lui Iosif Ton

Un video predica -Richard Wurmbrand in limba Germana (48 de minute)

E posibil ca acesta sa fie primul documentar realizat de un Pastor Luteran American care l-a ajutat pe Richard si Sabina Wurmbrand sa emigreze in SUA.

In continuare, vizionati urmatorul documentar care a fost  transmis pentru prima data  in ziua de 23 mai 2006, orele 23.00, pe postul national de televiziune, TVR 1,  documentarul despre viata si lucrarea pastorului Richard Wurmbrand in cadrul “Memorialului Durerii”, realizat de catre distinsa doamna Lucia Hosu Longin. (sursa)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Pastorul – Un Film Documentar despre Richard Wu…, posted with vodpod

Si un documentar pentru copii in forma de desene animate:

Cum M-am Intors la Dumnezeu, marturie scrisa de Dumitru Cornilescu – traducatorul Bibliei in Limba Romana

Sa ne cunoastem inaintasii

credintei noastre – Vedeti cum

Dumnezeu se descopera!

O lucrare extraordinara si putin cunoscuta de credinciosi, ce ne dezvaluie modul in care Dumitru Cornilescu a inteles mintuirea in timp ce lucra la translatia Bibliei in Limba Romana. Nefiind sigur ca  intelege in mod corect mesajul Evangheliei, el s-a rugat lui Dumnezeu ca sa mai intoarca si pe altcineva la Domnul ca pentru el sa fie o confirmare ca  a inteles mesajul Bibliei. La scurt timp dupa ce s-a rugat primeste la el doi soldati care  in curind plecau spre razboi. Dupa  explicatiile lui Cornilescu din Biblie, acestia il primesc pe Hristos ca Mintuitor iar dupa aceea urmeaza o evanghelizare in mijlocul soldatilor cu programe de studiu al Cuvintului lui Dumnezeu  care tineau de la orele doua  dupa amiaza pina la orele noua seara in fiecare duminica. Petreceau 7 ore impreuna vorbind despre Mintuitorul (de cintat nu stiau nici o cintare, desi doreau sa cinte dupa indemnul Scripturii). Cititi aceasta autobiografie in care veti putea gasi detalii din viata  acestui om a lui Dumnezeu care a avut o mare influenta in viata de traire a poporului roman si caruia ne datoram prima translatie a Bibliei in Limba Romana.

La sfirsitul articolului puteti viziona Simpozionul Dumitru Cornilescu cu Dr.Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, si Petru Hututui.

Spre traducerea Bibliei

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc. Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărţi si tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Biblia din anul 1866

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creş­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

–   Ce este păcat?
I-aş fi răspuns:

–   Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

–   Cine e un păcătos?

–   Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela     din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus

click sa citesti cartea

Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noş­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul”. „N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum si publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi si împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?” „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?” „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”. „Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?” „Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

Mai jos, vizionati Simpozionul:

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centru Crestin Oradea-

 

Viata lui Sadhu Sundar Singh, Capitolul 2 – In Cautarea Pacii

Traducere Avram Cuc.

Vezi Biografia lui Sundar Singh aici.Vezi Introducerea si Capitolul 1 aici.

Doua puncte importante de urmarit in Capitolul 2 – Buna invatatura pe care a primit-o de la mama sa si efectul misionarilor la inceputul secolului 20 in India. Fazele prin care a trecut: ura fata de crestini, arsul Bibliei, emotiile de neliniste in cautarea sa dupa pace, care nu putea fi satisfacuta de loc, e o marturisire bogata a harului Evanghliei care este vestirea jertfei mintuitoare a Domnului Isus Hristos ca impacare a noastra cu Dumnezeu.

Psalmul 42:3

Cu lacrămi mă hrănesc zi şi noapte, cînd mi se zice fără încetare: ,,Unde este Dumnezeul tău?`

Dintr-un astfel de trib religios si razboinic s-a nascut la 3 Septembrie 1889, Sadhu Sundar Singh. Familia sa locuia din stramosi intr-o casa la Rampur, oras sikh in statul Patiala, in nordul Punjabului. Tatal sau Sardar Sher Singh,

Soldati Sikh 1900's

era un sikh din clasa instruita si conducatoare. El avea avere, si era considerat de cetatenii imprejurimilor ca seful lor. Sundar, cel mai mic in familie, a fost crescut, ca si cei doi frati si sora lui, in mijlocul luxului si al celui mai deplin comfort. Pe durata sezonului cald, familia petrecea in general vara la Simla, in Himalaia. Viata familiara nu era inca atinsa de civilizatie moderna si vechile traditii religioase erau cu strasnicie practicate. O nobila demnitate domnea in acest mediu.

Mama lui Sundar era o femeie remarcabila prin curatenia caracterului si credinciosia sa. Implinind fidel datoriile religioase, anumite zile ea postea cu scopul ca rugaciunea sa sa fie demna de Dumnezeul sau, tot sufletul si-l revarsa in piozitate. Niciodata surmenata, sau agitata, ocupatiile sale de stapin al casei erau in intregime patrunse de preocuparea spirituala. Ea avea o afectiune cu totul deosebita pentru fiul cel mai mic, pe care l-a invatat cu tot ce trebuie un copil sa invete de la mama sa, de a fi curat, iubitor de adevar, brav si generos, serviabil, curtenitor cu fiecare si staruitor in credinciosia sa. Ea i-a transmis foarte de vreme marea sa dorinta de a face din el „Sadhu”, adica o fiinta pusa de o parte pentru Dumnezeu.

Cei denumiti „Sadhu” sint oameni sfinti, cari lepadind toate bunurile pamintesti, merg din loc in loc, imbracati cu o roba lunga de culoarea sofranului, meditind, predicind, invatind, respectati de toti si traind din milostenia ce le este oferita.

Simla, Himalaya (circa 1900) unde isi petrecea verile in comfort impreuna cu familia sa, Sundar Sing.

Sundar crestea pe linga mama sa si ea ii spunea deseori: „Nu trebuie sa fi nepasator si lumesc ca fratii tai, ci trebuie sa iubesti religiunea, sa cauti pacea sufletului, iar intr-o zi vei deveni un „Sadhu”. Ea este ceia care l-a invatat ca exista o pace a inimii „Shanti”, care este cea mai de pret comoara a lumii, si care nu se poate cistiga decit cautind-o cu sirguinta. Ea este aceia care a desteptat in el dorinta intensa sa gaseasca perla aceasta de mare valoare. De la ea, el a ajuns foarte devreme sa considere viata de „Sadhu” ca fiind singura demna sa fie traita.

Iata ceea ce spune el despre copilaria si mama sa, pentru care a pastrat intotdeauna o mare veneratie si o profunda afectiune: „Eu sint nascut dintr-o familie sikh in care hinduismul stateala baza educatiei. Mama mea este pentru mine o imagine a acestui invatamint. Ea se scula inainte de zori si dupa baie, inainte de orice,citea cartile sacre hinduse. Mai mult decit restul familiei, eu am fost influentat de viata sa pura si exemplul ei. De timpuriu ea a imprimat in mine notiunea ca prima mea datorie dupa sculare si inainte de a lua orice hrana, este sa ma rog lui Dumnezeu, ca sa obtin binecuvintarea Lui si hrana spirituala pentru suflet”.

„Am staruit deseori ca mai intii sa iau dejunul, dar mama mea cu dragoste sau severitate, a fixat ferm in spiritul meu aceasta necesitate, sa caut pe Dumnezeu inainte de toate. Prea tinar atunci sa pretuiesc aceasta deprindere, i-am inteles importanta dupa aceia si ii multumesc lui Dumnezeu pentru educatia si exemplul primit in acest domeniu”.

Marturisirea asta redata de fiul unei mame hinduse, este bine potrivita sa umple de rusine multe mame crestine, care n-au inteles importanta ce exista de a intiparii in copii lor, obisnuinta de a citi cuvintul lui Dumnezeu si de a consacra rugaciunei citeva momente inainte de inceperea zilei.

Sundar Singh este un izbitor exemplu de adinca influenta exercitata de aceasta sfinta obligatie ca orientare in toata viata.

„Niciodata nu voi putea fi in destul recunoscator lui Dumnezeu, spune el, de a-mi fi dat o astfel de mama, care din copilarie mi-a imprimat dragostea si teama de divinitate. Ea a fost pentru mine cea mai buna scoala de teologie si cit i-a fost in putinta, ea m-a pregatit sa consacru viata mea lui Dumnezeu.

El a declarat cu o profunda emotie, ca singura mama sa prin rugaciunile sale, l-a pastrat cind era copil aproape de Dumnezeu. Ea a fost in mod inconstient instrumentul de conducere la Isus. Daca ar fi trait mai mult, este convins ca ea ar fi ajuns la fel ca el, la deplina cunoastere a lui Hristos.

Ea (mama) l-a instruit cit a fost mic, apoi l-a dat la un maestru, adica unul „pundit” si la un „Sadhu” sikh. Si unul si altul veneau doua sau trei ore pe zi, sa-l initieze in cunoasterea scripturilor sfinte (hinduse). De tinar foarte, el a invatat sa citeasca si a memorat o mare parte din „Granth”, nu in limba sa materna „urdu” ci in sanscrita. Aceasta limba este pentru sikhi ceea ce este limba latina pentru tarile din Europa.

Punjab at the turn of the century (1900)

Pe masura ce Sundar crestea, in el se destepta din ce in ce o sete arzatoare ca sa gaseasca pace „Shanti” despre care atit ii vorbise mama sa si care este totodata pacea inimei si deplina multumire a sufletului. Pe el nu-l atragea de loc jocurile copiilor de o virsta cu sine, si cauta sa-si stinga dorinta aprinsa a inimii, studiind cartile sfinte. „Adeseori in noapte tirziu,” ne spunea el, „eu citeam nu numai cartile sacre sikhi, ci si pe cele ale religiei hinduse si coranul musulmanilor, cu speranta sa gasesc pacea. Tatal ma tinea de rau si zicea: Este vatamator pentru sanatatea ta; copii de o virsta cu tine nu se gindesc decit la joaca, de ce te cuprinde aceasta manie atit de tinar? Vei avea mai tirziu in viata cu prisosinta timp, sa gindesti la aceste lucruri; fara indoiala, maica-ta si „Sadhu-ul” ti-au virit in cap acest fel de idei”.

„Maiestrii mei-spunea Sundar-ma instruiau cu multa simpatie si mi-au impartasit experientele lor, dar in ei nu se afla veritabila binecuvintare dupa care sufletul meu rivnea. Cum m-ar fi putut ei oare ajuta ca s-o primesc?Expuneam foarte adesea „pundith-ului” dificultatile mele spirituale, dar el imi raspundea ca marindu-ma, voi capata experienta si ca aceste nedumeriri vor dispare de la sine”.

„Nu te tulbura cu privire la aceste lucruri, urmeaza sfatul tatalui tau”. Dar imi raspunde-am eu „Presupune ca nu traiesc pina la virsta de adult, ce mi se va intimpla atunci? Daca un copil infometat cere piine, dv. nu ii spuneti-Mergi afara si joaca-te si cind vei fi mare si vei putea intelege sensul real al foamei, atunci vei primi piine. Va fi el multumit jucindu-se daca ii este foame si va putea sa astepte pina va fi mare, ca sa primeasca hrana de care are nevoie? El vrea acum sa manince. Eu sint infometat de piine spirituala, eu acum o vreau. Daca dumneavoastra insi-va n-ati primit-o, va rog sa-mi spuneti de unde si cum pot s-o iau”. „Pundith-ul” insa raspundea, ” Tu nu poti inca intelege aceste lucruri profunde si spirituale, un timp indelungat este esential. Pentru ce te grabesti atit? Daca aceasta sete a sufletului tau nu este satisfacuta in aceasta viata, ea va fi intr-o apropiata reincarnare.” El se strecura astfel.

„Nu te tulbura, este inutil sa-ti pierzi timpul cu rezolvarea acestor chestiuni, va veni vremea cind greutatile tale sevor risipi”. Eram dezamagit si nu gaseam in nici o parte acea hrana spirituala de care eram infometat. Din cea mai frageda virsta, mama mea m-a invata sa ma abtin de la orice forma de pacat si sa vin in ajutorul celor cazuti in nenorocire.

Intr-o zi tata mi-a  dat ceva bani de buzunar. Am alergat la piata sa-i cheltuiesc. In drum am intilnit o femeie batrina saraca, careia ii era frig si foame; ea mi-a cerut de pomana si eu am resimtit o astfel de mila, incit i-am dat toti banii. Reintorcindu-ma acasa am spus tatalui ca trebuie sa procure acelei sarmane femei o patura, altfel va muri de frig. El ma respinse, zicindu-mi ca o ajutase si ca era rindul vecinilor sa dea partea lor.

Cind am vazut ca refuza sa-i vina in ajutor, am luat pe nevazute din portofelul lui cinci rupii, cu intentia sa cumpar patura. Mai intii am avut o mare multumire, cugetind ca voi putea ajuta acea femeie, dar curind gindul ca eram hot, ma tulbura. Invinovatirea constiintei mele inca se mari, cind tata descoperind seara lipsa celor cinci rupii, ma intreaba daca le-am luat si eu i-am tagaduit. Am scapat de pedeapsa, dar constiinta ma chinui toata noaptea si m-a impiedicat sa dorm. Cum a crapat de ziua, am alergat la tata, ii marturisi furtul si minciuna mea, inapoindu-i banii. Greutatea care-mi apasa inima cazu numai decit si tatal in loc sa ma pedepseasca, ma lua in brate si-mi spuse cu lacrimi in ochi-„Fiul meu, totdeauna am avut incredere in tine si astazi, iata proba ca nu m-am inselat”. Nu numai ca ma iertat si mi-a dat cele 5 rupii pentru sarmana femeie, ci a adaugat una si pentru mine.

Dupa aceia el nu mi-a refuzat niciodata nimic din cele ce-i ceream si din parte-mi, am decis sa nu mai fac vreun lucru impotriva constiintei mele sau contra vointei parintilor.

O organizatie de misionari Presbiterieni in Punjab India 1907-1969

La timp potrivit, Sundar a fost trimis pentru educatia sa la scoala misiunei presbiteriene americane. Acolo, el suferi o noua onfluenta, ca el in fiecare zi asculta lectura „bibliei crestinilor”. Singele sau Sikh se destepta siminia fierbea in el. Gindea,”Eu sint sikh si „Granth-ul” este cartea noastra sfinta”. Toata fiinta lui se revolta. El cumpara Noul Testament, dar tot ceia ce gasi acolo n-a facut decit sa mareasca ura lui anticrestina.

Avea patrusprezece ani, cind a avut marea durere sa piarda pe mama lui atit de iubita. Putin dupa aceia si fratele lui mai mare muri. A fost o mare suparare in viata sa. „Gindul ca niciodata nu-i voi revedea, spunea el, ma arunca in disperare, fiindca nu puteam stii sub care forma, ei se vor renaste (reincarna) nici nu puteam ghici ce voi fi eu insumi intr-o existenta viitoare. In religia hindusa singura consolare pentru o inima zdrobita ca a mea era de a se supune si de a se prosterne inaintea inexorabilei  legi a Karmei (Karma-lege tiranica la baza doctrinei reincarnarii; toate actiunile noastre bune sau rele, sint germenii care ne obliga fara incetare sa renastem si sa incepem aceasta viata iluzorie). Dupa moartea mamei sale, dorinta de a gasi adevarul, care exista dincolo de voalul existentei umane, deveni din ce in ce mai navalnica. „Lucrurile acestei lumi n-au putut sa ma satisfaca-spunea el-ci trebuia sa gasesc pe Dumnezeu cu orice pret”.

Pe linga studiile sale el invata sa practice „Yoga”, si reusi sa cada intr-o stare de transa ce i-a dat o usurare trecatoare, dar dupa care el era mult mai dezamagit ca inainte. Pe de o parte, el constata totala neputinta a religiei stramosesti, pe de alta parte socotea gresit crestinismul caruia i se opunea din toate puterile. Tatal vazind ura lui devenind din ce in ce mai violenta, a hotarit sa-l trimita intr-o scoala publica, cit mai departe de Rampur. Drumul lung insa, facut printr-o caldura sufocanta, nu l-a suportat, si el a trebuit sa revina la prima sa scoala si sa reauda citirea Bibliei zi dupa zi. Fanatismul il puse curind in capul adversarilor crestinismului.Zicea el’ „Eu uram pe Hristos; gindeam ca misionarii aveau o credinta falsa si ca erau veniti sa strice poporul nostru. Imi amintesc de ziua in care i-am lovit cu pietre si am cerut servitorilor tatalui meu sa le faca la fel”.

Cu toata ura feroce a lui Sundar, saminta evangheliei patrundea in el incetul cu incetul, fara sa-si dea seama- invatatura despre iubirea lui Dumnezeu il atragea fara voie. Povestirea crucificarii Domnului Isus il impresiona viu. Unii il puneau in garda contra Bibliei;-„Nu citi aceasta carte,” i se spunea, „Ca exista in ea putere magica care ar face din tine un crestin”. Intr-adevar simtea o misterioasa putere degajindu-se din Cuvintul lui Dumnezeu, intocmai ca o atractie cereasca, dar nu vroia sa i se predea. „Noi sintem Sikhi si „Granth-ul” ne este cartea sfinta; poate ca exista lucruri bune in Biblie, insa ea este contra credintei noastre”.

In acelas timp, in profunzimea sufletului sau tulburat rasuna chemarea lui Hristos: „Veniti la Mine voi cei truditi si impovarati si eu va voi da odihna sufletelor voastre”. Aceasta odihna a sufletului  nu era oare aceia ce el cauta atit de arzator? Un alt cuvint il patrunsese adinc: „Atit de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe unicul sau Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica”.

Aceste afirmatii reveneau constant in spiritul sau ca sa le poata sesiza intreaga insemnatate. In credinta hindusa, nimeni nu putea zice: „Eu va voi da odihna, si inca mai putin: „Eu va voi da viata vesnica”. Cum oare, un simplu om, Isus, ar putea sa le faca? El care nu putuse sa se salveze pe sine, putea oare sa mintuie pe altii?  Hinduismul este cea mai frumoasa religie a lumii, gindea Shindar; si daca HInduismul nu poate sa-mi dea aceasta odihna, cum ar putea sa mi-o dea alta religie?

„Eram atit de fixat in parerea mea si tulburarea mea launtrica era atit de mare ca intr-o zi, la 15 Decmbrie 1904, am rupt Biblia si am aruncat-o in foc. Tatal meu care era de fata imi zise:_Pentru ce fiul meu faci un lucru asa de stupid?” „Pentru ca aceasta religie a Occidentului este mincinoasa si noi trebuie s-o nimicim” i-a raspuns el.

„Gindisem ca am facut o fapta buna arzind Biblia, totusi tulburarea inimii mele n-a facut decit sa se mareasca si umblam framintat de indoiala si neliniste. Unde era adevarul? Exista un Dumnezeu? Isus Hristos n-a fost decit un om mort acum o mie sute de ani. Timp de doua zile am fost foarte nenorocit. Nu am putut sa indur acest chin sufletesc si am luat hotarirea sa-mi pun capat zilelor: Daca nu puteam gasi adevarul in aceasta viata, il voi obtine in viata viitoare”.

Sundar nu avea decit cincisprezece ani, insa un tinar hindus de cincisprezece ani este mult mai dezvoltat decit un european de aceiasi virsta si sinuciderea nu este condamnata in India cum este la noi (Anglia). Sundar merse la tatal sau, „Am venit sa-ti spun Adio, miine dimineata voi fi mort.-Pentru ce vrei sa te omori?- Pentru ca religia hindusa nu poate sa ma multumeasca, si nici bogatia, nici belsugul, nici alta stare si nici averea noastra. Toate acestea  pot sa satisfaca trebuintele corpului dar nu nazuintele sufletului meu. Am trait destul mizerabila viata, vreau sa-i pun capat.

Sundar isi alcatui cu ingrijire planul. Linia caii ferate traversa extermitatea propietatii lor si in fiecare dimineata la orele 5, expresul (trenul) trecea pe acolo. Daca nu gasea raspunsul asteptat, el se va arunca inaintea trenului. Shindar se desteapta la orele 3 dimineata.Era 18 Decembrie. El facu o baie rece, apoi incepu sa se roage:-Daca exista un Dumnezeu, atunci sa vrea sa mi se reveleze si sa-mi arate calea spre risipirea tulburarii inimei mele si eu il voi servi toata viata. „Eram foarte hotarit, ca dac rugaciunea mea nu primea raspunsul, sa merg inainte de a se crapa de ziua si sa-mi pun capul pe linia caii ferate la trecerea trenului. Am ramas in rugaciune o ora si jumatate, sperind sa vad aparind pe Krishna, sau Buddha sau oricare sfintdin credinta hindusa, dar ei n-au aparut. Nu mai aveam la dizpozitie decit o jumatate de ora. Ma rugam cu mai multa staruinta inca:”O Dumnezeule, daca tu existi, descoperate-mi”.

Deodata o mare stralucire lumina camera, de crezui ca a luat foc casa. Am deschis usa dar afara era intuneric. Si atunci se petrecu un lucru care nu l-am asteptat vreodata: camera se umplu de o lumina minunata, care lua forma unui glob si eu vazui un barbat viu si stralucit in centrul acestei feerii. Nu era nici Buddha si nici Krishna, ci era Hristos. Nu voi uita toata vesnicia, fata sa glorioasa, prea plina de iubire, nici cele citeva cuvinte pe care le pronunta: „Pentruce ma persecuti? Eu am suferit pentru tine, mi-am dat viata pentru tine, eu sint Mintuitorul lumii”.

Aceste cuvinte au fost inscrise ca si cu litere de foc in inima mea. Hristos pe care-L credeam mort, era viu inaintea mea. Am vazut semnele cuilor, fusesem inamicul Sau, dar acum am cazut in genunchi inaintea Lui si-l adoram. Acolo, inima mea a fost umpluta de o inexprimabila bucurie si o pace minunata; viata mea a fost in intregime transformata; Shindar cel vechi a murit si un nou SHindar Shing s-a nascut pentru a servi lui Hristos.

Cind m-am sculat, plin de bucurie, totul disparuse. Dupa citeva clipe, m-am dus la tata care inca dormea, i-am povestit vedenia pe care am avut-o si i-am declarat ca sint crestin. „Cum se poate?-imi spuse-cu numai doua zile in urma ai ars Biblia si zici ca esti crestin? Ai urit pe Hristos si acum vrei sa-I servesti? Cum vine asta?”

„Pentru ca am vazut pe Hristos si i-am auzit vocea, eu vreau si trebuie sa-i consacru viata”. Aceasta aparitie a lui Isus a fost punctul de rascruce al vietii lui Sundar Singh. Ceeace nici o religie nu putuse sa-i aduca, Hristos intr-o clipa i-a dat-o. El a raspuns deselor sale rugaciuni, umplindu-i inima de acea pace miraculoasa, atit de profund dorita, pe care nici o incercare sau persecutie nu va putea de acum inainte sa o rapeasca.

O zi noua si glorioasa a luat loc intunericului.

Biografia lui Leonard Ravenhill

de la ViataVesnica.Ro

Leonard Ravenhill

S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer : „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

“Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.
“Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!” “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”. “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”. “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”. “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”. ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”. “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”. “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie? “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”. “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”. “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?” “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”. “Biblia este fie radicală, fie demodată”. ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”. “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”. “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”. “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”. “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”. “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”. “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?” “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”. “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”. “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”. “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?” “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”. “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.

Viata lui Sadhu Sundar Singh – Introducere, Avram Cuc

Faptele Apostolilor 4:12

În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi.

Sadhu Sundar Singh a trait intre anii 1889-1929. S-a nascut intro familie de sikh, o religie hindusa, care credeau in reincarnarea trupului. Tatal sau era un om cu avere , fiind considerat de cei din imprejurimi ca un conducator al lor. Sundar Singh a fost foarte devotat religiei Sadhu dar la virsta de patrusprezece ani cind i-a murit mama si apoi cei doi frati ai sai, a cautat cu disperare un raspuns la ce s-a intimplat. La virsta de cinsprezece ani, a contemplat sa-si termine viata spunind tatalui sau ca religiunea hindusa nu poate sa il multumeasca si nici bogatia , nici belsugul, nici averea si nici alta stare.Toate aceste lucruri a spus el, ca pot sa satisfaca trebuinta corpului dar nu nazuintele sufletului lui.

Sundar se scoala a doua zi la ora trei dimineata cu gindul ca daca nu va primi un raspuns la rugaciunea sa, se va arunca sub trenul care trecea pe acolo in fiecare zi la ora cinci dimineata. S-a rugat spunind ca daca exista un Dumnezeu cu adevarat atunci sa i se arate lui, si el il va sluji cu adevarat toata viata sa.De la aceasta rugaciune viata lui s-a schimbat total el devenind un crestin care a slujit Domnului Isus Hristos cu devotamint intreaga viata a lui, prin el facindu-se multe minuni  si prin care Dumnezeu lucra cu putere. El a calatorit prin Europa, America si prin alte parti ale pamintului vestindu-l pe Isus Hristos ca mintuitor si salvator al omenirii.Cartea despre viata lui a fost scrisa si traduse in alte limbi, printre care si in Limba Romana si merita a fi citita spre invatatura si inspiratie divina de la un om devotat intru totul Domnului nostru.Am tradus aceasta carte impreuna cu sotia mea in anul 1982 si am considerat ca este de folos ca sa fie expusa aici pe acest blog pentru folosul si invatatura tuturor celor care il iubesc pe Hristos, si pentru cei care inca nu il cunosc pe Mintuitorul sufletului sa li se descopere si lor.

Toata gloria si slava sai fie adusa numai  Lui, Dumnezeului cel Mare si Vesnic prin Isus Hristos Fiul Sau.

Capitolul 1 ne descrie religia in care s-a nascut Shindar Shing, si veti vedea cit de mult se asemuieste religia sikh cu Crestinismul (Satan este un falsificator neintrecut. Arthur W. Pink) Mai tirziu vom vedea cum nici bogatia si nici aceasta religie sint deajuns pentru Shindar Shing si in disperare el ajunge la un moment dat sa doreasca sa se sinucida. Dar Dumnezeu va avea alte planuri pentru Shindar Shing, si el va deveni o marturie pentru bisericile „caldicele” din West. De asemeni citind din capitol  intelegem cum unele fraze ca si  „Eu sint in El, Eu insumi sint Dumnezeu” din aceasta religie si altele (New Age) bazate pe hiduism au atras pe multi din West in secolul nostru (fiind promovate din Hollywood).

Capitolul 1

Credinta stramosilor lui Shindar Shing. Religia Sikh.

In 1469 s-a nascut in Punjab, in nordul Indiei, un hindus cu numele Ninak. Tinar inca, el a parasit lumea si a devenit fakir (sau sadhu), cautind zadarnic mintuirea prin toate formele religiei hinduse. El si-a consacrat viata lui dumnezeu si semenilor sai, a facut lungi calatorii misionare, a cutreierat Indiile, Casmirul, Ceylonul si chiar Meca, cautind sa purifice budismul si islamismul si pe credinciosii lor sa-i uneasca intr-o lege comuna. El a proclamat ca nu exista decit un singur dumnezeu, present pretutindeni in cer si pe pamint, ca riturile si sacrificiile sunt de prisos; ca idolii trebuiesc sa fie distrusi, adevarata adoratiune constind in laudarea necurmata a lui Dumnezeu si-n inchinaciune catre Creator cu corpul si sufletul. El a declarat pe oameni egali inaintea lui Dumnezeu, iar castele o greseala. Mai mult decit smerit, el a cerut de la adeptii sai, o supunere absoluta si religiunea sa a devenit o religie de autoritate introdusa insusi prin numele de „Sikh”, ceea ce inseamna „discipol” al lui „Guru”.

„Guru-ul” este pe pamint representantul invizibilului Dumnezeu, el este sfintul invatator. „Guru-ul” este Dumnezeu si Dumnezeu este „Guru”. Nu exista diferentiere intre ei. „Gurutul” este creator. Fara el nici un om nu poate tinde  spre perfectiune. „Guru-ul” este ghidul. Ninak chiar a spus „un om venit prin intreaga lume care trebuie sa fie mintuita” (oare acest cuvint nu ne aminteste ciudat de prologul Evangheliei lui Ioan?) „Guru-ul” ca reprezentant al lui Dumnezeu, reclama onoruri divine, inchinaciunea oamenilor, supunerea totala si smerenie neconditionata.

Totusi, glorificarea unei fiinte omenesti este in opozitie, pare-se cu spiritualitatea religiunei sikh, precum si cu puterea magica atribuita numelui sacru de Dumnezeu- cel care pronunta numele  de „Hari” (unul dintre numeroase nume ale divinatatii), atinge plenitudinea intelepciunei, a mintuirii, a binecuvintarii; a murmura numele de „Hari” aduce inviorare si scapa de pacatuire si frica.

Invataturile lui Ninak si a succesorilor sai, sint scrise in versuri, formind „Granth-ul”, carte canon de scrieri sfinte, a caror citire era obligatorie. Religiunea sikh, uneori contradictorie, este un amestec de hinduism si islamism. Intocmai ca budistii, sfintii sikh cauta rascumpararea finala din pacat si suferinta in cercul fara sfirsit al reincarnariilor, in transmigratiunea sufletelor care mor si trebuie sa se renasca o multime de ori pentru a atinge Nirvana, unde sufletul purificat gaseste repausul si stingerea a toata dorinta. Orice constiinta de sine, orice individualitate inceteaza sa existe, inghitite orice ar fi de oceanul infinit al unirii cu Fiinta suprema. In sferele cele mai ridicate, nu exista nici bucurie, nici pedeapsa, nici pofta, nici cuvint; singura viziunea divinului exista; discipolul lui Ninak se contopeste cu Dumnezeu.

Aceasta austera doctrina a Nirvanei este tinuta in cumpana in scrierile sikh, prin reprezentarea vie a cerului mahomedan,- un fel de paradis-, unde fidelii sikh vor primi rasplata vesnica pentru credinta si dragostea lor catre Dumnezeu. Conceptia despre Dumnezeu si mintuire predicata de Ninak si urmasii sai se deosebeste de hinduism si islamism printr-un mare grad de spiritualitate. Ninak condamna inchinarea la idoli si recitarea mecanica a Vedelor, care contrasteaza cu adoratia in spirit indicata prin „Granth”.

El dezaproba ascetismul rigid al brahmanilor, a expune focului unul dintre membre (al trupului) a sta mereu in apa, a posti, a indura un frig mare sau o caldura mare, a se culca pe un pat cu piroane, a tine un brat in aer pina se anchilozeaza, a ramine pe un singur picior, toate aceste lucrari de pocainta spune Ninak, sint lucrarile intunericului. Citeva citate din scrierile  sfinte sikh ne va revela puritatea si grandoarea religie lor, unde notiunea de pacat si de iertare,- aceasta tema centrala a Biblie si a experientei crestine- se gaseste constant.

Ca exemplu- ‘Eu sint un pacatos, Tu singurul esti pur. Acorda-mi gratia Ta..Noi pacatuim fara sfirsit, o Hari! Milostiveste-ne si iarta-ne, sufletul meu este impacat cu Dumnezeu si eu sint acoperit de minunata lui iubire”.

Anumite maxime sint apropiate de predica de pe munte (a Domnului Isus): „Daca un om te bate, nu-i intoarce lovitura ci opreste-te si-i imbratiseaza picioarele…Daca sufletul tau are sete de Dumnezeu, fa-te ca iarba calcata in picioare de oameni.

Citeva rugaciuni sint atit de personale incit seamana straniu cu cele din psalmi: „Tu esti Dumnezeul meu, Tu esti inima mea.. in toate lucrurile tu esti protectorul meu, de ce ma voi teme?… Tu esti ajutorul meu…Tu esti limanul meu…prin Tine toate lucrurile au fost create. Totul este al Tau, nimic nu este al nostru Dumnezeule!” Si aceasta rugaciune care descopera o dorinta atit de intensa: „Eu nu pot un moment sa traiesc fara Tine…eu sint un nenorocit fara iubitul meu…eu nu am nici un prieten, atunci cind te am, posed toate lucrurile…Tu, o Doamne! Tu esti comoara mea…mi-e foame si sete de Tine!”

Cu toate acestea, in aceste rugaciuni care revarsa de dragoste si de incredere intr-un Dumnezeu personal, amic si mintuitor al sufletului, se regaseste un panteism universal caracteristic religiei sikh. Chiar pe buzele lui Ninak razbat fraze din Vede „Eu sint in El, eu insumi sint Dumnezeu”.

Dupa moartea lui Ninak, patru „apostoli” i-au succedat. Unul dintre cei mai faimosi, a fost omorit de musulmani, care persecutind sikhii, i-au transformat intr-un popor militar pusi pe razbunare. Sikhii au avut sfintii si martirii lor. Unul dintre sefi a dat tribului numele de Shing, adica leu, ca o marturie a valorii sale razboinice si a netagaduitului sau curaj.

Sikhii de spita ariana, sint o rasa foarte frumoasa, de statura inalta si mai putin oachesi. Ei poarta parul negru lung si n-au voie sa-l taie. Cartea lor sfinta „Granth-ul” se citeste in serviciul divin cu voce tare, intocmai ca Biblia in Bisericile noastre. Datoriile personale ale sikhiilor sint baia rituala de doua ori pe zi, citirea zilnica a scrierilor sfinte in sanscrita, rugaciunea de dimineata si cea de seara din „Granth”. Sikhii trebuie sa se desparta de tot ce este necurat si rau in hinduism si de a fi gata sa sufere, pentru a apara adevarul daca trebuie.

Idealul lor moral este foarte ridicat: loialitate si dreptate, smerenie si supunere, generozitate, promptitudine sa ierte si sa suporte rabdator nedreptatea.

Marea importanta data virtutilor familiare, fidelitatea conjugala, grija parintilor pentru copii, dragostea si credinciosia, aseaza religia sikh cu mult deasupra sectelor hinduismului.

Totusi fara voie, invataturile acestea care seamana uneori atit de apropiat cu Evanghelia sint stinse de influenta panteismului si a fatalismului musulman care neaga tot liberul arbitru.

Amestecul de credinte ades contradictorii, precum credinta in reincarnarea fara sfirsit, doctrina despre Nirvana, adoratia „Guru-ului”, lipseste invatatura „Granth-ului” de toata puterea creatoare si nu poate sa raspunda aspiratiilor profunde ale sufletului hindus, insetat sa gaseasca pacea, acea pace atit de arzator dorita si urmata deseori in viata de suferinte voluntare, care merg pina la martiraj.

Va urma: Capitolul 2 – In cautarea pacii.

Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929)

de la ViataVesnica.Ro

1889 – S-a nascut in Rampur, Punjab
1903 – Convertirea
1904 – Alungat de acasa
1905 – Botezat in Simla; incepe viata de sadhu
1907 – Lucreaza in spitalul pentru leprosi in Sabathu
1908 – Prima vizita in Tibet
1909 – Intra la colegiul din Lahore pentru a se pregati pentru lucrare
1911 – Returneaza licenta de predicator; se intoarce la viata de sadhu
1912 – Calatoreste prin nordul Indiei si prin statele budiste din muntii Himalaya
1918 – 1922 – Calatoreste prin lume
1923 – S-a intors din Tibet
1925 – 1927 – Isi petrece timpul scriind in liniste
1927 – Pleaca spre Tibet dar se intoarce datorita bolii
1929 – Incearca sa ajuga in Tibet si dispareScurta biografie

Sadhu Sundar Singh a disparut undeva pe colinele de la poalele muntilor Himalaya in 1929. Fiind un martor crestin a fost in aceeasi masura bine primit, persecutat si chiar lasat sa moara. Multi misionari si chiar lideri crestini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla in roba lui galbena si cu turban, nefiind in pas cu crestinismul contemporan. Si totusi, chiar daca nu auzise de cuvantul „indigenizare”, in prima jumatate a secolului al XX-lea el a facut mai mult decat oricare alt om pentru a stabili ca „Isus apartine Indiei.” El a aratat ca crestinismul nu este ceva de import, strain, vreo religie indepartata ci este indigen nevoilor, aspiratiilor si credintei indiene. Ramane unul dintre figurile importante ale crestinismului indian.

Sundar Singh s-a nascut in 1889 intr-o importanta familie sikh, ce detinea pamant, in statul Patiala, in nordul Indiei. Adeptii sikhismului, respingand politeismul hindus si intoleranta musulmana, au devenit o natiune importanta cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh il ducea in fiecare saptamana sa stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfant, care traia undeva in jungla la cativa kilometri departare, dar in acelasi timp il trimitea la o scoala de misiune crestina unde putea sa invete limba engleza. Moartea mamei lui la varsta de patrusprezece ani l-a aruncat intr-o stare de violenta si disperare. S-a intors impotriva crestinilor, i-a persecutat pe noii convertiti la crestinism si a ridiculizat credinta lor. Ca ultima sfidare a cumparat o Biblie si a ars-o fila cu fila la el acasa in timp ce prietenii lui stateau si il priveau. In aceeasi noapte s-a dus in camera lui decis sa se sinucida pe o sina de tren.

Totusi, inainte de rasarit, si-a trezit tatal spunandu-i ca L-a vazut pe Isus Hristos intr-o viziune si I-a auzit vocea. A declarat ca incepand cu acel moment il va urma pe Isus Hristos. Desi nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos si in cei douazeci si cinci de ani cat a mai trait a fost un martor eroic al Domnului sau. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testata atunci cand tatal lui i-a cerut cu insistenta sa renunte la aceasta absurda „convertire.” Cand a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio in onoarea lui, apoi l-a denuntat si l-a dat afara din familie. Cateva ore mai tarziu, Sundar si-a dat seama ca mancarea lui fusese otravita, iar viata lui a fost salvata doar cu ajutorul unei comunitati crestine din apropiere.

Cand a implinit saisprezece ani a fost botezat ca si crestin la biserica din Simla, un oras sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp inainte de botez a locuit la Caminul Crestin pentru leprosi (Christian Leprosy Home) in Sabathu, aproape de Simla, slujind pacientilor leprosi de acolo. A ramas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul in care s-a intors dupa botez. Apoi, in octombrie 1906, a plecat de acolo pe o noua cale. Era un adolescent inalt, puternic si frumos, imbracat in roba galbena si cu turban. Toti il priveau insistent cand trecea pe langa ei. Roba galbena era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform traditiei un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor si care pe drumurile pe care le facea prin sate si orase fie cersea fie statea deoparte, in liniste, de multe ori era murdar si medita in jungla sau in vreun loc pustiu. Tanarul Sundar Singh alesese si el calea sadhu-ului, dar urma sa fie un sadhu care actiona.

„Nu sunt vrednic sa calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca si El, nu vreau casa nici bunuri. Ca si El voi apartine drumului, voi impartasi durerea poporului meu, voi manca cu cei care imi vor da adapost, si voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”

Si-a testat imediat vocatia intorcandu-se in satul sau natal, Rampur, unde a fost primit foarte calduros. Aceasta era o pregatire slaba pentru lunile care aveau sa urmeze. Foarte putin pregatit sa indure greutati fizice, sadhu-ul de saisprezece ani a mers in nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecatoarea Bannihal in Kahsmir, si apoi inapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici si in Frontiera Nord-Vest infestata de talhari si in Baluchistan. Roba lui galbena si subtire nu prea l-a protejat de zapezi iar picioarele lui au fost pline de rani din cauza drumurilor pietroase. Nu trecusera prea multe luni iar micile comunitati crestine din nord il numeau „apostolul cu picioarele sangerande.” Acest inceput i-a aratat la ce anume sa se astepte in viitor. S-au aruncat cu pietre in el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta avand o foarte ciudata apropiere de Isus, si dupa aceea a disparut, si a fost lasat sa doarma intr-o coliba de la marginea drumului in neasteptata companie a unei cobre. Intalniri de natura mistica si fizica, persecutii si primiri calduroase, vor caracteriza experientele sale in urmatorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea in departare linia lunga de zapada a muntilor Himalaya impreuna cu varful rozaliu Nanga Parbat. Peste acestia era Tibetul, un teren budist inchis unde misionarii incercasera sa patrunda cu Evanghelia dar esuasera. Inca de cand se botezase, Sundar simtea ca Tibetul il chema, iar in 1908, la varsta de nouasprezece ani i-a trecut granitele pentru prima data. Orice strain care intra in acest teritoriu inchis si fanatic, dominat de budism si inchinare celui rau, risca atat teroare cat si moarte. Singh a primit acest risc cu ochii si cu inima larg deschise. Starea poporului l-a ingrozit. Locuintele lor lipsite de aer, ca si ei de altfel, erau mizerabile. Chiar si el a fost batut cu pietre pe cand se spala in apa rece deoarece ei credeau ca „oamenii sfinti nu se spala niciodata.” Hrana se putea obtine cu mare greutate, iar el a trait cu orz tare si uscat. Ostilitatea era peste tot. Si toate astea se intamplau doar in „Tibetul de jos” aproape de granita. Sundar s-a intors in Subathu hotarat sa revina in urmatorul an.

A avut o dorinta mare: sa viziteze Palestina si sa retraiasca unele dintre intamplarile din viata lui Isus. In 1908 s-a dus la Bombay, sperand sa se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamagire guvernul a refuzat sa ii acorde autorizatie si a fost nevoit sa se intoarca in nord. In timpul acestei calatorii si-a dat dintr-o data seama de existenta unei dileme fundamentale a misiunii crestine in India. Un brahman lesinase in caruta aglomerata si sufocanta iar la urmatoarea statie, seful de statie de origine Anglo-Indiana, a venit repede cu un pahar cu apa. Brahmanul – dintr-o casta inalta hindusa – a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apa dar o putea primi doar daca era din propriul vas de baut. Cand acest vas i-a fost adus a baut si si-a revenit. Sundar Singh si-a dat seama ca in acelasi fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferita intr-o infatisare (forma) occidentala. Si-a dat seama ca din cauza robei sale sadhu multi raspundeau mesajelor sale.

Insa avea sa urmeze o dezamagire si mai mare. In 1909 a fost convins sa inceapa pregatirea pentru lucrarea crestina la colegiul anglican din Lahore. De la bun inceput a fost chinuit de colegii lui pentru ca era „diferit” si fara indoiala prea arogant. Aceasta perioada a incetat cand capul razvratitilor impotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugandu-se incet pentru el, cu dragoste in voce si cuvinte. Insa alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu pareau irelevante in ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, si apoi, pe masura ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus ca acum trebuia sa renunte la roba de sadhu si sa poarte imbracamintea clericala europeana care era „respectabila”; trebuia sa foloseasca o forma de inchinare anglicana; sa cante imnuri englezesti; si sa nu predice niciodata in afara parohiei fara o permisiune speciala. „Sa nu mai vizitez niciodata Tibetul?”, a intrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemarii lui Dumnezeu. Cu mare tristete in inima a parasit colegiul, imbracat tot in roba lui galbena, iar in 1912 si-a inceput calatoria anuala in Tibet pe cand zapezile incepeau sa se topeasca pe cararile si trecatorile din Himalaya.

Povestirile din acei ani sunt uimitoare si uneori de-a dreptul incredibile. Intr-adevar au fost oameni care au insistat ca acele intamplari au fost mai degraba mistice decat reale. In acel prim an, 1912, s-a intors cu o extraordinara relatare legata de faptul ca gasise intr-o pestera intr-un munte – Maharishi din Kailas – un pustnic crestin in varsta de 300 de ani, cu care petrecuse cateva saptamani in partasie. Alte povestiri erau mai credibile, desi mai teribile. Fusese cusut intr-o piele uda de iac si lasat sa fie omorat pe masura ce aceasta se micsora sub soarele dogorator … fusese legat in materiale in care se aflau lipitori si scorpioni pentru a-l impunge si a-i suge sangele … fusese legat de un pom ca momeala pentru animale salbatice. Cu ocazia acestor intamplari si a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” – ucenici secreti ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el sustinea ca ii intalnise peste tot in India.

Nu se stie daca el a castigat multi ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor calatorii in Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Sa-L recunoasca pe Isus Hristos insemna sa ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate sa fi ramas fara efecte.

Pe masura ce inainta in varsta (in perioada cand avea intre 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, si cu mult inainte sa implineasca treizeci de ani numele si infatisarea lui erau cunoscute in toata lumea crestina. Pentru a-si mentine smerenia, a descris in termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil si umil, cu simtul umorului si cu mare iubire pentru natura. Aceasta, impreuna cu „ilustratiile” sale din viata de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor carora s-a adresat. Multi oameni au zis: „Nu doar seamana cu Isus, chiar vorbeste cum probabil Isus a vorbit.” Si totusi vorbele lui si discursurile proveneau dintr-o meditatie profunda pe care o facea dis de dimineata asupra Evangheliei. In 1918 a pornit intr-o calatorie lunga in sudul Indiei si Ceylon, iar anul urmator a fost invitat in Burma, Malaya (Malaezia?), China si Japonia. Cateva dintre povestirile lui din aceste calatorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor salbatice, asa cum a avut asupra leopardului care s-a furisat langa el in timp ce el se ruga si s-a ghemuit langa el in timp ce Sundar il mangaia pe cap. Avea putere asupra raului, de pilda cu vrajitorul care a incercat sa il hipnotizeze cand erau intr-un vagon si a invinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru esecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii si neputintei, desi nu a permis niciodata ca darurile sale de vindecare sa fie cunoscute public.

De mult Sundar Singh dorea sa viziteze Anglia iar oportunitatea a aparut in momentul in care Sher Singh, tatal lui, a venit la el si i-a zis ca si el devenise crestin si dorea sa ii dea bani pentru calatoria sa in Anglia. A vizitat Occidentul de doua ori, a mers in Anglia, Statele Unite si Australia in 1920 si din nou in Europa in 1922. A fost primit de crestini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmarile Primului Razboi Mondial iar acestia aveau o atitudine superficiala in ceea ce privea viata. Sundar a fost ingrozit de materialismul, goliciunea si lipsa religiei pe care a gasit-o peste tot, punand-o in contrast cu constientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricat de limitata era ea. Odata intors in India si-a continuat lucrarea, desi era evident ca era tot mai slabit din punct de vedere fizic.

Darurile lui, farmecul lui personal (forta lui), relevanta lui Hristos asa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh pozitia de lider intr-o biserica indiana. Dar pana la sfarsitul vietii sale a ramas omul care nu cauta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a apartinut nici unei denominatiuni, si nu a incercat sa inceapa una, desi a avut partasie cu crestini de tot felul. El a trait (ca sa folosesc o expresie mai recenta) pentru a face cunoscut poporului sau pe „Isus al drumului indian.”

In vara din 1923 a facut ultima din calatoriile sale regulate in Tibet si s-a intors epuizat. Zilele in care mergea din loc in loc sa predice erau in mod evident pe sfarsit, iar in urmatorii ani, in propria sa casa sau in cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditatiei, partasiei si a scris unele lucruri pe care avusese ocazia sa le predice.

In 1929, impotriva tuturor sfaturilor prietenilor sai, Sundar s-a hotarat sa mai faca o ultima calatorie in Tibet. In aprilie a ajuns la Kalka, un mic oras mai jos de Simla, era un barbat prematur imbatranit in roba galbena printre pelerini si sfinti care isi incepeau propria lor calatorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri departare. Unde a mers dupa aceea nu se stie. Fie ca a cazut in vreo prapastie, a murit de oboseala, sau a ajuns in munti, va ramane un mister. Sundar Singh fusese vazut pentru ultima oara. Dar a ramas mai mult decat amintirea sa si a ramas unul dintre persoanele cele mai pretuite si creatoare din istoria si dezvoltarea bisericii lui Hristos in India.

PAGINA – RICHARD WURMBRAND

Documentarul realizat de Lucia Hossu Longin este ultimul video (jos) pe aceasta pagina.

Vizionati si cititi si urmatoarele postari:

  • Influenta lui Richard Wurmbrand asupra lui Iosif Ton

Un video predica -Richard Wurmbrand in limba Germana (48 de minute)

E posibil ca acesta sa fie primul documentar realizat de un Pastor Luteran American care l-a ajutat pe Richard si Sabina Wurmbrand sa emigreze in SUA.

suntem in cautare pentru acest video

In continuare, vizionati urmatorul documentar care a fost  transmis pentru prima data  in ziua de 23 mai 2006, orele 23.00, pe postul national de televiziune, TVR 1,  documentarul despre viata si lucrarea pastorului Richard Wurmbrand in cadrul “Memorialului Durerii”, realizat de catre distinsa doamna Lucia Hosu Longin.

PREDICI Video:

Pastor Richard Wurmbrand (March 24, 1909 – February 17, 2001)
Sabina (Oster) Wurmbrand (July 10, 1913 – August 11, 2000)

Many people called him the „Voice of the Underground Church” and others referred to him as the „Iron Curtain St. Paul.” This humble man who began the ministry of The Voice of the Martyrs was the Rev. Richard Wurmbrand. Richard’s life was a partnership with the equally amazing Sabina, whom he married on October 26, 1936.

Richard Wurmbrand was born the youngest of four boys in a Jewish family on March 24, 1909, in Bucharest, Romania. Gifted intellectually and fluent in nine languages, Richard was active in leftist politics and worked as a stockbroker.

After their marriage, Richard and Sabina were converted to Christ in 1938, chiefly because of the influence of a German carpenter, Christian Wölfkes. They joined the Anglican Mission to the Jews in Bucharest. Richard was ordained, first as an Anglican, and then after World War II as a Lutheran minister.

During World War II, Richard and Sabina saw an opportunity for evangelism among the occupying German forces. They preached in the bomb shelters and rescued Jewish children out of the ghettos. Richard and Sabina were repeatedly arrested and beaten and, at least once, nearly executed. Sabina lost her Jewish family in Nazi concentration camps.

In 1945 Romanian Communists seized power and a million „invited” Russian troops poured into the country. Pastor Wurmbrand ministered to his oppressed countrymen and engaged in bold evangelism to the Russian soldiers.

That same year, Richard and Sabina Wurmbrand attended the Congress of Cults organized by the Romanian Communist government. Many religious leaders came forward to praise Communism and to swear loyalty to the new regime. Sabina said, „Richard, stand up and wash away this shame from the face of Christ.” Richard warned, „If I do so, you’ll lose your husband.”

„I don’t wish to have a coward as a husband,” she replied. Thus Richard declared to the 4,000 delegates, whose speeches were broadcast to the whole nation, that their duty is to glorify God and Christ alone.

Between 1945 and 1947, Richard distributed 1 million Gospels to Russian troops, often disguising the books as Communist propaganda. Richard also smuggled Gospels into Russia. On December 30, 1947, the People’s Republic of Romania was proclaimed.

Richard Wurmbrand kidnapped
On February 29, 1948, the secret police arrested Richard while on his way to church and took him to their headquarters. He was locked in a solitary cell and labeled ‘Prisoner Number 1.’

In 1950, his wife Sabina was also imprisoned. She was forced to serve as a laborer on the Danube Canal project, leaving their nine-year-old son, Mihai, alone and homeless. Following her release in 1953, the Romanian authorities informed her that Richard had died in prison.

A Christian doctor masquerading as a Communist Party member discovered Richard alive in prison. In a general amnesty, Richard was released in 1956 after serving eight-and-a-half years in prison. He was warned never to preach again. While in prison, he went through horrific tortures at the hands of the brutal secret police. Despite the treatments and the warnings he received from his persecutors, Richard resumed his work with the „underground” churches after his release.

He was re-arrested in 1959 through the conspiracy of an associate, and sentenced to 25 years. He was accused of preaching ideas contrary to Communist doctrine. Due to increased political pressure from Western countries, Richard was granted another amnesty and released in 1964.

In December 1965, the Norwegian Mission to the Jews and the Hebrew Christian Alliance paid $10,000 in ransom to the Communist government to allow the Wurmbrand family to leave Romania. Reluctant to leave his homeland, Richard was convinced by other underground church leaders to leave and become a „voice” to the world for the underground church. Richard, Sabina, and their son Mihai left Romania for Norway and then traveled on to England.

The birth of a unique ministry
Richard began his ministry of being a voice for persecuted Christians in England with Rev. Stuart Harris, where he also wrote his testimony of persecution, Tortured for Christ. Later, Richard moved on to the United States, and in 1966 he appeared before a U.S. Senate Internal Security Subcommittee, where he stripped to the waist and revealed 18 deep torture wounds on his body. His story spread rapidly, leading to more and more speaking engagements.

In 1967, the Wurmbrands officially began a ministry committed to serving the persecuted church, called Jesus to the Communist World (later renamed The Voice of the Martyrs). In the same year, Richard released his book, Tortured for Christ.

In October, 1967, the first monthly issue of The Voice of the Martyrs newsletter was published in the U.S. By the mid-1980s his work was established in 80 restricted nations with offices in 30 countries around the world.

In 1990, after the fall of Nicolae Ceausescu in December 1989, Richard and Sabina returned to Romania after 25 years in exile and were warmly received. A printing facility and bookstore were opened in Bucharest, and the officials of the city offered to store Christian books in a room below the palace of Ceausescu, the very site where Richard had been held in solitary confinement.

Richard retired from the day-to-day work of The Voice of the Martyrs in 1992, but he continued as a consultant and member of the board of directors, maintaining a keen interest in the work until his death in 2001.

During his ministry, Richard wrote 18 books in English and others in Romanian, some of which have been translated into 38 different languages. His most well-known book is Tortured for Christ. He received numerous honors and citations during his lifetime for his work and ministry.

Richard is remembered with great affection as an outstanding man of God, passionate for the cause of Christ, powerful in evangelism, and persevering in suffering for the sake of the Jesus he loved. Sabina, who passed away August 11, 2000, is remembered as a woman of great integrity, a student of the Scriptures, a mighty faith warrior and a true help mate to her husband.

Keys- http://persecution.tv/video?task=videodirectlink&id=807 (Videos)

http://cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=15&Itemid=26 (Real audio)

http://www.youtube.com/user/Iedidia1/videos?query=wurmbrand (Videos)

  1. Thumbnail33:28

    Sabina Wurmbrand – La Pasti in Anul 2000

  2. Thumbnail8:53

    Sabina Wurmbrand – Interviu anul 2000 Harul si Adevarul

  3. Thumbnail41:55

    Richard Wurmbrand – Pregateste-te de intalnire

  4. Thumbnail59:55

    Richard Wurmbrand – Pastorul

  5. Thumbnail47:23

    Richard Wurmbrand – Nimic nu se schimba

  6. Thumbnail44:56

    Richard Wurmbrand – Memorialul durerii – Cine a fost Richard.Wurmbrand ep 24

  7. Thumbnail29:59

    Richard Wurmbrand – Iubire Iertare – Ioan 6 cu 47-56

  8. Thumbnail56:10

    Richard Wurmbrand – Film Liviu Mocan Fundatia El – Realizator Cristian Dor de cer-Integral

  9. Thumbnail23:10

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 7Mantuirea pentru toti oamenii partea 7 din 7

  10. Thumbnail23:42

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 6Mantuirea pentru toti oamenii partea 6 din 7

  11. Thumbnail23:33

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 5Valoarea suferintei partea 5 din 7

  12. Thumbnail21:14

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 4Ce putem lua cu noi partea 4 din 7

  13. Thumbnail23:55

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 3Ce putem lua cu noi partea 3 din 7

  14. Thumbnail21:13

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 1Ca un stejar partea 1 din 7

  15. Thumbnail20:56

    Richard Wurmbrand – Ferestre spre cer – 2Domnul pacii sa fie cu toti partea 2 din 7

  16. Thumbnail1:00:32

    Richard Wurmbrand – Calea Adevarul si Viata 221 – partea 2 din 2

  17. Thumbnail1:01:03

    Richard Wurmbrand – Calea Adevarul si Viata 220 – partea 1 din 2

  18. Thumbnail29:33

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 7 Ferestre spre cer – Mantuirea pentru toti oamenii 7 din 7

  19. Thumbnail30:03

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 6 Ferestre spre cer – Mantuirea pentru toti oamenii 6 din 7

  20. Thumbnail29:57

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 5 Ferestre spre cer – Valoarea_suferintei partea 5 din 7

  21. Thumbnail27:33

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 4 Ferestre spre cer – Ce putem lua cu noi partea 4 din 7

  22. Thumbnail30:19

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 3 Ferestre spre cer – Ce putem lua cu noi partea 3 din 7

  23. Thumbnail27:17

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 2 Ferestre spre cer – Domnul pacii sa fie cu toti 2 din 7

  24. Thumbnail27:35

    Richard Wurmbrand – Cu introducere 1 Ferestre spre cer – Ca un stejar partea 1 din 7

  25. Thumbnail47:27

    Richard Wurmbrand – Cu introducere Ferestre spre cer – Nebunia dragostei – partea 1 si 2

  26. Thumbnail59:26

    Richard Wurmbrand – Copii ai lui Dumnezeu

  27. Thumbnail29:57

    Richard Wurmbrand – Comemorare 2003&2004

  28. Thumbnail46:17

    Richard Wurmbrand – Bolnav de dragoste

  29. Thumbnail4:58

    Richard Wurmbrand – Binecuvantare prin suferinta 

  30. Thumbnail4:43

    Richard Wurmbrand – 2009 Anul Richard Wurmbrand

Viata si Lucrarea lui Dumitru Cornilescu (carte online) via Cristianet

Cuprins
Prefata
Ia ) Primii pasi
I b) O descoperire cruciala
I c) Scurta retrospectiva istorica
I d) Traducerea Bibliei
I e) Tiparirea Bibliei
II a) Incepe sa se lumineze de ziua!
II b) Intoarcerea la Dumnezeu
II c) O intarire si un inceput
II d) Cuibul cu barza
II e) Marea confirmare
II f) Adevarul se raspandeste
II g) Impotriviri
III a) Peregrinari
III b) Ländly
III c) In doi
III d) Pe cont propriu
IV a) Privind inapoi spre tara lui
IV b) O alta usa deschisa: America
IV c) Din nou acasa… la lucru
IV d) Recunostiinta
V a) O viata sfanta
V b) O cale de urmat

Film – Martin Luter

O scurta biografie de la ViataVesnica.ro

Preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane.
Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în structura actuală.
Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinţii lui fiind Hans şi Margaret Ziegler Luther. La scurt timp după naşterea lui Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl, Hans, a lucrat ca miner. Tânărul Martin a studiat la Magdeburg şi Eisenach înainte să se înscrie la Universitatea Erfurt. Îndrumat de tatăl său, Luther a început în 1505 să studieze dreptul, dar ulterior s-a dedicat carierei ecleziastice, devenind călugăr al ordinului augustinian. Martin Luther şi-a luat doctoratul în teologie în 1512 şi a devenit profesor de ştiinţe biblice la prestigioasa Universitate Wittenberg.

Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Aceasta credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
Martin Luther

Credinţa a lui Martin Luther l-a facut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Papa Leon al X-lea, pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, a vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzaresa de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului – odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.

La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.

În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.

Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-a pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.

Preocuparea principală a împăratului era războiul cu Franţa, aşa că în cele din urmă Luther şi-a putut permite să revină la catedra din Wittenberg. Încercările sale de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa Centrală în timpul vieţii sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 numeroşi ţărani din Germania s-au folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanşarea unei revolte ţărăneşti.

În 1525, Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriţă Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al impunerii celibatului preoţesc. Restul vieţii şi l-a petrecut scriind, ţinând predici şi organizând Reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 12 februarie 1546 în Eisleben, oraşul în care se născuse.

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenţia lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea întregii Biserici Universale.

A disparut filmul subtitrat, si VIDEO by deekay120278

Martin Luther 1953

Martin Luther

VIDEO by Jake Bishop

PBS Reluctant Revolutionary

Part 2

Black and White documentary

Amintiri cu sfinti – Nicolaie Moldoveanu – Marele compozitor crestin

Nicolaie Moldoveanu – Nascut Februarie 3, 1922 in satul Movileni, judetul Galati, a compus cintari cu Traian Dorz, a fost inchis cu Richard Wurmbrand, si in ultimul an al vietii sale inca compunea cintari pentru Domnul!

Un interview cu compozitorul Nicolaie Moldoveanu din 2006, pentru care a compus inca o poezie si a pus-o pe note! In anul 2007 a plecat la Domnul.

(sursa) Viata Vesnica Site din Romania.

Dacă Vasile Alecsandri a fost considerat „Bardul de la Mirceşti”, iar Mihai Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti”, pentru că au constituit o solidă temelie a literaturii române în versuri, mă întreb cum ar trebui calificat Nicolae Moldoveanu a cărui creaţie a făcut să pulseze mai rapid şi mai puternic întreaga spiritualitate crestină, indiferent de denominaţiune. Cu cât mai mult, cu cât prestatia artistică a acestui mare om a lui Dumnezeu s-a confirmat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică, perioada comunistă, datorită careia Nicolae Moldoveanu a făcut ani grei de închisoare. Dacă ar fi să aleg o metaforă reprezentativă vieţii şi creaţiei sale, eu i-aş spune „David al spiritualitătii româneşti”. Să fie integrat într-o denominatiune numai pentru că aşa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civilă, este foarte dificil pentru că, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creştinilor.
Crescut în biserica ortodoxă, format în iuresul mişcării „Oastea Domnului”, pentru care a devenit un mare reprezentant, încheind, mai apoi din fermă convingere, legamantul cu Domnul prin botezul în apă, şi prieten al oricărui creştin, Nicolae Moldoveanu şi-a deschis casa ca o biserică pentru prietenii din toate confesiunile creştine. El şi-a făcut din muzică, aripi de har, care să poarte solia Evangheliei Domnului Isus.

„Muzica evanghelică, este de fapt, Cântarea de laudă şi Cântarea duhovnicească, despre care vorbeşte limpede Cartea Sfantă: Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, o muzică a liniştei şi a odihnei, căci în linişte şi în odihnă este mantuirea noastră.”( Isaia 30:15 )- Nicolae Moldoveanu, Un cuvant de început din Cantările Domnului, vol(1).

Fie că a trebuit cântată tăria credinţei, puterile harului sau slava lui Dumnezeu, frumuseţea şi orânduirile Sale şi a gloriei viitoare, „în arta fratelui Niculită se distinge accentul de măiestrie al creaţiei populare româneşti, care prin el, emană o mireasmă christică unică”.

Aprecierea omului de cultură Nicolae Moldoveanu este foarte complexă şi aproape imposibil de departajat, încat lucrarea lui, deşi este un tot unitar, se împarte în trei mari domenii de creaţie: compozitie, poezie, proză. Toate trei însa, au ca temelie cercetarea Cuvantului lui Dumnezeu, ceea ce pentru fratele Nicolae Moldoveanu a devenit o patimă. Din cercetarea Sfantului Cuvant s-au născut cântările, şi tot din acest Sfant Izvor s-au născut meditaţiile. Toate acestea sunt străbătute de firul roşu al gândului lui Dumnezeu, gând al unităţii în dragoste al tuturor copiilor Săi ( Ioan 11:51 – 52). Şi textele cantărilor şi a cugetărilor reflectă aceeasi lumină: a unităţii, a rugăciunii şi a revenirii Domnului, iar melodia compusă de fratele Niculită este inconfundabilă: „nu miscă picioarele ci inima, căci Domnul Isus, inima ne-o cere, ca să facă să curgă din ea râuri de apă vie”. În toată lucrarea aceasta, Nicolae Moldoveanu, smerit, fără nici o umbră de slavă deşartă, nu a înteles să aibă vreun merit. Căci cine işi are izvorul în Domnul Isus, nu poate gandi altfel. Din ziua naşterii, 3 februarie 1922 şi pană în ziua trecerii în Slava lui Hristos, în 12 iulie 2007, Nicolae Moldoveanu şi-a construit o punte spre veşnicie, asteptând momentul intalnirii cu Isus, asa cum reiese din cântarea compusă în temnită:

Cer frumos, cer frumos
Loc al Domnului Hristos
Voi fi dus, voi fi dus,
În curând în tine Sus!

-„Cer senin”. Cantarile Harului –
Cantari din temnita, vol 1, nr12

Aceasta este nădejdea care nu înseala şi pe ea se bizuiesc sora Lena, Daniela, Cristina, Natanael şi toti fraţii care l-au iubit şi care l-au condus pe ultimul drum, pe cel al cărui nume va rămâne puternic imprimat în conştiinţa credincioşilor români de pretutindeni, compozitorul creştin, Nicolae Moldoveanu.

Fratele Niculiţă a fost un om iubit, de toţi, deşi cu siguranţă au existat şi unii care au încercat să îl împroaşte cu noroi, prin afirmaţii, şi trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuşi, cum de casa fratelui Niculiţă a fost aşa de plină, cum fraţii continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost aşa de solicitat, şi chiar dacă îi era greu, nu voia ca să ştie că fraţii sunt în oraş şi nu trec în vizită pe la el.

Aş dori să răspund la acesteste întrebări prin nişte observaţi, cred eu obiective, deşi s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiţă mai bine decât mine)

1. Fratele Niculiţă a semănat cu Domnul Isus.

În viaţa fratelui, Domnul Isus a luat chip, şi El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiţă. Strălucirea de pe faţa lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniuni cu Cel de dincolo, şi i s-a imprimat pe chip frumuseţea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot şi mi-a zis:

– Aici e prezent Domnul.

– De unde ştii?

– Uite orga, Domnul spune că locuieşte în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.

Şi aşa a fost. Domnul Isus a guvernat viaţa fratelui Niculiţă, deşi recunoştea că este slab, recunoştea că nu de la el este ceea ce are, şi că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubeşti pe Domnul, nu se poate să nu-i iubeşti şi pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost aşa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se ştia că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.

Odată a spus celor care erau lângă el:

– Apostolul Pavel a spus “Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteţi să spuneţi?

… au plecat capul cu toţii întristaţi şi ruşinaţi.

“Doamne, lasa-ţi chipul în noi”

Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, şi încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit şi m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… şi nu numai mie ci şi tuturor care l-au iubit şi s-au simţit iubiţi de fratele Niculiţă.

Un alt articol de interes poate fi citit pe blogul lui Petrica Moisuc.

Un al doilea scurt documentar:

Nicolae Moldoveanu – biography –

(English) 05/10/2005  (via)

Nicolae Moldoveanu went to be with the Lord in 2007. This article was written by a European missionary.

I told you about meeting family members of a famous Romanian hymn writer, Nicolae Moldoveanu.  He was imprisoned during the Ceausescu regime for his music, which they said was spreading propaganda.  During his 5 year imprisonment, he wrote 360 hymns.  He was not allowed any writing materials, so he composed and maintained all these song in his memory until his release.

Below is his personal autobiography.  It blessed me and I believe it will bless you.

Name:  Nicolae Moldoveanu

Birthdate:  February 3, 1922 (death: 2007)

Place of birth:  Movileni, jud. Galati

Nationality: Romanian

Sentence:  12 years of hard labor

The righteousness of the Lord Jesus is perfect.  I am completely convinced, through the light of the Holy Spirit that all that He’s done in my life was by His eternal righteousness.  From the time that I was a child, I realized – and today I witness this truth with certainty – that I didn’t seek Him, but that He sought me.  And He found me!  He put in my heart from the time I was a small boy, the idea that my life would be unique in this world.  I remember a very weak beginning in my life and that being according to the scripture that says,  „Who despises the day of small things?”  (Zechariah 4:10)

I grew up in a family with many problems.  My father died with a lung disease when he was only 24 years old.  Mama was a widow with two children and she remarried after a year and a half.  The man she married was fundamentally very different than my father, who had been a very religious man – Orthodox, of course – and who had believed deeply in the teachings of the Orthodox church.  My father went to the lectern near the cantor and he would sing along with the songs of the church.  Even though he lived in a village, he had a small library of books.  The books were about the lives of different saints, psalters, books about prayer as well as other topics.

Around this time (1923), the movement, “Lord’s Army”[1] began.  They published a magazine called The Light of the Villages.  My father subscribed to this magazine and he received it weekly.  Since I was just a child, I enjoyed turning the pages of his books and magazines so that I could look at the pictures.  I loved to look at pictures.

But, my father died and in those days many people came to our house, especially relatives.  One of my uncles, Mitruca Bejan, took me on his knee to comfort me and that’s when I learned the Lord’s Prayer.  This was the first period of my life and it ended with the death of my father.

After my Mom remarried, a new stage in my life began.  Into our house came more children, new babies.  My stepfather was like a stepfather.  He wasn’t the kind of man to take an interest in spiritual things.

The situation in our family became more and more difficult.  When I was twelve years old, one of my mother’s brothers (who was in the military), had me move to the town Sfantul Gheorghe with the idea that I would enroll in high school there.  This is when my life began to take its shape.  I had wanted all of my life to learn to sing and to play instruments as well as to learn music theory.  I liked music very much and I was always singing.  In my hometown there were several different bands that played at celebrations and at weddings.  I would stand nearby playing a piece of pipe as if it were a flute, just as I heard them playing.

It wasn’t possible for me to enroll in high school for many reasons, the principle reason being that we didn’t have the money to pay expensive fees for high school.  So, I went to another school instead.  My uncle enrolled me as a “military child” in his military unit.  There I became acquainted with a new world with which I was greatly impressed.  When I first entered the music classroom at the military base, there were many students who were practicing different instruments.  I was amazed by the sounds.  This began a new season in my life.  Today, with the eye of a new man, one born again, I see clearly God’s hand that always guided me in life preparing me for His work.

A year after I became a “military child” my uncle retired from the army and moved away.  I was left alone and I lived in the barracks.  I went to sleep and woke up at the bugle’s call.  I took care of myself.  In this way, I learned order and discipline.  The Word of God says:  It is good for a man to bear the yoke while he is young.  Let him sit alone in silence, for the Lord has laid it on him. (Lamentations 3:27-28).  It was the work and guidance of the Lord in my life.

We played more than military marches, we also learned difficult pieces: overtures symphonies, etc.  I was so captivated by it all that I learned all the pieces by heart through sight-singing.  I entered this music school on the very first day.  My first music professor was Ioan Pop.  In the beginning, I learned music theory:  the staff, notes, and time signatures.  Then I learned rhythm by practicing with wooden hammers, beating the rhythm on special chairs.  After two weeks, they gave me a little drum.  An older student taught me to play the piccolo.  But I loved the trumpet.  The sergeant taught me to play the trumpet.  After two or three months, I played well and had the right breathing technique.  The leader of the military band, seeing how hard I worked to write notes, took me to his office to copy different pieces.  This is the way I entered in the mysteries of music.

When it was time for my first summer vacation, I went home to something new in my village: the Lord’s Army had begun a congregation.  My mother was religious and attended this congregation.  She asked me if I would also like to attend.  Of course, I went with her and liked it very much.  I heard many things about the Lord Jesus Christ and His sacrifice.  I also learned two songs:  He Will Come in the Middle of the Night and The Good Shepherd. The people in the congregation were simple village folks.  They didn’t have much education, but they read the books of Brother Trifa[2] from Sibiu.  From then on, whenever I went home, I went to this small congregation and wrote down the music of the songs they sang.

In February 1938 I decided to follow Jesus and as was the custom in the Lord’s Army in my village, this decision was made public through enrolling in the congregation with one’s signature.  I was very interested in spiritual things.  I read about the lives of the saints in a magazine published by the Lord’s Army.

I didn’t have a Bible.  During that time it was rare to have a Bible and those that had Bibles, didn’t give them away.  I decided that I would save my money and buy one.  Every day I sold a part of my milk and my bread so that I could save the money I needed for a Bible.  I put the money in a box in a cabinet in the director’s office.  In August 1939 I bought my first Bible from Budapest (for 100 lei).  I still have that Bible today.  I’ve had it rebound twice.  I’ll never forget that day – it was such a happy day for me.

In December 1939 I read an announcement in the Lord’s Army magazine that was another turning point in my service to the Lord, and for which I know He had prepared my thoughts and steps.  The announcement said this:  We would like to publish a songbook with music.  We ask that those who have new songs send them to our editorial office.

I had some songs written and about 10 – 15 that I had composed myself.  I sent these to the editors in Cluj.  After a few days I received a post card that said:  We have received your songs and we ask that you come to Cluj.  I didn’t think twice about the letter.  I was in the Army.  I would have liked to have gone, but I didn’t have the money.  I put it off and after a week, I received a telegram that said only this:  Come immediately!  Brother Ioan Marini was the editor – a man full of faith and a talented writer as well.  Ioan Marini himself signed this telegram.

I took the telegram to my superior officer who knew that I was a Christian.  I asked him to let me go for 8 – 10 days.  He told me that he didn’t mind, but that it depended on the permission of the unit commander.  He said, “Look, I have to go to the commander’s office today to sign some papers.  I’ll take your telegram with me.”  He came back happy, saying, “Moldoveanu, he approved!”  Today I still have the original letter, the telegram with the permission of the commander attached.  Before I left, I also asked for permission to take a trumpet with me and he let me!  I found money for the train since I only had to pay one quarter the price of the ticket.  This is how I began my activity for the Lord’s Army.

I arrived in Cluj.  It was a frosty morning in February.  I had to arrive at the editorial office on Razboieni Street in the neighborhood of Iris.  I arrived at the gate and I was shy to even enter.  I thought to myself, “This is where Ioan Marini walks – I saw those that worked at the editorial offices as spiritual giants.  I stood there hesitating for a while; I entered through the gates at nr. 12.  I knocked on the door of one of the corridors and said, “Good morning! Does Mr. Ioan Marini live here?”  “Yes” answered a lady, “in fact, you’ve passed his door.”  I knocked on the door she indicated as being his and my heart was beating so fast.  “Good morning!  Is this where Mr. Ioan Marini lives?”  Standing at the table in peasant clothes was a man who answered, “Here!  Do you happen to be Brother Moldoveanu?”  “Yes, I am.”  He answered, “I am Brother Traian Dorz, but here in the bed is Brother Marini.”  A thin man with a mustache and the face of a saint got up from the bed.  When I saw him, I began to cry.  They both started to talk to me so that the nervousness finally passed.  After a few minutes of making our acquaintance, they told me of their plan to go to the northern part of Transylvania where there was to be a large meeting and where we would hear many songs for which I could write the music.

We left on a train to Dej and from there we took a bus to Pustuta (jud. Somes).  There was a lot of snow and everything was frozen.  We had to walk from here.  When we got to the top of a hill, Marini and Dorz said “Take out your trumpet and play a song for us.”  I played He Will Come in the Middle of the Night. Dorz was carrying a suitcase of books.  On the top of the hill, he let it go on the ice and it slid down with such speed that we barely were able to catch it.  When we arrived in the village, we went into a house with several rooms, each full of brothers.  What joy that was! Brother Marini introduced me and I played several songs for them.

The following day was Sunday.  While the others went to church, Dorz and I stayed behind at the village school together with some of the brothers who knew songs so that I could write out the scores.  That afternoon the congregation met at the school.  Brother Marini spoke with great power.  I wrote out about 100 songs and within a week wrote arrangements so that these songs would be ready for the new hymnbook entitled, Let’s Sing to the Lord. This book was printed in Oradea and after a few months, I received five copies of the book.  I entered in the Lord’s work with this book.  Having taken these first important steps, I continued to write poems that were published in the magazines:  The Christian Life and The Missionary of the Christian Life as well as for calendars and youth calendars.

Now when I look back at my life, I see God’s hand, which guided me from when I was a young child for this work.  This is a gift that God has given me, but not just for me, but rather it was so that I could serve to His glory, for the awakening of men to the grace of salvation, for the Lord Jesus, for faith in Him and for the building up of His church.

After this time, there were historic events happening in Romania:  the secession of Transylvania in August 1940[3].  The military unit I was assigned to was moved to Fagaras.  At the same time, the Lord’s Army publishing house was moved to Beius.  This began a new phase with the magazine being printed under the name The Christian Family. I continued to write poems and songs for the magazine.  I composed songs for the book Sing to the Lord but the book was printed with only words and no music.  Traian Dorz became the editor of the magazine until the end of 1947 when all publications of the Lord’s Army were forbidden.  In the beginning of 1948, Dorz was arrested.  In the fall of 1944, I met Richard Wurmbrand, who after the events of August 23, 1944[4], became the editor of The Friend magazine in which a few of my poems and songs were published.  Richard, having known both Brother Marini and Dorz, had given them a copy of his magazine, The Friend for those in the Lord’s Army.

This is how I began to write.  I wrote with the idea that there would come a day when these songs would be published.  Some of these songs are better than others, but I worked and I enjoyed doing so.  I didn’t do it out of obligation, nor for money.  No one paid me then or now.  I did it all from the love of the Lord and for His glory.  It was truly a joy to compose songs.  I received from God melodies, texts and themes, collecting a large number of songs.

In 1946, Brother Richard Wurmbrand shared with me an idea of his regarding a book of meditations on The Song of Solomon for which he asked me to write some music.  I thought that his idea was interesting and very nice.  I accepted his proposal and I communicated his idea to Brother Dorz as well.  Dorz liked the idea, but during that time Richard Wurmbrand[5] was arrested and we were unable to begin the work.  However, I suggested to Dorz that we work together to transform the Psalms into songs.  He liked this idea and began to work on it.  This didn’t last for long, though because Dorz was arrested in December 1947 and then released in spring of 1948, near the time of Easter.  When we met at that time, he brought me the first Psalms versified and I began to write the music.  This work lasted about three years.  In 1950 all of the psalms were completed, then they were harmonized with four voices as you can find them now printed in our book.

Encouraged by this victory  – the Psalms book being published – we planned to begin putting another book of the Bible in song.  We considered Proverbs and the Song of Solomon. Dorz was of the opinion that we should put all of the songs, prayers and blessings in the Bible that are not a part of the Psalms to music.  And so, Songs of the Bible appeared, a book that contains over 140 songs in the style of the Psalms.

During this time, I got married, but trials still came my way.  My wife miscarried in her first pregnancy, then the second and a third, but the fourth pregnancy, with great risk and through the mercy of the Lord, our daughter Daniela came into this world (1954).  Because we participated in the Lord’s Army, we were always threatened by the secret police.  After the king left the country, we were persecuted more and more.  Also in 1954, in a military camp – because I was still active military – my right arm was broken.  I was hospitalized in Brasov, but the problem was not resolved and I was transferred to the Military Hospital in Cluj.  I underwent four surgeries, but the situation didn’t change.  I began a disability retirement at the age of 33.  I have a prosthesis that I had even during my imprisonment.  This is the way that I have worked my entire life, with the humerus bone broken.  This is how I work even today.  Through the grace of God, it hasn’t stopped me.  I’ve continued to move forward.  Mountains of  resistance have been in my path, the storms of life were many, with winds that seemed to sweep away everything around me, which have hit with all of their force.  Through grace I was strengthened to lift even higher the only standard, Jesus.

Life continued on.  1959 was a year when my life was split in two – my life as well as the life of my family.

Daniela was five years old.  The work of the Lord needed men who were tested.  Gold and silver are purified through the fire of the furnace (Prov. 17:3, 27:21).  In July I was arrested.  Dorz was arrested earlier, in the month of March.  It was a Monday morning and I was sitting at the table with my morning tea.  Two officers of the secret police came to search the house.  They confiscated all of the books of music (a large suitcase and briefcase).  They took our first draft of Songs of the Bible. The investigation was five months long and took place with the secret police in Cluj.  I was charged with art. 209 from the penal code: Working against the social order.  The crime for which I was convicted was that I composed songs and psalms from which I’d made “propaganda”, this being “extremely grave”.  Those in power then had all things under control except for the power of faith.  They were unable to control the spirit of man.  This made it difficult to introduce communist ideology and atheism.

I was unable to eat breakfast the morning that they came to arrest me and so I left home hungry.  I asked that I be allowed to pray with my wife before I left.  They allowed me to do this, but the door was left ajar so that they could hear.  This is how we separated!  I didn’t have clothes with me.  My wife forgot, due to the shock she suffered, to put some food in a package for me.  I was taken and presented to the commander of the secret police; all of the police had been called to the office.  Before this time, the secret police had requested that I collaborate with them, that I serve them.  I refused to do this.  Now they said to me, “You didn’t want to help us, now you won’t find mercy, understanding or patience here!  Take him and put him in the cell.”  After I arrived in the cell, the sky covered in clouds and it started to rain torrentially.  I prayed to the Lord and I thanked Him for the grace that He had given me to suffer for Him.  After about an hour, another inmate asked me why I’d been arrested.  “For my faith” I answered.  “For your faith?!”  He was amazed.  “Oh, they’re going to let you go.”  I asked him why he’d been arrested.  “Because they found some gold coins at my house,” he said.  They let him go soon afterwards and I never saw him again.

I sat on the bed and I prayed to the Lord.  All of the sudden, a guard flew into the cell, furious, and grabbed me asking why I was sitting on the bed.  “Why haven’t you read the rules?” he asked.  He told me to stand.  I stood there until the evening crying for joy because I had the grace to suffer for His name’s sake.  I was hungry because I’d not eaten since the day before, but I wasn’t given food in prison on my first day because I had yet to be numbered among the prisoners.  The next day, I had been rushed and I didn’t have an opportunity to eat because a guard came and took me.  “Come with me! Take out your shoelaces!  Don’t say anything!” – he demanded.  Then he asked for my handkerchief with which he blindfolded me.  I got in the car in which there were already two men.  I was taken to Brasov.  I still hadn’t eaten anything.  We were each taken into different cells and I was at interrogated until the evening.  That evening I arrived in a cell where there were three men standing with their backs toward the entrance into the cell.  This was the rule when someone entered the cell.  After the door was closed, they turned around and asked why I was imprisoned.  I told them the reason.  One was a lawyer from an opposing political party, the second had been arrested for participating in a meeting of the Legionnaires, and the last – a young man – had tried to cross the border and leave the country.

Later they brought food to our cell.  I had not eaten in two days.  One of my cellmates gave me a little of his cornmeal mush and a few spoons of black soup.  I spent two weeks in interrogations with the secret police of Brasov.  I didn’t hide anything, but I never said the name of a person, either.  From Brasov, I was taken to Cluj where they continued the interrogations.  The transport from Brasov to Cluj went through my town, Sibiu.  On the trip to Cluj I wore a blindfold so that I couldn’t see.  In Sibiu we stopped at a service station and our guard gave each of us a bread roll.  In the afternoon we arrived in Cluj.  In the evening, I was sent to cell number 14.  Lieutenant Major Barany came to the cell.  He was a bad man who took everything from me and wanted to even take my prosthesis.  This was a difficult situation.  Along with the distress of being detained, of being interrogated, and the pressure they put on me mentally, there was also the fact that due to the shock of what I’d been suffering, I couldn’t remember one song – not one.   I wondered what I would do year after year in prison if I couldn’t remember anything.  But the Lord was watching over me.  From cell nr. 14, I was moved to cell nr. 9.  It was here that I received the first song given to me by the Lord:  The Joy of Peace. First came the melody, then the text.  The cell was three meters below ground in the secret police headquarters in Cluj.  This was in July 1959.

Among my cellmates were those who were “planted” there to provoke us or lull us into talking.  One of these men used to encourage us to write notes to our families at home that he would be sure got to the outside.  After a time, this man asked me about Richard Wurmbrand.  Since he referred to Wurmbrand using a nickname, I said that I didn’t know anyone by that name.  This informer was a pastor from the reformed church who had worked as a prison guard in the town of Aiud.  He’d been arrested for helping detainees.  Later, I was transferred to cell nr. 15 and here, in the August 1959 I received the song, Holy Furnace.

In October of that year we were taken to the penitentiary in Cluj.  There in a 2 by 3 meter cell, were five beds, two buckets – one for water and one for physical needs – and there were ten men from seven different religions in the cell:  two Jehovah’s Witnesses, two Lord’s Army, one Greek Catholic, one Roman Catholic, one Orthodox professor, one Reformed, one Jew and one Baptist.

We had an understanding between us to not make an issue of our differences of faith.  I suggested that we say a passage from the New Testament daily and then meditate on that passage.  The Orthodox professor said to me, “Father, you go first”.  I told him that I’m not a priest.  I began with the beatitudes from the gospel of Matthew.  Along with the meditations and discussions we had about the Word of God, we sang quietly.  The Jehovah’s Witnesses liked these songs and one of them even learned a few of the songs.

On November 4, 1959, we were moved to the prison in Gherla.  When we arrived there with Commander Baranyi, we were four detainees who were received by two guards.  One stout guard said, “Do you know where you are?  In the Gherla prison, in the Gherla graveyard.  That’s how it is.”  We were sent through a tunnel and then we arrived on the second floor, in cell nr. 67.  We were four men from the Lord’s Army and after three or four hours, four Jehovah’s Witnesses came into the cell.  The Lord impressed on me to do as we’d done in the last cell and so I proposed that we not make an issue of the differences in our faith.  There was a young man in the cell who was interested in learning about music and I began to teach him, but this didn’t last for long.

On November 18, 1959 our cases came before the judge.  One of the Jehovah’s Witnesses gave me a shoulder bag because I had not brought one with me to prison.  Our families were able to come to the court proceedings.  My wife was there.  There were many prisoners in court that day and the proceedings lasting until 11.00pm.  The judge was Major Valeanu who mocked and insulted us in every way possible.  After it ended, we returned to the Gherla prison.

A short time later, we were moved to the second floor in cell nr. 13.  A few days later Richard Wurmbrand was also moved to this cell.  But, he only stayed there two or three weeks.  Since he was very sick, he was moved to the prison hospital.  Here in cell nr. 13 in Gherla Prison, in the Gherla graveyard, I received from the Lord a prayer song.  It was in December 1959.  One day a guard ordered us to lie on our stomachs under our beds as a punishment.  I was beside Richard Wurmbrand since we didn’t really fit under the beds, the guard starting kicking us.  I was inspired with this song there on my stomach under the bed and it was called, “O Lord, My Lord!”  After two days, we were ordered again to get under the beds and to lie on our stomachs.  Then, I received the song, Only to Speak of You. After a good long while, the guard ordered us to get up.  I sang this song to Wurmbrand and he said, “Nicu, may they keep putting us on our stomachs if you’ll continue to compose such songs.”  They brought Brother Visky into our cell.  He learned six songs and even translated some of them into Hungarian.

On January 30, 1960, it was a frosty day.  We were very cold when they took us out in the air.  We were in short pants.  When we were taken back into the cell, I was looking through the bars at the clear sky and I thought about how my family at home was looking at the same sky and that maybe even our gazes are meeting up there in the sky.  On this day, God gave me the song, Peaceful Sky.

On February 3, 1960 a few of us Christians were taken from our cell so that we could find out our sentences: twelve years of hard labor, confiscation of all our personal belongings and ten years of “civic degradation”.  This was my birthday.  As a birthday present from the Lord, I received the song: Lord, Before All Things. In the cell, more came:  an Adventist, two Jehovah’s Witnesses, and one Jewish-Roman Catholic.  I proposed that we take a book of the Bible, the gospel of John.  We studied many chapters.  The Adventist listened, but the Jehovah’s Witness wouldn’t.  Every day after we were awakened until the time that the guards changed, Richard Wurmbrand spoke from the Word of God.  But a while later, he was taken to the prison hospital.  We saw each other again only after two and a half years.

Prison life was extremely difficult since the thoughts of those who had put us in prison were of our extermination.  But, their thoughts were not God’s thoughts.  He strengthened me to continue on.  Along with all of the difficulties of prison, there was one that was greater than the rest.  The most noxious venom on arrows of hatred did not come from the hands of strangers, but from the hands of Christian brothers.  I wanted, and I asked the Lord to help me to love deeply and with my whole heart those who had wounded me with those arrows.

We were taken from cell nr. 13 to cell nr. 66 where I stayed until May 24 when I was sent to some large rooms.  This is where I came to know Nicolae Todor, to whom Dorz had introduced me.  Brother Visky was also in that cell.  There were over one hundred men in that cell.  One day they took us out and asked us to identify our baggage.  They were preparing for our departure to the Danube Delta.  Visky and Wurmbrand were not taken to the Delta.  In the few days that I stayed in the cell with Dorz and Todor, I sang to them several songs, including, O, May Love Grow in Me.

We were taken from Gherla by train to the Danube Delta.  We were put into cattle cars for the trip to Braila.  When we got on the train, they told us not to eat all of our bread at one time because they were going to close the door to the cattle car and they weren’t going to open it again until we arrived at our destination.  I took their advice, others didn’t.  From Braila, we were taken by ferry to Periprava.  There were six hundred of us detainees.  The soldiers who guarded us had guns and dogs.  They yelled and cursed at us.  It was raining.  We were soaking wet.  It was the month of May and it wasn’t very warm yet and since we were in the area of the Danube, there were cold winds.  We traveled very slowly.  The distance from where we got off the train to our destination, Colonia Grind, was five kilometers.  We were hungry and wet.  After arriving here, we were cold and hungry.  At this labor camp, I met Traian Ban, a colleague of Vasilica Moisescu from Arad.  He gave us kernels of raw corn and some marmalade.  We also found a kind of wild spinach.

In the labor camp, we were assigned to barracks.  I was assigned to the barracks with Dorz.  The winter of 1960, there we were in the Danube Delta, at Colonia Grind.  I had found a piece of glass around Christmas and with a stick, I wrote a Christmas carol on this piece of glass, wet with soap.  Dorz wrote the text.  One of the detainees reported us to the commander who called us into his office.  With the piece of glass in my hand, we were threatened with new charges.  But, since I’d been carrying the piece of glass, the song had wiped off and so he didn’t have evidence of the crime.  In any case, I was put in isolation for five days in a little humid room in which I received food after three days.  Here I composed another melody while Dorz, in isolation, wrote another text.  I scratched my melody in the dirt.  The song was Wonderful is the Holy Night.

Of course, one can’t describe life in this environment in just a few words.  But I want to underline the fact that the Lord gave me the grace to believe in Him and to pass through the furnace of suffering for His name’s sake.  He is the only one who knows what is best for us and it’s equal to the measure of His mercy.  He molds us for His use so that we can serve to His glory.  Today, many people ask me how I view the trials I’ve suffered and how I feel about those who caused so many bitter things to happen in my life.  My response is always the same:  to complain about the things I’ve lived through would be to mock the grace of God.  As I always say, life in prison can’t be put into words.  If you want to know the taste of bread, you have to eat it!

The moments flew and became years.  The time came for us to leave the Delta.  But before we arrived back at the prison in Gherla, we stayed some time at a prison in Galati.  From there, we came back to Gherla on a train.  At the prison, I was assigned to cell nr. 11.  In this cell there was a Jewish man named Goldstein to whom I talked often about the Lord Jesus Christ, but he was not receptive.  Everyone hated Goldstein and he often came near me because I was nice to him.  At my request, he sang a Jewish song for me.  After he was freed from prison, he moved to Israel and later came to know Christ as his Savior.  Years later, when he came to visit in Romania, he came to me and said, “I am that Pharisee…What you have sown back in that cell has grown and born fruit.  I received Jesus as my Savior.”

I also suffered in prison because I told others about the Lord Jesus.  There was one man named Vantu who was arrested to saying something that was not permissible.  He learned the song Holy Furnace of Suffering while lying on his stomach.  The next day he was taken from the cell and I never saw him again.

In prison, together with Richard Wurmbrand we took the Lord’s Supper twice.  A little water together with some marmalade was the wine.  We were in cell nr. 56.  There were other brothers, but there were also Jehovah’s Witnesses.  They took Richard Wurmbrand from cell nr. 56 and after a time, they brought eight crazy men.  Herciu, the one who was in the worst state, slept in a bed near mine.  How he cursed!  I sang a song to him and he liked it very much.  He would say that he was going to kill the head inmate of our cell.  One evening he began to ram the door of the cell with a bench.  He asked the guard to give him an onion and when he received one, he divided it among all of the cellmates.  He took off his clothes, he got on the highest of the bunk beds and he wanted to jump from there to commit suicide.  Finally he was convinced not to do it.  He was bound and then taken to isolation.

At Gherla prison I stayed in different cells.  I was constantly composing songs.  In prison I composed 360 songs without paper, without a pencil, only in my memory.  I sang a number of songs every day.  I did this over five years time.  In the beginning it was easy, but as time passed the burden was greater in such a way that I just didn’t have enough time to rehearse all of the songs and compose as well.

In Gherla cell number 56, there was an Adventist, who converted after I talked to him.  He was from the town of Razboieni.  When we were released from prison, we headed home together.  He got off of the train in Razboieni and found out that his wife had died.  Oh how he cried.  I wondered what I would find when I got home!?

In the month of April they called me and told me to pack my bags.  It was raining.  I was taken into another cellblock.  In the first room, there was a light on and two civilians at a desk.  I told them who I was.  They asked what sentence I’d received.   I told them twelve years.  “What for?” they said.  “For faith.”  “For faith?!  Here we don’t sentence people for their faith.  How many years of your sentence have you served?”  “Five.”  “Look, the party and the government acquit you of the rest of your sentence, but don’t continue to do what you’ve done in the past or we’ll bring you right back here.”  I said, “Well you know, I’m just as I was five years ago.  I haven’t changed.  Rather than me having to come back and start all over again with interrogations, it’s better for me just to stay here and not leave.”  “Forget it.  Take your bags and leave.”  My clothes were very wrinkled.  I met Brother Chisu from Cluj in the waiting room for those who were leaving the prison.  He ironed my clothes and the brim of my hat and I left for home.  We were talking about how we would get home because we didn’t have any money to get from the train station to our homes.  A baron with whom I’d been a cellmate gave me some money.  I changed it and called my neighbor to see how everyone was doing at my house.  Everyone was waiting for me.  It was a wonderful homecoming!

A. W. Tozer – O Biografie de la Resurse Crestine

(sursa)

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.

„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.

„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.„În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

Lev Tolstoi … in… cautarea Adevarului… (via) blogul Petrica Moisuc

Click aici sa cititi alte articole scrise de Petrica Moisuc.
Preluat cu permisiunea autorului.(citit la IstoriaEvanghelica)
Posted on ianuarie 11, 2011 by petricamoisuc

Apreciat de unii ca “cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea” (Virginia Woolf), iar de altii ca un “simbol viu al cautarii dupa sensul vietii” (Enciclopedia Britanica, 1999), istoria lui Tolstoi este cronica framantata a omului in cautare dupa Absolut.

Nascut intr-o familie nobila, Lev ramane orfan inca de mic, o matusa binevoitoare urmand a se ocupa de cresterea lui.

Curand, ca tanar, se arunca din plin in viata salonarda.

La 23 de ani, Tolstoi intra in armata si ia parte la Razboiul Crimeii. Obosit de sange si cautand altceva, la 28 de ani Tolstoi isi da demisia din armata, ca sa porneasca sa colinde Europa…

Dupa doi ani, Lev se intoarce de la Paris fara nici o copeica: isi prapadise toti banii la ruleta.

Gandindu-se sa inceapa serios viata Tolstoi se casatoreste cu Sonia, cu care va avea 13 copii.

Manat de un talent prodigios, Tolstoi se dedica scrisului. Curand cele doua romane «Razboi si Pace» si «Ana Karenina», il fac deodata faimos.

Viata insa merge inainte pana cand, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplita. Pentru ce a trait de fapt? Moartea se apropie iar el este nepregatit ca un copil. Groaza de moarte mai ales, il arunca in cautarea lui Dumnezeu.

Asa gaseste Tolstoi Evanghelia.

Sufletul i se lumineaza si se converteste, iar ceea ce il fixeaza cel mai mult din Evanghelie este Predica de pe munte.

Cu un alt sistem de valori in suflet, Tolstoi isi reneaga romanele si, de aici inainte, este hotarat sa scrie orientat numai spre morala biblica.

Datorita faptului ca Tolstoi a avut obiceiul de a tine un jurnal, in care-si nota toate evenimentele si lupta sa launtrica pana in cele mai mici detalii, suntem in tema cu itinerarul sau spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacara, cu toate ca nu reusea sa le aplice in viata.

Jurnalul este insa martor ca Tolstoi s-a straduit sa urmeze literal Predica de pe munte.

Odata, dupa ce a citit porunca pe care Isus a dat-o tanarului bogat, Tolstoi a decis sa-si elibereze serbii, sa renunte la copyright-uri, si sa-si imparta imensele bogatii.

A inceput sa poarte haine taranesti si ciubote facute de el iar banii castigati din publicarea romanului «Invierea», scris la 71 de ani, au fost dati pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup intreg anabaptisti, persecutati de tar.

Filosofia lui de non-violenta, izvorata din Predica de pe munte, a inspirat cu putere si pe Gandhi, si pe Martin Luther King, cititori ai lui Tolstoi.

Ca sa fie desavarsit, Tolstoi a renuntat la vanatoare, la fumat si bautura.

Avea “reguli pentru dezvoltarea vointei emotionale, reguli pentru dezvoltarea simtamintelor inalte si reguli pentru reprimarea simtamintelor josnice…” Niciodata nu a renuntat la nici una dintre ele…

Toata viata si-a propagat crezul sau care, de atunci si pana-n viitor, continua sa castige nenumarati entuziasti. Oamenii ii admirau viata impecabila de dinafara…

Si totusi… In ciuda eforturilor sale sincere niciodata n-a putut atinge disciplina de sine necesara implinirii desavarsite a regulilor.

Prea cinstit cu sine, el nu si-a putut tagadui constiinta care-l tortura. Straduintele arzatoare ale lui Tolstoi spre perfectiune nu i-au adus niciodata pace si bucurie sufleteasca. Toate schemele sale de auto-imbunatatire s-au dovedit nule. Pana in ultimele zile, jurnalul sau continua sa puncteze tema neimplinirii. Antagonismul dintre real si ideal l-a macinat cumplit.

”Testul pazirii invataturii lui Cristos se concretizeaza in constiinta esecurilor noastre de a atinge perfectiunea”, scria Tolstoi cu amar. “Cat de mult m-am apropiat de perfectiune – nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este marimea devierilor noastre.”

Atat de dezamagit era de neputinta omeneasca, incat, spre sfarsitul vietii, si-a ascuns pustile de vanatoare, ca sa nu de-a curs tentatiei de a se sinucide. In cele din urma, pur si simplu a plecat de acasa, fugind de faima, de familie, de identitatea lui si de bogatie, fiind insotit doar de fiica lui credincioasa, Alexandra.

A murit la scurt timp ca un vagabond intr-o halta de cale ferata, la 82 de ani.

Philip Yancey il considera pe Tolstoi drept “primul autor care a realizat ce-a mai dificila dintre sarcini: sa-L faca pe Dumnezeu tot atat de atragator si de credibil si real pe cat e diavolul. Scrierile lui ofera o sursa vezuviana de putere morala. El e cel care mi-a indreptat privirea in sus! De la el am invatat sa privesc apoi inauntru spre imparatia lui Dumnezeu care poate fi chiar in mine.”

Si totusi convulsiile sale spirituale si nefericirea lui marturisesc ca lui Tolstoi i-a lipsit ceva esential.

Unul din biografii sai, A.N. Wilson, scrie: “Cu claritate de cristal, Tolstoi a vazut nevrednicia sa proprie in lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul urmator – acela de a se increde in harul lui Dumnezeu pentru a depasi incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate tinta.

Din pacate, indoindu-se de divinitatea lui Isus, Tolstoi a ramas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii, lipsit de puterea harului.

”Impreuna cu Tolstoi – completa Yancey – am descoperit si eu cat de mizerabil am ratat inalte idealuri ale Evangheliei”

Aceasta Evanghelie este completa abia atunci cand pe langa “Imparatia cerului este in mine” (Luca 17:21) mai adaugi si “Insusi Imparatul locuieste in mine” (Ioan 14:23).

Click aici sa cititi: Dostoievski – Calatorie prin har de Petrica Moisuc.

Click aici sa cititi alte articole scrise de Petrica Moisuc.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari